|
|
|
EVOLUTIA DIPLOMATIEI
ETAPELE DIPLOMATICE:
Ultimele doua etape se intrepatrund.
Primele state care au contribuit in directia extinderii diplomatiei in RI au fost statele italiene (sec. XII-XIV-XV) si nu marile state cunoscute in istorie.(creearea ambasadelor permanente).
Cauzele acestei organizari a statelor italiene este legata de:
Inceputul facut de diplomatia pontificala in directia ambasadelor permanente a fost amplificat cu mijloace superioare de Republica Venetia. Sub influenta Romei si din contactul cu Imperiul bizantin, de la care a imprumutat structura si metodele diplomatiei, Venetia si-a organizat diplomatia inca din sec. XIII. Activitatea diplomatiei venetiene era reglementata de legi si decrete foarte severe si gratie legii votate la 9 decembrie 1268, istoria dispune astazi de celebrele "relazioni"(rapoarte) si "dispacci"(depese) ale ambasadorilor venetieni , martori oculari, inteligenti si patrunzatori, buni politicieni si scriitori. Legea a ramas in vigoare pana la disparitia republicii in 1797. In sec. XVI, Venetia isi organizase definitive activitatea si corpul diplomatic, la Roma, Paris, Madrid, Viena, Londra.
In Franta sistemul ambasadelor permanente a fost adoptat pe timpul lui Ludovic XII si Francisc I. Ei au pus bazele unei retele diplomatice ce unea interesele marcante in Suedia, statele germanice si Istambul. In aceste zone circulau alaturi de reprezentantii cunoscuti (ambasadorii legali) si agenti secreti. Henric III a creat prima structura autentic diplomatica, numind in fruntea ei un secretar de stat: Louis Revolt. Ludovic XIII a creat un secretariat care se ocupa cu problemele externe, incredintat lui Phelypeau d'Herbault. Ludovic XIV "Regele Soare"- "Statul sunt eu!"- in vremea lui influentele structurilor diplomatice in relatiile Frantei au luat amploare. A avut sansa de a-l avea in preajma pe cardinalul Richelieu, el a fost primul care a acordat diplomatiei niste principii regasite in testamentul sau politic.
Principiile diplomatiei:
1. interesele statului sunt mai presus de orice opinii si prejudecati sentimentale, ideologice, doctrinare.
2. politica fiecarui guvern nu poate fii incununata de succes daca nu se bucura de sprijinul opiniei publice nationale.
3. echilibrul politic dintre marile puteri reprezinta singura modalitate de pastrare a linistei si sigurantei statelor europene.
4. tratativele diplomatice trebuie sa fie o activitate permanenta , ele nefiind rezultatul unui fapt intamplator, ci a unui act constient; negocierile constituind mai mult decat modalitatea de reglementare a chestiunilor litigioase, mai exact reprezentand un mijloc de informare (negocierea folosita pentru informarea partilor).
5. orice tratat trebuie incheiat maxima responsabilitate si odata cu semnarea li se impune respectarea lui cu strictete; tratatului ii sunt necesare precizari precise, excluzandu-se orice interpretari ulterioare care pot crea stari de tensiune sau de anulare a tratatului.
6. ambasadorul sau reprezentantul diplomatic are obligatia respectarii instructiunilor (primite) pentru a nu compromite bunele intentii ale suveranului sau.
Aceste principii sunt respectate si in timpul lui Ludovic XV avand consilier pe Mazarin. Ludovic XV si-a organizat o diplomatie secreta, care activa in parallel cu diplomatia oficiala. Isi aduna oficialii in renumita "chambre noir" condusa de printul Conti si contele Brouglie. El incredinteaza conducerea diplomatiei franceze, pana la 1787 contelui Vergennes.
Revolutia franceza:
in 1792 duce la desfiintarea departamentului de externe considert a fi creuzetul in care se plamadeau diplomatiile tiranilor
de la 1794 pe masura ce se produceau transformarile avem de-a face cu figure noi printer care straluceste Talleyrand care conduce eforturile externe ale Frantei intre 1797-1807
erau 3 lucruri esentiale cerute de Talleyrand unui diplomat sa stie:
a) scopul misiunii, drepturile, obligatiile, imunitatiile si relatiile sale;
b) personalul guvernului si al Curtii, obiceiurile, ceremonialul si lista civila;
c) structura politico-administrativa a statului reprezentativ, potentialul economico-militar si sistemul financiar si comercial.
