Constitutia americana si principalele institutii ale sistemului politic american

Constitutia americana si principalele institutii ale sistemului politic american

Asa cum s-a aratat in cele ce preced, Constitutia americana este un document avand o valoare fundamentala, a carui cunoastere contribuie la intelegerea sistemului politic american, a puterilor diferitelor institutii guvernamentale si a relatiei dintre acestea.Vom cauta, de aceea, in continuare, sa relevam mai intai conditiile istorice in care aceasta Constitutie a fost adoptata, deosebit de utile pentru intelegerea adevaratului sens al acestui document, pentru ca apoi sa ne ocupam de structura si atributiile principalelor institutii consacrate de constitutie.

1. Elaborarea Constitutiei americane si trasaturile acesteia

Dupa cum este bine cunoscut, cele 13 colonii engleze din America au fost intemeiate in momente istorice diferite. Ele dispuneau de organizare politica proprie, dar erau supuse unui regim discriminatoriu in ceea ce priveste relatiile lor cu Marea Britanie, fiind obligate sa-si exporte produsele in aceasta tara, pe nave englezesti. Singurele marfuri care puteau intra pe teritoriile coloniale americane erau marfurile britanice. Coloniile au intrat in conflict cu autoritatile britanice mai intai prin aceea ca au contestat impozitul 'timbrului', intemeindu-se pe principiul ca nici un impozit nu poate fi platit de cetateanul englez decat daca a consimtit el insusi la aceasta, prin reprezentantii sai. Conflictul dintre colonii si autoritatile britanice a reizbucnit cand parlamentul britanic a votat stabilirea unor taxe vamale cu prilejul intrarii anumitor marfuri in America. Conflictul 'ceaiului' a provocat incidente sangeroase intre soldatii britanici si colonisti. Americanii refuzau sa cumpere ceai britanic. In decembrie 1773, americani deghizati in indieni au invadat trei nave britanice incarcate cu ceai, aruncand incarcatura in mare. Atitudinea lipsita de flexibilitate a autoritatilor britanice a agravat conflictul, care initial se limitase la zonele Boston si Massachusetts. Declaratia de independenta redactata in termeni solemni a fundamentat drepturile natiunii americane in lupta sa pentru emancipare. Dupa un razboi lung si dificil, colonistii au triumfat, iar victoria de la Saratoga (1777) a determinat Franta sa se alature cauzei insurgentilor. Razboiul a luat sfarsit in cele din urma, cu semnarea unei paci definitive la 3 septembrie 1783, la Versailles, cand englezii au recunoscut independenta Statelor Unite.

Perioada care a trecut de la victoria colonistilor si pana la adoptarea Constitutiei a fost o perioada de concretizare si precizare a scopurilor revolutiei americane, ce a servit totodata decantarii ideilor politice. 'Succesul revolutiei a creat americanilor posibilitatea de a da o forma legala idealurilor lor politice, asa cum erau ele exprimate in Declaratia de independenta, si de a-si rezolva unele dintre nemultumiri prin constitutiile statelor. Astazi americanii sunt atat de obisnuiti cu constitutiile scrise incat le considera ceva de la sine inteles. Constitutia scrisa din America a fost printre primele din istorie. «In toate statele libere, constitutia este hotaratoare», a scris John Adams, cel de-al doilea presedinte al Statelor Unite. Iar americanii de pretutindeni au cerut 'o lege permanenta dupa care sa traim'^[1]

Inca din 1776 Congresul american votase o rezolutie recomandand fostelor colonii sa formeze guverne noi. In toata perioada care a urmat, acestea s-au preocupat intr-adevar de a-si adopta propriile constitutii, sub influenta ideilor democratice, a experientei dobandite, precum si a filozofiei politice inaintate. Un element deosebit de important, pe care istoricii constitutiei americane nu omit sa-l semnaleze, este acela ca revolutia americana s-a desavarsit tocmai prin elaborarea acestor constitutii ale statelor.

Obiectivul fundamental al noilor constitutii era tocmai de a asigura acele 'drepturi inalienabile', a caror incalcare determinase fostele colonii sa rupa legaturile cu Marea Britanie. Lucrul acesta explica de ce constitutiile elaborate de state erau precedate intotdeauna de declaratii de drepturi, care inscriau principii fundamentale si garantau drepturile omului.

De notat este faptul ca in lupta pentru independenta se produce si o schimbare a unor concepte politice. Daca in urma cu 20 de ani adunarile generale ale colonistilor respinsesera 'planul uniunii de la Albany', refuzand sa cedeze macar o particica din autonomia lor unui organism central, fie el ales, ideea unui guvern national sustinut de toate statele s-a impus treptat, in mod inevitabil. Existenta unui guvern puternic era determinata in special de nevoia sincronizarii actiunilor militare, a subordonarii militiilor statelor unui singur comandament si de a gasi metode pentru solutionarea unor dispute chiar intre state. 'In acea perioada, George Washington scria ca statele sunt unite doar printr-o «sfoara de nisip», iar prestigiul Congresului atinsese un nivel minim. Disputele dintre Maryland si Virginia cu privire la navigatia pe Potomac au condus la tinerea unei conferinte a reprezentantilor a cinci state la Annapolis, in 1786. Unul dintre delegati, Alexander Hamilton, si-a convins colegii ca problema comertului depindea prea mult de alte chestiuni si ca situatia era prea grava pentru a fi abordata de un for atat de nereprezentativ.

El a convins adunarea sa lanseze un apel ca toate statele sa desemneze reprezentanti ai Statelor Unite si sa «elaboreze orice alte prevederi ce li s-ar parea necesare asa incat Constitutia Guvernului Federal sa fie adecvata exigentelor Uniunii». Congresul Continental a fost intai indignat de aceasta masura indrazneata, dar protestele s-au stins cand s-a aflat ca Virginia il alesese delegat pe George Washington, iar in toamna si iarna ce au urmat s-au tinut alegeri in toate statele, cu exceptia lui Rhode Island ^[2]

In mai 1787, la Philadelphia, a fost convocata o mare adunare a notabililor, la care participau conducatori cu experienta ce se facusera remarcati fie in activitatea politica, fie in magistratura. Printre ilustrii participanti la aceasta adunare se numarau George Washington, inteleptul Benjamin Franklin, guvernatorul Morris din Pensylvania, James Madison din Virginia, Alexander Hamilton din New York, Rufus King si Elbridge Gary din Massachusetts.

Desi conventia fusese autorizata initial numai sa amendeze prevederile acordului confederatiei din 1781, in fapt s-a trecut la adoptarea unui nou document menit sa asigure imbinarea eficienta a controlului local cu puterea unui guvern central. 'A fost adoptat principiul dupa care functiile si puterile unui guvern national, fiind noi, generale si cuprinzatoare trebuiau sa fie definitive si mentionate cu atentie, pe cata vreme celelalte functii si puteri urmau sa fie considerate ca revenind statelor. Dar, dandu-si seama ca guvernul central trebuia sa aiba putere reala, delegatii au acceptat, in general, si faptul ca guvernul trebuia sa fie autorizat - intre altele - sa bata moneda, sa reglementeze comertul, sa declare razboi si sa incheie pace'^[3]. De remarcat este si faptul ca participantii la Congresul de la Philadelphia erau adepti convinsi ai lui Montesquieu si ai separatiei puterilor. Ei considerau ca trebuie sa se asigure un echilibru armonios intre puterile legislativa, executiva si judecatoreasca. In mod firesc, au aparut insa unele divergente intre reprezentantii statelor mari si ai celor mici, acestea din urma temandu-se ca influenta lor va fi redusa in viitoarea federatie. Dupa lungi dezbateri s-a adoptat principiul reprezentarii proportionale a statelor in prima Camera a Parlamentului - Camera reprezentantilor - si o reprezentare egala a statelor in Senat. Se manifestau, de asemenea, diferente de opinii in ceea ce priveste modul de desfasurare a alegerilor pentru reprezentanta nationala, unii opinand pentru votul direct, iar altii pentru votul indirect. Anumiti delegati doreau ca Vestul in plina dezvoltare sa acceada la calitatea de stat, in timp ce altii nu considerau oportuna o asemenea dorinta.

Printre problemele care ii framantau pe delegati era si aceea de a se asigura un echilibru intre interesele economice regionale, de a se institui mecanisme eficiente privind solutionarea disputelor intre puteri, de a se stabili tipurile de tribunale, durata mandatului, alegerea executivului etc.

De remarcat este faptul ca in ceea ce priveste relatiile dintre statul federal si statele membre, Conventia de la Philadelphia a adoptat principiul ca acele puteri care nu sunt transferate guvernului federal si nici nu sunt interzise de catre acesta statelor, revin in mod firesc acestora. In ce priveste principiul separatiei puterilor, deja verificat prin includerea in majoritatea constitutiilor statelor, acesta preconiza o imbinare a prerogativelor presedintelui cu cele ale Congresului. De pilda, legile nu puteau fi promulgate de Congres inainte de a fi fost aprobate de presedinte, dar si presedintele era obligat sa supuna Senatului, in vederea confirmarii, o serie de numiri importante in functii, precum si tratatele internationale. Constitutia stabilea anumite proceduri care permiteau Congresului, in cazuri grave, sa-l inlature din functie pe presedinte. Judecatorii dispuneau de largi prerogative: ei puteau interpreta atat legea fundamentala, cat si legile promulgate de Congres.

