Raportul juridic civil

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Caracterizare generala a raportului juridic civil

Prin raport juridic civil se intelege relatia sociala, patrimoniala sau nepatri­moniala, reglementata de norma de drept civil.

Raportul juridic civil prezinta trei caractere: este un raport social; este un raport volitional; partile au pozitia de egalitate juridica.

Prin structura raportului juridic civil intelegem elementele constitutive ale rapor­tului juridic civil. Acestea sunt: partile, continutul si obiectul. Partile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridi­ce, in calitate de titulare de drepturi subiective civile sau de obligatii civile. Continutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile si a obligatiilor civile pe care le au partile raportului juridic respectiv. Obiectul raportului juridic civil consta in conduita partilor, adica in actiunile sau inactiunile la care sunt indrituite partile sau de care sunt tinute sa le respecte.

2. Continutul raportului juridic civil

Drepturile subiective civile formeaza latura activa a continutului raportului juridic civil, iar obligatiile civile alcatuiesc latura pasiva a acestuia.

2.1. Definitia dreptului subiectiv civil

Prin drept subiectiv civil se desemneaza posibilitatea subiectului activ, in limitele normelor juridice civile, de a avea o anumita conduita, de a pretinde subiectului pasiv o conduita corespunzatoare, iar, in caz de nevoie, de a solicita concursul fortei coer­citive a statului.

2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile

a) Drepturile subiective civile se clasifica in ab­solu­te si relative dupa cum titularul dreptului poate sa si-l exercite fara sau cu concursul altei persoane.

Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept in temeiul caruia titularul sau poate avea o anumita conduita, fara a avea nevoie de concursul altuia pentru a si-l exercita. In categoria drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atat drepturile nepatrimoniale, cat si drepturile reale.

Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept in temeiul caruia titularul poate sa pretinda subiectului pasiv o anumita conduita, fara de care dreptul nu se poate rea­liza. Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creanta.

b) Dupa natura continutului drepturilor subiective civile, acestea se impart in nepatrimoniale si patrimoniale.

Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv al carui continut nu poate fi exprimat in bani.

Dreptul subiectiv civil  patrimonial este acela al carui continut are o valoare pecuniara. La randul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se impart in drepturi reale si drepturi de creanta. Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial in temeiul caruia titula­rul sau isi poate exercita prerogativele asupra unui lucru in mod direct si nemijlocit, fara concursul altei persoane. Dreptul de creanta (ius ad personam) este acel drept subiectiv patri­mo­nial in temeiul caruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva, sub sanctiunea constrangerii de stat. Pe langa unele asemanari ce exista intre dreptul real si dreptul de creanta (ambele sunt drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuti titularii lor, ca subiecte active), intre ele exista importante deosebiri: in cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe cand in cazul drep­tului de creanta este cunoscut cel caruia ii revine obligatia corelativa (debitorul); dreptului real ii corespunde obligatia generala si negativa de a nu i se aduce atin­gere, in timp ce dreptului de creanta ii corespunde fie o obligatie de a da, fie o obli­gatie de a face, fie o obligatie de a nu face, care insa inseamna obligatia debi­to­ru­­lui de a se abtine de la ceva ce ar fi putut face daca nu s-ar fi obligat la absten­tiune; drepturile reale sunt limitate ca numar, insa drepturile de creanta sunt nelimitate; numai dreptul real este insotit de prerogativa urmaririi (posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoana care l-ar detine) si de prerogativa pre­ferintei (posibilitatea titularului dreptului real de a-si realiza dreptul respectiv cu prioritate fata de titularii altor drepturi), nu si dreptul de creanta.

c) In functie de corelatia dintre drepturile subiective civile, deosebim drepturi principale si drepturi accesorii.

Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenta de sine statatoare, soarta sa nedepinzand de vreun alt drept.

Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenta de sine statatoare, in sensul ca el fiinteaza pe langa un alt drept subiectiv civil, acesta din urma avand rolul de drept principal.

Clasificarea prezinta importanta deoarece soarta juridica a dreptului ac­cesoriu de­pin­de de cea a dreptului principal - accesorium sequitur prin­cipa­le. Intrucat drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, inseamna ca ele sunt drepturi principale, asa incat clasificarea in discutie vizeaza drepturile patrimoniale.

Sfera de aplicare a impartirii in drepturi principale si drep­turi accesorii nu trebuie redusa la categoria drepturilor reale, deoarece exista si drepturi de creanta accesorii, acestea izvorand ca drepturi corelative obliga­tiilor nascute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorasc nu numai obligatii accesorii, ci si drepturi corelative acestora, raportul juridic obli­gational nascut dintr-un contract accesoriu avand nu numai o latura pasiva (obligatia, datoria debitorului), ci si o latura activa (dreptul de creanta al creditorului de a cere debitorului indeplinirea ace­lei obligatii). In categoria drepturilor de creanta accesorii includem: dreptul creditorului de a pre­tinde de la debitor dobanda aferenta creantei principale, dreptul nascut din con­ven­tia accesorie numita clauza penala, dreptul subiectiv care izvoraste din fidejusiu­ne, dreptul de a pretinde arvuna.

Principala aplicatie a acestei clasificari se intalneste totusi in materia dreptu­rilor reale, deosebindu-se drepturile reale principale si drepturile reale accesorii.

Drepturile reale principale sunt urmatoarele:

- dreptul de proprietate, in cele doua forme ale sale, adica: dreptul de proprietate publica (titulari ai dreptului de proprietate publica sunt numai statul si unitatile adminis­trativ-teritoriale) si dreptul de proprietate privata (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privata atat persoanele fizice, cat si persoanele juridice, inclusiv statul si unitatile administrativ-teritoriale);

- drepturile reale principale corespunzatoare dreptului de proprietate privata (dez­membramintele dreptului de proprietate, numite si drepturile reale principale asu­pra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, drep­tul de uz, dreptul de abitatie, dreptul de servitute si dreptul de superficie;

- dreptul de administrare (de folosinta) al regiilor autonome si institutiilor publice, ca drept real corespunzator dreptului de proprietate publica;

- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosinta ce izvoraste din concesiune;

- dreptul de folosinta a unor bunuri proprietatea publica a statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale, conferit, in conditiile legii, unor persoane juridice sau fizice;

- dreptul de folosinta a unor bunuri proprietatea privata a statului ori a unitatilor administrativ-teritoriale, conferit, in conditiile legii, unor persoane juridice sau fizice;

- dreptul de folosinta a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, con­ferit de acestea persoanelor juridice anexa.