Talleyrand a fost unul dintre promotorii regulamentului cu privire la rangurile reprezentantilor diplomatiei, finalizat acest regulament in martie 1815 adoptat la Congresul de la Viena.
Diplomatia engleza este diferita de cea italiana si cea franceza.
Henric VIII desfasoara prima actiune privind organizarea afacerilor straine astfel ca din "King's Principal Secretary" a creat doua departamente: unul pentru sud, unul pentru nord. "Nord" rezolva relatiile Marii Britanii cu Tarile de Jos, Germania, Suedia, Polonia si Rusia, iar "Sud" afacerile legate de Franta, Italia Spania, Portugaia si Elvetia.
La 1601 regina Elisabeta I a concentrat diplomatia in mainile unui singur secretar de stat: "Our principal secretary of state".
In sec. XVII Anglia s-a impus ca forta diplomatica activa. La 1782 avem de-a face cu o noua organizare concretizata in Foreign Departament (Ministerul de Externe). Pentru Irlanda si celelalte colonii a creat Home Departament (Ministerul de Interne). In 1830, Parlamentul Angliei si-a subordonat serviciul diplomatic: Pitt (tatal si fiul), Grenville, Canning, Clarendon.
Aceasta preocupare pentru organizarea structurii diplomatice duce incepand cu sec. XVI la o preocupare pentru nasterea unei literaturi de specialitate:
Baltazar Ayala - "Despre dreptul, regulamentele de razboi si disciplina militara" - in care descrie rolul ambasadorilor
Alberico Gentili - "Despre ambasade" (1585)
Hugo Grotius - "Despre dreptul razboiului si al pacii" (1625)
FUNCTIILE DIPLOMATIEI
In acceptiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau cai oficiale, diplomatia indeplineste o multitudine de functiuni, care ar putea fi sintetizate dupa cum urmeaza:
A. Reprezentarea
Dreptul de reprezentare este inerent suveranitatii. Prin urmare numai statele suverane pot trimite agenti diplomatici care sa le reprezinte in raporturile cu alte state sau cu alte institutii cu personalitate juridica internationala. Pierderea suveranitatii duce automat la pierderea dreptului de reprezentare. De altfel, inca Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranitatii pot trimite soli, adica sa se faca reprezentati, si ca
,,regii care au fost insa biruiti intr-un razboi solemn, si li s-a rapit domnia, au pierdut, impreuna cu celelalte prerogative ale acestuia, si dreptul de a trimite soli'.
Vechiul concept dupa care agentii diplomatici erau reprezentantii personali ai suveranului a fost in mare masura depasit astazi, atat de practica relatiilor intemationale contemporane, cat si de evolutia stiintei politice. Astazi, agentii diplomatici nu mai sunt identificati cu persoana fizica a guvernantilor; ei reprezinta statele care i-au acreditat.
Conventia de la Viena din 1961 privind relatiile diplomatice plaseaza pe primul loc intre functiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a reprezenta statul acreditant in statul acreditar' (articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci cand statele intra in legaturi reciproce, asigurarea mentinerii acestor legaturi, dezvoltarea unor relatii normale, de colaborare, presupune in primul rand existenta unor reprezentanti ai lor care trebuie sa intre in interactiune.
Ca principala functie a misiunii, aceasta este incredintata in primul rand sefului de misiune, desi si alti agenti diplomatici pot indeplini functii de reprezentare. Dat fiind ca reprezentarea inseamna in practica substituirea celui care a dat mandatui de reprezentare, este evident ca diplomatia reclama oameni bine pregatiti, cu simt de responsabilitate si daruire totala indeplinirii instructiunilor primite.
Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de curtoazie si politete, menite sa asigure un cadru propice dialogului intre reprezentantii statelor, ca si respectarea egalitatii in drepturi dintre state.
B. Aplicarea si infaptuirea politicii externe a statului
Politica externa a unui stat este totalitatea obiectivelor si metodelor pe care guvernul acelui stat le elaboreaza in relatiile cu alte state, inclusiv atitudinea fata de problemele internationale. Diplomatia are functia de a servi aceste scopuri, metode si mijioace. Diplomatia nu elaboreaza politica externa; ea este o tehnica sau un instrument de punere in practica a acestei politici.
O consecinta a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat - ministerul de externe, misiunile diplomatice - nu fixeaza scopurile politicii externe ale acelui stat. El este chemat ca, prin intreaga sa activitate, folosind instrumentele si specificul activitatii diplomatice, sa realizeze si sa puna in valoare politica externa a statului pe care il reprezinta.
