|
|
|
Norma juridica
Definitie si caracteristici
Norma juridica reprezinta o regula de conduita generala, tipica, impersonala si obligatorie, emisa sau sanctionata de stat, in scopul asigurarii ordinii sociale, adusa la indeplinire, la nevoie, prin forta coercitiva a statului.
Norma juridica este definita, deci, in baza trasaturilor ei distinctive, in comparatie cu celelalte norme sociale.
Norma juridica are un caracter general, deci se aplica la un numar nelimitat de situatii concrete, in mod repetat, pe intreg teritoriul tarii.
Norma juridica prescrie o conduita tipica ce are in vedere insusirile semnificative ale relatiilor sociale si nu acele diferente nesemnificative. In acest fel ea devine, in mod necesar, un criteriu de apreciere a conduitei oamenilor in diferite situatii concrete.
Norma juridica are un caracter impersonal deoarece ea nu se adreseaza unei persoane anume, nu vizeaza solutionarea litigiului unei singure persoane. Ea se aplica tuturor persoanelor ce se afla in conditiile determinate de lege, independent de clasa lor sociala.
Norma juridica este emisa sau sanctionata de stat potrivit unor reguli precise, a caror nerespectare face imposibila calificarea acelei reguli drept norma cu caracter juridic. Unele obiceiuri sau norme morale pot deveni norme juridice daca ele sunt recunoscute si insusite de organul legislativ, adica sunt sanctionate (li se da putere de lege, caracter sanctionatoriu).
Norma juridica are un caracter obligatoriu deoarece este adusa la indeplinire, la nevoie, prin forta coercitiva a statului.
2. Structura normei juridice
Problema structurii normei juridice are in vedere urmatoarele aspecte:
exprimarea cat mai exacta, intr-o forma cat mai corespunzatoare a normei juridice;
scoaterea in evidenta atat a imprejurarilor la care se refera conduita de urmat, cat si a consecintelor juridice ale nerespectarii acestei conduite.
Din examinarea normelor juridice distingem o dubla structura:
Structura logico - juridica;
Structura tehnico - legislativa.
Structura logico - juridica a normei juridice
Sub aspect logico - juridic, norma de drept urmeaza sa fie construita astfel, incat sa nu contina inadvertente logice. Alcatuirea ei trebuie sa nu aiba un caracter contradictoriu, in scopul intelegerii dispozitiilor sale in procesul transpunerii in practica.
Structura logico - juridica cuprinde: ipoteza, dispozitia si sanctiunea. Aceste elemente componente sunt, in principiu, prezente in fiecare norma de drept. Sunt si cazuri in care unele parti ale normei juridice nu sunt cuprinse textual in norma respectiva. Insa, analiza logica a textului da posibilitatea desprinderii cu usurinta a dispozitiei, a regulii de conduita ce trebuie urmata.
Ipoteza este acea parte a normei juridice care arata imprejurarile in care urmeaza sa se aplice regula de conduita (dispozitia).
Dispozitia este acea parte a normei juridice care arata conduita de urmat in anumite imprejurari date (in ipoteza descrisa in norma). Dispozitia poate prevedea obligatia de a savarsi actiuni sau poate stipula obligatia de abtinere de la savarsirea unor anumite actiuni. Asadar, dispozitiile pot sa impuna, sa permita sau sa interzica savarsirea unor actiuni.
Trebuie precizat ca dispozitia poate fi determinata sau relativ determinata.
Dispozitia determinata este aceea in care conduita este categoric ceruta de lege si relativ determinata cand conduita este lasata la aprecierea subiectelor raportului juridic.
Sanctiunea este acea parte a normei juridice care precizeaza urmarile nerespectarii normei juridice.
Exemplu: Codul familiei prevede ca bunurile dobandite in timpul casatoriei sunt bunuri comune ale sotilor si "orice conventie contrara este nula".
Structura tehnico - legislativa a normei juridice.