Drepturile reale accesorii sunt urmatoarele:

- dreptul de ipoteca;

- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de Codul civil;

- garantia reala mobiliara reglementata de Titlul VI al Legii nr. 99/1999;

- privilegiile;

- dreptul de retentie.

Se observa ca toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de creanta.

d) In raport de gradul de certitudine conferit titularilor, deosebim drepturi pure si simple si drepturi afectate de modalitati.

Dreptul subiectiv civil pur si simplu este acela care confera maxima certitu­dine ti­tula­rului sau, deoarece nici existenta si nici exercitarea lui nu depind de vreo imprejurare viitoare. Un asemenea drept poate fi exercitat de indata ce s-a nascut, neconditionat.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalitati este acela care nu mai ofera deplina siguranta titularului, in sensul ca existenta lui sau exercitarea lui depinde de o impre­jura­re viitoare, certa sau incerta. Termenul, conditia si sarcina sunt mo­dalitatile actu­lui juridic, deci este afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care este insotit de un termen, o conditie sau o sarcina. Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranta, de drep­tul pur si simplu, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, consta intr-un eveniment viitor si sigur ca realizare, asa incat nu afecteaza existenta drep­tului subiectiv, ci numai exercitiul acestuia, in sensul ca amana sau, dupa caz, pune capat exercitiului dreptului subiectiv respectiv. Dreptul subiectiv civil afectat de conditie este nesigur in ceea ce priveste exis­tenta sa, intrucat conditia este un eveniment viitor si nesigur ca realizare, asa incat exista nesiguranta in privinta nasterii sau, dupa caz, a stingerii dreptului subiectiv.

2.3. Definitia obligatiei civile

Prin obligatie civila intelegem indatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumita conduita, corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta in a da, a face sau a nu face ceva si care, in caz de nevoie, poate fi im­pu­sa prin forta coercitiva a statului.

2.4. Clasificarea obligatiilor civile

a) Obligatii de a da, obligatii de a face si obligatii de a nu face

In dreptul civil, prin obligatia de a da se intelege indatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real. Asadar, "a da" nu inseamna "a preda". Spre exemplu, obliga­tia vanzatorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vandut in patrimoniul cumparatorului este o obligatie de a da, care nu trebuie confundata cu obligatia de a preda in materialitatea sa lucrul vandut, aceasta din urma fiind, asa cum vom vedea imediat, o obligatie de a face. De asemenea, tot o obligatie de a da este si indatorirea pe care si-o asuma cel care a imprumutat o suma de bani de a constitui un drept de ipoteca in fa­voarea celui care l-a imprumutat, pentru a garanta dreptul de creanta al aces­tuia din urma.

Prin obligatie de a face se intelege indatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda un lucru, deci, in general, orice prestatie pozitiva in afara celor care se incadreaza in notiunea de "a da". De exemplu, obligatia locatorului de a pune la dispozitia locatarului lucrul inchiriat, obligatia de a preda lucrul donat, obligatia de a presta intretinerea in temeiul contractului de intretinere etc. sunt obligatii de a face.

Obligatia de a nu face consta in indatorirea subiectului pasiv de a se abtine de la o actiune sau de la anumite actiuni. Aceasta obligatie are un continut diferit, dupa cum este corelativa unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligatia de a nu face corelativa unui drept absolut inseamna indatorirea generala de a nu face nimic de natura a aduce atingere acestui drept, iar obligatia de a nu face corelativa unui drept relativ este indatorirea subiec­tului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut sa faca daca nu s-ar fi obligat la abtinere.

b) Obligatii civile pozitive si obligatii civile negative

Aceasta clasificare reprezinta o varianta a clasificarii anterioare.

Obligatiile pozitive sunt acelea care implica o actiune, deci vom include in aceasta categorie obligatia de a da si obligatia de a face.

Obligatiile negative sunt acelea care presupun o abstentiune, deci includem in aceasta categorie obligatia de a nu face.

c) Obligatii de rezultat si obligatii de mijloace

Obligatiile de rezultat (numite si obligatii determinate) sunt acele obligatii care cons­tau in indatorirea debitorului de a obtine un rezultat determinat, deci caracteristic acestor obligatii este faptul ca obligatia este strict precizata sub aspectul obiectului si scopului urmarit, debitorul asumandu-si indatorirea ca, desfasurand o anumita acti­vitate, sa atinga un rezultat bine stabilit.

Obligatiile de mijloace (numite si obligatii de diligenta sau obligatii de prudenta si diligenta) sunt acele obligatii care constau in indatorirea debitorului de a depune toata staruinta pentru atingerea unui anumit rezultat, fara a se obliga la insusi rezul­tatul preconizat.

d) Obligatii civile obisnuite, obligatii scriptae in rem si obligatii propter rem

Obligatia civila obisnuita este aceea care incumba debitorului fata de care s-a nascut, in alte cuvinte, urmeaza a fi executata (sau, dupa cum se mai spune, este opoza­bila) "intre parti", ca si dreptul de creanta. Majoritatea obligatiilor civile este formata din asemenea obligatii.

Obligatia scriptae in rem (numita si obligatie opozabila si tertilor) este acea obligatie care se naste in legatura cu un lucru si care isi produce efectele si asupra unei terte persoa­ne care dobandeste ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar daca aceasta persoana nu a participat in vreun fel la nasterea raportului juridic ce are in continut acea obligatie. Un exemplu de o asemenea obligatie ne este oferit de art. 1441 C. civ., care prevede ca, daca locatorul vinde bunul inchiriat, cumparatorul este dator sa respecte locatiunea facuta inainte de van­zare, constatata printr-un inscris autentic sau printr-un inscris sub semnatura privata avand data certa, cu exceptia situatiei in care in­cetarea locatiunii din cauza vanzarii s-ar fi prevazut in chiar contractul de locatiune.