C. Protectia intereselor statului si ale cetatenilor sai
Si aceasta functie este expres definita in Conventia de la Viena din 1961, care, la articolul 3, aliniatul b, prevede functia misiunii diplomatice de ,,a ocroti in statul acreditar interesele statului acreditant si ale cetatenilor sai, in limitele admise de Dreptul International'.
Protectia cetatenilor unui stat in strainatate a fost in mod traditional considerata ca fiind o functie a consulilor. Cu amalgamarea administrativa crescanda in tot mai multe state a serviciilor consulare cu cele diplomatice, aceasta distinctie rigida se estompeaza din ce in ce mai mult. De aceea, Conventia de la Viena privind relatiile diplomatice stabileste in mod explicit ca o misiune diplomatica poate indeplini si functii consulare, care includ eliberarea de pasapoarte, inregistrari de nasteri, casatorii si decese, alte functii notariale, in limitele permise de legislatia si practica statului acreditar.
In ceea ce priveste protectia pe care diplomatia este chemata sa o asigure intereselor statului acreditant in statul acreditar, ea trebuie exercitata in termeni generali, urmarindu-se in principal aspecte privind:
. pastrarea bunului renume, a demnitatii si onoarei statului acreditant in statul acreditar;
. urmarirea indeplinirii intocmai, cu buna credinta, a intelegerilor incheiate intre statul acreditant si cel acreditar.
In aceasta categorie de indatoriri intra, spre exemplu, efectuarea de demersuri si proteste, daca este cazul, atunci cand se produc violari ale frontierei, spatiului aerian sau marii teritoriale din partea statului acreditar, pronuntarea de discursuri de catre oficialitati ori publicarea de carti, emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presa susceptibile a fi atribuite unor oficialitati, si care prin tonul lor violent, agresiv sau tendentios pot aduce prejudicii statului acreditant si relatiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernamant a sefului misiunii diplomatice sau a agentilor diplomatici, pentru a deosebi un act tendentios de actele de libera expresie a persoanelor, in conditiile libertatii presei si a separarii puterilor in statele democratice.
In ceea ce priveste persoanele si bunurile lor, protectia diplomatica porneste de la temeiul ca cetatenia este legatura care uneste o persoana cu un stat anume, ceea ce genereaza obligatii si drepturi reciproce, intre care si acela de a pretinde protectia persoanei, atunci cand aceasta se afla in afara teritoriului tarii sale.
Protectia diplomatica este actiunea prin care un stat preia pe contul sau o revendicare a unui cetatean al sau si o prezinta ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar ameninta sau viola dreptul acelui cetatean iar acesta s-ar afla in imposibilitatea de a-si valorifica singur drepturile.
Protectia diplomatica a cetatenilor statului acreditant in statul acreditar trebuie sa se execute in limitele admise de Dreptul International. Principalele conditii ca aceasta protectie sa se poata executa sunt:
. actul impotriva caruia cetateanul solicita protectie sa aiba un caracter international ilicit;
. cetateanul sa nu aiba si cetatenia statului acreditar;
. cetateanul sa faca dovada ca a epuizat toate posibilitatile oferite de legislatia statului acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul impotriva caruia se plange.
Motivele pentru care o persoana se poate afla pe teritoriul unui stat strain sunt multiple. In general, aceasta se datoreste desfasurarii unor activitati economice, comerciale, industriale, stiintifice, turistice, legaturi familiale etc. Indiferent de motiv, insa, iesind de sub jurisdictia sa nationala, din momentul in care intra pe teritoriul unui alt stat, un cetatean se supune jurisdictiei acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaste propriilor cetateni, cu exceptia drepturilor politice.
Acest regim de tratament este acceptat astazi, practic, la scara universala. De aceea, eventualele discriminari in prejudiciul strainilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea accesului in justitie, daune care nu au primit reparatiile cuvenite s.a. inceteaza de a tine de jurisdictia interna a statului vizitat si intra in domeniul Dreptului International, dand posibilitatea statului de origine sa actioneze pentru restabilirea legalitatii.
Demersurile diplomatice pentru exercitarea protectiei pot fi oficiale sau oficioase, adica neoficiale, in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient. Daca pe nici una din aceste cai nu se ajunge la o solutionare satisfacatoare, ne aflam in prezenta unui diferend international intre statul acreditar si cel acreditant, care se cere solutionat potrivit mijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnica a diferendelor dintre state.
