Noica, Denker in Dürftiger Zeit Un dialog cu Dan Petrescu

Noica, Denker in Dürftiger Zeit Un dialog cu Dan Petrescu

sau, s-ar mai putea parafraza, Micul jurnal de la Iasi - in comparatie cu marele Jurnal de la Paltinis (CR, 1983), provocati de care am desfasurat acest dialog curind dupa ce am parasit Bucurestiul surescitat, cu mediile sale intelectuale ce-si chel­tuiesc energia asumind parca, simultan, si rolul lui Quijote si pe cel al morilor de vint. Singurul lucru convenit in prealabil a fost de a incepe prin a difera intre noi vetusta si opresiva instanta magisteriala, lucru facilitat de formula dialogului care, in plus, isi acorda aproape intotdeauna, voios, alunecari in anec­dota (prilej de reprosuri carora, iata, le raspundem): inclinam, vasazica, inspre o Gaia Scienza cu Diogene descalecator, mai mult decit inspre morosofie si chiar credem, impreuna cu Deleuze, ca umorul stoicilor, megaricilor si cinicilor destituie idealismul platoni­cian si ironia socratica prin anecdote (niciodata nesemnificative), emise ca de "a patra persoana a singularului' si compunind un inedit limbaj esoteric, la suprafata. In afara de asta, dialogul urmarit fara intentii maieutice ori paideice lasa loc divagatiei fertile impotriva monologului cu pretentii de sistem, desi schitind poate unul autre, mai lax si mai liber.

N-a fost greu sa ne dam seama ca Jurnalul de la Paltinis repune - a cita oara? - in cauza conditia omului de cultura pe aceste meleaguri, astfel ca, gasindu-ne cu toata modestia implicati, ne-am asezat la masina de scris, alternativ, dupa cum urmeaza :

X: Privesc pantalonii lustruiti ai lui Y si ma gindesc la urmatoarea figura a circularitatii : dupa o

Despartire de Goethe a lui Noica, s-a inregistrat o Despartire de Noica a lui Paleologu, o Neintilnire cu Noica a lui Luca Pitu, si, poate, acum, cu Jurnalul de la Paltinis al lui Gabriel Liiceanu, o pregasire a lui Noica, debutind, se pare, in adevarata ei accep­tiune laica, prin instalarea lui Liiceanu la Paltinis, instalare datorata a inca 5.000 de lei pe care Noica ii mai avea de la Despartirea de Goethe ! (v. p. 13). Sa se verifice oare intr-atita cercul conceptualizat aiurea de Noica ?

Y: Inainte de a ma lasa adus in cercul de neevitat pe care Noica ni-l rostogoleste din logica, prin cunoastere si estetica, pina in etica - adica tocmai pina acolo unde ochii mei il pot sageta mai abitir - o privire furtiva, de "puber spiritual' (cum ma invata Liiceanu ca as fi, data fiind faza de romantism cultural in care ne gasim - acronimul ROMCULT imi pare exact si expresiv), o privire furtiva, asadar, mi-l arata pe X tocmai pe cind isi umple pipa cu tigarile botezate dupa muntii nostri - si, poate, printr-o tele(o)patie insidioasa, dupa titlul unei reviste ma­drilene. Gestul prietenului meu mi-l apropie, astfel ca nu ma pot opri sa-l asez pe X in penumbra comuna si complice in care efigia magistrului se dizolva, lasind conture nesigure ce ne-ar cuprinde, ciudat, pe fiecare. Amindoi, in cercul nostru strimt, agresat continuu de oferte raspicate de centru - dela Centru, nu ma iarta pulsiunea creatoare de concepte - il vom impersona asadar pe Mai Stiutor dupa cum un Logos capricios si tenace ne va alege sa vorbeasca (la urechea fiecaruia, in buna rinduiala si fara bruiaj) prin noi. Nu pot sti daca nu cumva asta nu este o intrutilnire pe Bulevardul Paltinis.

X: Tocmai, de ce sa nu refuzam bulevardele, preferind - asa cred ca spunea Bacovia - "cartierele democrate', marginase? Noica insusi, dupa ce declara ca a ales "bulevardele culturii' (p. 34), isi propune la un moment dat sa le vorbeasca discipolilor despre platitudinea in care sfirseste "orice filosofie mare' (p. 119) (incluzindu-se, fara tresariri, in linia Platon-Kant-Hegel); or, ce i se opune (desi "opune' nu e corect zis) platului spatiu bulevardier, axei onto-teo-logo-falocratice care ne tot centreaza, daca nu acele "simple proliferari ale scriiturii care ramin in marginalitate' (p. 75), cum insusi Noica, transcris de Liiceanu¹, recunoaste? Si pentru ca pseudo-anahoretul paltinisan refera, doua rinduri mai sus, la Deleuze si Foucault, imi amintesc de un dialog dintre acestia doi, la inceputul unui numar mai vechi din L'Arc, in care totalizarile sint puse pe seama puterii

Uitindu-ma pe rindurile dactilografiate mai sus de Y, ii cer deslusiri: ce va sa insemneze acel dela ? Si el imi raspunde ca asa scriau interbelicii si, adauga, de ce sa nu conceptualizam si noi ceva, vreo prepozitie? Fireste ca Noica, prind eu aluzia, este un interbelic retardat, dar lasind deoparte pentru moment cauzele obiective ce au intirziat cu, sa zicem, trei decenii aparitia cartilor sale, izbucnite pe piata o data cu liberalizarea "saizecioptista' (caci avem si noi pe ai nostri soixante-huitards!) si cazind astfel, pe de o parte, pe un moment bun, care, in mod natural, incerca sa lege cu proximul moment bun anterior, dar, pe de alta parte, reinstaurind toate ten­dintele Zeitgeist-ului interbelic la nivel de simulacru si caricatura (fiindca, nu-i asa, cind istoria se repeta), stiind deci toate acestea, ma intreb: nu cumva retardarea maestrului fusese data dintru inceput? (Mircea Eliade, in Les Promesses de l'equinoxe, pomeneste de mai multe ori de acel tinar Noica reluindu-l de vreo patru ori pe Kant fiindca ambitionindu-se sa-l inteleaga si lansindu-si in repetate rinduri acest frumos panseu: nu putem sti decit ceea ce am invatat!) Si profilul sau de - ar zice Calinescu, precum despre Maiorescu - bucher nu se explica in felul acesta ? Si inca : suprapunind - spune

Liiceanu - "tensiunea [sa] nerezolvata' dintre "idiomatic si universal', de certa extractie interbelica, pe falsa tensiune dintre traditionalismul ajuns pasunism si o modernitate repede sufocata dupa momentul '68, dar atunci reactivata, al cui joc il face, constient ori nu, Noica ?

Y: E limpede ca nu putem amina o discutie a cronotopului din care vorbeste Noica, iar intrebarile -retorice! - sint chiar o buna introducere in materie². As vrea insa, chiar inainte de a continua cu asta, sa rezolv o sugestie facuta deja de X. Raporturile dis­cursului noician cu discursul puterii sint inevitabile, atirnind de conditia spiritului mesianic semiclaus-trat : cita vreme izolarea nu este perfecta - in ermetism, tacere sau absenta - verbul mintuitor nu poate ramine slobod si necorupt, fiindca megafoanele oficiale il acopera. Asta atunci cind nu se intimpla un lucru si mai trist: filosoful devine - daca nu de-a dreptul apologet, ca Hegel si altii - anexa presti­gioasa a propagandei, aducind, oricit de sovaielnic si oricit de onorabil motivat in secret, acea auctoritas de care formele demagogice de potestas nu se pot lipsi. Mi se pare ca in contaminarea lui auctoritas cu nuante de potestas ar sta pina la urma orice paradox paideic, intre cele doua ipostaze ale encratismului jucindu-se toate tragediile conditionarii constiintelor. Discursul puterii sfirseste asadar cel putin in anexionismul care cu greu ne mai lasa a-l recunoaste pe anexat, adus in postura degradata. De aceasta ispita nu e liber nici Noica. El isi cheama discipolii la nostrificare, fiind convins, cu machiavelica in fond seninatate, ca implicatiile etice sint secundare in raport cu profilul cultural. De la Anschluss-ul con­jugal ("Daca nu va lasa ele in pace, anexati-le [s.m.] la treaba voastra', spune batrinul intelept cu referire la neveste, in Jurnal, p. 35) la cel teoretic ("peratologia este ontologie', il aduce el pe Liiceanu la sine mai jos in carte, la p. 92), totul este permis, fiindca reclamat de nobile scopuri. Anexionismul alterneaza, in lucrul de impunere a unei formule, cu reductionismele si exclusivismele, din acest punct de vedere, Noica fiind iarasi exemplar: tine la mare pret, dintre cei vreo doisprezece filosofi pe care i-a considerat dintru inceput importanti, doar pe doi-trei, pentru ca apoi, insinuindu-si traseul initiatic printre formele si mijloacele de educatie (cautind, cu febrila si disperata inconstienta, statut institutio-nal³), sa se propuna pe sine, ca reusita incontestabila a "caii filosofale', drept unic model. intr-un fel trist, Noica se lasa prins in mecanica unui antagonism -el avind obisnuinta de a vedea opozitii si in alatu­rari - in care unul din termeni trebuie sa-l copieze neaparat pe celalalt. Nu intotdeauna reuseste insa si schimbul de semn care face sa existe contradictia, astfel ca oponentul nu e permanent si total in negativ, termenul deja instituit - cel care face jocurile, in fond, comandind arme si strategii care nu sint decit la indemina sa - strecurindu-si neschim­bate unele elemente in structura celui care trebuie abia sa-si caute chipul. Mie tocmai aceasta inevi­tabila servitute mimetica imi pare sacrificiul prea mare pe care Noica ar fi trebuit sa-l inteleaga fara a-l face. Ce jalnic bouc émissaire in asa o jalnica lume! Oare nu exista alta sansa? Oare, in imposi­bilitatea categorica a martiriului, cind nici profetia nu ti se asculta (desi niciunde si nicicind nu se simtea mai bine teroarea istoriei, iar trucul vaticinia ex eventu este la mintea cocosului !) mai functioneaza legile firesti care-l reclama pe intelept in agora sa dea un sens mai adinc bilbiielilor concetatenilor?⁴ Cit de greu e sa vezi ca agora e de fapt centripeta, ca fortele care te mina intr-acolo sint malefice, ele intetind proiectorul necrutator care face creierele transparente ?

