ISRAEL - Date istorice, Dezvoltarea constitutionala

ISRAEL

1. Date istorice

Pe teritoriul Palestinei, in secolul XIII, triburile semite, sub conducerea regelui Saul, pun bazele unui regat independent, care sub urmasii acestuia - David si in special Solomon  - ajunge la apogeul stralucirii sale. Dupa moartea lui Solomon, statul evreu se destrama insa in mai multe regate, dintre care unele sunt anexate de statele vecine.

La jumatatea secolului II Inainte de Christos ia nastere un regat iudeu elenistic de sine statator, care intra sub influenta Romei. Rascoala antiromana, soldata cu distrugerea Ierusalimului de catre imparatul Titus (70 dupa Christos), ca si cea a lui Simon Bar Kochba (132-135) duc la raspandirea evreilor in intregul Imperiu Roman^[1]

Palestina este inclusa in Imperiul Roman de rasarit, apoi in cel Bizantin si in final ocupata de catre arabi. In Evul Mediu, Ierusalimul - oras sfant pentru evrei, crestini si musulmani - devine tinta a cruciadelor. Ulterior, Palestina  intra in componenta Imperiului Otoman (1516), fiind ocupata apoi de Marea Britanie (1917), care obtine in numele Societatii Natiunilor si apoi al O.N.U. un mandat de administrare asupra ei.

Pe baza hotararii Adunarii Generale a O.N.U. din 29 noiembrie 1947, Palestina este impartita in doua state: arab si israelian^[2]. Statul evreu este proclamat la 14 mai 1948, dar refuzul tarilor arabe de a recunoaste hotararile O.N.U. duce la izbucnirea primului razboi arabo-israelian. Desi in 1949 sunt incheiate acorduri bilaterale de armistitiu, ca urmare a impartirii teritoriale efectuata de O.N.U. numerosi arabi se refugiaza in statele vecine, luand astfel nastere problema palestiniana. Pe de alta parte, in primele trei decenii de existenta a statului israelian se stabilesc cu precadere pe teritoriul acestuia peste 1.600.000 de imigranti, sositi in special din statele europene. Israelul participa la conflictele militare din 1956, din 1967 si din 1973.

Ca urmare a vizitei presedintelui egiptean Sadat la Ierusalim (19-21 noiembrie 1977), se inaugureaza o noua etapa in relatiile arabo-israeliene, marcata de semnarea la 26 martie 1979, la Washington, a Tratatului de pace dintre Israel si Egipt.

La 13 septembrie 1993, tot la Washington, primul ministru Yitzak Rabin si liderul palestinian Yasser Arafat semneaza un alt acord care consacra reconcilierea istorica dintre israelieni si palestinieni, urmat de incheierea la Cairo la 4 mai 1994 a acordului privind autonomia palestiniana din Gaza si Ierihon, iar la 13 mai 1994 ia sfarsit retragerea trupelor israeliene din aceste teritorii. La 23 octombrie 1998 este perfectat un acord interimar de pace intre Israel si Autoritatea Palestiniana: 'Acordul de la Wye Plantation'. Potrivit prevederilor acestui acord, israelineii se vor retrage de pe 13% din teritoriul Cisiordaniei si vor elibera mai multe sute de persoane detinute, palestinienii vor intari masurile de lupta impotriva terorismului - fiind sprijiniti de S.U.A. - si vor decide anularea dispozitiilor antiisraeliene care figureaza in Carta Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei.       

Din pacate, incepand din 1996, negocierile intre cele doua parti au intrat in impas, situatia degenerand in confruntari si actiuni militare, actiunile comunitatii internationale pentru instaurarea unui climat de pace in zona devenind tot mai dificile.

2. Dezvoltarea constitutionala

la 14 mai 1948, David Ben Gurion, presedintele Consiliului provizoriu ales de Comitetul national (Vaad Leumi), proclama statul Israel independent, declaratia de indepenenta fiind semnata de toti cei 37 de membri ai Consiliului. Declaratia prevede ca numele noului stat va fi Israel, urmand sa fie convocate alegeri, iar o Adunare constituanta sa adopte noua Constitutie a statului. Pana atunci, Consiliul provizoriu va functiona ca o putere legiuitoare, iar Comitetul executiv ca ramura executiva a guvernamantului. In 1949 s-au desfasurat alegeri pe baza sistemului reprezentarii proportionale. In urma alegerilor a fost adoptata 'Legea tranzitiei', in conformitate cu prevederile careia 'corpul legislativ al Israelului va fi denumit Knesset'. Aceasta prevedere a fost criticata de unii specialisti care au estimat ca urmare acestor dispozitii se diminua rolul Adunarii constituante, Knessetul avand oricand puterea de a actiona ca Adunare constituanta, sa adopte constitutia sau sa o modifice.