Uneori, protectia diplomatica a drepturilor cetatenilor a dat nastere la complicatii internationale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de catre persoana lezata a tuturor cailor de recurs interne, juridice si administrative, pe care legislatia statului in care s-a produs lezarea le pune la dispozitia persoanelor fizice. Principiul, de origine cutumiara, a fost consacrat intr-una din sentintele Curtii Internationale de Justitie. De asemenea, tarile latino-americane au inclus o clauza in acest sens in Tratatul american pentru reglementarea pasnica a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. Declaratia Adunarii Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale pasnica a diferendelor cuprinde si ea clauza epuizarii cailor de recurs interne.
In conditiile de astazi, recurgerea la protectia diplomatica a co-nationalilor devine din ce in ce mai putin frecventa, datorita perfectionarii legislatiei si avansului pe care statul de drept il cunoaste in tot mai multe tari ale lumii.
D. Negocierea
Printre functiile misiunii diplomatice, Conventia de la Viena o prevede pe aceea de ,,a duce tratative cu guvernul statului acreditar' (articolul 3, aliniatui c).
Negocierea este poate una din cele mai importante functii ale diplomatiei, in indeplinirea menirii sale de a pune in practica politica externa. Dintre toate procedeele, negocierea este fara indoiala cea care se identifica cel mai mult cu diplomatia, in asa masura incat, adesea, un ,,bun negociator' este sinonim cu un ,,bun diplomat'.
In esenta, negocierea este confruntarea dintre vointele suverane cu scopul de a ajunge la un acord in problemele de interes comun, pe cale pasnica si pe calea compromisurilor de o parte si de alta. Unul din marii juristi romani care s-au ocupat de teoria si metodologia negocierilor, distinge trei faze:
. prima faza a pre-negocierilor, care incepe prin stabilirea contactului intre parti - o faza extrem de importanta in special in situatiile de tensiune in care partile au suspendat orice raporturi intre ele; in aceasta faza intre reprezentantii partilor au loc intalniri, discutii, schimburi de pareri, astfel incat partile sa ajunga sa-si cunoasca reciproc pozitiile;
. faza a doua a negocierilor propriu-zise - in care partile se angajeaza efectiv in identificarea acordului in problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza in care ,,o actiune politica se transforma intr-un act de drept international;
. faza a treia a post-negocierilor - in care se discuta textul acordului care reglementeaza diferendul sau intelegerea intervenita intre parti in problema negociata.
Este o certa evolutie in conceptul de negociere, in raport cu cel enuntat de Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obtinerea pe toate caile a avantajului maxim, fara a tine seama de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealalta parte. De aici si faima proasta a diplomatilor, care mai are si astazi reverberatii, ca experti in arta inducerii in eroare, in ascunderea adevarului in fraze mestesugite, oameni cu doua fete s.a.
Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzactie, de acomodare si salvgardare a intereselor ambelor parti, cu scopul de a se obtine rezultate durabile. Rezultatele unei negocieri in care o parte profita de o pozitie momentana mai puternica sau de o conjunctura favorabila, pentru a impune acceptarea de catre cealalta parte a unei anumite rezolvari, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decat precare. Este de asteptat ca la proxima ocazie care se va ivi, partea lezata sa repuna in discutie rezultatele negocierii. Ori, un asemenea tip de negocieri nu poate decat sa conduca la instabilitate in relatiile Internationale.
Desigur, nu exista o formula pentru succesul negocierii, care sa fie aplicabila ca un panaceu negocierilor in general, data fiind varietatea extrema a subiectelor de negociere, ca si a partilor care intra in negociere. Maniera de negociere depinde in mare masura de negociator; ea este eminamente personala si subiectiva. Cu toate acestea, un negociator trebuie sa intruneasca un numar de conditii esentiale pentru a incheia cu succes o negociere, intre care:
. stapanirea temeinica a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecarei probleme, prin studierea amanuntita a dosarului problemelor ce urmeaza a fi negociate;
. cunoasterea intentiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge intre pretexte si dificultati reale ale acestuia, ca si informarea cat mai completa asupra personalitatii celui cu care se poarta negocierea - temperament, reactii previzibile, orizont cultural, argumente la care este sensibil s.a.;
. asigurarea unei documentari corespunzatoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii;
. asigurarea serviciilor unor consilieri si experti pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere;
prezentarea cu claritate a pozitiilor propriului guvern; apararea lor cu fermitate, atunci cand sunt in joc interese majore, si capacitatea de a discerne pozitiile susceptibile de compromis si concesii, pentru a veni in intampinarea aspiratiilor legitime ale celeilalte parti.