X: Acum, de-ar fi sa ascult de logica suplimenta-ritatii, in sens derridian (supliment = surplus si/sau substitut), iata, dupa un model observat in mecanica lui primara si de Luca Pitu, cum opereaza irepre-sibilul reductionism (denuntat de Y) pe o singura pagina scrisa de Noica - respectiv p. 15 din Devenirea intru fiinta⁵: devenire, fireste, insa nu oricum, ci intru fiinta (prima limitatie) ; ceea ce nu este posibil decit prin om (a doua limitatie) ; nu insa orice fel de om, ci doar acela cultural, investit de cultura (a treia limitatie) ; si anume (a patra limitatie) o cultura investita filosofic, sustinuta de sophia si de, nu-i asa, sophoi ; iar dintre acestia, urmeaza de aici cu necesitate, eu si nu tu, nu ceilalti (v. d. ex. cele opt puncte in care, sustine Noica, ontologia sa se deose­beste de Logica hegeliana, in Jurnal, pp. 97-98). Ceea ce este interesant, in continuare, altminteri perfect explicabil, este modul cum reductionismul, prin ceea ce exclude, refuleaza, exteriorizeaza in terifiant - maniheizeaza, ca sa zic asa, lumea : sint lucruri bune si lucruri "proaste', exista o devenire proasta si una buna etc.⁶ insa tot acest demers ar necesita oarece punct fix, dincolo de orice discutie, la care sa ne putem raporta : care sa mai fie el in aceste vremuri de confuzie generalizata ? Poate ca, intr-ade­var, avem nevoie de maestri, dar sint aceia care intr-un fel sau altul se grabesc sa umple acest - ar spune Lacan - suprem semnificant cu virtutile per­soanei lor, sint ei dincolo de orice punere in discutie ? Si, astfel, insusi rolul de maestru mai este el posibil ? Nu mai vorbesc de faptul ca, pentru orice constiinta lucida, acest rol nici macar nu este dezirabil, pentru ca este redutabil : am depasit demult vremurile in care filosofia, complet abstrasa, era un nobil passatempo ; secolul nostru a inregistrat printre memorabilele-i realizari si etatizarea filosofiei ; or, de ce sufera Noica ? De faptul ca nu filosofia sa este dogmatizata prin universala recunoastere - si iata-l in pelerinaj la curtile minore ale autoritatii, asteptind, ca Platon la Siracuza⁷, dar cu lacrimi in ochi, dar intr-un registru minor, satisfacerea doleantelor sale, altfel legitime; insa aici intervine cu forta utopia : doleante legitime intr-un sistem ilegitim, ca orice sistem! Nu vede oare Noica evi­denta insasi? Ca fotbalistii sint preferati filosofilor (v. p. 223) si ca eforturile sale, revendicindu-se de la Geist, sint ridiculizate de Zeitgeist ?⁸

Filosoful mi-ar raspunde, imi imaginam, fluturin-du-mi dinainte, precum la inceputul Sentimentului romanesc al fiintei⁹, contradictoriul (abracadabran­tul!) concept de "inchidere ce se deschide', cu care, acolo, el defineste un popor; dar sa nu ne lasam inselati : aplicat la etic, acest "concept', de cunoscuta si falnica sorginte, va sa semnifice, potrivit si unei explicatii pe care, se spune, Noica insusi ar fi furnizat-o la Paris, urmatorul lucru : indivizii respec­tivului popor pot fi neliberi in "inchidere', insa poporul este independent in "deschidere' si astfel (asta nu Noica o spune) opresatii indivizi participa obscur la libertatea natiunii. De aceea scriu aici stiind ca astfel il voi provoca pe Y (autorul unei carti despre utopie, ŕ paraitre) : utopia debuseaza in totali­tarism, filosoful vine sa puna umarul cu nadejde la "inchidere', caci nu libertatile conteaza, ci libertatea (v. p. 194), in de nimic justificata speranta ca, la nivel superior, o inefabila epoptie va transmuta opresiunea in "deschidere'.

in fine, adnotindu-l critic pe Bochenski (v. pp. 191-192), Noica imprumuta o clipa demersul heideggerian spre a arata ca auctoritas vine de la augeo "a spori' si deduce de aici ca autoritatea te sporeste: "Autoritate are cel care ma sporeste' (p. 193); e adevarat ca, nota Malraux in Antimemorii (p. 214), dupa Gandhi si Nehru, "La liberté doit ętre cherchée entre les murs des prisons', insa pasajul inspre obiectiv operat de Noica pe baza etimologiei e fals, e mai degraba reflexiv: daca auctoritas vine de la augeo, asta nu inseamna decit ca principala caracteristica a autoritatii este auctiunea, propria-i sporire frenetica. Dar jocul cu vocabulele este o alta chestiune la Noica

Y: As putea sa-ti raspund - atentie, iubite citi­torule, ca vocile ce-ti susura in urechi se schimba, iar urgenta comunicarii amesteca totul : récit si histoire, magistru si discipol, realitate si fictiune, asa incit treaza mereu cauta a-ti pastra intelegerea ! - pe foarte scurt: "Adevar graiesti!', adaugind eventual ca jocul acela cu vocabulele e pascut de imbietoarea primejdie a etimologiei populare, inaltata fortat la culmea de mecanism conceptogen, ceea ce e ruina si caricatura heideggerianismului. (Las la o parte strania si ridicola pretentie ca din graiul "cu indem­nuri pentru vite' s-ar putea izvodi cuvinte mai potrivite decit cele continute in alte limbi. Si in aceasta falsa reconstructie savanta a sensurilor originare, care ramine un simpatic joc intelectual, gasesc unul din cliseele cu care opereaza - direct in plan social - nationalismele indistincte pentru dalto-nisti si, tot in plan social valorificate, dar dupa un tur de onoare printre abstractiuni - diferitele "metafizici ale ciobanasului'.) in sfirsit: "Words'.

E oarecum ciudat ca se poate crede in imaginea utopistului in voluntar-obligatorie recluziune la mii de picioare deasupra umanitatii. Ar trebui facuta o distinctie mai neta intre proiectul utopic si existenta utopiilor. Toata lumea se iluzioneaza ca ar exista o consecutie evidenta intre cele doua sintagme pe un lant cauzal, dar ma tem ca tocmai in acest punct ne inselam cu totii : utopia nu se proiecteaza, ea exista. Utopistii nu insista niciodata asupra instituirii utopiei, aceasta faza fiind cel mult amintita pasager, chiar daca in paradigma lui Morus e prezent gestul exemplar al regelui Utopus ca intemeietor (vazut sub acest unghi, Noica ar fi cel mult un Utopus care, dupa ce a sectionat istmul cu elan grandios, revine penibil sa arunce punti bricolate quasiorbeste inspre continentul pentru care insula ar trebui sa fie memento amenintator si oglinda negatoare). Pe de alta parte, traficul pe puntile utopice nu are loc in dublu sens. Perfectiunea se dezintereseaza de prozeliti, iar agresiunea sa e pasnica (nu ma sfiesc de asemenea oximoroane in plina lupta pentru pace). Utopistul poate fi la inceput un meliorist, dar e absurd sa ti-l inchipui persistind in aceasta atitudine dupa ce utopia e data in folosinta - acolo nu e loc de mai bine! Din nefericire, tocmai exportul de utopie sau de know-how utopic, debuseaza in totalitarism, iar asta conduce, fara replica, la triumful libertatii colectivitatii. Libertate pentru voi toti vs Libertati pentru fiecare, s-ar putea, o data atasate semnele marii uimiri, contrasta cele doua sloganuri. Ocolul prin teoria libertatii va trebui incheiat cu regretul ca Noica si-a aruncat puntile (daca nu cumva Bule­vardul Paltinis nu s-a croit chiar pe fermul, continentalul teren al istmului), facind din hazardul binecuvintat care-i duce pe hythlodei in Utopia o problema de optiune. Conteaza mai putin nobletea optiunii si marile calitati ce se cer celor ce aleg.

