Drepturile omului. Controlul asupra activitatii organelor statului

Drepturile omului. Controlul asupra activitatii organelor statului

Pe parcursul timpului, institutia drepturilor omului a cunoscut un laborios - dar si indelungat - proces de cristalizare, infatisandu-se in zilele noastre ca o institutie deosebit de complexa, ce tine atat de ordinea juridica interna, cat si de cea internationala. Reflectand un anumit standard, deja castigat, de protectie internationala a drepturilor si libertatilor ce apartin oricaror fiinte umane, ea defineste si insumeaza un ansamblu de drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor unii fata de altii, ale statelor de a apara si promova aceste drepturi, precum si ale intregii comunitati internationale de a veghea la respectarea acestor drepturi si libertati, intervenind in acele situatii in care drepturile omului ar fi incalcate. Cuprinzand principii, mecanisme, proceduri ce tin de ordinea juridica interna, dar si de cea internationala, institutia drepturilor omului prezinta un caracter bivalent, fiind in acelasi timp o institutie de drept intern, integrata normelor constitutionale, dar si o institutie de drept international ce prefigureaza trasaturile unui principiu juridic ce se aplica direct in relatiile dintre statele suverane^[1]

Largul interes de care se bucura astazi problematica drepturilor omului reprezinta, de altfel, o recunoastere de netagaduit a complexitatii si originalitatii acestei institutii juridice, dar si a faptului ca fara aceste drepturi nu se poate infaptui in zilele noastre o societate democratica si nici realiza, pe plan extern, cadrul juridic normal indispensabil colaborarii natiunilor.

Este necesar sa precizam totusi ca, elaborat pe plan international si consacrat prin constitutiile statelor, conceptul de drepturi ale omului prezinta totusi anumite specificitati atunci cand el se refera in mod nemijlocit la drepturile cetatenilor, ori la drepturile strainilor si apatrizilor, cu alte cuvinte, practic, la categoriile diferite de indivizi care locuiesc permanent sau temporar pe teritoriul unui stat. Este firesc, deci, ca intre categoriile mentionate - desi exista incontestabil puncte de contact - sa se inregistreze in toate constitutiile lumii si anumite diferentieri, determinate de faptul daca exista sau nu o relatie directa de cetatenie fata de un anumit stat. Cu alte cuvinte, drepturile omului fiind unele si aceleasi pentru toti oamenii, cunosc anumite specificitati in functie de ideea daca cel in cauza este sau nu cetatean al statului pe teritoriul caruia se afla sau este cetateanul altui stat, ori este apatrid.

Cetateanului ii revine, fireste, plenitudinea drepturilor,  dar si anumite indatoriri. Astfel, cetatenii beneficiaza in toate cazurile de protectia statului lor cand se gasesc pe teritoriu strain. Ei au si o serie de indatoriri fundamentale fata de statul ai carui cetateni sunt, precum obligatia efectuarii serviciului militar, la care strainii nu pot fi obligati. Insusi conceptul de 'drepturi ale omului' nu se suprapune perfect cu acela de drepturi ale cetateanului, motiv pentru care insasi Declaratia franceza din 26 august 1789 considera necesar sa se intituleze 'Declaratia drepturilor omului si cetateanului', prin aceasta incadrand conceptul de cetatean in notiunea mai larga de fiinta umana.

In ceea ce priveste drepturile si indatoririle cetatenesti, doctrina romana de drept constitutional a adus importante precizari. Astfel, s-a remarcat ca drepturile fundamentale ale cetateanului sunt acele drepturi primordiale ale omului care sunt esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea sa, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii sale, care sunt stabilite si garantate prin constitutii si legi. Drepturile fundamentale ale cetateanului sunt, deci, acele drepturi vitale, fundamentale, care prezinta o anumita importanta pentru insasi existenta omului si afirmarea sa, fapt ce face ca ele sa fie determinate pe baza unui proces de selectie. Dupa cum observa, cu just temei, autorii romani Ioan Muraru si Simina Tanasescu, 'anumite drepturi subiective, datorita importantei lor, sunt selectate pe criteriul valoric si inscrise ca drepturi fundamentale. Deci pentru definirea drepturilor fundamentale, vom retine ca ele sunt drepturi esentiale pentru cetateni, pentru viata, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi esentiale il capata in raport cu conditiile concrete de existenta ale unei societati date. Un drept subiectiv poate fi considerat esential si deci fundamental intr-o societate data, dar isi poate pierde acest caracter in alta societate. Mai mult decat atat, chiar in cadrul aceleiasi societati, in diferite etape istorice, acelasi drept subiectiv poate fi sau drept fundamental, sau simplu drept subiectiv, potrivit conditiilor concrete economice, sociale, politice si - bine inteles - conform vointei guvernantilor, a carei expresie nu este altceva decat legea ce stabileste chiar catalogul acestor drepturi'^[2]

