Mecanisme de protectie si garantare a drepturilor omului

Mecanisme de protectie si garantare a drepturilor omului

a nivelul continental, mecanismele constituite in baza Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale adoptata la Roma, la 4 noiembrie 1950, asigura "posibilitati sporite pentru repararea incalcarilor drepturilor omului', daca se constata "violari a acestor drepturi'. Aceste mecanisme reprezinta "un sistem inchegat care mai ales in anii 1995-2000- si-a demonstrat eficienta in protectia si garantarea drepturilor omului in statele europene.

1 Mecanisme si organisme Jurisdictionale Europene

intre mecanismele cunoscute pe plan international pentru garantarea drepturilor omului mecanismele jurisdictionale si-au dovedit in practica cea mai mare eficacitate. Ele au la baza adoptarea unor instrumente juridice prin care se creeaza organe cu atributii jurisdictionale, care au competenta sa examineze plangerile ce le sunt adresate si sa pronunte o hotarare care sa aiba autoritate de lucru judecat.

Acest tip de mecanism este caracteristic sistemelor regionale de protectie a drepturilor omului, existente pe continentul european - in cadrul Consiliului European - si pe continentul american - in cadrul Organizatiei Statelor Americane - instituite prin Conventia europeana pentru salvgardarea drepturilor omului si a libertatilor sale fundamentale (1950) si prin Conventia americana privind drepturile omului (1969).

In literatura juridica de specialitate s-a evidentiat precaritatea procedurilor de garantare a drepturilor omului. Se arata ca sursa acestei precaritati ar fi faptul ca nu toate statele sunt de acord cu o conformare pe plan intern la cerintele standardelor internationale in materia drepturilor omului si astfel, in functie de conceptiile ideologice dominante, sau de alte elemente relevante in ceea ce priveste politica pe care o urmeaza in acest domeniu, invoca destul de des exclusivitatea competentei suverane pentru a impiedica exercitarea controlului international.

In ceea ce priveste controlul jurisdictional, se remarca, de asemenea, in literatura de specialitate raritatea acestui tip de control. Atunci cand se face o astfel de constatare, evident se are in vedere faptul ca mecanismele junsdictionale de garantare a dreptunlor omului se intalnesc numai pe plan regional (european si american), celelalte continente fiind lipsite de acest tip de control.

Este adevarat ca o asemenea apreciere are in vedere faptul ca din punct de vedere al suprafetei geografice, cat si al numarului populatiei cuprinse in planul regional in care se exercita acest tip de control junsdictional, ele reprezinta un procent minoritar, dar si anumite elemente care sa incerce sa explice existenta acestuia in regiunile respective.

Faptul ca pentru prima data o astfel de procedura jurisdictionala apare pe continentul european la foarte putin timpde la adoptarea Delaratiei Universale a Drepturilor Omului, este in principal, rezultatul faptului ca al doilea razboi mondial a avut ca teatru de operatii in special Europa, iar unele dintre cele mai grave incalcari ale drepturilor omului si ale libertatilor fundamentale s-au produs, atat in perioada premergatoare cat si in timpul desfasurarii sale, pe acest continent.

Mecanismul european de garantare a drepturilor omului, are un caracter complex in exercitarea atributiilor sale, acesta, la infiintare, avea in vedere activitatea a trei organe care isi desfasurau activitatea in colaborare, desi aveau natura diferita.

Primul organ care intervenea in procesul de asigurare a respectarii drepturilor omului, asa cum prevedea initial Conventia Europeana privind Drepturile Omului, era Comisia pentru Drepturile Omului. este un organism important de protectie a drepturilor omului, alcatuita dintr-un numar de membri egal cu acela al statelor. Acestia sunt alesi in mod individual de catre Comitetul de Ministri al Consiliului Europei potrivit procedurilor Comitetului. Lista de propuneri este alcatuita de Biroul Adunarii Parlamentare si, apoi, este supusa Comitetului de Ministri al Consiliului Europei pentru a seasigura de o selectie cat mai riguroesa. Mandatul Comisiei este de 6 ani, perioada suficienta pentru a asigura continuitatea si finalizarea unor cauze supuse Comisiei. Dupa alegere, Comisia isi desfasoara activitatea pe baza propriului sau Regulament, in baza caruia isi aleg un Presedinte si doi vicepresedinti pe o perioada de trei ani. Sediul Comisiei este in orasul Strasbourg. Lucrarile comisiei nu sunt publice. Dosarele sunt confidentiale, iar sedintele se desfasoara in mod secret, tinand seama de implicatiile fiecarui caz adus in fata acestui organism european.

Aceasta era constituita din cate un reprezentant al tuturor statelor parte la Conventie si care actionau cu titlu individual. Comisia aparea astfel ca un organ independent, cu competente cvasi judicitare si de conciliere. Aceasta rezulta din faptul ca in fata acesteia se derula o procedura complexa, care cuprindea doua faze: examinarea admisibilitatii cererii adresate de catre persoana care se considera victima a violarii unui drept recunoscut de Conventie si examinarea cauzei in fond. Din aceste considerente, prima faza era considerata ca fiind judiciara, ea exprimandu-se printr-o hotarare definitiva de respingere sau admitere a cererii, iar faza a doua nu este considerata ca judiciara, intrucat in cazul admisibilitatii cererii si nesolutionarii acesteia pe cale amiabila, Comisia nu putea decide in cauza, aceasta putand fi inaintata, in anumite conditii, Curtii pentru drepturile omului, sau in caz de nesesizare a Curtii, Comitetul Ministrilor al Consiliul Europei se pronunta in cauza pe baza raportului inaintat de Comisie.