Dar nu numai de ordin spatial este neadecvarea lui Noica la utopie. inca mai amara mi se pare nepotrivirea temporala, de Zeitgeist mai bine spus. Filosoful de la Paltinis practica obstinat anacro­nismul, prelungind caznit si ineficient interbelicul, asa cum spunea X mai inainte. Solutia fericita era in acronie, sau, mai aproape de adevar si mai tautologic spus, in ucronie (pun-ul lui Morus, care specula outopia/eutopia, ramine in picioare). Ginditorii de felul celor pe care Noica a incercat sa-i ridice ar trebui sa-si sacrifice vietile sub semnul prezentului continuu, punind in paranteze istoria. Actul de a ignora numai unele fatete ale cronologiei - si, ca intr-un blestem, tocmai pe cele mai traumatizante ! -este enorm. Si nu poate fi ocultat nicicum. "Utopia Floresti' pe care o agita Liiceanu (Jurnal, p. 95), o manastire Thélčme a umanistilor mireni dar asceti, nu ar putea exista, nici Sibiul nu ar putea deveni "Jena Romaniei' (sper ca si sibienii citesc ŕ l'allemande, fiindca pentru cealalta pronuntie alti semnificati ar concura foarte strins). Nici acolo, nici prea aproape de ele nu se va putea filosofa "in molii consedimus herba', sau, cum facea Noica intr-o pagina memorabila a scriitorului Liiceanu, amendind literatura bucolica, "arbore supra quadam'. Pot pune mult si bine filosofii tot sufletul in asemenea utopice (si aici abia, in acceptia peiorativa, isi justifica acest cuvint ocurenta) planuri : daca ei nu vor societatea, ea ii vrea. Si are multime de tertipuri ca Insula sa migreze din "oriunde' in "nicaieri' (cf. Liiceanu, Tragicul, p. 181 : "Ne putem imagina Insula oriunde si, deci nicaieri'). Voi mai vorbi despre asta. E drept, am mai vorbit.

X: Deh, niciodata nu vom vorbi indeajuns De aceea si suplimentam mai inainte si o fac din nou acum, ca sa nu ne ramina valente nesatisfacute, caci nu s-ar potrivi starii de saturatie pe care o traversam (sau care ne traverseaza?). Ca pozitia de auctoritas, spunea Y, o cheama pe aceea de potestas, implicind-o de fapt de la bun inceput in structura ei de apel, iata ceea ce ne face autoritatea suspecta tot de la bun inceput - si n-ar fi aici prima data cind as indemna la meditarea Lectiei lui Eugčne Ionesco in acest sens, ca limita fireasca a oricarei socratizari (iar in cazul nostru, fiind vorba de "un model paideic', nu e nevoie de nici o psihanaliza ca sa decelam, la limita lui -ramine de vazut daca ea limiteaza ori nu - ceea ce detalia undeva Klossowski: incontestabila existenta-si - a unui Eros paidikos ; deci, deturnare?). Dar nici inversarea (in cazul nostru : le fouteur foutu) nu asigura iesirea din clôture si cum Noica este cu toata evidenta in sistemul onto-teo-logo-falocratic (usor de exemplificat : autor al unei ontologii ; declarind ca "Dumnezeu n-a murit inca', prin pana liiceniana ­liiceaniana? - in Jurnal, p. 98 ; asistind, ar zice Derrida ca in comentariul la Phaidros, logosul filial cu propriul sau logos paternalist, ba poate chiar raspunzind de instanta filiala, "s'essoufflant ŕ soutenir, ŕ retenir, ŕ idéaliser, ŕ réintérioriser, ŕ maitriser sa semence', cum scrie la p. 53 in La Dissémination - cu corespondent la p. 228 din Jurnal : "Sa nu ma dezamagesti!', i se spune dotatului discipol inainte de a interveni elementul suprasegmental al lacrimilor; si, pentru ultima determinatie, aceasta anecdota, tot in Jurnal, dar la p. 28, colportata de Noica: "Marie iese noaptea afara. Se loveste de oistea carului si intreaba: «Tu esti, Ioane»'), sa cautam a-i exemplifica inutil gest inver-sator. De ce insa cu necesitate un gest inversator ? Fiecare din termenii sintagmei suporta o explicatie : gest, pentru ca, se intreba undeva Klossowski, de ce filosofii, in masura in care aprehendeaza ei viitorul, nu ne-ar vorbi despre acesta si anume in singurul fel in care se poate vorbi despre ceea ce nu este (caci, ar admite Noica, se povesteste numai despre ceea ce este, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti), ascultind adica de "semiotica gestuala' a ghicitorilor si profetilor? Sa ne asteptam, prin urmare, la un (neverbalizat) gestem noician. Dar de ce inversator ? Nu numai pentru ca orice inversare este prevazuta si inclusa in sistem, astfel ca el sa se perpetueze fortificindu-se dupa fiecare inversare (de aceea si vorba poporana, pe care nu se poate ca Noica sa n-o guste ca atare, ca schimbarile sint "bucuria nebunilor'), ci mai ales datorita utopiei profesate de cei ce cred ca lucreaza intru Geist ; Kierkegaard, de exemplu: un pasaj din Crainte et tremblement, dupa cite stiu nespeculat de Liiceanu, stipula existenta a doua ierarhii, aflate intr-un raport de inversare una fata de cealalta - o ierarhie terestra si, desigur, una intru spirit (e adevarat insa ca danezul trebuie deplins pentru a nu fi beneficiat de acest magnific operator, intru, la fel cum este deplins Heidegger de catre Noica, in studiul introductiv la Originea operei de arta, pp. 15-17, pentru acelasi motiv; nimanui nu i-ar fi stricat, se vede, o baie de romanism: stins in 1855, Kierkegaard ar fi prins numai bine apele mai pure ale pasop­tismului, gustind si din acea ierarhie autre a francmasoneriei!); or, problema dintotdeauna a intelectualului a fost simultana si discordanta apartenenta la ambele ierarhii : una care ii da dreptul la totul, cealalta care-i refuza si cea mai de jos pozitie de nu sacrifica zeilor ei laici (si deseori el o face, cu riscul de a se descalifica in ordinea spiritului, sau de a se scinda, fisurindu-se schizoid -ori facindu-se ca nu vede fotbalistii, mentes sanae, neindoios, care-i sint preferati, impunindu-si pozitia paranoica, para-Noica, a strutului); de aici si utopia de care aminteam : tendinta de a aranja lumea, activa la intelectuali, cronicizata la filosofi (potrivit cu excelenta lor printre intelectuali), in functie de veritabila ierarhie, spirituala ; care, fireste, le-ar conferi lor rolul noocratic, de hegemoni (un singur simptom semnalez aici, din Jurnal, despre care sper sa ajung sa mai discut si in alt context : preocuparile lui Noica, deloc inedite de altfel, cu privire la capitala tarii - v. p. 11)¹⁰. Stim ce solutie, adecvata inversarii celor doua ierarhii, a ales Kierkegaard: renuntarea la Regine si, din acelasi punct de vedere, justificarea lui Abraham; putem presimti si cita trufie s-a disimulat aici, in speranta unei mai consistente rasplate, mai tirziu si dincolo si altfel (desi doar in aceste conditii rasplata ar fi fost reala); dar Noica? "in ce-l priveste pe Noica, este neindoielnic ca, daca imprejurarile nu l-ar fi tinut in friu, ar fi ramas foarte departe de modelul gindirii pure care actioneaza doar in masura in care gindeste.' Este unul din punctele in care, dupa cum consemneaza Jurnalul (p. 225), discipolul probeaza a fi fost mai putin dupe decit s-ar fi putut crede. Mai sint si altele, dar pina la ele¹¹ sa revenim dupa toate aceste deslusiri la gestul inversator noician, adica inca o data la p. 28 : aici ne este infatisat un Noica in ipostaza de "pitigoi incalzit', "pitoresc la culme', neincetind o clipa "ciripitul', cu un "aer poznas--infantil', rizind "ca un strengar', chicotitor si "incontinent verbal', afolindu-si invataceii cu o pozitie de "echilibru precar' pe un trunchi Dar Vasile Lovinescu ne-ar interzice sa citim altfel figura bufonului decit prin analogia inversa functionind (repeta el dupa Guénon) in initiere ! Oricum, gestemul noician ne-ar putea mima viitorul in conformitate cu aceasta imagine a lui homo futurus : culcat, deoarece pozitia bipeda va fi fost pierduta, anodont (si citim la p. 31 : "Ginditi-va ce fericire este cind scapi de dinti') si apasind cu ce i-ar mai fi ramas din membre pe diverse butoane ; ultimul punct, e adevarat, absenteaza din gestem (il putem afla la Wells), in schimb filosoful rasturnator de ierarhii ciripeste si aceasta intrebare, punte de legatura, istm netaiat: "mi-e foame, ce imi dai?'.