Daca drepturile si libertatile omului sunt cele enuntate si stabilite pe plan international, drepturile si libertatile cetateanului reprezinta un concept cu conotatii mult mai concrete, desprinse pe baza practicii. Pe de alta parte, conceptul de drepturi se coreleaza organic cu acela de indatoriri, acesta devenind un corolar, o alta fateta a insusi conceptului de drepturi, imposibil de disociat in actualele conditii de obligatiile pe care individul le are fata de societate. Intr-o adnotare la Constitutia Romaniei, profesorul Ion Deleanu aducea interesante precizari aratand ca 'La inceput drepturile au aparut ca simple posibilitati care nu presupuneau decat abtinerea generala de a nu le incalca si nu presupuneau si obligatii. Erau doar libertati proclamate sau admise. In timp s-a produs o imbogatire a continutului acestor libertati, ele presupunand si obligatii din partea statului sau altor subiecte de drept, obligatiile fiind indispensabile valorificarii dreptului sau libertatii. Interventia, indeosebi a statului, ca urmare a trasaturilor sale democratice si sociale, este astazi de neconceput pentru garantarea exercitarii drepturilor cetatenilor. Mai mult, unele drepturi si libertati au astazi un continut complex, de drept si obligatie, precum dreptul la invatatura, dreptul si obligatia de a apara patria etc. De aceea, din punct de vedere juridic, astazi nu se mai fac deosebiri intre drepturi si libertati, in unele constitutii intreaga materie fiind cuprinsa sub denumirea de libertati publice'^[3]

Referindu-ne la catalogul drepturilor omului, vom vedea cu usurinta ca o examinare comparativa a prevederilor inscrise in diverse constitutii releva acceptarea generala a unui numar de drepturi consacrate de documentele internationale, care se regasesc in formulari mai mult sau mai putin apropiate in toate constitutiile examinate in cuprinsul prezentei lucrari.  Remarcam astfel egalitatea cetatenilor fara nici un fel de discriminare, dreptul la viata, prezumtia de nevinovatie, libertatea cuvantului, a intrunirilor, libertatile electorale s.a.

Constitutiile mai noi atesta insa inscrierea in randurile  drepturilor omului si a unor drepturi cu un profil relativ nou, cum ar fi dreptul la informatie, la viata intima, iar constitutiile fostelor state socialiste recunosc pentru prima data dreptul la greva si libertatea de asociere sindicala, precum si pluralismul politic. De remarcat este insa faptul ca acest catalog al drepturilor, in special in ceea ce priveste drepturile sociale, este mult mai prezent in acele constitutii care au fost elaborate cu participarea unor largi forte sociale si politice. Din acest punct de vedere mentionam in primul rand Constitutia italiana din 27 decembrie 1947, care cuprinde nu numai un amplu capitol consacrat drepturilor omului, dar si dispozitii cat se poate de precise cu privire la protectia muncii, relatiile economice, dreptul de organizare sindicala, rolul cooperatiei, recunoasterea initiativei economice private, dreptul la asigurari sociale.

Prevederi nu mai putin relevante are si Constitutia Republicii Portugalia, din 2 aprilie 1976, care cuprinde un capitol cat se poate de elaborat cu privire la drepturile omului. Retine atentia, din acest punct de vedere, nu numai o larga enumerare a drepturilor si protectia acestora - chiar in cazul declararii starii de asediu - cat si modul amplu si minutios in care sunt reglementate o serie de drepturi, cum ar fi utilizarea informaticii, libertatea presei, dreptul la antena, dreptul de raspuns si de replica politica, drepturile, libertatile si garantiile muncitorilor, printre care securitatea muncii, drepturile comisiilor de muncitori, libertatea sindicala, negocierile colective, recunoasterea dreptului de greva si prohibitia lock-out-ului.

In legatura cu drepturile omului si reglementarile lor in diverse constitutii mai trebuie semnalat ca mijloacele practice prin care se asigura respectul acestor drepturi sunt extrem de diverse si uneori se deosebesc de la un stat la altul. Aproape toate constitutiile lumii garanteaza dreptul persoanelor care au fost prejudiciate in drepturile lor sa se adreseze justitiei. Cu toate acestea, gama drepturilor omului nu se opreste nici pe departe aci. Intr-o serie de constitutii a fost recunoscuta si consacrata institutia Ombudsman-ului, denumita in anumite tari Avocat general, Comisar parlamentar, Controlor de stat etc. Asa de pilda, in Danemarca, Ombudsman-ul este ales de Folketing pentru a controla administratia civila, militara si municipala, avand dreptul sa procedeze la anumite anchete, ce pot avea loc ca urmare a initiativei sale sau a unei plangeri individuale. In Finlanda, Ombudsman-ul este numit de Eduskunta, are atributii asemanatoare cu cel danez, si in plus dreptul de a controla respectul legalitatii de catre tribunale. In Suedia, Ombudsman-ul - care este ales de Rikstag, asigura supravegherea activitatii tuturor functionarilor publici si a magistratilor, pentru a se asigura ca ei respecta legile si se achita de functiile lor. In Germania exista un comisar parlamentar pentru fortele armate, care are si dreptul de a asista Bundestag-ul in controlul fortelor armate. Comisarul parlamentar poate efectua anchete la sesizarea comisiei pentru aparare a Bundestag-ului, a membrilor fortelor armate, dar si din proprie initiativa. In Franta, un mediator numit de Consiliul de Ministri are dreptul de a face anchete in legatura cu plangerile privind functionarea administratiei si relatiile acesteia cu particularii, dar el nu poate fi sesizat de catre parlamentari. In Marea Britanie exista un comisar parlamentar pentru administratie, numit de Regina la propunerea primului ministru, care examineaza plangerile cu care este sesizat de catre Camera Comunelor, actionand pentru interesele particularilor. In Zambia exista o Comisie de investigatii, iar in Israel un Controlor de stat etc.^[4]