Comisia aparea astfel ca un prim organ cu care trebuia sa se intalneasca orice cerere referitoare la o incalcare a drepturilor omului prevazute in Conventie, indiferent daca aceasta cerere provenea de la un stat parte sau de la o persoana fizica.

Comisia utiliza astfel doua categorii de proceduri de investigare a cererilor primite: procedura sumara, specifica situatiilor cand plangerea nu ridica probleme deosebite, fiind destul de evident faptul ca ea trebuia declarata inadmisibila, si procedura in cazul unor plangeri mai dificile, cand era necesara o analiza mai complexa.

In timpul examinarii cererii, Comisia putea desfasura si o activitate de solutionare amiabila, ea oferindu-si bunele oficii, iar in caz de reusita se ajungea la stingerea deferendului.

In caz de nerezolvare pe cale amiabila, Comisia redacta un raport destinat comitetului Ministrilor, in care arata faptele si opinia sa referitoare la faptul daca a constatat o incalcare a drepturilor petitionaruiui din partea statului reclamat.

Al doilea organ care intervenea in procesul de solutionare a unei plangeri privind incalcarea unor drepturi reglementate de Conventie este Curtea Europeana a drepturilor Omului. Aceasta este singurul organ jurisdictional propriu-zis din sistemul existent. A fost creat in anul 1958 si a inceput sa judece, un an mai tarziu, in anul 1959. Constituirea Curtii a fost considerata a fi necesara pentru a oferi garantiile pe care le asteapta europenii in realizarea drepturilor ce le-au fost consacrate.

Curtea se compune dintr-un numar de judecatori egal cu acela al statelor membre. Pe baza unei liste prezentate de statele membre, judecatorii sunt alesi de catre Adunarea parlamentara a Consiliului Europei, spre deosebire de procedura folosita in cazul alegerii membrilor Comisiei Europene a Drepturilor Omului.

In cazul plangerilor cu caracter statal, procedura se declanseaza in baza art. 24 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, iar in cazul plangerilor individuale, temeiul juridic al declansarii procedurii il constituie art. 25. Evident, este vorba de procedura, mai intai in fata Comisiei, care este indrituita sa sesizeze Curtea. Atat Comisia Europeana a Drepturilor Omului, cat si Consiliul de Ministri pot sesiza Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Curtea poate fi sesizata si direct de catre un Stat-parte la Conventie ori de catre statul al carui cetatean a fost victima unei incalcari sau unor incalcari.

De la constituirea Comisiei Europene a Drepturilor Omului si a Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a acumulat o experienta, care a confirmat rolul important al acestor mecanisme in domeniul protectiei si garantarii drepturilor omului.

Atat Comisia, cat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului au acumulat o experienta bogata in domeniul solutionarii unor cazuri concrete de incalcare a drepturilor omului in diferite tari europene.

Art. 46 din Conventie stabileste ca statele parti trebuie sa accepte printr-o declaratie competenta Curtii, aceasta nefiind deci obligatorie. Aceste declaratii se pot face sub forma pura si simpla, sub conditia reciprocitatii din partea anumitor sau mai multor state, sau pentru o anumita perioada de timp. Se intalnesc in acest sens situatii diferite, unele state recunoscand competenta Curtii pentru perioade mai scurte (3-5 ani) care sunt apoi reinnoite, iar alte state au recunoscut competenta Curtii pe perioade nedeterminate.

S-a recunoscut in literatura de specialitate un drept pe care l-a avut Comisia de areprezenta persoanele care au pretins ca li s-au incalcat drepturile.

Comitetul Ministrilor era cel de-al treilea organ al Consiliului Europei careia Conventia ii recunostea competente si atributii si in domeniul garantarii drepturilor omului. Acestui organ i se recunosteau functii judiciare, prevazate de art. 32 si 54 din Conventie inainte de modificarea acesteia.

Intr-o alta opinie , Comitetul Ministrilor era considerat organ politic de decizie. Alti autori, analizeaza interventia Comitetului, ca organ politic, intr-o procedura quasi-judiciara, fapt pentru care a fost deseori criticat, incercandu-se gasirea unor explicatii in situatia conjuncturala a Europei din deceniul sase, cand adoptarea Conventiei Europene a insemnat o revolutie in garantarea jundica a drepturilor omului si cand, din considerentul ca era posibil ca nu toate statele sa recunoasca competenta Junsdictionala a Curtii, s-au conferit asemenea competente Comitetului Ministrilor, pentru a se asigura respectarea drepturilor omului pe cale politica.

Consideram ca este un punct de vedere care poate fi acceptat in contextul situatiei Europei postbelice, dar, in acelasi timp, ne raliem opiniei conform careia sistemul Consiliului Europei, desi era cel mai avansat dintre toate stemele existente, nu era lipsit de imperfectiuni, fapt care a dus la numeroase critici , iar in cele din urma a determinat necesitatea reformarii sale. In acest sens s-a actionat tot mai mult pentru crearea unui singur organ in locul Comisiei si Curtii, care se aprecia ca va fi rnai eficient, avand in vedere si situatia care se prevedea, respectiv de extindere a Consiliului Europei prin numirea fostelor state socialiste, din partea carora se estima primirea unui numar apreciabi de plangeri.-Din aceste considerente a fost adoptat Protocolul nr. 11.

2 Mecanisme quasi-jurisdictionale

n categoria mecanismelor quasi-jurisdictionale sunt cuprinse unele dintre cele existente pe plan regional, cum ar fi mecanismul instituit prin Carta Sociala Europeana din cadrul Consiliului Europei, care nu prevede organe cu activitate si competenta jurisdictionala.