Y: Invocarea gestului inversator - a carui arheo­logie o facea Luca Pitu¹² in eseul sau Heidegger, die Kehre und so weiter (fuga la colectia Dialog!), ori in Isprava lui Lautréamont (fuga la colectia Opinia studenteasca !) - i-ar aseza pe Noica si pe fidelii sai intr-o traditie cinica. Ceea ce nu ar fi chiar atit de greu de demonstrat si la un nivel mai accesibil, acela al modului de viata, marcat pregnant de un crud dezinteres fata de orice transcende perimetrul sacra­lizat in care se intemeiaza savoir-ul eminentului ginditor. Astfel ca stoicismul - la care totusi e condamnat, ceea ce nu il face absolut exemplar¹³, asa cum ar parea initial - devine secundar, iar nu prevalent (ca in biografia pen friend-ului parizian al lui Noica, locatar voluntar al unei mansarde, sau ceva in genul asta). Dar eu as vrea sa vorbesc acum de un alt curent de gindire care il structureaza pe paltinisean, plasindu-l, cu siguranta impotriva vointei sale, intr-o actualitate ardenta ("Traim in miezul unui ev aprins').

Noica nu se poate sustrage importantului revival al modului apocaliptic, de prevazut in zile ce stau sub zodia Varsatorului. Si nu il consider in ipostaza sa de SF-ist, care se va lumina mai jos, pe indelete -as mai insista atunci asupra legaturilor dintre science fiction si apocalipsa - ci pe terenul unor speculatii asupra Logosului, tema scumpa filosofului. Ca unul care l-a frecventat cu atentie si distanta critica pe Heidegger, Noica trebuie sa fi cunoscut remarca aceluia cu privire la maniera violenta in care Logosul grec a sintetizat entitati opuse, ceea ce ne poate ajuta sa distingem intre Logosul grec si Logosul iohanic - din care se intrupeaza apoca-lipsele. René Girard, in Des Choses cachées depuis la fondation du monde, consacra un capitol intreg - al patrulea, pp. 286-304 - opozitiei Logos heraclitean/ Logos iohanic, postulindu-l, traditional, pe intiiul ca Logos al violentei si criticind neputinta filosofiei occidentale anterioare rationalismului modern de a refuta prejudecata teologica potrivit careia gindirea greaca ar fi subordonata revelatiei crestine. Mai mult, nici rationalismul modern nu a mers prea departe, rezolvind marginal problema diferentelor dintre acestea doua, si anume prin afirmarea ras­picata a unei inchestionabile precedente. Adevaratul miez al disputei e atins oarecum de Heidegger, care, investind atit Logosul heraclitean cit si pe cel iohanic cu violenta, vede in violenta primului o violenta de oameni liberi, iar in cealalta una de sclavi (a se vedea ideea hegeliana preluata de Marx, ca si de Nietzsche si Freud, ca raporturile Dumnezeu-om sint cele de la stapin la sclav). Eroarea lui Heidegger e pina la urma tot asimilarea celor doua Logosuri (practicata si la inceputurile "filosofiei crestine'), in ciuda planului sau de a le contrasta, raminindu-i insa meritul de a fi substituit relatiei de toleranta mutuala in care se aflau pina la el o relatie de antagonism. Sa retinem inca un amanunt, in formularea lui René Girard Logosul heraclitean este "cette violence - le sacré -qui maintient les doubles ensemble, qui les empęche de s'entredétruire'. Iata o buna premisa pentru consideratia lui Girard despre singularitatea abso­luta a Logosului iohanic: "Le Logos johannique est bien le Logos étranger ŕ la violence; c'est donc un Logos toujours expulsé, un Logos qui n'est jamais lŕ et qui ne détermine jamais rien de façon directe dans les cultures humaines : celles-ci reposent sur le Logos héraclitéen, c'est-ŕ-dire sur le Logos de la violence qui ne reste fondatrice qu'en tant qu'elle est méconnue. Le Logos johannique est celui qui révčle la vérité de la violence en se faisant expulser. Il s'agit au premier chef de la passion, bien sűr, mais sur un mode de généralité qui présente la méconnaissance du Logos, son expulsion par les hommes comme une donnée fondamentale de l'humanité'. Chestiu

X: Pai, chiar asta era sa te-ntreb: care-i chestiunea? Eu

Y: Aibi putintica rabdare, fiindca, vreau-nu vreau, chestiunea rasare de la sine. Voiam sa spun ca Noica, asemeni oricarui ginditor veritabil, e vorbit de Logosul heraclitean - care a subminat si/sau substituit pe cel iohanic in toata gindirea crestina si post-crestina, facindu-l intruvabil altfel decit ca subversiune reticulara - dar ca nici Logosul iohanic nu-i da pace. Si, oricit ar fi exorcizat cu mijloacele asumarii orgolioase a conditiei ingrate - Noica face si el mici teorii ale destinului, vazind, cu incapa-tinare, numai farime de bine in noianul de rele -apocalipticul rabufneste, anuntat de negarea sa : "Ma indispun toate viziunile astea catastrofiste; sincer sa fiu, nu cred deloc in Marea Catastrofa si am si argumente pentru asta'. (Le si expune, din pacate, lipsindu-ne de bucuria de a crede ca ar avea cu adevarat putinta de a ne linisti - v. in Jurnal, p. 153.) Ceva mai incolo, Noica admite, oarecum in interesul conversatiei: "Dar pot s-o iau si altfel. Sa zicem ca ne apropiem, cu anul 2000, de pragul sfirsitului. Daca e asa, tot ar trebui sa ne bucuram. Este oare putin lucru sa fii ultima generatie a omenirii?'

Si, cu exceptia pasajelor recuperabile de fanii SF, Noica propune aproape limpede discipolilor sai sa se comporte ca si cum lumea tocmai s-ar fi sfirsit sau e oricum iremediabil condamnata, astfel ca tot ce mai conteaza este prezervarea intelepciunii (cu intelepti cu tot). Lumea simulacrelor trebuie neglijata - a mai facut-o, printre altii, si acel Schroder discutat de Freud -, important e savoir-ul. Iar pentru momentele cind pe Araratul milenarist al filosofilor dau buzna ofurile telurice se pot gasi strategii convenabile pentru a le face deranjul cit mai putin observat. Chiar si pentru avatarii apocalipticului 666 se vor descoperi formule pe plac. Nu este el cumva celalalt nume al Fiintei ? Nu va savura el banchetul cestorlalti alesi, nu-si va strecura el cu bucurie, ca de la ginditor la ginditor, cu mijloacele unui penibil, dar insidios articulat Logos heraclitean, la ceasul cind auctoritas e fara sperante echivalenta cu potestas, propriile panseuri? (Ne prevenea cindva Heidegger ca, in traducerea greaca a Vechiului Testament, Logos era numele dat cuvintului luat in sensul bine determinat de porunca: oi deka logoi, cele zece porunci.)

Nu se poate evada asadar cu mijloacele filosofiei din istoria scrisa de violenta, fiindca discursul filosofic nu e unul pasnic, ci unul violent. E o amagire sa-ti inchipui ca destinul de intelectual te izbaveste de cel rau. Si e zadarnic sa incerci, din ozonat locus amoenus, sa uiti ca heracliteanul il sacrifica la nesfirsit pe iohanic. Conceptele il sacrifica pina la urma chiar pe ginditor

X: caz in care sacrificiul noic ar fi (daca ar fi) bun, nu prost, caci el s-ar aseza in orizontul deschiderii celebrei (de acum) prepozitii-concept: intru ; iata un sacrificiu care ar fi o intruchipare ! Desi, ma intreb, se opreste aici mecanismul ? Adica, o data in "deschidere', ce facem, ne cantonam aici (acolo) sau este de asteptat o noua "inchidere', care sa medieze o alta "deschidere', s.a.m.d. ? Acestea fiind zise, este momentul sa-mi plasez aici un subiect de eseu, pe care in alta parte nu vad unde l-as putea plasa, datorita aproape exclusivei exigente de a discuta, in mediile noastre, numai despre scriitori aborigeni, contemporani de predilectie N-as vrea sa se creada ca intrebarea de mai sus este un nonsens, rezultat eventual din incapacitatea mea de a recunoaste in faimoasa inchidere-deschidere noica o "prelucrare originala' a unor teme heideggeriene (desi nici acestea nu ma pot impiedica, nemultumit cum ma aflu de indeterminarea lor, sa ma intreb asupra unui dincolo-de-Fiinta, in masura, fireste, in care, ca om, sint in Fiinta, cu toate ca in aceeasi masura nu sint ; pentru ca - nu ignor nici aceasta -sint, in cel mai bun caz, intru Fiinta, nici in si nici in afara de ea, ci in teribila tensiune a magarului care trage cotiga sperind ca va ajunge la morcovul legat sub nas - imagine folosita de Zamiatin, de altfel; aceasta clipitoare alternativa, sum et non sum, mi se indica drept statica, dar atunci, ma intreb, ce sens sa aiba acel "und so weiter' din titlul eseului lui Luca Pitu citat de Y?), asa incit eseul meu ar purta titlul de "Picnic in Lichtung'. Se va presupune asadar ca picnicam putin in Lichtung, unde domneste jocul clignotant umbre/lumini, misterios deoarece el ascunde in plina neascundere, se joaca de-a esote-ricul in deplin exoteric, in genul "Scrisorii furate', de Poe, ascunsa in orbitoarea-i evidenta. Dar nu am picnica aici cu gindul nesabuit de a surprinde Fiinta (caz in care ar trebui sa ne pretam jocului par-impar, in care Dupin este expert si caruia ii datoreaza reusita, bazata mai ales pe lipsa de subtilitate a adversarului; aici insa intentiile celuilalt ne sint insondabile! Totusi, ca si in jocul par-impar, ii lasam adversarului un pas avans : el este deja facut in Lichtung, in masura participarii noastre, umane, [de] la Sein), ci cu acela, natural intr-un picnic, de a minca ceva: "mi-e foame, ce imi dai?', intrebarea deja amintita a filosofului pus pe ghidusii, capata in Lichtung, "in masura in care Da trimite la spatiul deschis al lui Lichtung' (am citat dintr-o nota la "Originea operei de arta', p. 375), acest raspuns folosit ca mot de passe la un congres la Zurich, in 1955 si transcris ca atare de Lacan in seminarul consacrat "Scrisorii furate': "Mange ton Dasein'¹⁴. Si asa consumarea exotericului ar putea face sa apara nemaistingherit de lumina umbrosul esoteric ; cui, insa ? Pentru cine se deschide inchiderea ?