Obligatia propter rem (numita si obligatie reala) este indatorirea ce incumba, in temeiul legii sau chiar al conventiei partilor, detinatorului unui lucru, pentru ratiuni pre­cum: protectia unor lucruri de importanta nationala, exploatarea judicioasa ori conservarea unor calitati ale unor lucruri importante, existenta unor raporturi de buna veci­natate etc. Ca exemple de obligatii propter rem mentionam: indatorirea detinato­rului unui teren agricol de a-l cultiva si de a asigura protectia solului; indatorirea detinatorilor de bunuri imobile de a permite accesul specialistilor pentru executarea lucrarilor de cadastru, de a admite, in conditiile legii, amplasarea pe sol sau pe constructii a semnelor si semnalelor geodezice si de a asi­gura zonele de protectie a acestora; obligatia de granituire; indatorirea de a contribui la cheltuielile efectuate cu intretinerea sau reconstruirea zidului comun  etc.

e) Obligatii civile perfecte si obligatii civile imperfecte

Obligatia civila perfecta este acea obligatie care se bucura integral de sanc­tiunea juridica, in sensul ca, in caz de nevoie, creditorul poate obtine concursul fortei coer­citive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligatii intra in aceasta categorie.

Obligatia civila imperfecta (numita si obligatie naturala) este acea obligatie (tot ju­ri­dica, iar nu morala), a carei executare nu se poate obtine pe cale silita, dar, in masura in care ar fi executata de bunavoie de catre debitor, acesta din urma nu are drep­tul sa pretinda restituirea prestatiei. In acest sens, art. 1092 C. civ., dupa ce pre­vede in primul alineat ca "orice plata presupune o datorie; ceea ce s-a platit fara sa fie debit este supus repetitiunii", dispune in alineatul urmator ca "repetitiunea nu este admisa in privinta obligatiilor naturale, care au fost achitate de bunavoie". Asadar, sanctiunea juridica a obligatiei civile imperfecte nu este calea ofensiva a actiunii, ci calea pasiva a exceptiei (a apararii), in sensul ca, daca debitorul unei obligatii imperfecte, desi nu putea fi constrans prin intermediul fortei coercitive a statului sa execute acea obligatie, a executat-o totusi de bunavoie, atunci el nu va mai putea sa il actioneze in judecata pe fostul sau creditor pentru a obtine restituirea prestatiei executate de bunavoie.

f) Alte clasificari

Dupa izvorul lor, se deosebesc obligatiile civile nascute din acte juridice uni­laterale, obligatiile civile nascute din contracte, obligatiile civile nascute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, obligatiile civile izvorate din gestiunea inte­re­selor altei persoane, obligatiile civile nascute din plata nedatorata, obligatiile civile nascute din imbogatirea fara justa cauza.

Intr-o alta clasificare, mai putem deosebi obligatiile simple si obligatiile com­plexe. Aceasta din urma categorie ar include obligatiile afectate de moda­litati (obligatii afec­ta­te de termen si obligatii afectate de conditie, acestea din urma fiind numite si obliga­­tii conditionale), obligatiile cu pluralitate de parti (obli­gatii divizibile, obligatii so­lida­­re si obligatii indivizibile) si obligatiile cu plura­litate de obiecte (obligatii alternati­ve si obligatii facultative).

In sfarsit, dupa cum pot fi exprimate sau nu in bani, se mai distinge intre obligatii civile pecuniare si obligatii civile de alta natura.

3. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile

3.1. Definitia obiectului raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil intelegem conduita partilor, adica actiunea sau inactiunea la care este indrituit subiectul activ si de care este tinut subiectul pasiv.

In raporturile juridice patrimoniale, conduita partilor se refera adesea la lucruri, dar acestea nu pot fi incluse in structura raportului juridic civil, tinand cont de caracterul social al acestui raport. De regula insa, lucrul este luat in considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

3.2. Definitia bunurilor. Corelatia dintre bunuri si patrimoniu

Codul civil intrebuinteaza termenul "bun" intr-un dublu sens. In sens larg, prin bunuri se desemneaza atat lucrurile, cat si drepturile privi­toare la acestea. In sens restrans, prin bunuri se desemneaza numai lucrurile asupra carora pot exista drepturi patrimoniale.

Putem defini bunul, in sens restrans, ca fiind valoarea economica ce este utila pentru satisfacerea nevoilor materiale si spirituale ale omului si care este suscep­tibila de apropriere (insusire) sub forma drepturilor patrimoniale.

O alta notiune frecvent folosita in dreptul civil, care este in stransa legatura cu aceea de bunuri, este cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se intelege totalita­tea drep­turi­lor si obligatiilor patrimoniale care apartin unei persoane fizice sau juridice. Pa­trimo­niul se compune din doua laturi, anume, latura activa, formata din drepturile patrimoniale, precum si latura pasiva, alcatuita din obligatiile patrimoniale. Asadar, intre notiunile de patrimoniu si de bun exista o relatie de tipul intreg-parte, cu pre­cizarea ca bunurile pot fi privite fie in mod izolat, unul cate unul, fie in mod global, ca o universalitate juridica apartinand unei per­soane, in acest din urma caz repre­zentand insasi latura activa a patrimoniului acelei persoane.

3.3. Clasificarea bunurilor

a) Bunuri imobile si bunuri mobile

Aceasta clasificare se face in functie de un criteriu mixt, anume natura bunurilor si calificarea data de lege.

In dreptul nostru civil, bunurile imobile (numite si bunuri nemiscatoare) sunt de trei feluri: imobile prin natura lor; imobile prin destinatie; imobile prin obiectul la care se aplica (numite si imobile prin determinarea legii).

Pentru a fi in prezenta unui imobil prin destinatie, tre­buie indeplinite doua cerinte si anume, pe de o parte, sa existe un raport de acceso­rietate (adica de afectare), fizica sau volitionala (in sensul ca acest raport este stabilit fie printr-o legatura materiala, fie printr-o legatura intelectuala), intre bunul mobil si imobilul prin natura lui la care serveste, iar, pe de alta parte, ambele bunuri sa aiba acelasi proprietar.

Vom include in categoria bunurilor imobile prin obiectul la care se aplica: drepturile reale imobiliare (altele decat dreptul de proprietate), drepturile de creanta corelative obligatiei de a da un imobil, precum si actiunile in justitie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru imobil.

Bunurile mobile (numite si bunuri miscatoare) sunt si ele de trei feluri: mobile prin natura lor; mobile prin determinarea legii, mobile prin anticipatie.