Normele juridice apar sub forma unor texte concise, clare, redactate pe articole si alineate. In cazul actului normativ, articolele pot fi grupate astfel: paragrafe, sectiuni, capitole, titluri, parti.
Elementul structural de baza al actului normativ il constituie articolele. De mentionat ca articolul nu reprezinta intotdeauna o norma separata si completa. Un singur articol poate contine mai multe norme juridice, dupa cum o norma juridica poate fi cuprinsa in mai multe articole.
Norma juridica, din punct de vedere tehnico - legislativ, este cuprinsa intr-un act normativ (lege, hotarare de guvern, etc) elaborat dupa o metodologie speciala si care are o structura definita si anume: titlu, preambul, dispozitii generale, dispozitii de continut speciale, dispozitii tranzitorii si finale.
3. Clasificarea normelor de drept civil
a) Dupa caracterul conduitei prescrise, mai exact, dupa cum partile pot sau nu pot sa deroge de la ele, normele juridice civile se clasifica in norme dispozitive si norme imperative.
Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau interpreteaza vointa neexprimata sau insuficient exprimata a subiectelor de drept civil, ingaduind prin chiar continutul lor, sa se deroge de la dispozitiile pe care le cuprind.
La randul lor, normele dispozitive se impart in norme permisive si norme supletive.
Normele dispozitive sunt permisive daca nu impun, ci doar permit ca subiectele de drept sa aiba o anumita conduita, daca vor. Ex.: "vinderea se poate face sau pur sau sub conditie. Ea poate avea ca obiect doua sau mai multe lucruri alternative".
Normele dispozitive sunt supletive daca stabilesc o anumita conduita, care este obligatorie pentru parti numai in cazul in care acestea nu au prevazut, prin vointa lor, o alta conduita. Ex.: "spezele vanzarii sunt in sarcina cumparatorului, in lipsa de stipulare contrara"; "mandatul este fara plata cand nu s-a stipulat contrariul".
Normele de drept imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o actiune sau le obliga la o abstentiune si, sub sanctiune, nu permit sa se deroge de la ele sau sa nu se aplice. Rezulta ca normele imperative pot fi onerative sau prohibitive.
Normele imperative onerative prevad expres obligatia pentru parti de a avea o anumita conduita. Ex.: "toate donatiunile se fac prin act autentic."
Normele imperative prohibitive interzic expres o anumita conduita a partilor. Ex.: "Este oprit sa se casatoreasca barbatul care este casatorit sau femeia care este casatorita."
b) Dupa natura interesului ocrotit prin norma juridica civila cunoastem norme juridice civile de ordine publica si norme juridice civile de ordine privata.
Norma juridica este de ordine privata daca urmareste ocrotirea unui interes individual si de ordine publica daca protejeaza un interes general public.
De mentionat ca normele de ordine publica sunt intotdeauna si norme imperative, insa nu toate normele civile imperative sunt de ordine publica. De asemenea, normele dispozitive sunt intotdeauna si norme de ordine privata, insa nu toate normele juridice civile de ordine privata sunt si norme dispozitive.
c) In functie de intinderea campului de aplicare, normele de drept civil se impart in norme generale si norme speciale.
Normele de drept civil generale se aplica in toate cazurile si in orice materie, daca o dispozitie legala nu prevede altfel.
Normele de drept civil sunt speciale daca isi gasesc aplicarea numai in cazurile expres stabilite de lege.
Mentionam ca norma generala reprezinta situatia de drept comun, iar norma speciala constituie exceptia, astfel incat trebuie respectate doua reguli:
norma speciala deroga de la norma generala;
norma generala nu deroga de la norma speciala.
Fiind derogatorie de la norma generala, rezulta ca norma speciala se aplica ori de cate ori ne gasim in fata unui caz ce intra sub incidenta prevederilor sale, deci norma speciala se aplica prioritar fata de norma generala, chiar si atunci cand norma speciala este mai veche decat norma generala.
Deci, norma speciala nu poate fi modificata sau abrogata decat expres (si direct) de o norma generala ulterioara.