De altfel, este de mentionat ca la fel ca si Marea Britanie, statul Israel nu are pana in prezent o constitutie scrisa^[3], care sa abordeze in mod unitar toate problemele legate de organizarea statului, puterile sale, modul de a legifera, atributiile sefului statului, ale guvernului, ale administratiei de stat, organele judecatoresti etc. Principalele probleme constitutionale sunt reglementate pe calea unor legi ale Knessetului, desi mai de mult Knessetul israelian a fost de acord cu ideea ca dupa o anumita perioada de timp statul Israel va trebui sa elaboreze si sa promulge o constitutie scrisa, sintetizand intr-un mod unitar toate aspectele si problemele practice ale dezvoltarii sale  constitutionale, propunerea lui Yizhar Harari, facuta in Knesset, la 13 iunie 1950.

In randul juristilor si oamenilor politici israelieni s-au purtat numeroase dezbateri in legatura cu eventualitatea adoptarii unei constitutii scrise. S-a adus argumentul ca 'Declaratia de independenta' a Israelului sau Legea Tranzitiei ar reprezenta adevarate constitutii. S-a mai sustinut ca elaborarea unei constitutii nu este inca posibila datorita problemelor specifice ale acestei tari, a dezacordurilor existente intre laici si fundamentalisti, a faptului ca inca nu a fost realizata unitatea evreilor de pretutindeni in cadrul frontierelor statului Israel. S-a sustinut, de asemenea, nu fara temei, ca una dintre marile democratii ale lumii - Marea Britanie - reuseste sa functioneze fara existenta unei constitutii scrise^[4]

Dintre actele legislative adoptate de Knesset ulterior Legii tranzitiei, considerate 'legi de baza', mai mentionam Legea cu privire la imunitatile, drepturile si indatoririle membrilor Knessetului, din 1951, care recunoaste pastrarea imunitatii membrilor Adunarii legislative chiar dupa ce deputatii au incetat sa mai fie membri ai Knessetului; Legea de baza cu privire la Knesset, din 1958, Legea de baza cu privire la pamantul statului Israel, din 1960, Legea cu privire la presedintele statului, din 1964, care recunoaste calitatea presedintelui de 'sef al statului' dar ii confera atributii foarte limitate; Legea de baza cu privire la guvernare, din 1968, care dispune ca 'guvernul este autoritatea executiva a statului'; Legea cu privire la alegerile din Knesset, din 1969; Legea de baza: libertate si ocupare, din 1992; Legea de baza: demnitatea umana si libertatea, din 1992; Legea de baza cu privire la guvern, din 1992 (care a inlocuit-o pe cea din 1968)^[5] s.a.

De remarcat este si faptul ca o importanta deosebita in dezvoltarea constitutionala a statului Israel au avut si o au hotararile instantelor judecatoresti care au dat interpretari unor texte inscrise in legile de baza, contribuind prin aceasta la o mai corecta intelegere a lor si fiind citate ca precedente in procesele judiciare.

Avand de rezolvat problema dificila a solutionarii unor eventuale contradictii intre o lege ordinara si prevederile unor 'legi de baza', Inalta Curte de Justitie a statului Israel s-a pronuntat in mod neechivoc in sensul recunoasterii superioritatii valorii juridice a legilor de baza. Astfel, la 14 octombrie 1999, Inalta Curte a decis, intr-un plen de 11 judecatori, ca prevederea art.237a(a) din Codul Militar de Judecata este nula, deoarece contravine Legii de baza cu privire la demnitate si libertate^[6]

In ceea ce priveste viata politica trebuie subliniat ca, fiind un stat democratic, Israelul a cunoscut inca de la constituirea sa un sistem de guvernare multipartid, bazat pe alternanta la guvernare si recunoasterea drepturilor partidelor aflate in minoritate.