Sar acum la altceva, ca sa examinez putin si pentru cine se inchide inchiderea : de pilda, Sorin Vieru prin pana liiceniana marturiseste ca la Regensburg "una din comunicarile de logica modala a picat in gol, pentru ca lucrul se facuse deja fara ca eu sa fi stiut. M-am simtit provincial, lacunar documentat, dar mai ales mi-a fost ciuda ca m-am chinuit cu o problema care fusese deja rezolvata' (Jurnal, pp. 182-183). Un prim semn al acroniei asediate, al riscurilor inchiderii ; altul: "Zi inceputa prost [joi, 22.II.1979]. Am fost scosi din hotel (au venit propagandistii din judet pentru o «reciclare» de doua-trei zile)' (p. 81); si inca unul, deja amintit: Noica plingind la Comitetul judetean de cultura Timisoara, impreuna cu functionara de resort (p. 223), filosoful negociind un virtual premiu Nobel contra intretinerii a 5.000 de fotbalisti¹⁵, deci fara nici o sansa in conditiile sentimentului romanesc al inchiderii (a propos: sa fi fost titlul opului pe care l-am parafrazat aici o replica la Unamuno,

Sentimentul tragic al vietii?). Dupa aceste semne, incep sa ma indoiesc de existenta celor 22 de mici Mozart care mor in cele 22 de milioane de romani ; mor, sau sint ucisi, sau doar nazariti, cert ramine ca fotbalistii exista!^!16

Cred ca nu ne desprindem suficient de Jurnalul de la Paltinis; este ceea ce imi spunea si Y ieri (care acum isi asteapta rindul la masina de scris, citind frumoasele versuri laudate intr-o revista literara : "Cind s-a uitat la mine Baiazid,/ Pe fruntea lui a aparut un rid'), trebuie sa mai si povestim cite ceva ; poate ; pina atunci, mai remarc faptul ca Jurnalul si-ar putea contine propria indicatie de lectura (orice text, de altfel, face semn cititorului) ; la p. 36, maestrul spune: "daca nu ai citit o carte si trebuie sa o restitui, rasfoieste-o macar, citeste-i primele rinduri si concluzia'. Opresc deci aici lectura (primele rinduri imi vorbeau de o cautare de tip pascalian, calificata ca laica, ceea ce mi se pare imposibil) si trec la concluzia cartii : ea il imagineaza pe Noica fericit, poate chiar (riscurile paideii!) "o victima fericita'; deci, il faut imaginer Noica heureux, imi mai permit eu o parafraza, la finalul Mitului lui Sisif; cu acest avantaj: in spatiul nostru, mioritic, traseul sisific se poate intinde pe orizontala: vale-deal, vale-deal

Y: vale-deal, pina cind ondulatiunea devine universala si vietile noastre ajung - raminind plate ; ce zic topologii ? - la rindul lor sinusoidale : insasi linia de plutire, la altii criteriu axiologic infailibil, s-a mutat, intr-un mimetism teribil, pe relieful bunilor si strabunilor. incit categoriile etice migreaza si ele ametitor in forma blinda de montagne russe care e spatiul mioritic modern si contemporan, cu elanul paradoxal al oricarui perpetuum mobile. Sint grele valorile (ecourile sintaxei cosbuciene imi modeleaza clar discursul!) de destabilizat, dar de le pornesti

De povestit, as povesti si eu o "neintilnire' cu Noica din iarna lui 1981, cind am infruntat Bulevardul Paltinis pe un ger memorabil, pentru a afla de la oficiul postal (invadat, ca toata minunata noastra statiune de odihna, ca toate celelalte statiuni, de multimi vesele de oameni ai muncii de diferite nationalitati : germani, francezi, englezi) ca omul pe care-l cautam era plecat la Bucuresti, pare-se in vederea unor ingrijiri medicale. Mi-am spus ca destinul isi iesise un pic din rezerva sa obisnuita pentru a-mi da niste semne de ostilitate, asa ca, dupa un tur de orizont prin ecosistemul exem­plar al filosofiei, am facut cale intoarsa. O foarte simpla neintilnire, asadar, mai bine sa n-o povestesc. Oricum, ca analepsa homodiegetica n-ar fi stricat. Sau ar fi Nu mai stiu.

"Cind nu mai stii nimic, te adresezi filozofiei. Nici ea nu stie mare lucru, dar este macar un fel de a lua lucrurile de la inceput', ma scoate din impas autorul unei carti de acum trei-patru ani (Povestiri despre om dupa o carte a lui Hegel, p. 145). Si filosofiei ma adresez in continuare, venind indarat la stoicismul de care vorbeam ceva mai sus. in aceeasi carte care m-a indemnat la filosofie aflu ca "libertatea aceasta, de a ridica la gind totul si de a innobila orice ne e dat sa traim, s-a numit stoicism si a luat forme doctrinare precise, in anumite momente. Acum insa nu era vorba de stoicismul de scoala si de nici un fel de ideologie savanta, ci de atitudinea de viata a celor pe care experienta infringerii si a efortului a sfirsit prin a-i ridica asupra biruitorilor Pe tron sau in lanturi poti fi liber, daca te ridici. Un Esop e liber' (pp. 140-141). Philosophers speak for themselves, asa cum suna si numele unei colectii ce se publica la Chicago. Dar ei mai vorbesc si pentru noi, atunci cind sintem indeajuns de ascultatori. Bun Facem ce facem si revenim la batrinul Cosbuc, ceea ce nu e greu in vremuri de revolutie agrara (sau tehnico-stiintifica? sau): "Nu e totuna leu sa mori' si asa mai departe, scanda el, dind o expresie memorabila unui adevar de ordin folcloric pe cale de a fi ocultat in timpuri pitice (care impaca securizant contrariile). Se mai stia, din frumoase avinturi culturale paneuropene, ca omul e in mod necesar egal cu aproapele (sau, mai nou, cu altul) sau, iar unii mai agita si acum cuvintele de ordine ale nevoii ca aceasta egalitate sa nu se intrerupa nicicind. S-au vazut deja citeva modalitati radicale de permanen­tizare a egalitatii (tot sloganele, dragutele de ele, de la Liberté, Egalité, Fraternité !, pina la - si dincolo de - All Animais Are Equal, But Some); sa mai iscodim si noi una. E vorba, desigur, in primul rind de egalitatea intru libertate - operatorul noic e de mare folos.

In cartea pe care am amintit-o sta scris ca: "Pe tron sau in lanturi poti fi liber, daca te ridici pina la gindire. Un Esop e liber'. S-a inselat poetul taranimii ? Se referea el la oameni care nu gindesc, sau nu se referea deloc la oameni? (De ce nu am face si noi o lectura literala : leul este leu, ciinele inlantuit este ciine inlantuit ! Jos antropocentrismul si consecinta lui, antropomorfizarea!) Poate ca totusi doar punctuala e libertatea, la nastere si la moarte. Precum se vede, poti fi liber daca te ridici la gindire. Nu cum credeam eu, ca adica tocmai gindind iti peri­clitezi libertatea - recunosc a fi presupus ca exista gindire si gindire

Cogito ergo sum isi alatura, intr-o paranteza eidetica, pe liber. Liber et ingenuus, as adauga. Liber pina la extaz, pina la betie (nu e Liber alt nume al lui Bacchus?). Tot o adaugire: libertatea e inte­rioara, sau nu exista. Asa e liber stoicul: "Stoicismul de totdeauna [] a putut sa invete pe oameni sa indure, adica sa fie liberi interior pina se libereaza in fapt' (op. cit., p. 140). De acord, numai ca aceasta emancipare viitoare nu e fara problemele ei:

"dar o data liber, problema e sa faptuiesti'. Si mai sint griji ale ginditorului, care, "liber si lucid, putea spune lucruri inaltatoare despre om, putea sa-si dea si sa dea si altora iluzia unui ideal, dar simtea ca, in fond', atentie mare, acum vine angoasa ginditorului insuficient de orgolios : "aduce cu el plictisul. Se plictisea, cu gindul lui gol si cu virtutea sa goala'.