La 17 iulie 1787, dupa 16 saptamani de deliberari, Constitutia definitiva a fost semnata prin acordul unanim al statelor prezente; relevand solemnitatea momentului, Franklin a spus, aratand spre jumatatea de soare pictata in auriu stralucitor pe spatele scaunului lui Washington: 'M-am tot uitat, in cursul acestei sesiuni, cu speranta si teama, la acel ceva din spatele presedintelui, fara sa-mi pot da seama daca rasare sau apune; dar acum, intr-un tarziu, am fericirea sa stiu ca este '«un soare care rasare si nu unul care apune»'^[4]

Adoptarea Constitutiei nu reprezenta insa si momentul intrarii in vigoare a acesteia. Era necesar ca ea sa primeasca ratificarea statelor. Procesul adoptarii a fost insa facilitat de adoptarea Declaratiei drepturilor, incluzand primele 10 amendamente care au fost introduse in Constitutia federala, ceea ce a facut ca statele care inca ezitau sa se ralieze acestui document.

Lupta intre 'federalisti', partizanii noii constitutii, si 'antifederalisti', adversarii constitutiei, avea sa continue totusi, razboiul civil din 1861-1865 avand sa constituie mult mai tarziu, in fond, o expresie tot a acestor tendinte, care au fost mult timp prezente in viata politica americana.

2. Partidele politice si sistemul electoral

Partidele politice indeplinesc un rol deosebit in viata politica americana, desi ele se deosebesc prin structura, ideologie si mod de actiune in mod structural de cele existente in special in Europa. Specificitatea sistemului american de partide se reflecta in deosebi in imprejurarea ca ele actioneaza mai ales in perioadele electorale, existand cazuri frecvente insa cand democrati sau republicani sunt folositi de presedintele provenind din randurile celuilalt partid, fie in actiuni diplomatice, fie in alte scopuri politice.

Partidele politice se caracterizeaza in special prin lipsa unor baze ideologice diferite, intre partidele republican si democrat - cele mai mari partide prezente in viata politica americana - neexistand diferente esentiale. Ambele partide sunt atasate ideilor liberale, cu toate ca exista, fara indoiala, anumite diferentieri concrete in ceea ce priveste mecanismele prin care actioneaza. Democratii sunt, desigur, mai neincrezatori in statul federal, datorita originii lor istorice si traditiilor de aparare a drepturilor statelor. In acelasi timp, ei sunt atasati mai mult ideii de justitie sociala. In pofida acestei diferentieri, nu s-ar putea face o demarcatie neta intre cele doua partide, evaluandu-se ca unul ar fi de 'stanga' si celalalt de 'dreapta'. De altfel, in viata fiecaruia dintre cele doua partide este prezenta mai curand deosebirea dintre 'liberali' si 'conservatori', situatie care se manifesta din timp in timp in aparitia unor candidati dizidenti chiar in randurile partidelor traditionale^[5]

Partidul democrat este cel mai vechi. El a fost creat in 1832 si este considerat de unii oameni politici ca fiind continuatorul Partidului Democratic Republican al lui Thomas Jefferson. In schimb, partidul republican a luat fiinta in 1854, din democrati, liberali si independenti, care isi revendicau si ei apartenenta la ideile fostului Partid Democratic Republican si se opuneau extinderii sclaviei in teritoriile din Nord-Vest.

La originea constituirii celor doua partide au stat mai ales deosebirile existente pe atunci - dar estompate acum - intre adversarii si adeptii federalismului. Cu toate acestea, in viata politica americana apar periodic si alte partide, dar ele au un numar mic de aderenti si o prezenta efemera in viata politica. Poate fi citat, astfel, Partidul Progresist, care a sustinut in 1948 candidatura fostului vice-presedinte democrat Henry Wallace la presedintie, obtinand mai putin de 1 milion de voturi si nici un elector, sau cazul Partidului Drepturilor Statelor ('dixicratii' - democratii din Sud), care a prezentat - tot in 1948 - candidatura guvernatorului Strom Thurmond, obtinand 39 electori. La alegerile din 1992, independentul Ross Perot a obtinut 19.741.065 voturi, dar nici un elector.

Daca, asa cum s-a aratat mai sus, partidele politice americane nu au o baza ideologica, nu s-ar putea spune nici ca aceste partide ar avea o baza sociologica sau de clasa. Apartenenta unor cetateni la un partid sau altul era dictata de afinitatile de familie, de traditie, de gruparea alegatorilor in jurul unei personalitati.

In ceea ce priveste structurile, partidele politice americane sunt foarte descentralizate. Dupa cum apreciaza J.P.Lassalle in lucrarea sa 'Les partis politiques aux Etats Unis' (1987), 'chiar daca sunt dotate cu forumuri nationale, ele apar mai curand ca fiind federatii ale unor organizatii politice locale'. Mai transant, fostul presedinte Dwight Eisenhower preciza ca'trebuie sa se reaminteasca ca nu exista partide nationale in Statele Unite. Exista 48 de partide ale statelor'^[6]

In fiecare stat 'masina partidului' este alcatuita din politicieni de profesie, care pot sa-si ofere serviciile partidului rival (advers) in alegerile care vor urma dupa cativa ani. 'Spoil system' permite masinii de partid sa-si intareasca puterea, rasplatind serviciile aduse de diversi partizani dupa victoria in alegeri. In diferitele state ale Americii, ponderea unor partide sau altele este diferita, iar reprezentarea partidelor la nivelul statelor se infaptuieste in mari conventii, unde se confrunta cei mai importanti notabili ai partidului. Conventiile nationale, care se intrunesc la fiecare 4 ani, sunt menite in special sa desemneze candidatii in alegerile prezidentiale.

Philippe Ardant observa, pe buna dreptate, ca partidele americane sunt partide de cadre, a caror activitate este relativ redusa in afara perioadei electorale^[7]. In ansamblu, apartenenta la un partid nu impune obligatii riguroase, disciplina de vot este slaba si majoritatile schimbatoare. In sistemul american persoanele alese depind mai putin de partidele lor decat de electorat sau de grupurile de presiune.

Spre deosebire de partidele politice, grupurile de presiune nu-si propun sa cucereasca puterea, ci numai sa o influenteze, rolul lor politic nefiind decat secundar. In Statele Unite grupurile de presiune sunt deosebit de active. Desigur, unele sunt neorganizate, fiind create spontan, in functie de existenta unor interese economice, sociale, sau de relatiile cu diferitele tari. Altele sunt create in mod voluntar si sunt institutionalizate, exprimand interesele si revendicarile membrilor lor. In acest sens pot fi citate organizatiile ecologiste, feministe, ale agricultorilor, industriasilor, patronilor, precum si ale puternicelor sindicate AFL-CIO.

In S.U.A. exista chiar o legislatie care precizeaza conditiile desfasurarii activitatilor de catre lobby-uri. In 1946 a fost adoptata o lege care o inlocuieste pe cea din 1927. Indivizii sau organizatiile care primesc fonduri in scopul favorizarii, impiedicarii sau influentarii adoptarii unei legi de catre Congres trebuie sa se inscrie pe langa Secretariatul Camerelor. Lobby-urile trebuie sa furnizeze lista oamenilor care le finanteaza si lista celor pe care ele le finanteaza, la randul lor. Nesocotirea acestor obligatii atrage pedeapsa amenzii sau inchisorii.

Statisticile arata ca in S.U.A. se inregistreaza o crestere a influentei lobby-urilor in detrimentul celei a partidelor. Daca in 1937 16% din americani se considerau 'in afara partidelor', in 1992 procentul acestora ajunsese la 27%.

In ceea ce priveste sistemul electoral, acesta este un sistem original, care se deosebeste foarte mult de sistemul european. La primul nivel functioneaza sistemul 'primarelor' (primaries). Acestea servesc pentru a desemna candidatii celor doua mari partide pentru diferitele alegeri. In acest sistem, candidatii sunt desemnati direct de electori si nu de catre aparatul de partid sau de catre militantii sai. Nu este vorba de a elimina candidatii unui partid in folosul candidatilor altui partid, ci numai de a alege dintre cei care revendica investitura fiecarui partid, acele persoane care sunt considerate de alegatori, la nivel local, ca fiind cele mai indicate. Dupa parerea lui Philippe Ardant, un asemenea sistem nu poate fi comparat in nici un caz cu primul tur al alegerilor franceze.

Sistemul 'primarelor' poate avea doua variante. Intr-un prim sistem, alegatorii prezenti la un birou de vot isi desemneaza candidatul partidului respectiv. Democratii se prezinta pentru a participa la selectionarea candidatului democrat, in timp ce republicanii se prezinta la alegerea candidatului republican, iar electorii independenti sau fara partid voteaza cu cine doresc. Cu toate acestea, nu exista o verificare a apartenentei unor persoane la un partid sau altul.

Sistemul electoral american cunoaste insa si procedura 'primarelor deschise', cand nu se tine seama de apartenenta declarata a unei persoane la partidul democrat sau republican, aceasta nefiind obligata sa declare o asemenea apartenenta, iar alegerea se face prin vot secret.

O alta modalitate de selectionare a candidatilor apartinand celor doua partide este prin adunari restranse (caucus), la care participa un numar redus de personalitati, membri marcanti ai partidului respectiv, care au fost la randul lor desemnati in prealabil in cadrul unor adunari de catre membrii partidului.