3 Mecanisme nejurisdictionale

ecanismele nejurisdictionale de garantare a drepturilor omului se caracterizeaza prin faptul ca nu dispun de proceduri care sa poata utiliza forta de constrangere necesara asigurarii indeplinirii lor, atunci cand nu sunt transpuse in practica de buna voie de catre state. Aceste mecanisme sunt caracteristice sistemului universal de promovare si garantare a drepturilor omului respectiv organelor si organismelor din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite, precum si sistemului instituit de catre Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa.

Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (C.S.C.E), care in 1994 a devenit Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (O.S.C.E), nu este o organizatie strict Europeana. Desi include toate tarile europene, Statele Unite si Canada au fost membrii chiar de la inceput. O.S.C.E. coopereaza indeaproape cu Consiliul Europei in privinta aspectelor legate de promovarea drepturilor omului.

CSCE a fost infiintat prin Actul Final de la Helsinki (AFH), semnat in 1975 de 33 de state europene, inclusiv Uniunea Sovictica, si de Statele Unite si Canada. Doar Albania a refuzat atunci sa fie parte. Dupa incheierea Razboiului Rece componenta OSCE s-a largit la peste 50 de state incluzand Albania si noile state independente din fosta Uniune Sovictica. Conceput ca un instrument de compromis pentr a constitui o punte peste prapastia ideologica ce despartea Estul de Vest in anii '70, AFH a deschis o noua etapa in procesul de negociere, statornicind o legatura deosebit de ingenioasa intre drepturile omului si preocuparile pentru securitate[1]. Aceasta legatura, care plasa drepturile omului pe un loc important in relatiile politice est-vest nu si-a pierdut insemnatatea odata cu incheierea Razboiului Rece. Ea a permis OSCE sa joace si in continuare un rol major in Europa de astazi si sa influenteze politicile privind drepturile omului in multe dintre tarile membre.

3.1 Actul Final dc la Helsinki.

Asa cum estc el astazi sistemul privind drepturile omului al OSCE consta dintr-un catalog de drepturi ale omului si garantii conexe, si de institutii de supraveghere cu rol multiplu care s-au dezvoltat in timp din AFH. Aceasta evolutie a fost posibila datorita modului in care a fost elaborat AFH si mecanismul sau de supraveghere, precum si datorita caracterului sau mai mult de instrument politic decat de instrument cu putere juridica[2].

Actul Final de la Helsinki este un document voluminos, cuprinzand patru capitole sau 'cosuri'. Cosul I , 'Aspecte legate de securitatea in Europa'. contine doua sectuni 'Principiile directoare privind relatiile intre statele participante' si 'Masuri de cladire a increderii si anumite aspecte ale securitatii si dezarmarii'). Cosul II se refera la 'Cooperarea in domeniul economiei, stiintei si tehnologiei si mediilui inconjurator.' Subiectul Cosului III este 'Cooperarea in domeniul umanitar si alte domenii.' Cosul IV, ultimul capitol, face precizari referitoare la asa-numitul proces 'de urmare'[3].

Problemele referitoare la drepturile omului sunt tratate in principal la capitolul Principii Directoare, Cosul I si intr-o oarecare masura in Cosul III, desi acesta din urma si-a pierdut din importanta intrucat subiectele pe care le abordeaza -contactele umane, reunificarea familiei etc. - nu mai au relevanta pe carc o aveau in plin Razboi Rece. Dintre cele zece principii directoare ale AFH. doua se refera la drepturile omului. Unul este Principiul VII ('Respectul pentru drepturile omului si libertatile fundamentale, inclusiv libertatea de gandire, constiinta, religie sau credinta') si Principiul VIII ('Drepturi egale si autodeterminarea popoarelor'). Celelalte principil se refera la suveranitate, folosirea fortei, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritoriala, solutionarea pasnica a diferentelor, neamestecul in treburile interne, cooperarea intre state, si indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor juridice internationale.

Principiul VII are opt paragrafe nenumerotate. In primele doua, statele participante se angajeaza sa 'respecte drepturile omului si libertatile fundamentale' si 'sa promoveze si sa incurajeze exercitarea efectiva a drepturilor si libertatilor civile, politice, economice, sociale, culturale si de alta natura'. Acest prrincipiu se refera si la libertatea de religie, drepturile persoanelor apartinand minoritatilor nationale, si 'dreptul persoanei de a cunoaste si de a actiona in conformitate cu drepturile si indatoririle sale in acest domeniu.' Ultimul paragraf al Principiului VII suna astfel:

"In domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale, Statele participante vor actiona in conformitate cu scopurile si prncipiile Cartei Natiunilor Unite si Declaratiei Universale a drepturilor omului. Ele isi vor indeplini de asemenea obligatiile ce le revin in virtutea declaratiilor si acordurilor internationale in acest domeniu la care pot fi partii, inclusiv, printre altele. Pactele internationale privind drepturile omului".Importanta acestui paragraf, la momentul adoptarii sale, se datora faptului ca pana in acel moment unele dintre statele participante, inclusiv Uniunea Sovietica, nu recunoscusera niciodata in mod formal obligatia de a se conforma Declaratie Universale a drepturilor omului. (Uniunea Sovietica s-a abtinut la adoptarea Declaratiei Universale de catre Adunarea Generala a ONU. Principiul VII fiind prima recunoastere neechivoca a caracterului 'normativ' al acestui instrument.)

Pricipiul VIII dedica patru paragrafe subiectului 'drepturi egale si autodeterminarea popoarelor.' Dupa asumarea angajamentului de a respecta drepturi egale pentru popoare si dreptul acestora la autodeterminare[4], statele participante recunosc 'ca popoarele au intotdeauna dreptul de a hotari in deplina libertate, statutul lor politic intern si extern, cand si cum doresc, fara amestec din afara'.