Dar nu simpla plictiseala - ontologica ? gnoseo­logica ? - e suparatoare, fiindca ea se poate extinde : oamenii stiu sau nu ce vor face in secunda imediat urmatoare liberarii, pe cind pe ginditor il ispiteste actiunea, traducerea in viata a filosofiei libertatii, ieri interioara, azi pe fata! Ce-i de facut? Cam greu de ghicit, din moment ce " o societate facuta dupa chipul launtric al sclavilor acestora muncitori si liberati ar fi probabil plictisul'. Cred si eu, aceasta societate e chiar utopia, intranzienta perfecta. Inseamna ca undeva Esop - devenit militant ca sa-i invete pe altii libertatea interioara ca provizorat si vicarianta a celei exterioare - triseaza. Intr-un loc, liberul Esop rateaza oricum: "Esop e plicticos, in fond. Trancaneste'. (M-am tot tinut de pasaje delectabile din Povestiri despre om, asa cum voi mai face, trecind pe pagina urmatoare, 141.) Daca dupa haosul stiintei pe care-l traim in epoca ne trebuie iar un grec (Liiceanu povestindu-l pe Noica, in Jurnal, p. 26), acela nu este Esop. Devenit "stapin pe soarta sa' - ah, frumoasa retorica aceea ! - el poate, daca nu are destul spirit practic ca sa-si etatizeze filosofia intr-o varianta ŕ la portée de tous, exersa imersiunea in sofism: "El, fostul sclav, privea acum ca sofist pe sclav in pozitia stapinului (stapin pe propria viata launtrica), intorcea pe dos toate lucrurile [ ] si sfirsea prin a arata ca toate nu sint decit o iluzie a gindului, ca fiecare lucru e si contrariul lui si ca pina si propriul sau gind, care vrea sa puna ordine in lucruri, poate fi privit ca un principiu de dezordine'.

Si iar ma intreb, inca mai retoric: sa fie acest Esop -chiar liberat - omul care ne trebuie?

X: Asa ne-ar trebui, daca omul ne trebuie! Altminteri, deoparte lasind proiectata mea idee de roman, Servitor la servitori, sa nu uitam esopismul detectat de Noica in istoria filosofiei, "filosofia celor care au filosofat din resentiment, a bolnavilor si malformatilor' (Jurnal, p. 31); sa credem in cauze organice, fiziologice, materiale ale filosofiei, fie ea si de nuanta resentimentara ? Cauzele exterioare sint rejetate de ginditorul nostru: "S-au citit carti si la lumina felinarului' (p. 131) - dar atunci nu se explica protestul sau in contra frazei lui Cioran, "A quoi bon quitter Coasta Boacii?' (v. p. 152); cit despre cauzele organice, prezenta lor l-ar indica pe el insusi ca resentimentar si sta marturie in acest sens pagina 84 a aceluiasi Jurnal, unde macar una din cele trei practicari directe ale etosului ii este sanctionata cu pierderea unui rinichi (alteia ii raspunde o bronho-pneumonie, iar celeilalte ii va raspunde biograful) ; ar ascunde atunci vointa constructiva, de ctitor, a lui Noica vreun resentiment?¹⁷ Poate in sensul contra--efectuarii de care, printre alte "nebunii' (cf. p. 75 "Nebuniile unui Deleuze'; curios cum cei doi nu se inteleg, caci Deleuze este si el un excelent cunoscator al lui Kant!), vorbeste Deleuze in Logique du sens, plecind de la Joe Bousquet si rana lui (caci Bousquet nu intra, paradoxal, in linia esopica, n-are parapon, cu toate conditiunile organice indeplinite!), contra--efectuarea singura explicind de ce este intelept sa suferim de Amor fati (fireste ca si ketman-ul ar mai constitui o explicatie, in sensul acestei fraze notate de Borges intr-o paranteza din povestirea sa Teologii: "Ereziile de care trebuie sa ne fie frica sint cele care se pot confunda cu ortodoxismul') ; dar dificil mi-ar fi, la rindul meu, sa reiau aici demonstratia lui Deleuze, nu atit pentru ca ar trebui sa apelez iarasi la gesteme si mimica, ci indeosebi pentru ca un mister se ascunde in contra-efectuare ; nu se stie cind, cum si de ce, la un moment dat se schimba sensul, ca la gnostici, decaderea se termina si se rastoarna in ascensiune, polii se basculeaza ; acesta este, intre altele fie zis, si secretul initierii (el-asrar el-qutbaniyah, il translitereaza Guenon); il froleaza oare Noica in a sa "inchidere ce se deschide'? Ma cam indoiesc, noica Kehre imi ramine inca si mai inefabila si, de altfel, considerind acest model, el poate fi lesne refutat: intr-adevar, imaginea intuitiva impusa de el este aceea a unui univers orinduit ca o suita de sfere concentrice, in care, conform unui vechi principiu, inferiorul este cunoscut numai prin superior; altfel zis (si imi mai acord o trimitere, la ultimul tom al trilogiei lui Jankelevitch, intitulat La Volonte de Vouloir, pp. 31 sq.), hazardul este local si numai ridicindu-se in sfera imediat superioara sesizezi legitatea ce-l inglobeaza si supradetermina ; ceea ce inseamna ca am avea de-a face mai degraba cu deschideri care se inchid! Nemaivorbind de faptul ca aceasta ar fi si in spiritul reductionismului pro­fesat de filosoful nostru (oare logosul noic o presimte, atunci cind il vorbeste pe discipol astfel : "Poarta pe care intri conteaza' - p. 92 -, subintelegindu-se ca, oricum, din orice parte ai veni, iesirea e una si aceeasi! Idee seducatoare, dar intolerabila: oare toate filosofiile spun cu adevarat acelasi lucru?).

Sa nu comit totusi elementare greseli de logica : nu toti bolnavii sau malformatii au filosofat, iar dintre cei care au filosofat, nu toti au facut-o pe coarda resentimentara (decelarea liniei esopice in filosofie, in schimb, imi sugereaza Y, ar dovedi ca Handicapatorul General, dupa titlul omonim al unui text de Kurt Vonnegut jr. scapat in revista Cronica, functiona demult, nivelind egalitar la cota minima ; dar despre nivelism am mai vorbit pe unde am putut si parca vad creionul Luciei Dumitrescu-Codreanu & Co. subliniind la TV anumite asertiuni din carti cu promptitudine retrase din circulatie de serviciile de specialitate, precum acea asertiune, axiomatica, despre antinomia egalitate/libertate; ar fi interesant de studiat si componenta esopica a filosofiei tele­vizate, teleghidate!); ma multumesc doar cu obser­varea intrunirii citorva conditii, la Noica, ale esopismului ; si ultima imagine a filosofului in Jurnal, ultima sa aparitie inaintea a ceea ce ar putea fi despartirea liiceniana de Noica, nu il arata cam nevrozat pe maestru? (v. pp. 227-228). Sigur, e greu de crezut ca el nu resimte (!) ceea ce am denumit asediul acroniei; dar mai e ceva: la pagina 138, in fata acuzatiilor ce i se aduc si decurgind din echivocul situarii sale pe pozitii "autohtoniste', Noica se justifica intr-un mod tipic resentimentar: "Cind m-am aplecat asupra romanescului, am facut-o, cred, exasperat de zeflemeaua lui Caragiale'. Or, mai departe si mentinindu-ne in aceeasi sfera a litera­turii, ce opune el zeflemelii ? Seriozitatea unui Paul Anghel ! Nu pot decit sa transcriu comentariul implicit al lui Liiceanu, evident (si poate nu intimplator) calchiat dupa laisser tomber: "Lasam lucrul sa cada'.

Si cit de departe ne-ar duce analiza stilistica ! Este momentul sa-mi povestesc si eu "intilnirea' cu Noica, al carei avantaj fata de toate celelalte este ca la mine a fost vorba de o necautare, nu fiindca l-as fi gasit deja si, en bonne logique, nu l-as mai fi cautat, ci fiindca nici nu l-am cautat, nici nu l-am gasit, in schimb l-am parasit, a priori, daca se poate: prin '67-'68 asadar, citeam in Gazeta literara, cred, niste eseuri dintre care mai tin minte unul (suficient pentru toate, care erau in fond variatiuni pe aceeasi tema) ; se numea "Computer, cumpat si cumpatul vremii' si elogia insidios cumpatul romanesc, opus (pe baza etimologiei dupa ureche) alienantului produs al civilizatiei occidentale, computerul ; mi-am soptit atunci in barba: iata un tinar taran de viitor!