O examinare comparativa a problemelor ce privesc drepturile constitutionale si modul in care ele se regasesc in diferite constitutii mai atesta faptul ca unele constitutii - mai ales cele mai recente - sunt favorabile unor probleme noi. Asa cum se cunoaste, in ultimul deceniu s-au ridicat foarte multe aspecte noi in legatura cu protectia persoanelor apartinand minoritatilor nationale, a etnicilor apartinand tarii respective dar traind in strainatate, drepturile minoritatilor sexuale, transplantul de organe, euthanasia s.a.

Solutionarea problemelor drepturilor omului nu poate fi, desigur, straina unor aspecte si probleme noi, de mare importanta, care nu pot scapa atentiei reglementarii juridice. In acest context ne limitam sa dam un singur exemplu si anume Constitutia germana, care in art.12 A, introdus prin Legea federala din 24 iunie 1968, a inscris posibilitatea efectuarii serviciului alternativ pentru persoanele ce nu doresc - sau nu pot - sa efectueze servicul militar, ca urmare a unor motive de constiinta.

In sfarsit, un ultim aspect pe care dorim sa-l relevam cu privire la inscrierea drepturilor omului in diverse constitutii este acela referitor la primatul dreptului international. In acest sens sunt relevante mentiunile exprese pe care unele constitutii le fac cu privire la Declaratia Universala a Drepturilor Omului si alte documente internationale, recunoasterea superioritatii dreptului international asupra celui intern, cu precizarea ca in ipoteza unor situatii conflictuale intre reglementarile interne si normele de drept international, acestea din urma vor avea prioritate.

In aceasta ordine de idei se cuvine a releva in mod deosebit impletirea tot mai puternica a mijloacelor interne cu cele internationale, in special in activitatea Consiliului Europei. Astfel, ca urmare a reformei intervenite in 1998 prin intrarea in vigoare a Protocolului 11 la Conventia Europeana privind Drepturile Omului, dobandirea posibilitatii cetatenilor de a se adresa direct Curtii Europene si eliminarea verigilor si procedurilor intermediare a prilejuit un aflux considerabil de solicitari ce au fost adresate acestui forum jurisdictional european. Numarul plangerilor adresate Curtii Europene a crescut de la 5.979 in 1998 la 13.858 in anul 2001, ceea ce reprezinta o crestere de circa 130%^[5]

Intre 1 noiembrie 2001 si 28 februarie 2002 Curtea Europeana a examinat 5.780 de cauze, declarand admisibile 133, iar 321 au fost transmise guvernelor^[6]. Deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului au constituit si constituie importante puncte de reper pentru dezvoltarea legislatiilor nationale, fiind recunoscute ca obligatorii si initiindu-se ample masuri de cunoastere si de intelegere a prevederilor Conventiei Europene din 1950, document de o uriasa importanta, care isi vadeste mereu actualitatea, mai ales dupa perfectionarea unor prevederi institutionale care au asigurat mai buna apropiere a instantei judiciare europene de cetatenii continentului, dornici sa-si gaseasca un temei juridic 'in ultima instanta' pentru solutionarea unor probleme care ii afectau.

In Romania, prin modificarile aduse Codului de procedura civila, deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului constituie temeiul introducerii unor recursuri in anulare de catre Procurorul General al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, tocmai in scopul asigurarii confirmarii acelor hotarari judecatoresti pe care Curtea Europeana le-a considerat neconforme cu prevederile Conventiei Europene.

Se vadeste, de altfel, tot mai mult - in special in tarile europene - procesul de apropiere tot mai puternica intre Dreptul constitutional si Dreptul international public, firesc in conditiile unei societati in care omul si drepturile sale au devenit un element central al preocuparilor nu numai ale factorilor politici, dar si insasi ratiunea pe care se intemeiaza orice sistem legislativ democratic.