A durat destul de mult pana cand Uniunea Sovietica si aliatii sai au recunoscut pe deplin ca aceste doua principii directoare au inscris problematica drepturilor omului pe agenda dialogului politic Est-Vest in curs de desfasurare. Treptat, aceste incercari s-au redus si spre sfarsitul aniilor '80, abordarea unor incalcari specifice ale drepturilor omului a devenit o chestiune obisnuita in cadrul reuniunilor CSCE.

Impactul important pe care l-a avut CSCE in sfera drepturilor omului poate fi in parte atribuit procesului de continuare a demersurilor initiate de CSCE prevazut in Cosul IV al Actului Final de la Helsinki, cunoscut ca procesul OSCE.

Existenta acestui proces de negociere a permis completarea, reinterpretarea si revizuirea extensiva a Actului Final de la Helsinki, cu ocazia conferintelor ulterioare. Aceste reuniuni au constituit de asemenea un prilej pentru a atrage atentia opiniei publice asupra unor state care nu erau la inaltimea angajamentelor asumate privind drepturile omului[5].

Aceasta actiune normativa este finalizata prin incheierea unui 'document final adoptat prin consens la acestc conferinte[6].

3.2 Lipsa obligativitatii juridice a angajamentelor OSCE.

Actul Final de la Helsinki nu este un tratat, nefiind in intentia statelor participante de a crea obligatii cu putere juridica. A fost conceput ca un instrument continand declaratii de angajare politica. Prin urmare, nerespectarea de catre un stat a unuia dintre aceste angajamente va atrage dupa sine consecinte politice si nu juridice. Altfel spus nerespectarea unui angajament nu va constitui un motiv pentru tragere la raspundere in baza dreptului international, dar ar putea avea serioase repercursiuni politice. Nici documentele OSCE incheiate ulterior nu au urmarit instituirea unei obligatii juridice,

3.3 Drepturile OSCE

Sunt enuntate drepturilor individuale de baza, si cele ale minoritatilor, asptecte legate de preeminenta dreptului, valorile democratiei, alegeri, etc.

Putem vedea Europa libera si democratica in care drepturile omului sl suprematia legii sunt la loc de cinste. OSCE porneste de la premisa ca drepturilc individuale sunt cel mai bine ocrotite in statele care sunt adepte ale preeminentei dreptului si valorilor democratiei si care sunt astfel organizate incat permit inflorirea acestor concepte. Odata cu incheierea Razboiului Rece, accasta idee a fost acceptata si in alte parti ale lumii[7].

Desi documentul final al Conferintei de la Madrid (1983) si cel al Conferintei de la Viena (1989) au largit intr-o oarecare masura catalogul OSCE al drepturilor omului, realizarea cea mai importanta a fost adoptarea Documentului final al Conferintei de la Copenhaga (1990)[8]. Pe langa o sectiune referitoare la drepturile omului si libertatile fundamentale, acest instrument contine capitole privitoare la preeminenta dreptului, alegeri libere si valorile democratiei, care confera noi dimensiuni catalogului OSCE al drepturilor omului. Sunt extinse angajamentele anterioare din cadrul OSCE relaliv la drepturile minoritatilor. Documentele OSCE ulterioare, de la Carta de la Paris pentru o noua Europa (1990), Documentul final de la Moscova (1991). Documentul din 1992 dc la Helsinki ('Sfidarile schimbarii'), pana la Documentul de la Budapesta din 1994 ('Catre un Parteneriat autentic intr-o noua era'), au nuantat, au reiterat si au extins aceste angajamente, astazi fiind incluse si referirile la dreptul international umanitar si drepturile refugiatilor, lucratorilor migranti si populatiilor indigene.

"Drepturile omului si libertatile fundamentale, preeminenta dreptului si institutiile democratice stau la baza pacii si securitatii, constituind o contributie majora la prevenirea conflictelor. Salvgardarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale, este o componenta de baza esentiala a societatii democratice civile"[9].

De la preocuparea internationala traditionala pentru drepturile omului, OSCE a trecut la enuntarea cu claritate a acelor principii democratice conslitutionale de baza si a mijloacelor juridice care sa garanteze exercitarea de catre toate institutiile statale a autoritatii de stat in conformitate cu legile adoptate de popor prin intermediul reprezentantilor sai alesi in mod democratic.

4 Mecanismul prevazut de Conventia Europeana

onventia Europeana pentru salvagardarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (adoptata in anul 1950 si intrata in vigoare in anul 1953) a reprezentat, la vremea respectiva, cea mai eficienta modalitate de garantare a dreptunlor omului existenta in cadrul comumtatilor intemationale.

Acest mecanism se baza pe constituirea, in baza Conventiei, a doua organisme, respectiv Comisia Europeana a drepturilor si Curtea europeana a drepturilor omulului. In functionarea mecanismului mai intervenea si Comimtetul Ministrilor cu anumite atributii specifice.

Instituirea acestui mecanism compus din doua organe a fost rezultatul unor dispute si al unor compromisuri.

Mecanismul de control al protectie drepturilor omulului propus dupa cel de-al doilea razboi mondial a fost mai indraznet decat cel care a fost stabilit de catre inventia europeana. Astfel, "Miscarea ei din europeana' care a tinut in mai 1948 Congresul de la Haga a propus crearea unei Curti de justitie care sa fie acesibila oricarui cetatean in caz de incalcare a drepturilor sale.

Aceasta propunere a fost insa primita cu reticenta catre state care isi vedeau amenintata suveranitatea, pe de alta parte nu doreau sa fie antrenate in actiuni care sa aiba caracter abuziv sau nesemnificativ.

Din aceste considerente s-a instituit Comisia ca organ care sa aiba rolul de a filtra reclamatiile contra statelor si de a declara admisibile doar pe cele care releva incalcari evidente ale drepturilor recunoscute de Conventie. Faptul ca persoana fizica nu putea sesiza direct Curtea drepturilor omului, iar junsdictia acesteia era facultativa (art. 46), a determinat statuarea interventiei Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei, care urma sa decida in cazurile care nu au fost inaintate Curtii.