Rezultatele negocierii se consemneaza, de regula, intr-un document. Daca negociatorii au imputernicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la incheierea negocierii. Daca nu au asemenea imputerniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adica sub rezerva aprobarii lui de catre fiecare dintre guverne.
Ar mai trebui facuta distinctia intre negocieri si discutii. Negocierile presupun un acord prealabil intre parti de a cauta impreuna solutia unei probleme date. Discutiile diplomatice sunt doar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de pareri, care nu urmaresc neaparat realizarea unui acord.
E. Observarea si informarea
Aceasta functie a misiunii diplomatice este sintetizata de Conventia de la Viena din 1961 in urmatorii termeni: ,,a se informa prin toate mijioacele licite despre conditiile si evolutia evenimentelor din statul acreditar si a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant' (articolul 3, aliniatuild).
Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substantiate intre statul acreditant si cel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatica sa cunoasca bine realitatea politica, sociala si economica locala, sa fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvemului statului acreditar, precum si cu obiectivele si metodele sale de politica externa si, in general, sa identifice orice evolutii din statul acreditar care ar putea influenta, in bine sau in rau, relatiile cu
statul acreditant.
In lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agentilor diplomatici sunt in principal:
convorbiri cu oficialitatile statului acreditar, centrale si locale;
vizite speciale in scopuri de informare, la Ministerul de Externe;
urmarirea dezbaterilor parlamentare si a altor manifestari publice la care particira oficialitati ale statului acreditar, in care acestea iau
cuvantul sau iau parte la lucrari;
stirile si comentariile din mijloacele de informare in masa din
statul acreditar - agentii de presa, ziare, reviste, radio, televiziune;
intalniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de
informatii.
In statele democratice, sunt firesti contactele agentilor diplomatici si cu reprezentamtii formatiunilor politice de opozitie, dat flind ca acestea fie ca au fost, fie pot venii oricand la guvemare, si, in consecinta. sunt interesate in relatiile internationale ale statului
acreditar.
O indatorire de baza a misiunii diplomatice in exercitarea functiei de observare si informare este aceea de a raporta informatiile
obtinute cu maxima obiectivitate, chiar daca ele ar fi neplacute pentru
autoritatile statului acreditant, astfel incat sa permita acestora evaluari asupra unor date reale.
Daca procedeele folosite pentru obtinerea de informatii sunt anormale, indeosebi pentru date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea incepe sa semene cu spionajul. Pentru o misiune diplomatica, o asemenea practica este ilegala si ilicita. Este insa adevarat ca, in perioade internationale mai tulburi, cum a fost perioada Razboiului Rece, adeseori statele aflate in tabere opuse au folosit acoperirea diplomatica pentru agentii lor secreti, dat fiind ca, in aceasta postura, riscul pe care il au agentii prinsi este doar acela de a fi expulzati din statul acreditar.
Ceea ce nu este acceptabil in activitatea normala a exercitarii functiilor diplomatice este culegerea clandestina de informatii, inclusiv obtinerea de informatii de la agenti platiti.
F. Protejarea relatiilor dintre state
Avand ca obiectiv statornicirea unor relatii prietenesti intre state, diplomatia are, de asemenea, functia de a aborda intotdeauna de o maniera pozitiva problemele care apar si de a inlatura dificultatile si obstacolele care survin in relatiile dintre doua sau mai multe state.
Aceasta functie se poate realiza punandu-se in valoare toate mijioacele specifice si avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agentilor diplomatici, care trebuie sa colaboreze si sa caute solutii chiar si atunci cand statele lor se afla pe pozitii diametral opuse sau chiar pe picior. de razboi. Mai mult decat atat, diplomatia poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizand din timp evolutiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state si cautand solutii care sa aplaneze divergentele si neintelegerile inca din faza lor incipienta.
Diplomatia preventiva capata astazi un loc tot mai important in preocuparile statelor, indeosebi in cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizatia Natiunilor Unite, Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa, Uniunea Europeana si Alianta Atlanticului de Nord. Ea isi propune ca, prin masuri practice de bune oficii si mediere, ca si prin incheierea unor acorduri intre statele interesate sa preintampine evolutii care ar putea degenera in confruntari militare.