Vom include in categoria bunurilor mobile prin determinarea legii: drep­turile reale asupra unui lucru mobil, altele decat dreptul de proprietate; drepturile de crean­ta corelative obligatiei de a da un lucru mobil, obligatiei de a face si obli­gatiei de a nu face (deci toate drepturile de creanta, cu exceptia celor care au ca obiect obligatia de a da un imobil); drepturile intelectuale (numite si drepturi de proprietate intelectuala sau drepturi de creatie intelectuala, categorie ce cuprinde drepturile de proprietate industriala, drepturile de autor si drepturile conexe acestora); actiunile in justitie refe­ritoa­re la un drept mobiliar; fondurile de comert; actiunile si partile sociale in societa­tile comerciale; rentele.

Desi Codul civil nu se refera si la bunurile mobile prin anticipatie, in doctrina se admite ca acestea sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care partile unui act juridic le privesc ca mobile in considerarea a ceea ce vor deveni in viitor. Sunt bunuri mobile prin anticipatie, spre exemplu, fructele si recoltele neculese inca, arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei constructii, piatra din cariera, desigur pentru toate aceste bunuri numai daca sunt instrainate cu anticipatie prin act juridic. Mobilele prin anticipatie au un caracter mobiliar relativ, in sensul ca aceste bunuri sunt mobile numai in raporturile dintre partile ac­tului juridic respectiv. Fata de terti insa, ele devin mobile numai dupa des­prinderea efectiva de fond.

b) Bunuri aflate in circuitul civil si bunuri scoase din circuitul civil

Aceasta clasificare a bunurilor porneste de la regimul circulatiei lor juridice.

Bunurile aflate in circuitul civil sunt acelea care pot fi dobandite sau instrainate prin acte juridice. Regula este ca bunurile sunt in circuitul civil, afara de exceptiile prevazute expres de lege.

In cadrul acestei categorii putem distinge intre, pe de o parte, bunurile care pot circula liber, neingradit, iar, pe de alta parte, bunurile care pot fi dobandite, detinute sau instrainate insa numai cu respectarea anumitor conditii restrictive (de exemplu, armele de foc si munitiile, materialele explozive, produsele si substantele toxice, obiecte de cult etc.).

Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi reale.

In sensul propriu-zis al cuvantului, sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate si, pe cale de consecinta, obiect (derivat) al actelor juridice, adica asa-numitele lu­cruri comune (res communis - aerul, razele soarelui, apa marii etc.)

Notiunile de bunuri aflate in circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circui­tul civil, in realitate, vizeaza fie numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi instrainate, dar care pot forma obiectul unor acte juridice netranslative de proprieta­te), fie numai regimul juridic restrictiv al circulatiei anumitor bunuri.

c) Bunuri determinate individual si bunuri determinate generic

Dupa modul in care sunt determinate, deosebim bunurile determinate indivi­dual (numite si bunuri certe - res certa) si bunurile determinate generic (numite si bunurile generice sau de gen - res genera).

Bunurile determinate individual sunt acelea care, potrivit naturii lor sau vointei exprimate de partile actului juridic, se individualizeaza prin insusiri proprii, specifice. Includem in aceasta categorie, spre exemplu, unicatele, o casa indicata prin locul ei de situare (localitate, strada, numar), un autoturism indivi­dualizat prin seria moto­rului, a sasiului, prin numarul de inmatriculare etc.

Bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizeaza prin insu­sirile speciei sau categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se indica, spre individua­lizare, prin numar, greutate, masura etc. Sunt asemenea bunuri: ali­mentele, banii etc.

In calificarea unui bun ca determinat individual sau generic, trebuie sa se tina cont nu numai de natura bunului respectiv, ci si de vointa partilor exprimata in actul juridic incheiat, deoarece un bun care prin natura lui ar urma sa fie socotit generic poate fi privit de partile contractante ca determinat individual.

d) Bunuri fungibile si bunuri nefungibile

Dupa cum pot fi inlocuite sau nu, unele cu altele, in executarea unei obligatii civile, bunurile sunt fungibile si nefungibile.

Bunul fungibil este acela care, in executarea unei obligatii, poate fi inlocuit cu altul, fara a fi afectata valabilitatea platii.

Bunul nefungibil este acela care nu poate fi inlocuit cu altul in executarea unei obligatii, asa incat debitorul nu este liberat decat prin predarea bunului datorat.

In principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile deter­minate individual sunt bunuri nefungibile. Insa, caracterul fungibil sau nefun­gibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat si de vointa partilor unui act juridic, ceea ce inseamna ca partile pot conveni ca doua bunuri certe sa fie consi­derate fungibile.

e) Bunuri consumptibile si bunuri neconsumptibile

Aceasta clasificare se face dupa cum folosirea bunurilor implica sau nu consu­marea substantei ori instrainarea lor.

Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fara ca prima lui intre­buintare sa nu implice consumarea substantei sau instrainarea lui. Spre exem­plu, banii, alimentele, combustibili etc. sunt bunuri consumptibile.

Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit in mod repetat, fara sa fie necesara, pentru aceasta, consumarea substantei sau instrainarea lui. Ca exem­ple de bunuri neconsumptibile pot fi  mentionate: cladirile, terenurile, masinile etc.

Desi in majoritatea cazurilor, bunurile consumptibile sunt si fun­gi­bile, iar cele neconsumptibile sunt nefungibile, cele doua clasificari nu se suprapun, deci consumptibilitatea nu trebuie confundata cu fungibilitatea. Exemplul clasic de bun consumptibil si nefungibil este acela al ultimei sticle cu vin dintr-o recolta de vin cele­bra. De asemenea, pot exista si bunuri necon­sumptibile, dar fungibile, spre exemplu, doua carti din aceeasi editie.

f) Bunuri frugifere si bunuri nefrugifere

Dupa cum sunt ori nu producatoare de alte bunuri, numite fructe, bunurile se im­part in frugifere si nefrugifere.

Bunurile frugifere sunt acelea care, in mod periodic si fara consumarea substan­tei lor, dau nastere altor bunuri, numite fructe.

Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au insusirea de a da nastere altor pro­duse, in mod periodic si fara consumarea substantei lor.

Se disting trei categorii de fructe: fructe naturale, adica acele fructe care se produc fara vreo interventie a omului; fructe industriale, adica acelea care se produc ca urmare a activitatii omului; fructe civile, prin care desemnam echivalentul in bani sau in alte bunuri al folo­si­rii unui bun (chiriile, do­ban­zile, venitul rentelor; arendele etc.).