4.1 Compunerea si functionarea Comisiei europene a drepturilor omului

Conform art. 20 din Conventia europeana a drepturilor omului, comsia era compusa dintr-un numar de membri egal cu cel al statelor parte la Conventie. Exista o diferenta intre compozitia Comisiei si cea a Curtii, aceasta din urma fiind formata dintr-un numar de judecatori egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei. Din aceste considerente, numarul membrilor Comisiei era mai mic decat cel al Curtii, intrucat, de regula, de la primirea unui stat ca membru al Consiliului Europei este necesara o perioada de timp pana la ratificarea Conventiei, fapt care permite reprezentarea statului si in Comisie.

Membri Comisiei erau alesi conform art. 22 de catre Biroul Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, pe baza propunerilor facute de catre statele parti la Conventie. Fiecare stat poate propune pana la trei candidati, cel putin doi trebuind sa aiba cetatenia statului respectiv. Comitetul Minstrilor alege Comisia prin vot secret, pe baza majoritatii absolute. Nu pot fi alesi doi membri cu aceeasi cetatenie (art. 20).

Articolul 22 stabilea mandatul comisiei pentru o perioada de sase ani, acesta putand fi reinnoit. Pentru primele alegeri, mandatul a sapte membri stabiliti prin tragere la sorti expira dupa trei ani, in scopul reinnoirii a aproximativ jumatate din membri Comsiei din trei in trei ani a asigurarii in acelasi timp a continuitatii.

Acest sistem s-a dovedit insa imperfect, conducand in practica la o serie de situatii dificile, ca urmare a faptului ca noi state ratificau Conventia si se impunea alegerea membrilor Comisiei propusi de statele respective. Intrucat mandatul acestora urma sa fie de sase ani de la data alegerii, nu se mai incadra in perioada alegerilor trienale. Din aceste considerente, prin Protocolul nr. 5 din 1966 s-a amendat articolul 22 din Conventie, in sensul ca s-a stabilit ca inaintea alegerii oricarui membru prin alegeri ocazionale sa se fixeze si termenul mandatului acestuia, care nu va putea fi mai mare de noua ani, dar nici mai mic de trei ani, in vederea alinierii acestuia la unul din cele doua grupuri de membrii existente.

Puteau fi propusi candidati pentru comisie, asa cum cerea art 2 din Protocolul nr. 8, persoane care se bucura de cea mai inalta consideratie morala si care intrunesc conditiile cerute pentru exercitare de inalte functii judiciare sau sa fie persoane care sunt recunoscute pentru competenta lor in domeniul dreptului national sau intemational.

Membrii Comisiei actionau in cadrul acesteia cu titlu individual, asa cum preciza art. 23 din Conventie. Ca urmare, nu puteau fi alesi in Comisie functionari guvernamentali si nu puteau primi instructiuni din partea guvernelor statelor ai caror cetateni erau. De asemenea, prin amendamentul adus de Protocolul nr. 8, art. 3, se statua ca acestia nu puteau sa-si afirme in timpul mandatului functii incompatibile cu cerintele de independenta, impartialitate si disponibilitate care sunt inerente respectivului mandat. La preluarea mandatului ei semnau o declaratie in acest sens (Regula 2 din regulile de procedura).

In vederea asigurarii independentei, atat membrii, cat si Comisia beneficiau de indemnizatiile si privilegiile prevazute de cel de-al doilea Protocol privind Acordul general cu privire la privilegiile si imunitatile Consiliului Europei.

Comisia isi stabilea regulile de procedura conform art. 36. Comisia isi alegea presedintele si doi vicepresedmti al caror mandat era de trei ani. Presedintele prezida lucrarile Comisiei, iar in absenta lui aceasta sarcina revenea primului vicepresedinte, respectiv celui de-al doilea (art. 6 si 7 din Regulile de procedura).

Articolul 35 din Conventie prevedea ca reuniunile Comisiei au loc atunci cand imprejurarile o cer la convocarea Secretariatului General al Consiliului Europei. Ca urmare insa a cresterii permanente a numarului cazurilor cu care Comisia a fost sesizata, aceasta tine aproximativ opt reuniuni anuale, fiecare cu o durata de doua saptamani.

Sesiunile Comisiei se desfasurau cu usile inchise, conform art 33 din Conventie. Aceasta prevedere a Conventiei a dat nastere unor critici ca urmare a faptului ca partile implicate in cauza nu sunt autorizate sa faca publice informatii referitoare la modul de desfasurare a procedurii. Erau avute in vedere mai ales cazurile cu rezonanta politica care ar impune desfasurarea publica a lucrarilor acesteia, pentru inlaturarea oricaror suspiciuni, cu atat mai mult cu cat rolul sau era acela de aparator al drepturilor omului. Pe de alta parte, avand in vedere rolul pe care il avea de a realiza o solutionare amiabila a cazului, se aprecia ca aceasta se putea realiza mai bine in cadru confidential decat in public si permitea o mai completa egalitate intre persoana fizica si guvemul acuzat de incalcarea unor drepturi, care mai greu ar accepta o dezbatere publica, sau pentru a proteja statul de plangeri nejustificate sau rau-intentionate.

Comisia fiind organ cu caracter nepermanent, secretariatul acesteia era asigurat de catre Secretarul General al Consiliului Europei (art. 37 din Conventie). In afara de Secretar, acesta mai cuprindea si un numar de juristi proveniti din statele membre ale Consiliului si functionari administrativi. Pricipalele sarcini ale Secretariatului constau in asigararea corespondentei cu persoanele fizice si statele implicate in cazurile cu care era sesizata Comisia, pregatirea cazurilor in vederea examinarii lor, supunerea de rapoarte Comisiei cu privire la problemele de legislatie interna a statelor membre sau a reglementarilor Consiliului Europei, acordarea de asistenta membrilor Comisiei in vederea redactarii deciziilor si rapoartelor (regula 12).