Izvoarele (sursele) dreptului civil
Forma specifica de exprimare a normelor de drept civil poarta denumirea de izvor (sursa) de drept civil.
In principiu, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, care emana de la organele de stat investite cu prerogativa legiferarii.
In functie de organul de stat de la care emana, cat si de natura lor, deosebim urmatoarele categorii de acte normative ce pot constitui izvoare de drept civil:
a) Constitutia, legile (legile constitutionale, legile organice si legile ordinare);
b) Ordonantele Guvernului (inclusiv ordonantele de urgenta), hotararile Guvernului;
c) Ordinele, instructiunile si regulamentele conducatorilor organelor centrale ale administratiei de stat;
d) actele normative emise de autoritatile administratiei publice locale.
Principalul izvor de drept il constituie legea si toate celelalte acte normative trebuie sa fie conforme cu legea.
De asemenea, toate actele normative, inclusiv legile, trebuie sa fie in conformitate cu Constitutia, ca lege fundamentala a oricarui stat.
Principalul izvor al dreptului civil roman il reprezinta Codul civil, care a intrat in vigoare la 1 dec. 1865, avand ca model codul civil francez de la 1804. El constituie una dintre cele mai semnificative constante ale dreptului roman, deoarece, desi a suferit in decursul timpului unele abrogari sau modificari, acestea nu au afectat principiile si institutiile sale fundamentale.
In literatura juridica s-a ridicat problema daca, alaturi de actele normative, obiceiul, morala si jurisprudenta pot avea calitatea de izvoare distincte ale dreptului civil.
Obiceiul (cutuma) constituie o practica indelungata, inradacinata si continua, pe care cei ce o aplica o considera obligatorie. Prin el insusi, obiceiul nu constituie izvor al dreptului civil, ci numai in masura in care se integreaza in ipotezele si dispozitiile normelor juridice civile, prin trimiterea expresa facuta in cuprinsul unui act normativ.
Ex.: "dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului." (Art. 41 din Constitutie). Codul civil prevede ca dispozitiile indoielnice "se interpreteaza dupa obiceiul locului unde s-a incheiat contractul".
Morala (vazuta ca totalitate a regulilor de convietuire sociala), de asemenea, reprezinta izvor de drept numai in masura in care legea face trimitere la ea, fiind incorporata in actul normativ respectiv.
In principiu, nici jurisprudenta nu constituie izvor al dreptului civil. Organul de judecata nu are atributia de a edicta norme juridice, ci de a aplica aceste norme la o situatie de fapt, concreta si care produce efecte numai fata de partile aflate in proces.
Totusi, exista unele cazuri cand s-ar putea recunosste jurisprudentei, cel putin in fapt, caracterul de izvor de drept civil.
Este vorba de deciziile Curtii constitutionale, care sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor. Deci, atunci cand Curtea Constitutionala admite exceptia de neconstitutionalitate, decizia respectiva va juca rolul unui izvor de drept, deoarece in solutionarea unor litigii ulterioare, judecatorii nu vor mai putea aplica textul declarat neconstitutional.
Totodata puterea de lucru judecat pe care il au hotararile Curtii Supreme de Justitie, prezinta o importanta deosebita pentru aplicarea unitara a legii.
Aplicarea normelor de drept civil
Legea civila, ca orice lege, de altfel, actioneaza concomitent sub trei aspecte:
pe o anumita durata;
pe un anumit teritoriu;
cu privire la anumite persoane
In consecinta, vorbim despre aplicarea legii civile in timp, in spatiu si asupra persoanelor.
5.1. Aplicarea legii civile in timp
Legea civila se aplica in intervalul de timp cat este in vigoare. Intrarea in vigoare are loc fie la data publicarii ei in Monitorul Oficial al Romaniei, fie la data mentionata in cuprinsul legii. Iesirea din vigoare a legii se produce prin abrogarea ei,care poate fi expresa (directa sau indirecta) ori implicita.