Nu fac malitii gratuite, sint gata sa-mi justific fiecare termen : tinar -, pentru ca atasam in mod obisnuit naivitatea acestei virste, taran - pentru ca privilegia, caznit, cumpatarea rurala de care parea sa si dea dovada (desi cumpatare la taranul rebrenian?), de viitor - pentru ca pedala nationalista tocmai incepuse sa fie apasata si resimtita; or, in formatia mea de pina la acea data, posibilitatea convertirii in sansa a fatalitatii acelui inconvénient d'ętre né¹⁸, hic et nunc, fusese parasita. in rest, corectiile ulterioare aduse acestei prime imagini despre Noica n-au modificat-o esential

Y: Televizorul imi strecoara, de la doi pasi, ce crede el (El) mai potrivit cu ziua de duminica in care ma aflu in stare iar de a spori cu vreo citeva rinduri ce am scris pina mai ieri. Ieri intuneric, azi lumina ! Si iata, veniti de luati lumini :

Also sprach Heidegger "Es ist an der Zeit, dass man sich dessen entwöhnt, die Philosophie zu überschätzen und sie deshalb zu überforden. Nötig ist in der jetzigen Weltnot: weniger Philosophie, aber mehr Pflege des Buchstabens'.

intr-adevar, cerem cam prea mult filosofiei. Cerem prea mult si filosofilor, uitind ca o atare supraestimare e un semn inca mai mare de orbire decit benigna cecitate care ne face sa regresam pina -wait a minute, e vorba doar de un regres temporal spre pacea uterina a vechilor intelepciuni¹⁹ - inainte de Platon si Aristotel, pe cind gindirea nu fusese inca supusa de praxis si poiesis si isi putea permite mai lesne gratuitatea.

Si daca tot am ajuns a ne examina fata cu meca­nismul cerere-oferta al filosofiei, sa remarc optimist ca sintem deja, "in penuria actuala', la jumatatea drumului schitat mai sus de teutonul destructor al metafizicii. Sa fim asadar optimisti, planul e indeplinit 50%: "weniger Philosophie, weniger Literatur'. Ba, la anumiti indicatori, sintem in copioasa, stenica depasire: filosofia noastra nu e numai putina, e si proasta, iar literatura deopotriva, ce sa mai vorbim ?

X: Eu iarasi revin si zic: niciodata nu vom vorbi indeajuns ! Adevarat ca la ce bun savoir-ul, dar asta nu e de azi-de ieri, ci cam demultisor poveste , incit chiar ma intreb ce ar zice aceia care, interpretindu-l, nemarturisit, intr-o maniera destul de personala pe Bacon (Science - or Knowledge? - is Power), au avertizat impotriva pericolului noocratic, al unui stat condus de savanti, acolo deci unde savoir-ul fiind total si controlul e total etc., ce ar zice acestia si cum ar interpreta ei intimplarea de esopizare a lui Epictet pe care-mi tot place s-o repovestesc si care, clar si parabolic, arata limitele savoir-ului ?

Pe scurt, Epictet, inca sclav fiind, este intr-o zi batut de stapinul sau, care ii lovea mai ales un picior: filosoful, cu penetranta savoir-ului sau, isi previne stapinul ca loviturile concertate vor provoca pina la urma ruperea madularului in cauza ; dar stapinul nu era citusi de putin filosof, loviturile continua, piciorul se rupe, savoir-ul e stralucit confirmat de practica si Epictet isi rumineaza morala : "Nu ti-am spus ca se rupe?' Eliberat mai tirziu, filosoful va schiopata tot restul vietii, reco-mandindu-se astfel pentru linia esopica a filosofiei decelata de Noica ; formal, desigur. Iara noi, de la acestea plecind, putem lesne imagina si alt fel de lovituri, inaparente, care distrug organe la fel de inaparente, bunaoara organul pentru filosofie, acela care ar salta-o din judecata in concept, si putem in continuare sa-l justificam foarte bine pe Noica - el nu este totusi un Al. Tanase, Boboc & Co., tagma oficiala, desi - aici e-aici - aspira la acest statut; or, problema este : de ce sa vrei sa reduci propria ta diferenta si sa n-o afirmi ca atare, in pozitivitatea ei? Si: cum ar arata un Noica la putere? Cu destula intoleranta, imi inchipui, ar construi el o Castalie valaha, dar de aici alte intrebari izvorasc, precum aceasta, glisare a unui titlu de J.F. Revel: ŕ quoi bon les philosophes ? (Si poate ca am cunoaste un raspuns, unul singur, scrutind destinul lui Claudian in varianta neomologata povestita noua de un venerabil profesor, povestire din care a rezultat clar ca rezistenta filosofului, mirabila, s-a datorat, la timpul ei, vitreg, filosofiei !). Caci intr-adevar, ridi-cindu-se la mii de picioare deasupra muritorilor de rind, dupa topologia lor cam sui generis, filosofii se plaseaza pe o pozitie de singularizare fata de comunitate, mai precis pe pozitia indefandabila de tapi ispasitori (nemaivorbind de faptul ca aceia esopici sint insemnati cu ceea ce René Girard ar numi signes physiques de la victime émissaire, cf. op. cit., pp. 130 sqq.); si aceasta le echivaleaza superbia cu cealalta pozitie extracomunitara, de paria ; echivalenta este inclusiv functionala, din punctul de vedere comunitar, asa cum ne-o poate demonstra lectura unui fragment din excelentul studiu al lui Derrida consacrat "farmaciei lui Platon' si cuprins in volumul La Dissémination ; intre paginile 149 si 153, Derrida cladeste o insinuanta explicatie a mortii lui Socrate, ca decurgind din necesitatile de echilibru ale cetatii grecesti, echilibru realizabil prin amputarea extremelor; pornind de la absenta termenului de pharmakos din "farmacia' platonica, in care, totusi, el si-ar fi gasit cu o natu­ralete nu numai semantica locul, Derrida opereaza citeva trimiteri, la J.P. Vernant, Frazer, E. Harrison, din care aflam ca atenienii intretineau pe cheltuiala statului un numar de indivizi inutili si degradati spre a-i sacrifica in caz de calamitati sau in cadrul ritua­lului anual de purificare ce avea loc in luna Thargelion (mai-iunie) ; dar practica ostracizarii se exercita in cadrul mai incapator al eternului nivelism, intrucit nu erau pasibili de a fi expulzati doar aceia care incarnau raul venind de jos, ci si acela care, ridicindu-se peste medie, devenea isotheos ; polis-ul isi prezerva astfel natura de cetate, de tarc gregar, copiat, cine stie, poate ca dupa situarea pe mediana a fiintei umane, crucificata intre cele doua infinituri, in, de altfel, confortabila aurea mediocritas. Or, nu este de crezut ca Platon sa nu fi avut stire despre Thargelii, care mai durau inca in secolul V si la care Aristofan si Lysias fac aluzii ; insa expulzarea pharmakos-ului avea loc, scrie Derrida, la o data remarcabila, a sasea zi a Thargeliilor, adica aceea in care, in al patrulea an al celei de-a saptezeci si saptea Olimpiade (cf. Diogenes Laertios, II, 44), se nascu Socrate, a carui predestinare se limpezeste in felul acesta, ŕ rebours.

Din toate acestea, trag o concluzie provizorie: o meditare a nivelismului si a pozitiei fatal ex-centrice a filosofului l-ar fi scutit pe Noica de a plinge cu caciula in mina in fata celor ce stau "cu caciulili pa frunte'

Multe ar mai fi de spus, evident, despre aceasta livrare a unui "model paideic' intreprinsa de Gabriel Liiceanu si Livrare (in celalalt sens) a unui filosof, Constantin Noica; ambele ne-au catalizat expri­marea unor chestiuni care ne stateau pe inima, cum se spune, desi, o data cu eroii acestei carti, poate ca gresim iesind din linistea traditional asignata lumii spiritului in zarva publica ; o facem insa mai ales pentru a ne afirma increderea in drasticul elitism teoretizat de ginditor - fondat oarecum pe miraj, in sensul in care trece de la Freud catre Lacan lectia psihanalizei si in sensul in care desprinderea lui Gabriel Liiceanu de maestru o reconfirma : a psihanaliza, a guverna si a educa sint cele "trois taches dont l'action est fondée sur le mirage qui régit leur fonction' (Shoshana Felman).

Jurnalul, s-ar mai putea demonstra, contine secrete simetrii: daca Noica n-are ce face cu bietul épicier, totusi acesta, in ipostaza de responsabil de cantina, la Paltinis, il hraneste in semn de omagiu ! Este de asemenea posibil sa existe o relatie de corespondenta si intre portretul putin amabil (altfel exact) trasat de Liiceanu lui Petru Cretia si ceea ce sustin cei din anturajul acestuia din urma : ca la el, intii, au vazut un tratat despre limita

Am citit si ce s-a scris pina la aceasta data (20.III.1984) despre Jurnalul de la Paltinis ; cu exceptia lui Stefan Augustin Doinas, care pronunta rezerve la posibila "utopie ideocratica', la "culturo-cratie' (dar trec peste inacceptabilul moneism pe care l-am verificat peste tot la Noica - despre care pina si discipolii, altii decit cei din Jurnal, spun ca dialogul verbal ii este absolut strain, monologul fiindu-i, in dispretul total al interlocutorului, discursul obisnuit), in rest toti cei ce s-au pronuntat, dupa opinia noastra, au nimerit, cu precizia obisnuita, alaturi ; de obicei, din cauza propriilor "ochelari' prin care au facut lectura : protocronisti, de critici literari s.a.m.d. - pina la teribila obiectie venita de la un regretat poet si menita lui Noica: "Neaga viata! Neaga FEMEIAH'.