In ceea ce priveste mecanismul electoral propriu zis, acesta tine de competenta statelor, chiar in ceea ce priveste organizarea alegerilor federale, cu conditia insa ca reglementarile in cauza sa nu contravina dispozitiilor constitutiei sau jurisprudentei Curtii Supreme. Aceasta explica de ce in decursul timpurilor au existat anumite diferentieri in legile electorale ale diferitelor state.

Cat priveste varsta, inainte de votarea celui de al XXVI-lea Amendament, in 1971, care a fixat in mod uniform varsta de a alege la 18 ani, legislatiile statelor difereau. Pana la votarea celui de al XV-lea Amendament au existat diferentieri si in ceea ce priveste votul populatiei de culoare. Cel de al XXIV-lea Amendament a interzis ca pentru alegerile federale dreptul de vot sa fie subordonat platii unui anumit cens.

Alegerile prezidentiale comporta de obicei mai multe faze si anume:

a) alegerile primare intr-un anumit numar de state;

b) conventiile nationale ale celor doua partide;

c) deschiderea campaniei electorale;

d) desfasurarea scrutinului, cand alegatorii desemneaza pe electori, dispunand de un mandat imperativ, de a alege o persoana sau alta in functia de presedinte;

e) alegerea presedintelui de catre marii electori si

f) investitura presedintelui si a vicepresedintelui.

Preferintele alegatorilor pot fi diferite din punct de vedere politic. Astfel, au existat situatii - in 1956, 1968 si 1972 - cand presedintele apartinea partidului republican, iar Camera avea majoritatea democrata. Uneori majoritatea Camerelor se schimba in cursul mandatului prezidential, cum a fost cazul in 1946 si 1954, ceea ce a creat anumite dificultati in raporturile dintre presedinte si Congres.

3. Presedintele si rolul sau

Presedintele american este o figura proeminenta a intregii vieti politice, dispunand prin traditie de importante prerogative, fiind comandantul suprem al fortelor armate, seful diplomatiei si conducatorul partidului aflat la Casa Alba. Ales odata la patru ani prin votul electorilor, el nu raspunde in fata Parlamentului si nu poate fi silit sa demisioneze daca este pus 'in minoritate', cum se intampla cu un prim ministru dintr-un regim parlamentar. Cu toate acestea, el nu are dreptul sa dizolve Parlamentul si sa procedeze la organizarea unor noi alegeri.

In conformitate cu prevederile Amendamentului XXII din 1951, nimeni nu poate fi ales presedinte mai mult de doua mandate; Franklin Delano Roosevelt ales presedinte de 4 ori a constituit singura exceptie in viata politica americana.

Cabinetul prezidential este alcatuit din ministri, secretari de stat si sefi de departamente, numiti de seful executivului si raspunzatori fata de el. Ei nu sunt membri ai Parlamentului, la dezbaterile caruia nu participa. In sistemul prezidential din Statele Unite nu exista - ca in sistemele europene - un 'Consiliu de ministri' organ colectiv, care s-ar intruni si ar adopta decizii. In sistemul american ultimul cuvant in ceea ce priveste adoptarea hotararilor ii revine presedintelui, iar nu secretarilor de stat. Manualele americane de drept constitutional citeaza o cunoscuta expresie a lui Abraham Lincoln, care dupa o consultare a ministrilor sai (secretari de stat) a rostit celebra formula: 'sapte - da, un nu al presedintelui, prin urmare hotararea este nu'^[8] Dat fiind faptul ca nu exista un organ colectiv guvernamental, in S.U.A. nu se pune problema demisiei guvernului, dar este evident ca ministrii pot demisiona in mod individual sau pot fi demisi de presedinte. Exista si cazuri in care anumiti consilieri sau asistenti prezidentiali au dispus de o mai mare influenta decat membri ai Cabinetului. Astfel, poate fi mentionat colonelul House, foarte apreciat de presedintele Wilson, Sherman Adams in timpul lui Eisenhower, Theodore Sorensen in timpul lui John Kennedy, Henry Kissinger in timpul lui Nixon, dar acesta a devenit ulterior secretar al Departamentului de stat.  

Asa cum s-a relevat, puterile presedintelui sunt foarte mari, el dispune de importante prerogative in ce priveste actiunea guvernamentala, fiind seful statului, dar si al intregii puteri guvernamentale. El este asistat de 15 secretari (ministri), care sunt colaboratori individuali ai presedintelui si instalati la conducerea unor departamente pentru a executa politica sa, fiind personal responsabili fata de presedinte. Presedintele poate, in mod discretionar, sa-i numeasca sau sa-i inlature din functie. Puterea presedintelui asupra departamentelor este cu atat mai mare cu cat 'Spoil system' permite o reinoire a administratiei cand un partid succede celuilalt.

Datorita faptului ca, in decursul istoriei, au fost inregistrate si unele atentate la viata presedintilor americani, precum si anumite situatii de indisponibilitate, in 1947 a fost adoptata 'Legea de succesiune' (The Succession Act), modificata in mai multe randuri, care stabileste ordinea de succesiune in cazul disparitiei sau indisponibilitatii presedintelui. Ordinea de succesiune este urmatoarea: 1) vice-presedintele; 2) Speaker-ul Camerei Reprezentantilor; 3) presedintele pro tempore al Senatului; 4) secretarul de stat; 5) secretarul la aparare; 6) Secretarul la justitie (attorney general); 7) Secretarul la interne; 8) Secretarul la agricultura; 9) Secretarul la comert; 10) Secretarul la munca; 11) Secretarul la sanatate si servicii umane; 12) Secretarul pentru locuinte si dezvoltari urbane; 13) Secretarul pentru transporturi; 14) Secretarul pentru energie; 15) Secretarul pentru problemele veteranilor^[9]

In jurul presedintelui functioneaza numeroase oficii, agentii si administratii, precum si comisii. Dintre acestea se pot mentiona, numai cu titlu de exemplu, Agentia Centrala de Investigatii (C.I.A.), Consiliul National al Securitatii, Comisia Energiei Atomice, Administratia Aeronauticii si Spatiului (NASA), Sistemul Federal de Rezerve (monetara, bancara), Tennessee Valley Authority, Agentia de Informatii a Statelor Unite, Comisia pentru Comertul international al S.U.A., Autoritatea pentru relatiile federale de munca etc.

In ce priveste actiunea legislativa a presedintelui, aceasta nu se reflecta in mod direct, presedintele nedispunand personal de dreptul de initiativa legislativa, dar trimitand anual mai multe mesaje Congresului, dintre care cel mai important priveste 'Starea Uniunii', cuprinzand si programul sau legislativ. Presedintele dispune insa de posibilitatea de a se opune legilor adoptate exercitand dreptul de veto. Dreptul de veto poate fi insa inlaturat in situatia in care fiecare dintre cele doua Camere ale Congresului voteaza din nou proiectul in cauza cu o majoritate de doua treimi.

Limitele puterii prezidentiale sunt institutionale, dar mai ales politice. Cele institutionale deriva din separatia puterilor. Cele politice sunt legate de raportul de forte intre presedinte si Congres, uneori foarte dificil, in situatiile in care majoritatea este detinuta de partidul advers.

Fondatorii Constitutiei americane au imaginat acest sistem deoarece nu au dorit ca presedintele sa fie dependent de Congres, ceea ce a facut, de altfel, sa se instituie sistemul electoral pe care l-am mentionat si care este destul de complicat, dar care in fond asigura o anumita independenta presedintelui, care nu este ales de Congres.

Mecanismul alegerii presedintelui cuprinde declaratia de candidatura, cu alte cuvinte exprimarea dorintei sale de a candida, si apoi un lung drum pana la alegerea sa drept candidat al partidului pe care il reprezinta, de catre Conventia nationala a partidului in cauza.

Intre declaratia de candidatura si desemnarea candidatilor de catre conventiile nationale se desfasoara desemnarea delegatilor la nivel local. Acest lucru se face, asa cum s-a aratat, in cadrul unor adunari, fie in sistemul alegerilor primare, cand alegatorul nu voteaza candidatul insusi, ci alegerea delegatilor partidului fiecarui stat la Conventia nationala. Primele alegeri primare se desfasoara, de regula, in micul stat New Hampshire, care este considerat un barometru al viitoarelor alegeri. Exista insa pe plan local si sistemul asa denumit 'caucus'-urilor, cand desemnarea candidatilor se face in cadrul unor adunari restranse ale conducatorilor locali.

Desemnarea candidatilor este punctul de pornire al angajarii partidului in viitoarea competitie electorala. Fiecare partid isi organizeaza separat conventia sa nationala in cadrul careia desemneaza personalitatea preferata. Dupa ce partidele isi desemneaza candidatii, acestia se angajeaza in competitia electorala si participa la marea confruntare care va duce, in final, la instalarea uneia sau celeilalte dintre personalitati la Casa Alba.

In S.U.A., Presedintele nu este ales in fond direct de popor, ci de marii electori, al caror numar este egal cu cel al deputatilor si senatorilor, luati impreuna (538, ceea ce implica o majoritate de 270 voturi al marilor electori). Ponderea votului popular nu coincide cu numarul de electori care vor sprijini candidatura unui candidat sau altuia, deoarece statele mari dispun de un numar mai mare de electori, iar castigatorul alegerilor intr-un stat va dispune de toti electorii acestuia. Astfel, in anul 2000, presedintele George W.Bush a obtinut 50.459.211 voturi si 271 electori, iar contracandidatul sau, Al Gore 51.003.894 voturi si 266 electori. Un elector din Washington s-a abtinut. La alegerile din 1992, Bill Clinton a obtinut 44.908.254 voturi si 370 electori, in timp ce contracandidatul sau, fostul presedinte George Bush, desi a obtinut 39.102.343 voturi, si-a asigurat numai 168 voturi ale marilor electori.