Distinctia intre cele trei categorii de fructe prezinta interes in ceea ce priveste modul lor de dobandire, in sensul ca fructele naturale si cele industriale se do­ban­desc prin culegere (percepere), iar fructele civile se dobandesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).

Fructele nu trebuie confundate cu productele. Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substantei sale. Spre exemplu, includem in categoria produc telor: piatra dintr-o cariera, nisipul dintr-o albie etc. Distinctia dintre fructe si producte prezinta importanta practica sub mai multe aspecte, de exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu si la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de buna-credinta dobandeste numai fructele (art. 485 C. civ.), nu insa si productele.

g) Bunuri corporale si bunuri incorporale

Aceasta clasificare are drept criteriu modul lor de percepere.

Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenta materiala, fiind usor perceptibile simturilor omului. Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existenta ideala, abstracta. Sunt astfel de bunuri drepturile subiective patrimoniale.

Vom distinge urmatoarele categorii de bunuri incorporale:

- drepturile reale, altele decat dreptul de proprietate;

- proprietatile incor­porale. In aceasta categorie sunt incluse bunuri a caror exis­tenta depinde de activitatea si de puterea creatoare a omului, fie dintr-o ac­tivitate in curs (de exemplu, fondul de comert), fie dintr-o activitate trecuta si ma­terializata in creatii spirituale (drepturile de proprietate industriala, drepturile de autor si dreptu­rile conexe acestora);

- titlurile de valoare. In aceasta categorie sunt incluse valorile mobiliare (actiunile, obligatiunile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit incadrate de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare in aceasta categorie), precum si efectele de comert (cambia, biletul la ordin si cecul);

- drepturile de creanta.

h) Bunuri divizibile si bunuri indivizibile

Dupa cum pot fi sau nu impartite fara sa isi schimbe destinatia, bunurile se clasifica in divizibile si indivizibile.

Bunul divizibil este acela care poate fi impartit fara sa isi schimbe, prin aceasta, destinatia sa economica.

Bunul indivizibil este acela care, prin impartire, isi schimba destinatia economica.

i) Bunuri din domeniul public si bunuri din domeniul privat

Aceasta clasificare priveste, cu precadere, bunurile ce apartin statului si uni­ta­tilor administrativ-teritoriale, deoarece, potrivit art. 135 alin. (3) din Constitutie, "pro­prie­tatea publica apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale", aces­tea din urma fiind enumerate de art. 3 alin. (3) din Constitutie (comunele, orasele, inclusiv mu­nici­piile, precum si judetele).

Asadar, statul si unitatile administrativ-teritoriale sunt titulari fie ai dreptului de pro­prietate publica, fie ai dreptului de proprietate privata, dupa cum bunurile intra fie in "domeniul public de interes national" (dreptul de proprietate publica apartine statului) sau in "domeniul public de interes local sau judetean" (dreptul de proprietate publica apartine comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor), fie in "dome­niul privat" (drep­tul de proprietate privata apartine statului sau, dupa caz, unita­tilor administrativ-teritoriale).

Este de retinut ca fac parte din domeniul public nu numai bunurile declarate ca atare, in mod expres, de lege, dar si bunurile din patrimoniul statului sau unitatilor admi­nistrativ-teritoriale care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Asa­dar, apartenenta unui bun la domeniul public sau la domeniul privat se stabileste in functie de doua criterii, anume, fie prevederile legii, fie criteriul afectatiunii bunului la uzul public (bunurile care sunt afectate folosintei publice directe) sau la interesul public (bunurile care sunt afectate serviciilor publice).

Aceasta clasificare a bunurilor prezinta importanta deosebita, intrucat bunurile din domeniul public (al statului sau al unitatilor administrativ-terito­riale) sunt inalienabile, insesizabile si imprescriptibile.

j) Bunuri principale si bunuri accesorii

Aceasta clasificare a bunurilor se face in functie de corelatia dintre ele.

Bunul principal este acela care poate fi folosit in mod independent, fara sa fie destinat a servi la intrebuintarea altui bun.

Bunul accesoriu este acela care este afectat intrebuintarii altui bun, principal. Ca exemple de bunuri accesorii, citam: cheia pentru lacat, cureaua pentru ceas, coperta pentru caiet, prelata pentru autoturism etc.

Caracterul de bun principal sau accesoriu deriva nu atat din insusirile fizice ale bunului, cat mai ales din vointa omului.

k) Bunuri sesizabile si bunuri insesizabile

Atunci cand creditorul are impotriva debitorului o creanta avand ca obiect remi­terea unei sume de bani (certa, lichida si exigibila), iar debitorul nu plateste de bunavo­ie, el va putea sa treaca la executarea silita a bunurilor debitorului sau, indestulandu-si creanta din sumele obtinute prin valorificarea acestora. Trebuie retinut insa ca nu toate bu­nurile debitorului pot forma obiect al executarii silite.

In consecinta, vom deosebi, pe de o parte, bunurile sesizabile, adica acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al urmaririi silite, iar, pe de alta parte, bu­nurile insesizabile, adica acele bunuri care nu pot fi urmarite silit pentru realizarea unei creante banesti.

4. Partile raportului juridic civil

4.1. Categoriile subiectelor de drept civil

Exista doua categorii de subiecte de drept civil: persoanele fizice; persoanele juridice (numite uneori si persoane morale).

Prin persoana fizica se desemneaza omul, privit ca titular de drepturi subiective civile si obligatii civile.

Prin persoana juridica se desemneaza entitatea care, indeplinind conditiile pre­vazute de lege, este titulara de drepturi si obligatii.

Pentru a avea calitatea de persoana juridica, entitatea trebuie sa intruneasca ur­matoa­rele cerinte, cumulativ:

- sa aiba o organizare proprie;

- sa aiba un patrimoniu distinct;

- sa aiba un scop determinat.

4.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

In circuitul civil, cele mai multe situatii sunt acelea in care raportul juridic civil se stabileste intre o persoana, ca subiect activ (persoana care dobandeste sau detine dreptul subiectiv civil ce intra in continutul raportului juridic civil), si o alta persoana, ca subiect pasiv (persoana careia ii incumba obligatia civila ce intra in continutul ra­por­tului juridic civil). Sub aspectul subiectelor sale, se spune ca un asemenea raport juridic civil este simplu.