In legatura cu aplicarea in timp a legii civile trebuie avute in vedere doua principii, si anume:
principiul neretroactivitatii legii civile noi;
principiul aplicarii imediate a legii civile noi.
Principiul neretroactivitatii legii civile reprezinta regula juridica potrivit careia o lege civila se aplica numai situatiilor care se ivesc in practica dupa intrarea ei in vigoare, iar nu si situatiilor anterioare. Acest principiu consacrat chiar in art. 1 Cod civil, conform caruia "legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", a devenit un principiu constitutional, prevazut in art. 15 din Constitutie astfel: "legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale mai favorabile".
Simplitatea acestei reguli exista numai in cazul situatiilor juridice care se constituie, se modifica, se sting si isi produc toate efectele sub imperiul aceleiasi legi. In practica insa, lucrurile sunt mai complicate, deoarece pot exista numeroase situatii juridice care produc efecte succesive si indepartate, fiind deci posibil ca o situatie juridica sa produca unele efecte ori sa se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era in vigoare in momentul nasterii acelei situatii juridice, punandu-se astfel problema de a determina care este legea ce se va aplica situatiei juridice respective.
In analiza se vor lua doua repere si anume:
a) diferitele perioade in care timpul poate fi considerat trecut, prezent sau viitor;
b) elementele prin care o situatie juridica poate fi legata de una din aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situatiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce).
Apartin, deci, trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situatii juridice, realizate in intregime inainte de intrarea in vigoare a legii noi, cat si efecteele produse inainte de acest moment, ceea ce inseamna ca legea noua nu se aplica in privinta acestora, deoarece, in caz contrar, ar insemna sa i se atribuie efect retroactiv. In schimb, legea noua se va aplica, de la data intrarii ei in vigoare (fara a putea fi considerata retroactiva), atat situatiilor juridice care se vor naste, modifica sau stinge dupa aceasta data, precum si efectelor viitoare ale situatiilor juridice trecute, cat si, de regula, situatiilor juridice in curs de formare, modificare sau stingere la data intrarii ei in vigoare.
Principiul aplicari imediate a legi civile noi reprezinta regula de drept conform careia, de indata ce a fost adoptata, legea civila noua se aplica tuturor situatiilor ivite dupa intrarea ei in vigoare, excluzand aplicarea legii civile vechi. El este o consecinta fireasca a principiului neretroactivitatii legilor.
Pentru justificarea acestui principiu se mai folosesc si urmatoarele argumente:
a) legea noua trebuie prezumata ca reprezinta un progres de tehnica juridica fata de legea veche, astfel incat trebuie sa se aplice de la intrarea ei in vigoare, si situatiilor juridice care sunt in curs de constituire, modificare sau stingere ori ale caror efecte sunt in curs de a se produce, desigur sub rezerva neretroactivitatii;
b) neaplicarea imediata a legii noi ar putea avea drept consecinta fie impiedicarea acesteia de a se mai aplica vreodata, fie aplicarea ei dupa un timp relativ indelungat de la intrarea in vigoare.
De la acest principiu exista o exceptie si anume ultraactivitatea (supravietuirea) legii civile vechi, care inseamna aplicarea ei, la unele situatii determinate, desi a intrat in vigoare o noua lege civila. Ultraactivitatea legii vechi este justificata de necesitatea ca anumite situatii juridice pendinte (care depind de altele sau care n-au fost inca solutionate) sa ramana guvernate de legea sub imperiul careia au inceput sa se constituie, sa se modifice ori sa se stinga.
5.2. Aplicarea legii civile in spatiu prezinta un aspect intern si un aspect international.
Aspectul intern vizeaza situatia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul Romaniei, intre subiecte de drept civil de cetatenie sau, dupa caz, de nationalitate romana si se rezolva tinandu-se cont de urmatoarea regula:
actele normative civile care emana de la organele centrale de stat se aplica pe intreg teritoriul tarii;
reglementarile civile care provin de la autoritatile publice locale se aplica doar pe teritoriul respectivei unitati administrativ - teritoriale.