In 1996 Bill Clinton a obtinut 379 voturi ale electorilor din 31 de state (50% din voturile alegatorilor), Robert Dole 159 voturi ale electorilor din 19 state (42% din sufragii), iar candidatul independent Ross Perot, desi a intrunit 8% din voturile populare, nu a obtinut nici un elector.

Ca urmare a alegerilor din 2 noiembrie 2004, George W.Bush a fost reales, obtinand 286 de voturi ale electorilor si 50,73% din votul popular (62.041.268 voturi). Contracandidatul sau democrat John Kerry a obtinut 151 din cele 538 de voturi ale electorilor si 48,27% din votul popular (59.028.548 alegatori).

In cazul in care nu exista majoritatea voturilor marilor electori, presedintele este ales de Camera Reprezentantilor. Au fost astfel alesi de Camera Reprezentantilor Thomas Jefferson, in 1800, si John Quincy Adams, in 1824.

In practica sistemului electoral american s-au inregistrat si 'defectiuni', cazuri cand unul sau mai multi electori care trebuiau in mod normal sa sprijine candidatului propriului partid au exprimat alte optiuni. Astfel, la alegerile din 1976, Ronald Reagan - pe atunci guvernator al Californiei - a obtinut un vot al unui elector din Washington. In 1988, senatorul Lloyd Bentsen, democrat din Texas, a obtinut un vot etc.

Asteptate cu mult interes de poporul american, dar si de opinia publica mondiala, alegerile din 7 noiembrie 2000 au dat nastere unei foarte complicate dispute juridice care s-a incheiat numai dupa mai bine de o luna de dezbateri, in care disputelor politice din campania electorala le-au luat locul controversele de ordin juridic, legate de interpretarea prevederilor Constitutiei si ale legislatiei S.U.A.

Interesul acestei dispute apare cu atat mai mult cu cat in noaptea alegerilor rezultatele anuntate initial in favoarea guvernatorului George W.Bush au fost retractate ca urmare a incertitudinii existente in legatura cu atribuirea electorilor ce trebuiau sa reprezinte statul Florida. Rezultatul numararii voturilor in acest stat prevedea o slaba majoritate in favoarea guvernatorului Bush (930 voturi) fata de contracandidatul sau, Al Gore, ceea ce facea necesara, potrivit legilor statului Florida o renumarare a voturilor. O asemenea renumarare manuala a fost organizata, de altfel, in comitatele Palm Beach, Broward si Miami-Dade. Pe de alta parte, Curtea Suprema a statului Florida a dispus, la 21 noiembrie, continuarea numararii voturilor dincolo de termenul limita, stabilit initial, hotarand totodata si luarea in calcul a numararii manuale, deoarece este 'primordial dreptul fiecarui alegator de a vedea votul sau luat in considerare'^[10]

La 28 noiembrie, secretarul de stat al Floridei, Katherine Harris, care - potrivit Codului electoral din Florida este cel mai inalt functionar insarcinat cu controlul alegerilor - fara a astepta rezultatul incheierii renumararii voturilor, a anuntat victoria guvernatorului Bush, declaratie contestata de democrati. La 4 decembrie, Curtea Suprema a S.U.A. a casat insa decizia Curtii Supreme a statului Florida, considerand ca aceasta 'nu a fost bine fundamentata juridic'^[11]. Totodata, instanta suprema a S.U.A. a dispus suspendarea includerii in calcul a rezultatelor numararii manuale. Intre timp, tot la 4 decembrie, judecatorul Sanders Sauls din Tallahassee, a respins o cerere a democratilor de renumarare manuala, a unui numar de aproximativ 12.000 de buletine de vot aflate in litigiu. Sentinta judecatorului Sanders a fost insa casata de Tribunalul Suprem al Floridei, la 8 decembrie, care a dispus continuarea numararii voturilor. Dar chiar in cursul zilei urmatoare, sambata 9 decembrie, Curtea Suprema a Statelor Unite a decis suspendarea imediata a renumararii voturilor si a stabilit, pentru luni 11 decembrie, audieri in cadrul carora fiecare parte sa-si poata prezenta argumentele. In final, problema a fost transata prin decizia Curtii Supreme a Statelor Unite din 12 decembrie 2000. Prin aceasta decizie a fost anulata cu o majoritate de 7-2 decizia Curtii Supreme din Florida, dar numai cu o majoritate de 5 la 4 s-a dispus incetarea numararii manuale a voturilor^[12]. Motivarea opiniei Curtii Supreme a S.U.A. a luat in considerare faptul ca dupa data de 12 decembrie - termenul maxim de desemnare a electorilor - orice decizie de renumarare a voturilor ar fi fost neconstitutionala. In decizie se arata, totodata, ca 'Membrii acestei Curti sunt pe deplin constienti de limitele autoritatii juridice si isi exprima respectul fata de prevederea Constitutiei privind dreptul poporului de a-si alege presedintele prin intermediul reprezentantilor sai din sfera justitiei si din cea a politicii'^[13]

Curtea Suprema a estimat, totodata, - cu un numar de sapte dintre cei noua magistrati - ca hotararea instantei din Florida, care a autorizat numararea manuala peste termenul-limita, comporta numeroase puncte neconstitutionale, in principal o incalcare a principiului egalitatii cetatenilor in fata legii (Equal Protection Clause), intrucat judecatorii din acest stat nu au prevazut o norma unica pentru numararea buletinelor de vot. Curtea a invocat faptul ca pentru buletinele de vot anulate de 'masina de numarat voturi' nu exista proceduri standard de renumarare manuala, continuarea numararii, creind situatii inegalitare intre voturile diverselor categorii de cetateni. 'Mecanismele de numarare puse in practica ca urmare a hotararii Curtii Supreme din Florida nu satisfac exigenta minima a unui tratament nearbitrar al alegatorilor necesar pentru asigurarea acestui drept fundamental', se arata in verdictul instantei supreme^[14]

Este de mentionat si faptul ca, la decizia Curtii Supreme a S.U.A., la care ne-am referit mai sus, au fost anexate si unele puncte de vedere individuale, aprobative sau divergente, ale unor membri ai instantei supreme a S.U.A. Asa, de pilda, presedintele Curtii, William Rehnquist, care a sustinut opinia majoritatii, exprimand un punct de vedere individual la care s-au raliat judecatorii Antonin Scalia si Clarence Thomas, a apreciat ca 'exista motive suplimentare pentru revocarea deciziei Curtii Supreme din Florida. Nu ne confruntam aici cu niste alegeri obisnuite, ci cu alegerea Presedintelui Statelor Unite'^[15]

In continuarea acestei opinii se arata ca 'In majoritatea cazurilor, respectul fata de principiile federalismului ne impune sa nu ne implicam in deciziile luate de Curtile Supreme ale statelor. Aceasta practica demonstreaza intelegerea de catre noi a principiului potrivit caruia deciziile instantelor supreme ale statelor sunt hotarari definitive ale statelor suverane. () Desigur, in cazuri obisnuite, distributia puterilor intre diferitele parti ale Autoritatii nu ridica probleme de ordin constitutional () Dar sunt cateva cazuri exceptionale, cand Constitutia impune precautie sau acorda o putere de decizie aparte unei puteri. Acum ne confruntam cu o situatie de acest fel'^[16]

Au fost emise, totodata, si alte puncte de vedere, exprimate de judecatorul Ruth-Bader Ginsburg, caruia i s-a alaturat si judecatorul Stephen Breyer, care au sustinut ca 'Standardele aplicate in Florida corespund celor existente in majoritatea statelor si fac referire fie la criteriul ce tine cont de intentia votantului fie la cel privind imposibilitatea de a determina alegerea facuta de votant in cazul renumararii voturilor'. 'Cu siguranta, folosirea unor criterii diferite in state cu aceeasi legislatie electorala pentru a determina intentia alegatorilor ridica numeroase semne de intrebare ()'^[17]

Criticand decizia majoritatii, judecatorul Stephen Breyer a aratat in opinia sa separata ca 'majoritatea a luat aceasta decizie fara sa existe vreo dovada ca renumararea voturilor nu a avut loc in timpul prevazut de Curtea Suprema din Florida (). Desi mai este timp sa aiba loc o renumarare pana pe 18 decembrie, cand trebuie sa se reuneasca electorii, este de competenta statului sa opreasca renumararea manuala ()'^[18]

Decizia Curtii a suscitat, cum era si firesc, numeroase comentarii in S.U.A. Unii obsrvatori politici au incercat sa faca o legatura intre decizia instantei supreme si faptul ca cea mai mare parte a judecatorilor fusesera numiti pe viata in timpul administratiei republicane. Pe de alta parte, s-a facut referire la teama fata de crearea unei 'crize constitutionale', ca si la rezultatele unor sondaje de opinie ce demonstrau ca dupa o luna si mai bine de discutii juridice, alegatorii ar fi dorit, in orice caz, ca sa se adopte o decizie, indiferent in ce sens^[19]

A fost foarte mult speculata ideea ca de fapt Al Gore a castigat votul popular din 7 noiembrie, ceea ce creaza o inechitate si o baza subreda pentru activitatea viitorului executiv. In acest sens, senatorul democrat de New Jersey, Robert Torricelli, a estimat ca sarcina lui Bush va fi dificila: 'Patru ani foarte grei il asteapta pe George Bush. Trebuie unita aceasta tara, restaurata increderea poporului american in presedintie, incredere sfaramata de procesul electoral'^[20]

Cum era si firesc, vicepresedintele Al Gore a adresat o telegrama de felicitare lui George W.Bush, ales presedinte al S.U.A. dupa 35 de zile de batalie juridica. Atat presedintele ales, cat si rivalul sau, au facut apel la unitatea natiunii.