Membrii Comisiei nu puteau participa la examinarea unui caz in care au un interes personal sau daca au participat la luarea oncarei decizii legate de cazul in speta, sau in calitate de consilier al vreuneia din partile implicate (regula 21, paragr. 1). Comisia decidea in cazurile in care presedintele acesteia considera ca un membru nu participa la examinarea unui caz din considerente de asigurare a impartialitatii.

De asemenea, un membru putea decide, pentru alte motive, sa nu participe la examinarea unui caz, consultandu-se cu presedintele Comisiei. In caz de dezacord intre acestia, decidea Comisia (regula 21, paragr, 2, si regula 22).

Comisia putea examina cererile primite in trei compuneri diferite: in plen, in camere si in comitete.

4.2 Componenta Comisiei europene

Componenta Comisiei europene a drepturilor omului este analizata in literatura de specialitate ratione loci, ratione personae, ratione materiae si ratione temporis.

-Componenta ratione loci

Componenta Comisiei se exercita pe teritoriul statelor parti la Conventia Europeana, Aceste teritorii cuprind atat teritoriile nationale, cat si cele la care statele respective asigura relatiile internationale.

Din acest punct de vedere, Conventia europeana are caracterul unui tratat inchis, nepermitand aderarea statelor care nu sunt membre ale Consiliul Europei.

-Componenta ratione personae

Comisia era competenta in ceea ce priveste sesizarile provenind de la orice stat parte (art. 24) sau orice persoana fizica, orice organizatie neguvernamentala sau orice grup de particulari care se pretindeau victime ale unei violari a drepturilor lor de catre un stat parte la Conventie, in cazul in care acesta a declarat ca recunoaste competenta Comisei in aceasta materie.

Dreptul de "a sesiza' se refera la dreptul de a initia o procedura de control prevazuta de Conventie pe baza unei acuzatii de incalcare a acesteia de catre un stat parte. Se distingeau deci, din art. 24 si 25 ale Conventiei, doua categorii de sesizari ale Comisiei: prin cerere de sesizare interstatala si prin cerere individuala de sesizare.

- Cererile interstatale

Sesizarea interstatala se bazeaza pe art. 24 din Conventie. Este recunoscuta in dreptul intenational procedura cand un stat aduce pe altul in fata instantei internationale pe motivul ca acesta este presupus autor al unei violari a obligatiilor internationale asumate printr-un tratat.

In cadrul protectiei diplomatice a cetatenilor sai, un stat poate introduce o actiune impotriva altui stat pe motiv ca cetatenii sai au fost tratati intr-un mod contrar normelor dreptului international.

In baza Conventiei europene a drepturilor omului un stat poate introduce o cerere de sesizare privind violarea de catre alt stat a drepturilor nu doar fata de cetatenii sai, ci si fata de persoanele care nu au cetatenia statului reclamant, care sunt fara cetatenie, precum si in cazul cetatenilor statului acuzat. Se recunoaste dreptul oricarui stat de a reclama nerespectarea drepturilor omului din Conventie de catre alt stat in cadru legislatiei interne, fara ca sa se faca referire la persoanele care au fost victime ale acestor situatii, prin asa numitele "reclamatii abstracte' Aceasta situatie este apreciata ca instituind un sistem de garantie colectiva a respectarii Conventiei, ceea ce face ca fiecare stat sa fie responsabil de respectarea drepturilor omului pe intreg teritoriul pe care Conventia are aplicabilitate, motiv pentru care s-a apreciat ca dreptul de a introduce o reclamatie in aceasta privinta dobandeste mai mult caracteml de datorie a oricarui stat parte fata de comunitatea Consiliului Europei.

Dreptul statului de a introduce o sesizare impotriva altui stat care incalca drepturile cetatenilor statului sau a persoanelor cu care acesta are anumite legaturi a fost recunoscut de Comisie prin admisibilitatea reclamatiilor adresate de Cipru contra Turciei privind incalcarea drepturilor cipriotilor in timpul ocupani acestei insule sau in cazul Greciei privind acuzatiile aduse Marii Britanii referitor la tratamentul cipriotilor de origine greaca.

Din analiza cazurilor aduse in fata Comisiei spre examinare, in urma sesizarii interstatale, se constata ca statele au actionat doar in acele situatii in care ele au avut un interes, fapt pentru care ipoteza "garantiei colective' mentionate nu si-a dovedit aplicabilitatea si eficienta. Aceasta situatie isi poate gasi explicatia in faptul ca introducerea unei sesizari de catre un stat impotriva altui stat intervine mai ales in momente de criza politica, iar prin actionarea in fata Comisiei nu se ajunge de regula la rezolvarea diferendelor de fond. Introducerea unei sesizari in alte momente decat cele afectate de ratiuni politice ar fi ea insasi de natura sa creeze tensiuni intre respectivele state, fapt pentru care in general statele manifesta o retinere in folosirea acestor proceduri.

Cererile individuale

Introducerea in Conventie a dreptului de sesizare individuala a Comisiei cu privire la incalcarea drepturilor recunoscute de Conventie nu s-a facut fara unele dificultati.

In general, statele manifesta reticenta in acordarea dreptului de plangere al persoanelor fizice impotriva lor. Frecvent intalnita in plan intemational cu ocazia discutarii diferitelor documente in cadrul O.N.U., aceasta disputa s-a mamfestat si cu prilejul adoptarii textului Conventiei europene a drepturilor omului intre Adunarea consultativa si Comitetul Ministrilor.