Exista insa si situatii in care raportul juridic civil se stabileste intre mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, vorbindu-se astfel despre ra­porturi juridice civile cu pluralitate de subiecte.

In cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind nedeter­mi­nat, este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu exceptia su­biec­tului activ. In schimb, pluralitatea activa este mai rara, intalnindu-se totusi in raporturile nepatrimoniale ce decurg din creatia intelectuala si prezentandu-se sub forma coautoratului.

Cat priveste raporturile juridice civile patrimoniale, urmeaza sa deosebim dupa cum acestea au in continut un drept real sau un drept de creanta.

a) Pluralitatea subiectelor in cazul raporturilor reale

In cazul raporturilor juridice civile reale, avand in continut dreptul de proprietate, subiectul pasiv este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai putin titularul dreptului de proprietate. Subiectul activ poate sa fie o persoana (pro­prietatea exclusiva) ori poate sa fie alcatuit din mai multe persoane (proprie­tatea comuna). Pluralitatea activa exista deci sub forma mai multor titulari ai dreptului de proprietate asupra unui lucru sau asupra unei mase de lucruri.

Proprietatea comuna poate sa imbrace una din urmatoarele trei forme: co­pro­prieta­tea, indiviziunea si devalmasia.

Coproprietatea presupune ca mai multe persoane (care poarta denumirea de co­proprietari) detin in proprietate un lucru sau cateva lucruri determinate, fiecare dintre coproprietari avand o cota-parte ideala si abstracta din dreptul de pro­prie­tate, dar neavand o parte determinata din lucrul privit in materialitatea lui.

Indiviziunea presupune ca mai multe persoane detin in proprietate o uni­versalitate de lucruri, fiecare avand o cota-parte ideala si abstracta din dreptul de proprietate, dar neavand un anumit lucru sau anumite lucruri din universalitatea respectiva. Este cazul mostenitorilor unei persoane, pana in momentul realizarii partajului succesoral.

Se observa ca principala deosebire dintre coproprietate si indiviziune priveste obiectul acestora; coproprietatea are ca obiect un lucru determinat, iar indivi­ziu­nea are ca obiect o universalitate (o masa) de lucruri. Neexistand diferentieri de ordin cali­ta­tiv (de regim juridic) intre coproprietate si indiviziune, de regula, acestea sunt studiate impreuna, sub denumirea de proprietate comuna pe cote-parti.

Prin devalmasie se desemneaza acea proprietate comuna care se caracteri­zeaza prin faptul ca titularii nu au precizata cota-parte ce ar reveni fiecaruia din drept, ci aces­ta este nefractionat, deci dreptul de proprietate nu este divizat si, cu atat mai mult, nici lucrul sau lucrurile nu sunt fractionate. Ca exemplu de deval­masie, men­tionam proprietatea sotilor asupra bunurilor comune dobandite in timpul casatoriei.

Proprietatea comuna, in oricare din cele trei forme, inceteaza prin partaj (impar­teala), cu exceptia cazurilor de proprietate comuna pe cote-parti fortata si perpetua.

b) Pluralitatea subiectelor in cazul raporturilor de creanta

In cazul raporturilor juridice civile obligationale (numite si de creanta), pluralita­tea poate sa fie activa (mai multi creditori), pasiva (mai multi debitori) sau mixta (mai multi creditori si mai multi debitori).

Sub un alt aspect, pluralitatea de subiecte in cazul raporturilor obligationale poate imbraca trei forme: obligatiile conjuncte, obligatiile solidare si obligatiile indivizibile.

Obligatia conjuncta (numita si obligatie divizibila) este aceea care leaga mai multi creditori sau mai multi debitori, intre care creanta sau, dupa caz, datoria este divizi­bi­la. Asadar, fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor (in caz de pluralitate activa) sau de la debitori (in caz de pluralitate mixta) decat partea sa, respectiv fiecare dintre codebitori nu este tinut decat pentru partea sa din datoria comuna (atat in caz de pluralitate pasiva, cat si in caz de pluralitate mixta).

Obligatia solidara este aceea in care fiecare creditor poate cere debitorului intreaga datorie (solidaritate activa) sau fiecare debitor este tinut si poate fi obligat la plata intregii datorii (solidaritate pasiva).

Solidaritatea activa consta deci in posibilitatea fiecarui creditor de a cere de la debitor plata intregii creante datorate; plata facuta de debitor unuia dintre creditorii solidari il libereaza fata de toti ceilalti creditori solidari, iar creditorul ce a incasat toata creanta este obligat sa o imparta cu ceilalti creditori.

Solidaritatea pasiva consta in posibilitatea creditorului de a cere oricaruia dintre codebitori executarea integrala a prestatiei care formeaza obiectul obliga­tiei (plata intregii datorii); plata facuta in intregime de catre unul dintre code­bitorii solidari ii libereaza si pe ceilalti fata de creditor, iar codebitorul care a platit are dreptul sa se indrepte impotriva celorlalti codebitori si sa le pretinda tot ceea ce a platit peste partea sa, insa datoria acestora fata de el nu mai este solidara, ci divizibila.

Obligatia indivizibila este aceea care, datorita naturii obiectului ei sau dato­rita vointei partilor, nu poate fi impartita intre creditori (indivizibilitate activa) ori intre de­bitori (indivizibilitate pasiva). Asadar, daca obligatia este indivizibila, indiferent de numarul creditorilor sau al debitorilor, fiecare creditor poate cere intreaga prestatie ce formeaza obiectul obligatiei, iar fiecare debitor poate fi constrans sa execute intreaga prestatie; plata facuta de oricare dintre debitorii obligati indivizibil stinge datoria fata de toti ceilalti codebitori.

Desi intre obligatia solidara si obligatia indivizibila exista asemanari, mai ales din punctul de vedere al efectelor, ele nu trebuie confundate, principalele deosebiri fiind urmatoarele: in ceea ce priveste izvorul lor, numai conventia poate fi izvor atat pentru soli­da­ritate cat si pentru indivizibilitate, insa exista si izvoare proprii, si anume, legea pentru solidaritate, respectiv natura obiectului obligatiei pentru indi­vizi­bilitate; sub aspectul intinderii, solidaritatea functioneaza numai fata de cei intre care s-a nascut (fata de mostenitori obligatia transmitandu-se divizata), pe cand indivizibilita­tea se transmite si succesorilor; in cazul indivizibilitatii pasive, debitorul chemat in judecata poate sa solicite in­trodu­­cerea in cauza a celorlalti debitori pentru a fi obligati impreuna la executarea prestatiei datorate, in vreme ce, in cazul solidaritatii pasive, debito­rul chemat in judecata poate sa solicite introducerea in cauza a celorlalti codebitori solidari numai pentru a se intoarce impotriva lor, pentru partea datorata de fiecare dintre ei.