Istoricii au atras insa atentia asupra faptului ca disputa dintre Gore si Bush nu este o premiera pentru americani, deoarece in 1876, tot pe cale juridica si tot pentru a se lua in considerare exact voturile din Florida, justitia a trebuit sa dispuna asupra disputei dintre democratul Samuel Tilden si republicanul Rutherford Hayes, fost general in razboiul civil, care in final a castigat disputa.

Se reaminteste ca in acea perioada nu exista sistemul numararii voturilor de catre masini, iar pe buletinele de vot, pentru a facilita optiunea alegatorilor nestiutori de carte, - care erau destul de numerosi pe acea vreme - fusese desemnata, in dreptul democratilor, mascota acestora - un caine Cocker - iar pe cea a republicanilor, portretul fostului presedinte Abraham Lincoln.

Incertitudinea in care s-a aflat poporul american timp de 35 de zile, argumentele pro si contra - deloc neglijabile - sustinute de fiecare dintre cei doi adversari, au ridicat pe primul plan al actualitatii problema unei eventuale reforme a sistemului electoral american. S-a aratat ca acesta, in pofida faptului ca s-a dorit a evita surprizele si balotajele, a generat uneori situatii neasteptate, la care ne-am referit deja, cand electorii alesi pentru unul dintre candidati au votat pentru rivalul sau. In conditiile in care George W.Bush dispunea in preziua convocarii electorilor numai de 271 de voturi fata de 267 ale lui Al Gore, 'defectiunea' a doi-trei electori ar fi fost de natura sa genereze o situatie neasteptata. In eventualitatea in care cei doi candidati ar fi atins un scor egal de 269 de voturi, decizia ar fi urmat sa fie luata de Camera Reprezentantilor, unde republicanii au majoritatea, dar intrucat votul s-ar fi desfasurat pe state, pe baza principiului un stat - un vot, vicepresedintele Al Gore ar fi fost cel care a castigat in final, deoarece avea de partea sa un numar mai mare de state. Toate aceste aspecte dovedesc ca se impune cu necesitate o reconsiderare a sistemului electoral pentru alegerea presedintelui. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca insusi George W.Bush a promis ca va incerca sa modifice sistemul american pentru a nu mai exista crize de genul celei care a durat 35 de zile^[21]. La randul sau, secretarul de stat din Florida, Katherine Harris, a informat opinia publica in legatura cu existenta unui plan pentru modernizarea masinilor de numarat voturile din acest stat. Liderul republican din Senat, Trent Lott, a estimat si el ca reforma electorala va trebui sa constituie prioritatea nr.1 a administratiei Bush.

Un aspect important asupra caruia dorim sa atragem atentia este acela ca in S.U.A. stabilirea mecanismului electoral este de competenta statelor, nu a autoritatilor federale, fapt ce complica si mai mult lucrurile. Asa, de pilda, articolul unu paragraful 4 din Constitutia S.U.A. dispune, la pct.1, ca 'Data, locul si modul de efectuare al alegerilor de Senatori si Reprezentanti vor fi stabilite in fiecare Stat de catre Corpurile Legiuitoare ale acelui Stat'. Referitor la alegerea presedintelui, articolul doi paragraful intai, pct.2, prevede ca 'Fiecare Stat va numi, conform procedurilor Corpurilor sale Legiuitoare, un numar de Electori, egal cu numarul total al Senatorilor si Reprezentantilor la care Statul are dreptul in Congres'. Pe de alta parte, observam ca, intrucat institutia electorilor este prevazuta de Constitutie, renuntarea la sistemul actual si alegerea presedintelui prin vot direct ar implica o reforma constitutionala,improbabil de conceput, cel putin in viitorul apropiat, cand exista alte prioritati in politica interna si externa.

De mentionat este si faptul ca in sistemul politic american exista si un vicepresedinte, desemnat in acelasi timp cu presedintele. De la origini si pana in 1804, vicepresedintele era candidatul ajuns pe locul doi in alegerile prezidentiale. Astfel, au fost vice-presedinti John Adams si Thomas Jefferson, care au devenit ulterior presedinti. In zilele noastre, vicepresedintele este, de fapt, un partener al presedintelui, participand impreuna cu acesta pe 'ticket'-ul republican sau democrat. De obicei, vicepresedintele este selectat nu atat dintre persoanele foarte apropiate de presedinte, ci dintre cele opuse, cautandu-se a se neutraliza un rival periculos, sau a se apropia conducatorul unei alte grupari ce se bucura de popularitate in randurile partidului. In perioada in care presedintele este in functie, vicepresedintele indeplineste functia de presedinte al Senatului, dar el nu are dreptul sa voteze decat in caz de paritate. Sfera atributiilor pe care presedintele le confera vicepresedintelui este mai larga sau mai restransa, in functie de personalitatea vicepresedintelui, de calitatile sale, de natura relatiilor ce se stabilesc cu presedintele s.a.

In ceea ce priveste institutia prezidentiala americana mai trebuie subliniata legatura ce exista intre presedinte si mijloacele de informare. Data fiind marimea unui stat cum este S.U.A., presedintele se adreseaza natiunii prin radio sau televiziune, solicitand sprijinul, dand explicatii, justificand anumite actiuni politice etc. Relatiile dintre presedinte si diferitele grupuri de presiune sau asociatii profesionale difera in functie de orientarea presedintelui, de calitatile sale, de profesiunea pe care a exercitat-o anterior etc.

Daca Abraham Lincoln se adresa alegatorilor de pe platforma unui vagon de tren care se oprea in fiecare gara, astazi presedintii americani dispun de foarte multe mijloace de comunicare. Dezvoltarea radioului i-a pus la dispozitie lui Roosevelt - caruia ii placea foarte mult dialogul - posibilitatea de a desfasura o adevarata 'arta a comunicarii prezidentiale'. In monografia lui Camil Muresan si Alexandru Vianu, 'Presedinte la Casa Alba' sunt citate o serie de consideratii foarte interesante ale lui Elmer Cornwell jr. 'Daca Franklin Delano Roosevelt - scria Elmer Cornwell jr. - a fost, intr-un anumit sens, primul 'radio-presedinte', John Kennedy a fost, prin excelenta, primul 'TV-presedinte' Ca si Roosevelt inaintea lui, cand acesta a utilizat radioul, Kennedy a sesizat semnificatia televiziunii pentru el si pentru Casa Alba: o cale de acces direct, instantaneu si masiv catre public. Nici cea mai mare dibacie in raporturile cu presa n-ar fi putut sa schimbe situatia dezavantajoasa a unui presedinte democrat ales impotriva a 84% din ziare - dirijate de republicani. Cu ajutorul televiziunii, acest handicap a fost totusi depasit' - afirma Cornwell^[22] Aceiasi autori au meritul de a releva dificultatile existente in ce priveste relatiile dintre presedinte si celelalte puteri, chiar in conditiile departajarilor de atributii pe care le ofera constitutia americana.

In ceea ce priveste relatia dintre presedinte si Congres se citeaza fluctuatia practicilor prezentarii mesajelor de catre presedintele american in fata Congresului. Lordul Bryce scria intr-un articol, in 1908: 'Dorintele presedintelui, exprimate intr-un mesaj, nu au mai mult efect asupra Congresului decat un articol dintr-un ziar proeminent'^[23]. In schimb, Woodrow Wilson, care a reabilitat importanta programului prezidential, avea sa spuna ca 'Presedintele trebuie sa apara in fata natiunii ca sef al partidului sau si in calitate de sef executiv. El trebuie sa fie preocupat de conducerea legislativa si de punerea in aplicare a legii, ca exponent al natiunii in toate domeniile, inclusiv in cele mai delicate si importante afaceri externe'^[24]. Cu toate acestea, relatiile dintre presedinte si Congres nu au fost usoare, in unele cazuri presedintii americani inregistrand esecuri datorita opozitiei manifestata de Congres. Cel mai rasunator a fost refuzul Senatului de a ratifica Tratatul de la Versailles, ceea ce a determinat de atunci presedintii americani sa recurga tot mai frecvent la practica unor 'acorduri executive' (executive agreements). In dinamica relatiilor dintre presedinte si Congres un rol important il indeplinesc si relatiile cu Speaker-ul (presedintele Camerei reprezentantilor). Se aminteste, astfel, ca 'al 35-lea speaker', Joseph Cannon, a refuzat o invitatie la dineu facuta de presedintele Theodore Roosevelt, deoarece aflase ca va fi 'tratat ca egal in rang cu ministrul justitiei'. Ca presedinte al Camerei reprezentantilor, democratul Carl Albert si-a inaugurat activitatea aratand ca functia sa este 'a treia ca importanta in stat' si ca speaker-ul este pivotul intregului Congres^[25]

Nici relatiile presedintelui cu ramura judiciara nu au fost intotdeauna lipsite de asperitati. Thomas Jefferson se plangea de faptul ca instanta suprema isi aroga puteri politice. Numirile la Curtea Suprema se fac de presedinte, dar acesta trebuie sa aiba consimtamantul Senatului. In America este foarte popular proverbul ca un membru al Curtii Supreme nu demisioneaza niciodata si moare foarte rar, de unde lupta pentru fiecare dintre cele noua locuri pe viata ocupate de membrii Curtii Supreme si in special pentru pozitia de 'Chief Justice' - presedintele Curtii.