Astfel, in timp ce Adunarea prevedea exercitarea dreptului individual de sesizare in orice situatie, Comitetul Ministrilor sustinea ca acesta sa fie executat numai cu consimtamantul guvernului in cauza, precum si recunoasterea unui drept de veto al statului cu privire la examinarea de catre Comisie a unei sesizari. In final, prin compromis s-a ajuns la prevederea din Conventie conform careia dreptul Comisiei de a primi sesizari privind incalcarea unor drepturi este conditionat de recunoasterea acestuia in mod expres de catre stat (art. 25).

Aceasta prevedere a Conventiei era considerata ca o realizare progresista, intrucat inlatura principalul motiv pentru care individul nu are drept de petitie in dreptul intemational. De asemenea, dreptul individual de petitie suplineste garantarea drepturilor si in cazul in care un stat manifesta retineri in reclamarea altui stat cu privire la Conventiei.

In cazul in care un stat a recunoscut competenta Comisiei, conform art. 25, orice persoana care este sub junsdictia statului respectiv (art. 1) poate sa adreseze o plangere impotriva statului in cauza, cetatenia persoanei respective neavand nici o relevanta acestia putand fi cetateni ai altor state parte la Conventie, cetateni ai unor state care nu au aderat la acestea sau persoane fara cetatenie. Pot adresa o sesizare si organizatiile neguvemamentale si grupuri de persoane.

Referitor la organizatiile neguvemamentale s-a stabilit de catre Comisie ca acestea trebuie sa fie organizatii private si nu organizatii admimstrative locale.

Grupurile de persoane trebuie sa fie constituite conform reglementarilor iterne ale unuia dintre state parti, iar in caz contrar respectiva va trebui sa fie semnata de catre toate persoanele care alcatuiesc grupul respectiv, asa cum a stabilit Comisia cu prilejul primei sale reuniuni.

Spre deosebire de art. 24 care permite, in cazul sesizarilor interstatale, admisibilitatea acestora in orice cazuri de incalcare a dispozitiilor Conventiei, art. 25 cere ca subiectele care fac plangerea sa pretmda ca sunt victime ale incalcam dreptwilor recunoscute de Conventie. Nu se admit deci acuzatii abstracte sau cu privire la cazurile altor persoane fizice.

Comisia a admis totusi unele plangeri individuale care aveau partial caracter abstract, din considerente de garantare a unor drepturi care depasesc cadrul individual, devenind de interes public. De asemenea, Comisia a admis extinderea notiunii de victima si la unele persoane care aveau un interes personal si care a fost violat.

Pentru admisibilitatea plangerii se cere, pe langa conditia ca persoana care o adreseaza sa pretinda ca este victima unei violari a unui drept, si ca acuzatia se refera la un stat parte la Conventie. Nu sunt admise plangerile care privesc statele care nu sunt parte la Conventie, care au semnat-o dar nu au ratificat-o sau care nu au recunoscut competenta Comisei, conform art. 25.

Limba oficiala este engleza si franceza, dar simt admise si cereri fommlate in limbile statelor membre care au facut declaratii de acceptare a dreptului individual la petitie. In cazuri exceptionale, Comisia poate autoriza ca cererile sa fie inaintate in alta limba decat in acestea.

Acelasi text stabileste in sarcina statelor angajamentul recunoscut persoanelor fizice de a adresa plangeri impotriva acestor state intrucat in practica astfel de situatii apar mai ales in cazul persoanelor aflate in detentie, prin prevederile Acordului European privind persoanele care participa la procedurile in fata Comisiei europene a drepturilor omului, s-au stabilit unele masuri care sa garanteze acestor persoane dreptul la libera corespondenta cu Comisia si Curtea, precum si alte masuri care sa atinga acelasi scop.

Competenta ratione materiae

Competenta Comisiei se extindea asupra tuturor drepturilor recunoscute de catre Conventie si de catre protocoalele aditionale ale acesteia. Acestea pot fi drepturi subiective recunoscute in titlul 1 al Conventiei ca drepturi procedurale, acestea din urma fiind insa neinvocate pana in prezent.

-Competenta ratione temporis

Competenta Comisiei se intindea asupra tuturor faptelor ulterioare intrarii sale in vigoare, pentru fiecare parte contractanta.

In ceea ce privesc faptele anterioare intrarii in vigoare a Conventiei, Comisia a stabilit ca li se aplica prevederile acestora nu mai daca si in masura in care sunt susceptibile de a produce o violare continua a prevederilor Conventiei si dupa data intrarii ei in vigoare.

4.3 Sesizarea Comisie

Comisia era sesizata de catre un stat parte la Conventie, de catre persoana fizica, organizatia neguvernamentala sau gmpul de persoane printr-o cerere adresata Secretarului general al Consiliului Europei. Aceasta era transmisa presedintelui Comisiei, fiind inregistrata de catre secretariatul acesteia. Nu se admiteau decat cererile scrise.

Cererea trebuia sa contina: numele, varsta, ocupatia si adresa reclamantului, numele, ocupatia si adresa reprezentantului sau (daca este cazul), nominalizarea statului impotriva caruia este adresata cererea, obiectul reclamatiei si prevederile Conventiei care sunt reclamate a fi fost incalcate, prezentarea faptelor si argumentelor pe care se bazeaza acuzatia, orice alte documente si elemente care considera ca sunt necesare in sprijinul acesteia.

Dupa sesizare urma examinarea admisibilitatii cererii.

4.4. Examinarea admisibilitatii cererii

Procedura de admitere era diferita in functie de calitatea reclamantului. Astfel, exista o procedura specifica reclamatiilor interstatale, una specifica sesizarilor individuale.