4.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Problema schimbarii subiectelor raportului juridic civil se pune numai in cazul ra­por­turilor patrimoniale, deoarece, in cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.

Cat priveste raporturile juridice civile patrimoniale, trebuie sa distingem intre ra­por­turile reale si raporturile obligationale.

In ceea ce priveste raporturile juridice civile patrimoniale care au in continut un drept real, se poate pune numai problema schimbarii subiectului activ, nu insa si a subiectului pasiv, acesta din urma fiind nedeterminat. Schimbarea subiec­tu­lui activ in asemenea raporturi se poate face printr-unul din modurile de transmi­tere (dobandire) a drepturilor reale (art. 644 si art. 645 C. civ. enumera urmatoarele moduri prin care se dobandeste si se transmite pro­prietatea (precum si celelalte drepturi reale): succesiunea (legala), legatul, conventia, traditiu­nea, acce­siu­nea, uzucapiunea, legea si ocupatiunea. La acestea, urmeaza a se mai adauga si hotara­rea jude­catoreasca (insa numai in masura in care aceasta ar avea efect constitutiv, iar nu si efect declarativ).

In cazul raporturilor juridice care au in continut un drept de creanta, poate sa intervina o schimbare atat a persoanei subiectului activ (creditorul), cat si o schimba­re a persoanei subiectului pasiv (debitorul).

a) Schimbarea creditorului

Exista mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la schimbarea persoanei subiectului activ al raportului juridic obligational.

Cesiunea de creanta este o conventie prin care un creditor transmite o creanta a sa unei alte persoane. Creditorul care transmite creanta se numeste cedent, per­soa­na careia i se transmite creanta se numeste cesionar, iar debitorul creantei trans­mise se numeste debitor cedat.

Prin efectul cesiunii de creanta, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul. Creanta care a format obiectul cesiunii ramane insa neschimbata, pastrandu-se natura ei, precum si eventualele garantii ce o insoteau; cesionarul devine creditor al debitorului cedat pentru valoarea nominala a creantei, indife­rent de pretul cesiunii si chiar si atunci cand cesiunea s-a facut cu titlu gratuit.

Parti in cesiunea de creanta sunt numai cedentul si cesionarul, asa incat, pentru validitatea acesteia nu este necesar si consimtamantul debitorului cedat, insa, pentru a-i fi opozabila, trebuie indeplinite anumite formalitati (notificarea cesiunii de creanta catre debitorul cedat, acceptarea cesiunii de creanta de catre debitorul cedat sau inscrierea cesiunii de creanta in Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare).

Subrogatia personala (numita si subrogatia in drepturile creditorului prin plata creantei) este o modalitate de transmitere legala sau conventionala a dreptului de creanta catre un tert care a platit pe credit­orul initial, in locul debitorului. Persoana care plateste datoria debitorului se numeste solvens, iar creditorul care primeste plata se numeste accipiens.

Ca efect al subrogatiei personale, solvensul ia locul (se subroga) accipien­sului, deci subiectul activ initial este inlocuit cu o alta persoana, care devine noul creditor al aceluiasi debitor. Solvensul (subrogatul) dobandeste toate drepturile accipiensului (creditorului platit), deci dobandeste creanta cu toate drepturile si accesoriile ei, inclusiv cu eventualele garantii ce o insotesc.

Novatia (acea conventie prin care partile sting o obligatie existenta, inlocuind-o cu o noua obligatie) prin schimbare de creditor consta in substituirea unui nou creditor celui vechi, debitorul devenind obligat fata de noul creditor si fiind liberat fata de vechiul creditor.

Trebuie subliniat ca, spre deosebire de cesiunea de creanta si de subrogatia per­sonala, cand are loc tot o schimbare a creditorului, fara insa a se transforma creanta initiala (aceasta este doar transmisa), in cazul novatiei, inclusiv al novatiei prin schimbare de creditor, creanta veche se stinge si se transforma intr-o noua creanta, avand ca titular pe noul creditor (desi obligatia veche se stinge, efectele obligatiei vechi nu inceteaza, ci se transforma in efectele obligatiei nascute prin novatie).

Subiectul activ al raportului juridic obligational mai poate fi schimbat prin mosteni­re (in cazul persoanelor fizice), prin reorganizare si transformare (in cazul persoane­lor juridice), prin poprire (ca efect al popririi, tertul poprit trebuie sa efectueze plata catre creditorul popritor, desi, anterior infiintarii popririi, el era obligat fata de debitorul poprit) sau chiar prin intermediul stipulatiei pentru altul (daca este dublata de stingerea unei obligatii anterioare a promitentului fata de stipulant, obligatie avand ca obiect prestatia pe care promitentul urmeaza sa o execute in favoarea tertului beneficiar).

b) Schimbarea debitorului

Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligational, in dreptul civil roman, nu se poate realiza pe calea directa a unei cesiuni de datorie (care ar presupune instrainarea de catre debitor a datoriei sale catre o terta persoana fara a fi nevoie de consimtamantul creditorului acelei obligatii). Aceasta situatie a neregle­men­­ta­rii cesiunii de datorie este justificata in doctrina, pe de o parte, pe lipsa de interes practic, iar, pe de alta parte, pe ideea potrivit careia creanta este un raport perso­nal, in care personalitatea debitorului (solvabilitate, cin­ste etc.) prezinta un interes primordial, astfel incat nu s-ar putea concepe sa i se dea creditorului, fara voia lui, un alt debitor; de altfel, o eventuala cesiune a datoriei ar putea sa produca efecte negative si asupra celor care s-au obligat sa garanteze acea datorie ori s-au obligat in solidar cu debitorul instrainator.

Ar urma sa admitem ca, in ma­su­ra in care exista consimtamantul creditorului, poate avea loc o preluare de datorie. Asadar, vom retine un prim mijloc juridic de schimbare a debitorului, anume preluarea datoriei in masura in care exista consim­taman­­tul creditorului acelei obligatii.