Un rol deloc neglijabil il ocupa si sotiile presedintilor americani care au constituit, intotdeauna, nu numai un sprijin in campania electorala a sotilor lor, dar s-au si impus ca militante active pe taramul drepturilor omului si al vietii sociale. Pot fi citate, indeosebi, Eleanor Roosevelt, Jacqueline Kennedy, Claudia Johnson ('Lady Bird'), Patricia Nixon, Rosalynn Carter, 'Nancy' Reagan, Barbara Bush, Hilary Clinton, Laura Bush.

Din toate cele aratate mai sus rezulta ca presedintele american dispune de foarte multe prerogative si atributii, atat de ordin politic, cat si pe plan statal. Functia sa este, evident, prima ca importanta in sistemul politic american, dar nu ar trebui, in nici un caz, sa se estimeze ca ea este cu totul lipsita de dificultati si ar putea permite presedintelui, in pofida puterilor sale, sa instaureze un regim autoritar. Dupa cum remarca, pe buna dreptate, Franklin Delano Roosevelt, 'Presedintia nu este numai un serviciu administrativ; ea este ultimul dintre acestea. Ea este mai mult decat o functie de inginerie, eficienta sau ineficienta. Ea este in mod proeminent un loc de conducere morala. Toti marii nostri presedinti au fost lideri ai gandirii in vremuri cand anumite idei istorice trebuiau sa fie clarificate in viata natiunii'^[26]. Cunoscutul publicist John Steinbeck arata, in mod plastic, intr-o carte scrisa in 1966, ca 'Presedintele trebuie sa fie mai mare decat oricare altul, dar nu mai bun decat altcineva Noi ii dam presedintelui mai mult de lucru decat ar putea face, mai multa responsabilitate decat ar putea sa-si asume, mai multe presiuni decat ar putea suporta. Noi abuzam de el adesea si rar il laudam Noi il epuizam pe el, il folosim, il devoram. Si, cu toate acestea, americanii au o dragoste fata de presedinte care merge dincolo de loialitate si de apartenenta la partid; el este al nostru si noi ne exercitam dreptul de a-l distruge'^[27]

In S.U.A. una din sarbatorile importante o constituie 'ziua presedintelui', sarbatorita in fiecare an in unele state la 11 februarie (ziua nasterii lui George Washington) iar in altele la 12 februarie (ziua nasterii lui Abraham Lincoln). Ea reprezinta un moment cat se poate de bine venit pentru a pune in lumina valoarea contributiei pe care au avut-o presedintii americani la faurirea unei ordini democratice si la intarirea prestigiului Americii in lume.

In anul 2000, revista 'U.S.A. Today' a publicat, cu ocazia zilei presedintelui, o ancheta incercand o clasificare a popularitatii, prestigiului si importantei de care se bucura in randul poporului american diversi presedinti care s-au succedat la Casa Alba. Ancheta s-a desfasurat pe baza estimarii cumulative a 10 criterii si anume: capacitatea de persuasiune, capacitatea de a conduce in perioade de criza, modul de gestionare a economiei, autoritatea morala, relatiile internationale, competenta in domeniul administrativ, relatiile cu Congresul, viziunea politica si de perspectiva, asigurarea egalitatii pentru toti cetatenii in fata justitiei si performantele inregistrate in contextul istoric.

Lista cuprinde numele a 41 de presedinti americani, in care pe primul loc este clasat Abraham Lincoln (1861-1865), urmat de Franklin Roosevelt (1933-1945) si George Washington (1789-1797). Pe locul patru este plasat Theodore Roosevelt (1901-1909), urmat de Harry Truman (1945-1953), Woodrow Wilson (1913-1921), Thomas Jefferson (1801-1809), John Kennedy (1961-1963), Dwight Eisenhower (1953-1961) si Lyndon Johnson (1963-1969). Bill Clinton este clasat pe locul al 21-lea, inaintea lui Jimmy Carter (1977-1981), situat pe locul 22, in timp ce Ronald Reagan a obtinut locul 11, iar George Bush, locul 20.

Optiunea specialistilor americani pentru a-l desemna pe Lincoln drept cel mai important presedinte isi gaseste o explicatie istorica. Daca George Washington a reprezentat primul presedinte american al carui nume este legat de lupta pentru independenta a coloniilor americane, Abraham Lincoln ramane in istorie ca un fauritor al statului american modern, democratic, federal si antisclavagist. Insusi sfarsitul sau tragic - asasinat la terminarea unui spectacol, la Teatrul Ford, de catre actorul John Wilkes Booth - este un simbol al luptei intre democratie si tendintele conservatoare care au franat in anumite momente evolutia societatii americane. Lincoln a ramas in istorie ca un presedinte integru si atasat democratiei. Mausoleul lui Lincoln, situat in una dintre cele mai frumoase perspective ale orasului Washington, a devenit un simbol de reculegere si pelerinaj si nu rare ori un loc de intalnire a celor care doreau sa le fie aparate drepturile si libertatile.

Contributiile aduse de diversi presedinti americani sunt, evident, inegale deoarece in fond ei au fost oameni diferiti din punctul de vedere al personalitatii, obiceiurilor, atitudinilor, dar in general atasati plenar ideii de democratie. Personalitatea diversilor presedinti a iesit in evidenta mai ales in momentele de criza, unii dintre presedinti remarcandu-se tocmai prin abilitatea si competenta cu care au facut fata unor situatii. Franklin Delano Roosevelt a fost nu numai artizanul 'New Deal'-ului, care a scos America din marea criza, dar si fauritorul prestigiului Americii in cel de-al doilea razboi mondial. Anumiti presedinti americani - printre care Eisenhower, Kennedy, Reagan, Nixon - si-au manifestat calitatile de conducatori in confruntarea cu dificile, chiar insolubile, probleme internationale. Lyndon Johnson si-a vazut numele legat mai putin de politica externa, cat de eliminarea discriminarilor rasiale, problema hotaratoare pentru triumful democratiei si afirmarea prestigiului american in lume in epoca de dupa razboi.

Daca perceptiile poporului american despre propriii presedinti au diferit, afirmandu-se in special optiunea pentru aceia dintre ei care au dat prioritate constructiei interne, edificarii pacii, fundamentarii institutiilor statului, perceptia altor popoare despre presedintii americani a diferit, fireste, in raport de interesele acestor popoare. Pentru europeni, presedintele Wilson - acum aflat pe locul 6 in estimarea la care ne-am referit - reprezinta un simbol al democratiei si solidaritatii dintre toate popoarele lumii, desi mult timp el nu a fost pretuit la justa sa valoare de concetatenii sai, inclusiv de Congresul american, care a refuzat sa accepte intrarea S.U.A. in Liga Natiunilor. Pentru europeni, cu tot prestigiul sau incomensurabil, Roosevelt ramane 'omul de la Yalta', in timp ce Truman si Eisenhower sunt legati de planurile de reconstructie europeana si, in consecinta, foarte agreati de europeni.

4. Congresul S.U.A.

Prin expresia 'Congres' se intelege Parlamentul S,U.A., parlament bicameral, alcatuit din Camera reprezentantilor si din Senat. Asa cum s-a precizat, alegerea sistemului bicameral de catre S.U.A. se datoraza unor conditii istorice, statele care au acceptat Constitutia din 1787 convenind asupra unei forme legislative comune, in care sa fie reprezentate proportional cu populatia lor, dar dorind in acelasi timp sa mentina ideea egalitatii in drepturi a statelor participand la federatie.

Congresul joaca un rol important in viata politica americana. Cu toate acestea, el exercita anumite atributii prin intermediul ambelor Camere, dar anumite puteri sunt rezervate exclusiv Senatului. Conventia de la Philadelphia a dorit, dupa parerea lui Philippe Ardant, sa-i confere Senatului mai mult decat rolul unei camere legislative, consacrandu-i pozitia unui adevarat Consiliu de guvernamant, idee facilitata de faptul ca Senatul avea la origine 26 de senatori^[28]. Astfel, Senatul este singurul competent sa-si dea acordul cu privire la numirea unor inalti functionari federali. El dispune totodata de atributii importante in domeniul tratatelor internationale, tratatele incheiate de catre presedinte urmand sa fie ratificate de Senat cu o majoritate de doua treimi. Trebuie mentionat, cu toate acestea, ca practica acordurilor executive (executive agreements) insumeaza un numar de intelegeri internationale de 15 ori mai numeros decat tratatele, acestea nefiind supuse aprobarii Senatului.

Camera reprezentantilor este compusa din 435 membri si 3 reprezentanti ai districtului Washington. Ea este aleasa pe termen de doi ani, pe baza unui scrutin uninominal, intr-un singur tur, fiecare stat fiind divizat in circumscriptii. Durata de doi ani a mandatului Camerei reprezentantilor a fost criticata de unii autori de specialitate, deoarece poate duce la disfunctionalitati de ordin politic, majoritatea reprezentantilor putand fi reinnoita la alegerile de la jumatatea mandatului (mid term election), in defavoarea partidului din care face parte presedintele S.U.A.