Aspectul international vizeaza ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate si se rezolva de normele conflictuale ale dreptului international privat (norme inscrise in Legea nr. 105/1992).
5.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Subiectele de drept civil sunt persoane fizice si persoane juridice.
Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplica, normele de drept civil pot fi impartite in trei categorii:
norme de drept civil cu vocatie generala de aplicare, deci aplicabile atat persoanelor fizice, cat si persoanelor juridice (Ex.: raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie);
norme de drept civil aplicabile numai persoanelor fizice (Ex.: normele juridice privind numele);
norme de drept civil aplicabile numai persoanelor juridice (Ex.: Decretul nr. 31/1954, care reglementeaza stabilirea sediului).
Interpretarea normelor de drept civil
Prin interpretarea normelor de drept civil se intelege operatiunea de stabilire a continutului si sensului acestor norme.
Scopul interpretarii unei norme juridice consta in a vedea care este sfera situatiilor de fapt concrete la care norma juridica respectiva se refera si a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme. Deci, interpretarea legii civile reprezinta o etapa in procesul aplicarii legii civile, continutul interpretarii fiind tocmai stabilirea sensului vointei legiuitorului exprimata intr-o anumita norma de drept civil.
Interpretarea normelor de drept este impusa de mai multe imprejurari si anume:
a) orice lege, in timp, este depasita de dinamica vietii, aparand situatii care nu au fost avute in vedere de legiuitor, punandu-se astfel problema de a sti daca situatia nou ivita poate fi incadrata sau nu in ipoteza unei anumite norme de drept civil;
b) in grija sa de a nu scapa nereglementate anumite situatii din practica, legiuitorul utilizeaza formulari generale in redactarea textelor de lege, formulari care necesita explicate, pentru a se putea stabili daca o anumita situatie se incadreaza sau nu in ipoteza normei juridice respective;
termenii folositi de legiuitor, in alcatuirea dispozitiilor legale, nu au intotdeauna intelesul din vorbirea obisnuita, fapt ce determina stabilirea continutului si sensului lor;
uneori norma juridica are o formulare ambigua, imprecisa sau neclara.
Exista trei criterii de clasificare folosite in stabilirea felurilor interpretarii si anume:
1) In functie de forta sa obligatorie sau nu (in functie de organul de la care provine) deosebim:
- interpretarea oficiala - autentica
- jurisdictionala
- interpretarea neoficiala
2) In raport de rezultatul interpretarii, se distinge:
- interpretarea literala (declarativa)
- interpretarea extensiva;
- interpretarea restrictiva.
3) In functie de procedeele de interpretare folosite (metoda folosita), se deosebeste:
- interpretarea gramaticala;
- interpretarea sistematica;
- interpretarea istorico - teleologica;
- interpretarea logica;
- interpretarea prin analogie - a legii
- a dreptului
Interpretarea oficiala reprezinta interpretarea facuta de un organ de stat, in exercitarea atributinilor ce-i revin, potrivit legii. Distingem doua feluri de interpretare oficiala si anume:
1) interpretarea oficiala autentica care provine de la insusi organul de stat care a emis norma juridica supusa interpretarii, concretizandu-se in norme interpretative (Ex.: o dispozitie dintr-o lege ordinara este interpretata printr-o alta lege ordinara; un articol neclar dintr-o hotarare a Guvernului este interpretat printr-o alta hotarare a Guvernului, etc.);
2) interpretarea oficiala jurisdictionala care provine de la un organ de jurisdictie (de obieci instanta judecatoreasca). Ea reprezinta o interpretare judiciara si priveste numai speta respectiva, deoarece jurisprudenta nu constituie izvor de drept.
Interpretarea neoficiala se da normelor juridice civile in doctrina (literatura juridica) sau de catre avocat, in pledoariile sale in fata instantei. Ea nu are putere juridica obligatorie, dar poate fi insusita de organul careia i se adreseaza.