Pentru atingerea unor efecte asemanatoare celor de la cesiunea de datorie, deci pentru schimbarea indirecta a persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obliga­tional, pot fi utilizate anumite mijloace juridice, precum: novatia prin schimbare de debitor, dele­gatia, stipulatia pentru altul, poprirea etc.

Mentionam insa ca problema schimbarii persoanei subiectului pasiv nu se poate pune in acele cazuri in care obligatia trebuie executata personal de catre debitor, intrucat a fost stabilita in considerarea persoanei lui (obligatie intuitu personae).

Novatia prin schimbare de debitor are loc atunci cand o terta persoana se an­gajea­za fata de creditor sa plateasca datoria. O asemenea operatiune poate avea loc cu sau fara consimtamantul debitorului.

In cazul in care tertul se angajeaza fata de creditor sa plateasca datoria fara consimtamantul debitorului, se spune ca novatia se realizeaza pe cale de expromisiune.

In cazul in care se cere si consimtamantul debitorului, novatia prin schimbare de debitor este o delegatie perfecta.

Delegatia este o conventie prin care un debitor aduce creditorului sau anga­jamen­tul unui al doilea debitor, alaturi de el sau in locul lui. Debitorul care face delegatia se numeste delegant, persoana care se obliga alaturi de el sau in locul lui (deci persoa­na delegata ca nou debitor) se numeste delegat, iar creditorul care primeste acest angajament se numeste delegatar.

Dupa cum delegatarul il libereaza sau nu pe delegant, delegatia este perfecta sau imperfecta.

Delegatia este perfecta atunci cand delegatarul, prin declaratie expresa, il liberea­za pe delegant, multumindu-se cu noua obligatie a delegatului. Practic, de­lega­tia perfecta se confunda cu novatia prin schimbare de debitor facuta cu consimtamantul debitorului.

Delegatia este imperfecta daca delegatarul nu consimte la liberarea delegan­tului, astfel incat el va avea, pe langa vechiul debitor (delegantul), un nou debitor (delega­tul).

Stipulatia pentru altul (care se mai numeste si contractul in folosul unei terte persoane) este acel contract prin care una din parti stipuleaza o prestatie de la cea­lalta parte in folosul unei terte persoane, fara sa fie reprezentantul acesteia din urma si fara ca tertul beneficiar sa participe la incheierea contractului. Cel care stipuleaza prestatia in favoarea tertului se numeste stipulant, persoana care se obliga fata de stipulant sa execute prestatia in folosul tertului se numeste pro­mi­tent, iar persoana in favoarea careia se face stipulatia se numeste tert beneficiar. Asadar, in cazul stipula­tiei pentru altul, promitentul se obliga fata de stipulant sa execute o prestatie in fa­voa­rea tertului beneficiar, acesta din urma neparticipand la in­cheierea conventiei respective nici direct, nici reprezentat de stipulant.

Indirect, stipulatia pentru altul poate duce la o schimbare de debitor, anume atunci cand stipulatia este facuta in scopul achitarii unei datorii de catre debi­torul initial, prin intermediul unei alte persoane, pe care o face debitor al cre­ditorului sau. Trebuie sub­liniat ca, pe aceasta cale, nu se realizeaza o transmitere directa a calitatii de de­bi­tor, intrucat vechiul debitor (stipulantul) nu este liberat fata de creditorul sau (tertul beneficiar) prin efectul stipulatiei, neavand loc o transmitere a datoriei, ci se creeaza un nou drept de creanta. De altfel, tertul beneficiar nici nu poate fi obligat sa accepte dreptul stipulat in favoarea sa.

Poprirea este o forma de executare silita indirecta prin care creditorul urma­reste sumele sau efectele pe care debitorul sau le are de primit de la o terta per­soana. Creditorul care urmareste sumele respective se numeste creditor popritor, debitorul acestuia poarta denumirea de debitor poprit, iar tertul, care la randul lui este debitor al debitorului poprit, se numeste tert poprit.

Poprirea consta deci in indisponibilizarea sumelor sau efectelor in mainile tertului poprit si in obligarea acestuia de a plati, ceea ce datoreaza debitorului poprit, direct creditorului popritor. Tertul poprit devine debitor direct al credi­torului popritor, trebuind sa plateasca suma poprita numai acestuia, ceea ce in­seam­na ca prin poprire se rea­lizeaza o schimbare indirecta a persoanei subiectului pasiv al ra­por­tului obliga­tional. Mentionam ca prin poprire se naste un nou raport juridic obligational (intre cre­di­torul popritor si tertul poprit), insa nu in toate cazurile se vor stinge cele doua ra­por­turi juridice obligationale preexistente (este vorba de raportul dintre credi­torul po­pritor si debitorul poprit, care se mentine in limita datoriei ramase neacoperite dupa ce tertul poprit a platit creditorului popritor, precum si de raportul dintre debitorul poprit si tertul poprit, care se mentine in limita a ceea ce a ramas dupa ce tertul poprit a platit creditorului popritor).

La o schimbare a subiectului pasiv se poate ajunge, indirect, chiar si printr-o ce­siu­ne de creanta. Spre exemplu, sa presupunem ca Primus este creditor al lui Secun­dus, iar, la randul lui, Secundus este creditor al lui Tertius; Secundus ce­deaza lui Primus creanta sa fata de Tertius, astfel incat Primus devine creditor al lui Tertius. Insa, Primus va avea impotriva lui Tertius creanta lui Secundus, creanta care s-ar putea sa fie mai putin avan­tajoasa decat cea pe care o avea fata de Se­cun­dus (de exem­plu, nu este insotita de garantii); in asemenea cazuri, este preferabil pentru Primus sa fie de acord cu prelua­rea datoriei lui Secundus de catre Tertius

De asemenea, subiectul pasiv al raportului juridic obligational mai poate fi schim­bat prin mostenire (in cazul persoanelor fizice), respectiv prin reorganizare si transfor­ma­re (in cazul persoanelor juridice).

Bibliografie generala:

- Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, editia a II-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2002, p. 40-137;

- Gabriel Boroi, Liviu Stanciulescu, Drept civil. Curs selectiv. Teste grila, editia a II-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2003, p. 3-45;

- Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, editia a VIII-a revazuta si adaugita de Marian Nicolae si Petrica Trusca, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2003, p. 62-127.