Senatul se compune din cate doi senatori alesi de fiecare stat, indiferent de populatia acestora. Astfel, Alaska, care are 407.000 de locuitori, sau Haway, care are 895.000 locuitori, trimite in Senatul american tot doi senatori, ca si statul California, care are 22 milioane locuitori. Spre deosebire de reprezentanti (deputati), senatorii sunt alesi pe sase ani, direct de catre alegatori, pe baza unui scrutin majoritar, cu un singur tur, reinoirea lor efectuandu-se pentru cate o treime. In practica, functia de senator are un prestigiu mult mai mare decat cea de reprezentant (deputat) in viata politica americana.

Senatul din 2000 a fost initial divizat in mod egal intre cele doua mari partide: republicani (50) si democrati (50). Prin defectiunea senatorului republican de Vermont, James Jeffords, produsa in mai 2001, democratii au dobandit majoritatea in Senat. In Camera Reprezentantilor, in cadrul celui de al 107-lea Congres, din cele 435 mandate 221 apartineau republicanilor, 212 democratilor iar 2 unor independenti.

Componenta celui de al 109-lea Congres (2005-) a fost initial urmatoarea: in Senat, democratii dispuneau de 44 de locuri, in timp ce republicanii aveau 55, existand totodata si un senator independent. In Camera Reprezentantilor, din 435 de locuri, 202 apartineau democratilor, 231 republicanilor, un reprezentant fiind independent si un post vacant.

Alegerile "de la jumatatea mandatului" (2006) au dus la o schimbare a raportului de forte in favoarea Partidului Democrat. In urma alegerilor din 7 noiembrie 2006 Partidul Democrat dispune in Camera Reprezentantilor de 233 mandate fata de numai 202 cate revin Partidului Republican. In Senat, ca urmare a reinnoirii unei treimi din numarul senatorilor, Partidul Democrat ocupa 49 de locuri, Partidul Republican 49 de locuri, fiind totodata alesi si doi senatori independenti.

Ca o consecinta a rezultatului defavorabil al alegerilor - determinat in buna parte de insuccesele politicii S.U.A. in Irak - presedintele George W.Bush a anuntat unele reevaluari ale politicii sale. Ministrul Apararii, Donald Rumsfeld, considerat a fi unul dintre "uliii" politicii de la Washington si acuzat de presa ca fiind direct responsabil, prin indicatiile date militarilor americani, de abuzurile savarsite la inchisoarea Abu-Ghraib, si-a prezentat demisia. Impotriva lui Rumsfeld a fost intentat de altfel un proces la Curtea Federala din Illinois si o actiune la un Tribunal din Germania de catre Centrul pentru Drepturi Constitutionale din S.U.A., in virtutea principiului universalitatii de jurisdictie.

Cele doua Camere ale Congresului dispun de atributii comune ca, de pilda, in cazul revizuirii Constitutiei federale, al declararii de razboi, ele aflandu-se totodata intr-o relatie de deplina egalitate in ce priveste puterea legislativa, desi in majoritatea cazurilor initiativa porneste din partea Camerei reprezentantilor. In materie de impozite, initiativa revine exclusiv Camerei reprezentantilor, dar Senatul poate sa aduca amendamente.

Congresul poate, de asemenea, sa puna sub acuzare inalti functionari ai statului, inclusiv presedintele (procedura de impeachement). In asemenea situatii, masura de punere sub acuzare se adopta de Camera Reprezentantilor, iar judecata se face de catre Senat, prezidat de Presedintele Curtii Supreme. O asemenea procedura a fost pornita, de pilda, impotriva presedintelui Andrew Jackson, in 1868, dar nu a intrunit majoritatea in Senat. In 1974, in cazul lui Richard Nixon, ea nu s-a desfasurat pana la capat, presedintele Nixon demisionand si fiind apoi amnistiat de succesorul sau, Gerald Ford^[29]

Un caz mai recent de folosire a procedurii de impeachment a avut loc la sfarsitul anului 1998 si inceputul anului 1999. La 19 decembrie 1998, majoritatea republicana din Camera Reprezentantilor l-a gasit pe fostul presedinte al S.U.A., Bill Clinton, vinovat de sperjur in fata unui mare juriu (228 voturi pentru si 206 contra) si de obstructionare a justitiei (221 voturi pentru si 212 contra). Presedintelui i s-a reprosat ca ar fi dat declaratii neadevarate si ar fi incercat sa induca in eroare justitia in legatura cu 'o relatie nepotrivita' pe care a avut-o cu fosta stagiara de la Casa Alba - Monica Lewinski. Dupa ce Senatul a consacrat 21 de zile dezbaterilor si audierilor, presedintele Clinton a fost achitat, intrucat nici unul din cele doua capete de acuzare retinute de Camera Reprezentantilor nu a intrunit majoritatea de doua treimi a senatorilor, necesara destituirii sale.

In legatura cu primul capat de acuzare, 55 de senatori s-au pronuntat pentru achitare iar 45 pentru destituire, in timp ce pentru cel de al doilea capat de acuzare 50 de senatori au votat pentru destituire si 50 impotriva.

Este de remarcat ca un numar de 10 senatori republicani au votat alaturi de minoritatea democrata, impotriva demiterii Presedintelui.

In legatura cu modul in care se desfasoara dezbaterile Congresului, consideram necesar sa precizam ca acestea sunt mai putin riguros organizate decat in parlamentele europene. Speaker-ul - care prezideaza Camera Reprezentantilor - nu are aceeasi pozitie ca si omologul sau din Camera Comunelor din Marea Britanie, el fiind in acelasi timp sef al partidului majoritar. Senatul este prezidat de vicepresedintele S.U.A., dar acesta foarte adesea este inlocuit de catre un senator.

Dezbaterile din Congresul american prezinta o particularitate proprie, practica 'filibuster', care permite adversarilor unui proiect sa obstaculeze adoptarea sa. Interventiile si timpul afectat nu sunt limitate. Potrivit tacticii filibusterismului, proprie Senatului, fiecare senator poate sa ia cuvantul de cate ori doreste si sa vorbeasca atata timp cat debitul sau vocal ii permite. Philippe Ardant citeaza cazul unui orator care, in 1953 a reusit sa se mentina la tribuna mai bine de 22 ore. Aceasta tactica nu poate fi contracarata decat printr-un vot care ar cere o majoritate de 3/5 din membrii Senatului, situatie in care minoritatea ar putea sa blocheze o dezbatere. Practica filibusterismului a fost folosita in Senatul american pentru a bloca o serie de legi antisegregationiste^[30]

Comisiile permanente - 26 la Camera si 20 la Senat - au un rol determinant in procedura legislativa, ele putand fie sa 'inmormanteze' anumite proiecte, fie sa propuna redactari noi pentru propunerile anterioare. Presedintia acestor comisii revine parlamentarilor celor mai in varsta, ceea ce suprima inconvenientul competitiei. In cadrul Camerei reprezentantilor exista si comisii speciale, care se ocupa in deosebi de controlul administratiei. Astfel, se pot cita Comisia cu privire la controlul C.I.A., creata in 1975; cea cu privire la scandalul Watergate, creata in 1973; cea privind Irangate, in 1987 s.a.

In ipoteza unui dezacord intre cele doua Camere, in cursul unei proceduri legislative se procedeaza la alcatuirea unor comisii de conciliere.

In ce priveste relatiile dintre presedinte si Congres, acestea se desfasoara intr-un dublu sens: presedintele adreseaza mesaje Congresului, care pot oferi puncte de reper pentru importante dezbateri juridice. El poate exercita si - cum s-a aratat - un drept de veto in situatiile in care nu este de acord cu textul unei legi adoptate de Congres, situatie in care legea poate fi mentinuta numai cu o majoritate de doua treimi. Desi la origine dreptul de veto era foarte rar folosit de presedintii americani, el a inceput sa fie utilizat frecvent de presedintii Cleveland si apoi de Franklin Delano Roosevelt - care l-a folosit de 635 ori. Specialisii estimeaza ca dreptul de veto a fost utilizat, de la adoptarea Constitutiei americane, de 1.448 ori si nu a fost inlaturat decat in 104 cazuri.

La randul sau, Congresul dispune de importante posibilitati de a actiona asupra institutiei prezidentiale. Teoretic, el poate chiar sa-l destituie pe presedinte in situatiile in care se pune in discutie raspunderea penala a sefului executivului, asa cum s-a aratat mai sus.

O alta modalitate prin care Congresul poate actiona, blocand initiative ale presedintelui american, este respingerea unor credite pe care presedintele le solicita. Refuzul unor credite il obliga, practic, pe presedinte sa renunte la o serie de initiative importante si, de aceea, in mod firesc el trebuie sa cultive relatii bune cu membrii Congresului.