Interpretarea este literala (adica in litera legii) atunci cand exista concordanta deplina intre formularea textului legal interpretat si situatiile practice care se incadreaza in ipoteza acestuia, nefiind necesar a se extinde sau a se restrange aplicarea dispozitiei in cauza.
Interpretarea este extensiva daca intre formularea textului legal interpretat si cazurile din practica la care se aplica acesta nu exista concordanta, in sensul ca formularea textului este mai restransa decat intentia reala a legiuitorului, astfel incat se ajunge la concluzia ca textul legal interpretat trebuie extins si la unele situatii care nu s-ar incadra in litera lui. La o interpretare extensiva se poate ajunge, de cele mai multe ori, prin folosirea metodei analogiei sau argumentului "a fortiori". Nu pot fi interpretate extensiv normele juridice civile care contin enumerari limitative, exceptii sau prezumtii.
Interpretarea este restrictiva atunci cand intre formularea textului legal interpretat si cazurile de aplicare practica nu exista concordanta in sensul ca formularea este prea larga fata de ipotezele ce se pot incadra in text. Ea este diametral opusa interpretarii extensive.
Interpretarea gramaticala consta in lamurirea continutului unei norme juridice pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiza morfologica si sintactica a textului legal, tinandu-se cont de intelesul termenilor utilizati in textul respectiv, de legatura dintre acesti termeni, de constructia propozitiei sau a frazei, de particulele intrebuintate, precum si de semnele de punctuatie.
Interpretarea sistemica implica lamurirea intelesului unei norme juridice tinandu-se cont de legaturile sale cu alte norme juridice, fie din acelasi act normativ, fie din alt act normativ. Ea este impusa mai ales atunci cand coexista atat norme juridice generale, cat si norme juridice speciale referitoare la aceeasi speta.
Interpretarea istorico - teleologica consta in stabilirea sensului unei dispozitii legale tinandu-se seama de finalitatea urmarita de legiuitor la adoptarea acelei norme, eventual intr-un context istoric dat.
Pentru aceasta interpretare prezinta interes lucrarile premergatoare ale actului normativ din care face parte norma juridica supusa interpretarii, expunerea de motive si prevederile din preambulul actului normativ respectiv, forma initiala a proiectului actului normativ, dezbaterile parlamentare, etc. De asemenea, este folositoare si cercetarea reglementarii anterioare, deci a dispozitiilor legale abrogate prin textele legale supuse interpretarii.
Interpretarea logica presupune lamurirea sensului unei norme juridice pe baza legilor logicii formale si a sistemului de argumentare pe care se sprijina.
Aceasta interpretare se bazeaza pe rationamentele inductive si deductive, fiind folosita inca de pe timpul romanilor. Ea a dus la cristalizarea anumitor reguli de interpretare logica, precum si la consacrarea unor argumente de inerpretare logica.
Prima regula de interpretare logica exprima faptul ca exceptia este de stricta interpretare si aplicare, ceea ce inseamna ca, ori de cate ori o norma juridica instituie o exceptie de la regula, aceasta exceptie nu trebuie extinsa la alte situatii, pe care norma juridica respectiva nu le prevede.
Cea de-a doua regula de interpretare logica are la baza ideea ca acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distinga, adica generalitatea formularii unui text legal conduce la generalitatea aplicarii lui, fara a se introduce distinctii pe care textul respectiv nu le contine. (Ex.: Decretul nr.31/1954 prevede ca "domiciliul minorului este la parintii sai sau la acela dintre parinti la care el locuieste statornic". Deoarece se foloseste termenul generic de minor, inseamna ca el se aplica atat minorului sub 14 ani (fara capacitate de exercitiu), cat si minorului intre 14 si 18 ani (care are capacitate de exercitiu restransa).