Sistemul electoral se bazeaza pe o larga reprezentare proportionala, iar pragul electoral este unul dintre cele mai reduse din lume (1,5%), ceea ce permite o corecta reprezentare a spectrului politic. Voturile partidelor care nu depasesc pragul electoral sunt repartizate totusi intre partidele majoritare.

Alegerile se desfasoara prin vot universal, egal, direct si secret. Au drept de vot toti cetatenii care au implinit varsta de 18 ani, iar pentru a fi ales in Knesset se cere varsta de 21 de ani.

In principiu alegerile au loc la fiecare patru ani, dar au existat numeroase cazuri in care au avut loc alegeri anticipate (1951, 1961, 1981, 1984, 1992, 1996). Exista insa si posibilitatea ca Knessetul sa decida singur prelungirea mandatului sau, datorita unor imprejurari exceptionale (cum a fost, de pilda, in 1973, in timpul razboiului Yom Kippur). Exista destule situatii in care se poate recurge la alegeri anticipate: o hotarare a primului ministru de a dizolva Knessetul, o hotarare a Knessetului insusi de a se autodizolva, votarea unei motiuni de neincredere in primul ministru, esecul incercarii de a fi votat bugetul in primele trei luni de la inceperea anului financiar. 

De mentionat este faptul ca daca in Israel, care este republica parlamentara, seful statului este ales de Parlament, primul ministru este ales direct de alegatori in cadrul unor alegeri care au loc concomitent cu alegerile parlamentare, dar care pot fi organizate separat de acestea.

Astfel, in 1999 au avut loc concomitent alegeri pentru Knesset si primul ministru, dar in 2001 alegeri exclusiv pentru primul ministru.

In 1999 si-au disputat functia de prim-ministru Ehud Barak, care a obtinut 56,08% (1.791.020 voturi) si Binyamin Netanyahu, care a obtinut 43,92% (1.402.474 voturi). 

In l Knessetul (ales in 1999) exista urmatoarea repartizare a celor 120 de mandate: Unicul Israel (One Israel) - 26 mandate; Likud - 19; Shas - 17; Meretz-Israelul Democratic - 10; Yisrael Ba'aliyah - 6; Shinui - 6; Partidul de centru - 6; Partidul National Religios - 5; Uniunea iudaista Torah - 5; Unitatea Nationala (Halchud HaLeumi) - 4; Frontul Democratic pentru pace si egalitate (Hadash) - 3; Israel Casa ta (Yisrael Beiteinu) - 4; Alianta National Democratica (Balad) - 2; O singura natiune - pentru muncitorii si pensionarii israelieni - 2.

La 6 februarie 2001 au avut loc alegeri pentru primul ministru. Ariel Sharon a obtinut 1.698.077 voturi (62,39%) iar contracandidatul sau Ehud Barac, 1.023.944 voturi (37,61%).

In sistemul israelian seful statului este ales de Parlament si are atributii limitate, specific regimurilor parlamentare.

Actualul sef al statului este Moshe Katsav, ales de Knesset la 1 august 2000 cu 63 voturi, fata de contracandidatul sau Shimon Perez, care a obtinut 57 voturi.

In anul 2005 s-a produs o criza politica, care a dus la destramarea guvernului condus de Ariel Saron. Criza a fost provocata ca urmare a disensiunilor intre partidele coalitiei guvernamentale legate de inceputul operatiunilor de retragere a fortelor israeliene din Fasia Gaza, in august 2005.

Ariel Saron, care fondase in 1973 Partidul Likud, a intemeiat un nou partid, intitulat Kadima ("inainte", in limba ebraica). Noul partid isi propunea sa puna capat dominatiei pe care cele doua partide mari, Likud si Partidul Laburist o exercitau de ani de zile in politica israeliana.

Ca urmare a unui grav atac cerebral suferit de Ariel Saron in decembrie 2005, Partidul Kadima si Guvernul au trecut sub conducerea lui Ehud Olmert. Alegerile care s-au desfasurat la 28 martie 2006 au dat Partidului Kadima 29 de locuri, Partidului Laburist 20, Partidului Shas 12, Partidului Likud 12, restul de mandate revenind altor partide. Ca urmare a acestor alegeri, Ehud Olmert a ramas in fruntea Guvernului, dispunand de sprijinul Partidului Shas. Rata participarii la alegeri a fost de 63,2%.