Congresul se bucura de o importanta pozitie in viata politica americana. De mentionat este si faptul ca insasi Constitutia Statelor Unite enunta atributiile Congresului inainte de prerogativele ce tin de puterea prezidentiala. Articolul 1 al Constitutiei S.U.A. din 17 septembrie 1777, prevede chiar in prima sa sectiune: 'Toate puterile legislative acordate aici vor fi investite in Congresul Statelor Unite, care se va compune dintr-un Senat si o Camera a Reprezentantilor'. Desi o cunoscuta butada americana sustine ca orice nou congresman isi petrece prima saptamana mirandu-se cum a ajuns acolo si restul timpului mirandu-se cum au ajuns acolo ceilalti membri ai Congresului^[31], de fapt prestigiul si autoritatea membrilor celor doua Camere este mare si ei se bucura de o importanta influenta politica si pe plan social. Senatorul Daniel Webster, intr-o remarca facuta in 1834, facea aprecierea ca 'noua ni s-a spus sa privim pe reprezentantii poporului ca sentinele ale turnului de paza al libertatii'^[32]

5. Puterea judecatoreasca

In sistemul constitutional american, puterea judecatoreasca se bucura de o inalta autoritate. In esenta, jurisdictiile americane includ tribunalele de district (District courts of the U.S.), tribunalele de apel (Circuits Courts of Appeal of the U.S.) iar in varful piramidei, Curtea Suprema, compusa din 9 magistrati, al carei presedinte este cunoscut sub denumirea Chief Justice. In afara instantelor mentionate, pe teritoriul S.U.A. mai functioneaza tribunalele teritoriale districtuale (U.S.Territorial District Courts), tribunalul S.U.A. pentru Comertul International (U.S.Court of International Trade), tribunalul cu privire la plangerile federale (U.S. Court of Federal Claims), tribunalul pentru impozite (U.S.Tax Court) si Curtea pentru apelurile veteranilor (U.S. Court of Veterans Appeals).

Articolul 3 sectiunea 1 din Constitutia S.U.A. prevede ca 'Puterea judiciara a Statelor Unite va fi investita intr-un singur Tribunal Suprem si in alte tribunale inferioare pe care le poate numi si infiinta din timp in timp Congresul. Judecatorii, atat cei ai Curtii supreme, cat si cei ai tribunalelor inferioare, isi vor indeplini functia detinuta cu o conduita corespunzatoare si vor primi pe timpul amintit o compensatie pentru serviciile lor, care nu va putea fi micsorata pe timpul ramanerii lor in post'.

Potrivit Constitutiei, puterea judecatoreasca este competenta de a lua in discutie orice fel de cazuri, atat cele ce se dezbat in baza dreptului, cat si a unor principii de echitate, in virtutea Constitutiei, a legilor sau a tratatelor incheiate de S.U.A. Autoritatea judiciara se va extinde si asupra proceselor care privesc pe ambasadori, pe slujbasii publici si consuli, fiind competenta sa judece cazuri legate de amiralitate si jurisdictia maritima, precum si toate disputele in care vor fi implicate S.U.A. ca una dintre parti. Ea va putea judeca si disputele intre statele federatiei. In fiecare stat va fi acordata toata atentia si respectul pentru hotararile judecatoresti.

In esenta, competenta jurisdictiei federale se refera la litigiile care pun in cauza dreptul federal, care opune Uniunea sau mai multe state intre ele sau particularilor, ori implica cetateni apartinand unor state diferite. O prerogativa importanta a Curtii Supreme de Justitie a fost asumata de aceasta in 1803, in celebra speta Marbury v. Madison, cand John Marshall - atunci Chief Justice - a reclamat pentru Curtea Suprema dreptul de a revizui actele Congresului^[33]. De atunci, Curtea beneficiaza de autoritatea de a declara neconstitutionale atat legile statelor, cat si cele ale federatiei, pe care le-ar considera contrare Constitutiei. Acest control este deschis si particularilor pe calea exceptiei de neconstitutionalitate, intrucat acestia nu au dreptul de a intreprinde in mod direct o actiune judiciara impotriva Uniunii. O persoana, parte intr-un proces in cursul caruia un text de lege este invocat, poate sa se disculpe argumentand neconstitutionalitatea textului, ceea ce are drept consecinta solicitarea punctului de vedere al Curtii Supreme. Tendinta recenta este insa aceea de a permite particularilor, in mod exceptional, de a anticipa un proces care li s-ar putea intenta si de a se adresa judecatorilor, solicitandu-le sa se pronunte in legatura cu constitutionalitatea unei legi definitive dar care nu a fost inca pusa in aplicare.

Trebuie mentionat si faptul ca, pornind de la anumite texte ale Constitutiei S.U.A., Curtea Suprema a adus interesante interpretari si dezvoltari. Astfel, pornind de la celebra regula a lui due process of law, inclusa in cel de al XIV-lea Amendament din 1868, potrivit caruia 'nici un stat nu ar putea sa lipseasca o persoana de viata sa, de libertatea sau de bunurile sale, fara o procedura legala', Curtea si-a manifestat dorinta de a controla legislatia referitoare la libertati. Dar, asa cum s-a subliniat, Curtea Suprema de Justitie este in esenta politica, ea fiind numita de presedinte, cu avizul Congresului. Rolul sau - desi deosebit de puternic - a fost diferit in anumite perioade istorice. Dupa razboiul de secesiune ea a sprijinit statele sudiste, interpretand restrictiv Amendamentele XIV si XV si restrangand astfel dreptul de vot al populatiei de culoare. Dupa 1954, dimpotriva, ea s-a manifestat ca un factor de progres, impotriva legislatiei segregationiste.

Jurisprudenta Curtii Supreme depaseste cadrul unor hotarari judecatoresti, deciziile Curtii dobandind un respect tot mai mare si devenind adevarate norme de comportament. Este suficient sa amintim cateva dintre aceste decizii bine cunoscute. O decizie a Curtii Supreme din 1819, McCulloch v.Maryland, a stabilit principiul ca Guvernul Statelor Unite este un guvern al poporului si puterile sale emana de la popor. Desi aceste puteri sunt limitate, acolo unde autoritatea i-a fost conferita, aceasta este deplina si completa. Pentru a-si atinge scopurile sale legitime, el va putea folosi orice mijloace pe care le va considera ca fiind potrivite. Intr-o alta decizie, din 1866, Ex Parte Milligam, Curtea a stabilit in mod unanim ca instantele militare nu au dreptul sa judece pe civili, reafirmand ca dreptul innascut al fiecarui cetatean american cand este invinuit de crima este acela de a fi judecat si pedepsit in conformitate cu dreptul comun.

In speta din 1884 Ex Parte Yarbrough, Justice Miller, a sustinut ideea dreptului Congresului de a pedepsi ca o crima impotriva dreptului federal o interferenta a particularilor privind dreptul unui cetatean american de a vota in alegerile federale. Intervenind intr-o problema de ordin social, in 1908, in afacerea Muller v. Oregon, Curtea Suprema a argumentat dreptul statelor de a stabili anumite limite pentru orele de munca a femeilor. In 1925, in afacerea Pierce v. Society of Sisters, Curtea Suprema s-a pronuntat impotriva hotararilor statului Oregon de a obliga toti copiii sa urmeze scolile de stat, estimand ca statul nu poate sa se amestece in problemele ce tin de libertatea religioasa. In afacerea West Coast Hotel Co v. Parrish (1937), Chief Justice Hughes, a emis o opinie care a facut epoca la timpul respectiv, considerand legale legile prin care se stabileau salarii minime. In decizia U.S. v. Darby Lumber Co., din 1941, Curtea Suprema s-a pronuntat pentru interzicerea oricarui fel de munca a copiilor in industrie.

O situatie mai deosebita s-a ivit in afacerea Est Virginia v. Barnette. Statul Virginia de Vest ceruse ca drapelul sa fie salutat de catre toti copiii care frecventau scolile publice, copii care refuzau sa salute drapelul putand fi eliminati din scoli. Curtea a apreciat insa ca a pretinde ca drapelul sa fie salutat de catre copiii unor parinti care aveau rezerve fata de un asemenea act - in cazul respectiv martorii lui Yehova - ar fi reprezentat o incalcare a libertatii de religie, garantata de primul Amendament.

In afacerea Brown v. Board of Education of Topeka din 1954, Curtea Suprema s-a pronuntat impotriva segregatiei in scolile publice. In 1969, in afacerea Benton v. Maryland, Curtea Suprema a exprimat opinia ca cel de al V-lea Amendament la Constitutia americana, care stabilea ca o persoana nu poate sa fie judecata de doua ori pentru aceeasi fapta, se aplica in egala masura statelor, cat si Guvernului federal.

In 1974, in speta U.S. v. Nixon, Curtea a estimat ca nici separatia puterilor, nici nevoia de a apara secretul comunicatiilor prezidentiale nu pot justifica un privilegiu absolut de imunitate fata de cererile justitiei de a obtine probe care sa fie folosite intr-un proces penal.

Este evident ca aceleasi trasaturi de probitate, moralitate, inalta competenta, caracterizeaza nu numai Curtea Suprema de Justitie, dar si celelalte instante judecatoresti americane. Desi rolul crescand al justitiei in viata politica americana a fost criticat de unii oameni politici care vedeau in puterile crescande ale acesteia o imixtiune nedorita in treburile autoritatilor politice, prestigiul justitiei continua sa fie foarte mare, el fiind, in viata politica americana, considerabil si reflectand grija de a asigura concordanta tuturor actiunilor intreprinse de organele de guvernamant cu principiile statului de drept. Nu trebuie uitat ca in sistemul politic american Curtea Suprema de Justitie indeplineste - asa cum am vazut - si prerogativele unei autentice Curti Constitutionale, ceea ce intareste, evident, rolul justitiei de garant al legalitatii si al respectarii drepturilor cetatenesti.