Cea de-a treia regula de interpretare logica prevede ca norma juridica trebuie interpretata in sensul aplicarii ei si nu insensul in care sa nu se aplice. (Ex.: "contractul de garantie reala se incheie in forma autentica sau inscris sub semnatura privata si trebuie semnat de catre debitor". Inseamna ca semnatura debitorului este o conditie de valabilitate nu numai a inscrisului probator, ci chiar a contractului de garantie reala mobiliara constatat prin inscrisul respectiv, deci contractul de garantie reala mobiliara este un contract solemn, iar nu consensual.
Pe langa aceste reguli de interpretare logica, deosebit de utile in practica sunt si argumentele ce pot fi folosite in interpretarea logica.
1) Argumentul "per a contrario" se intemeiaza pe principiul de logica numit legea tertului exclus (tertium non datur), adica, atunci cand se afirma ceva, se neaga contrariul.
Ex.: conventiile se pot revoca prin acordul partilor sau din cauze autorizate de lege; per a contrario, rezulta ca, in afara cazurilor expres prevazute de lege, conventiile nu pot fi revocate prin manifestarea de vointa a unei singure parti contractante.
De asemenea, Legea nr.114/1996 reglementeaza doar posibilitatea chiriasului de a denunta unilateral, cu respectarea anumitor cerinte, contractul de inchiriere a locuintei; per a contrario, rezulta ca locatarul nu poate denunta contractul de inchiriere a locuintei inainte de implinirea termenului stabilit.
2) In baza argumentului "a fortiori" (cu atat mai mult) se ajunge la extinderea aplicarii unei norme juridice la un caz nereglementat expres, deoaree ratiunile care au fost avute in vedere la emiterea acestei norme juridice se regasesc, cu si mai multa tarie, in cazul dat. (Ex.: daca sotul divortat, chiar vinovat de desfacerea casatoriei, are posibilitatea sa poarte numele dobandit prin casatorie si dupa divort, a fortiori (cu atat mai mult) trebuie sa se recunoasca aceasta posibilitate sotului supravietuitor, a carui casatorie a incetat prin decesul celuilalt sot).
3) Argumentul reducerii la absurd este procedeul prin care se invedereaza (se face cunoscut) ca o anumita solutie propusa prin interpretarea data ar fi singura posibila, deoarece sustinerea oricarui alt punct de vedere ar duce la consecinte inadmisibile, de neacceptat, absurde. Acest argument este folosit destul de des in literatura de specialitate, in problemele controversate, pentru combaterea altor argumente ce pot fi invocate in sprijinul opiniei contrare.
Pe langa argumentele de interpretare logica sunt folosite si alte argumente, de o valoare cel putin discutabila, cum ar fi:
a) argumentul "ad populum" care se intemeiaza pe imprejurarea ca exista un acord al majoritatii;
b) argumentul "ad hominem" care se refera la calitatile persoanei care a formulat o anumita opinie;
c) argumentul "ex silentio potrivit caruia, daca un lucru nu a fost negat de nimeni, inseamna ca acel lucru este afirmat;
d) argumentul "ad ignorantiam" care se bazeaza pe imposibilitatea de a dovedi contrariul etc.
Interpretarea prin analogie sau metoda analogiei se bazeaza pe ideea ca, unde exista aceleasi ratiuni, trebuie aplicate aceleasi norme juridice, trebuie data aceeasi solutie. Fundamentul acestei metode consta in faptul ca aceeasi cauza trebuie sa produca acelasi efect. Metoda analogiei reprezinta procedeul prin care se face completarea "lacunelor legii", caz in care se pune problema nu neaparat a interpretarii legii, ci de a gasi un text de lege care sa fie aplicabil la situatia concreta, neprevazuta de lege. Completarea lacunelor legii se face fie prin recurgerea la normele juridice civile, ipoteza in care se vorbeste despre analogia legii, fie la principiile dreptului civil, ipoteza in care se vorbeste despre analogia dreptului. Instanta de judecata este chiar obligata sa recurga la una din cele doua situatii (analogia legii sau analogia dreptului), deoarece Codul civil prevede ca judecatorul nu are voie sa refuze sa judece pe motiv ca legea nu prevede sau ca este neindestulatoare.