In prezent aceasta procedura nu mai este in vigoare.

4.5. Incercarea de reglementare amiabila

Articolul 28, paragr. 1 b. din Conventie statua ca daca o cerere este retinuta de catre Comisie, "ea se poate pune la dispozitia partilor interesate in vederea unei reglementari amiabile a cazului, care sa se inspire din respectarea drepturilor omului, asa cum sunt ele cunoscute de catre Conventia Europeana.

Se constata o atentie importanta acordata de autorii Conventiei rezolvam cauzei prin conciliere, fapt care se apreciaza ca ar justifica si dezbaterea cu usile inchise a cererii.

Rezolvarea amiabila a cazului depinde in mare masura de particularitatile fiecaruia. Se constata ca in practica aceasta depinde destul de mult de opinia Comisiei privind existenta unei violari a Conventiei. Daca Comisia ajunge la concluzia existentei unei violari din partea unui stat a drepturilor necunoscute de Conventie, de regula statul accepta procedura reglementarii amiabile, spre deosebire de situatia contrara - Comisia propune rezolvarea amiabila partilor fie separat, fie in cadru comun.

Ajungerea la o reglementare amiabila de catre parti trebuie aprobata de catre Comisie care vegheaza in acest fel la respectarea dispozitiilor Conventiei Europene si asigurarea cu privire la faptul ca solutionarea s-a facut fara constrangerea reclamantului de catre stat.

In situatia rezolvarii amiabile, Comisia proceda la redactarea unui raport in baza articolului 28, paragr 2, care trebuia sa cuprinda o scurta descriere a faptelor si solutia la care au ajuns partile implicate. Raportul era trimis partilor, Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei si Secretarului General al Consiliului Europei care dispunea publicarea acestuia.

4.6. Redactarea raportului in caz de nesolutionare amiabila

In caz de nereglementare a cazului pe cale amiabila, conform art, 31, Comisia redacta un raport in care "constata faptele si formuleaza un aviz pentru a determina daca faptele constatate evidentiaza, din partea statului interesat, o violare a obligatiilor care ii revin conform prevederilor Conventiei. Raportul putea sa cuprinda, daca era cazul, opiniile separate ale membrilor Comisiei si putea formula propunerile corespunzatoare ale Comisiei. Raportul era transmis Comitetului Ministrilor si comunicat statelor interesate care nu aveau facultatea de a-i publica, conform art 31, paragr 2. Prin redactarea acestui raport se incheia prima faza a procedurii de control a Conventiei europene a drepturilor omului.

In ceea ce priveste raportul Comisiei, se apreciaza in literatura de specialitate ca acesta nu are forta obligatorie, desi prezinta toate caracteristicile unui act junsdictional. I se poate totusi contesta lipsa de publicitate care are ca justificare considerente de alta natura, asa cum au fost prezentate. Consideram ca aceasta afirmatie nu este pe deplin justificata, avand in vedere faptul ca prin acest raport nu se solutioneaza cazul.

Importanta acordata acestor rapoarte continand avize ale Comisiei asupra interpretarii unor prevederi ale Conventiei a dus la crearea unei jurisprudente a Comisiei care constituie un punct important de reper in activitatea statelor de aplicare a prevederilor conventionale.

Prin redactarea acestui raport se incheia prima faza a procedurii de control a aplicarii Conventiei europene a drepturilor omului.

In continuare urma faza supunerii cazului fie unei proceduri jurisdictionale, fie de natura politica, dupa cum cauza era inaintata Curtii drepturilor omului de catre partile componente intr-un interval de trei luni, iar in caz contrar, dupa expirarea acestui termen, Comitetul Ministrilor lua o decizie defimtiva, de natura politica in conformitate cu art. 32, prin care se statua asupra existentei sau inexistentei unei violarii a prevederilor Conventiei.

Prin Protocolul nr. 9 s-a prevazut in art. 5, paragr. I, lit. e dreptul persoanei fizice, al unei orgamzatii neguvernamentale sau a unui grup de particulari care au sesizat Comisia de a sesiza si ele Curtea drepturilor omului, extinzandu-se, in felul acesta, competenta sesizarii Curtii la toate partile implicate in cauza in fata Comisiei europene a drepturilor omului eliminandu-se prin aceasta o inegalitate ce exista intre parti din acest punct de vedere.

4.7. Aprecieri critice asupra activitatii Comisiei

Inainte de 1982, numarul cererilor adresate Comisiei era de aproximativ 500 anual, pentru ca, de atunci, numarul acestora sa creasca simtitor, ajungand in 1988 la 1657 cazuri, fapt pentru care partea Comisia s-a vazut in situatia de a nu putea rezolva cererile respective in timp rezonabil. Cu toate ca numarul membrilor Comisiei a crescut, in ritm cu cresterea numarului statelor parti la Conventie, a fost necesara adoptarea unor modificari ale Conventiei si Regulamentului interior al Comsiei (intrat in vigoare la 1 octombnc 1990) pentru a se adopta o stmctura adecvata conditiilor existente (infiintarea camerelor si a comitetelor).

Faptul ca raportul Comisiei era inaintat Comitetului Ministrilor, care lua o decizie politica, era de natura sa creeze unele obiectii fata de acest mecanism. Desi in cele mai multe cazuri se tinea seama de faptele stabilite de Comisie si de aprecierile sale, totusi, decizia Comisiei nu avea forta juridica obligatorie.

Din aceste considerente, ca si din altele care urmaresc fie elimmarea dublei analizari a unui caz de catre Comisie si Curte, fara ca acestea sa reprezinte un dublu grad de jurisdictie, s-a avut in vedere reforma mecamsmului Conventiei europene de garantare a drepturilor omului prevazut in Protocolul nr. 1.