Sigur ca terenul pe care am pus noi discutia, opunindu-i-l lui Noica pe Derrida (si inca nu de tot, fiindca atunci, sustine Luca Pitu, de-ar fi fost sa deconstruim pina la capat, ar fi trebuit sa-i scriem si numele cu minuscula, ca nume comun, sa zicem, de pilda, "o noica'), reprezinta un demers destul de facil ; dar sint comentatori care, la fel cum noi vedem in Noica un epigon heideggerian, vad cam acelasi lucru, mutatis mutandis, in Derrida : conceptul sau de trace ar substitui pur si simplu enigmatica Fiinta a germanului.

In fine, nimic mai bun drept incheiere decit, uzind de savoir-ul nostru local, sa incercam a pune lumina intr-un gest noic ce l-a mirat pe Liiceanu: de ce, se intreaba el, maestrul l-a disuadat sa denunte

"plagiatul si impostura' unui anume T.Gh., sef de catedra de filosofie (p. 224)? Simplu: pentru ca T.Gh. a decelat in istoria filosofiei o rulare a functorilor, adica a operatorilor de genul lui intru! Se spune ca ar fi plagiat un autor comunist; la aceasta, comitind o admirabila ignoratio elenchi, bravul sef de catedra s-ar fi disculpat intrebind candid: "Si ce daca-i comunist?!'

Note

1.  Intr-un sens foarte tehnic, Noica, asa cum apare el in Jurnal, este integral creatia lui Liiceanu un personaj literar, in consecinta; am exploatat de aceea coin­cidenta onomastica dintre acest personaj si autorul unor carti de glose filosofice cunoscute noua.

2.  Ironia decurgind naturaliter din indistinctia zilelor noastre face ca orice opinie sa te rataseze automat la vreuna din taberele momentului, egale, desigur, in valoare absoluta; si atunci apare tentatia de a-l justifica pe filosof prin acest pasaj emis de acuzatorul unei Error Occidentis : "Il est licite que chacun d'entre nous vive ici-bas selon son inclination, que chacun veuille atteindre ce ŕ quoi il aspire sans se demander que va-t-on en penser, que va-t-on en dire dans les journaux, quelles forces malignes vont chercher ŕ en tirer profit?' (Soljenitin).

3.  Framintarile lui Noica sint vechi de citeva decenii. In 1944, parte din obsesiile sale mesianice sint transcrise in Jurnalul filosofic (Editura Publicom, Bucuresti ; pentru trimiteri, JF) : "Visez o scoala in care sa nu se predea, la drept vorbind, nimic. Sa traiesti linistit si cuviincios, intr'o margine de cetate, iar oamenii tineri, citiva oameni tineri ai lumii, sa vina acolo spre a se elibera de tirania profesorului' (pp. 7-8). La scoala unde nu s-ar preda nimic, ci s-ar transmite stari de spirit, nu s-ar invata lectii, nu s-ar da continuturi, sfaturi, invataturi. Ea ar avea un motto din Léon Bloy in care se vede ca, la urma urmei, chiar tinarul timid ("Exista ceva nepretuit in timiditate : pastreaza', JF, p. 96) s-ar simti in largul lui : "Nu se stie cine da si cine primeste'; iar obiectivul principal ar fi, scrie tinarul Noica, "sa arat [] in primul rind ca totul incape in cultura. Ca ea nu e anemiere, devitalizare' (JF, p. 88). Modelul noician, o antipedagogie programatica, e fatalmente incon­secvent in simetria sa negatoare (s-a mai intimplat: antimateria e tot materie, antipsihiatria tot psihiatrie etc.), fiindca pedagogia nu piere lesne, continuind "sa tehnicizeze, sa reduca la forme si tipare, ceva viu, asa cum facea sofistica pentru gind sau retorica pentru cuvint' (JF, pp. 79-80).

4.  Se accepta astazi, in prelungirea antipsihiatriei, a cartilor lui René Girard etc., ca travaliul prin care inteleptul (dar, de obicei, nu el) ridica in lumina conceptuala bilbiiala concetatenilor sai reprezinta si constituie discursul persecutorilor, cladit pe anihilarea a ceea ce si Lévi-Strauss numea "parole persécutée'.

5.  O discutie a ontologiei noiciene va trebui temeinic facuta imediat ce functionarii nostri filosofici vor lasa ceva loc printre materialele de agitare a codului (cu pivotul acestuia, propui). Sa notam pentru impro­babilul kairos al cugetarii ca Noica trebuie sa fi ajuns la titlul tratatului sau cu inima indoita, scriind el urmatoarele in JF : "Noi nu avem un termen romanesc pentru devenire. Avem citeva pentru fiinta, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut avea termenul de : petrecere (se petrece ceva, care e mai mult decit se intimpla, are loc: are desfasurare). Dar l'au expropriat chefliii. Singura noastra devenire este in chef, in distractie, in instrainare' (p. 7).

6.  Intoleranta este manifesta! De altfel, ca sa apelam si noi la un ex-curs de tip heideggerian, silogismul pe care-l tot invoca Noica inseamna si, potrivit unei note a lui Léon Robin la Cratylos, "une fixation provisoire de la pensée'. Iar tragicul sau antilogism se citeste in chiar banalul text al vietilor noastre de "quiet desperation' (Thoreau).

7.  Se zice ca un indian il mustra pe Anaxarh fiindca facea anticamera la regi (Diogenes Laertios, IX, 63); cit despre lacrimi, sa speram, cum zicea poetul, ca "din lacrimi universul se reface' Cu acelasi inevitabil succes au fost incununate si eforturile unui Onisifor Ghibu: ctitorul Universitatii Daciei Superioare, epurat in 1946 cu tot protocolul perioadei, a mai trait destul pentru a incasa o pensioara de cinci sute de lei si a se vedea refuzat cind solicita auto­ritatilor universitare aniversarea Almei Mater de sub Feleac. Scriindu-si in imersiune memoriile, trimitind cu naivitate Bucurestilor proiecte de reforma a educatiei, adnotindu-si cu o retorica testamentara propriile publicatii din vremuri bune, analizind cu amaraciune criza filosofiei postbelice, reusind chiar o scurta colaborare la Scinteia, Ghibu a ramas pina la moarte eroul underground si "din timpul sau afara' al pedagogiei nationale.

8.  Comentind chiar acest celebru esec, Noica scrie in JF, p. 30: "Ca si cum un filosof tine neaparat sa reu­seasca! Tine sa invete'.

9.  Nu spre a completa sarcasmul lui Cioran ne-am gindit si la alte modulari posibile ale acestui trufas titlu: Presentimentul, de pilda, desi Resentimentul, vom vedea, este mult mai nimerit. Dar citind Almanahul literar 1984 al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, aflam ca Noica isi recunoaste, la pp. 36-37, datoriile fata de Mircea Vulcanescu; just in time, am spune, fiindca putin dupa aceea s-a anuntat republicarea "Dimensiunii romanesti a existentei' in Caiete critice

10.Sa reamintim ce scrie Contractul social al bravului Rousseau: ca existenta capitalei este incompatibila cu suveranitatea poporului ; neputindu-se renunta la ea, ar fi fost bine sa fie des schimbata

11.Nici aici revenirea nu s-a onorat; dar ne-ntrebam daca nu intra si oarecare doza de deliberare in faptul ca Liiceanu il expune, in definitiv, pe Noica? Pe buna dreptate, in rest. Un ipochimen nedeprins cu proto­colul paideic si contrastindu-i abrupt pe cei doi, il soma chiar pe Noica sa se pronunte public: e adevarat ca? etc.

12.Am incercat sa obtinem si colaborarea lui Luca Pitu la aceasta discutie ; ne-a acordat doar varianta orala a unei ipotetice interventii din parte-i si foarte multe anecdote. Cind am insistat pentru trecerea la scriptural, am primit urmatorul raspuns : "Baieti, voi stiti ca eu sint un excesiv'.

13.Voind a prelungi amintirea unor prinzuri cu Luca Pitu, am conceptualizat una din nenumaratele-i povestioare, deosebind sindromul Ivanescu la persoanele care-si modifica subit conceptiile pina la diametrala opozitie. A fost o perpetua bucurie, apoi, constatarea raspindirii incomplete - desi memorabile -a botezatului sindrom. Pentru savoare si concizie, iata un exemplu din opera lui Heidegger: dupa ce, in postfata celei de-a patra editii a celebrei Was ist Metaphysik? (1943), afirmase neted ca "Fiinta (Sein) poate intr-adevar exista fara fiinte', in editia a cincea (1949) - "continind doar corectii minore'! - fraza devine "Fiinta nu exista niciodata fara fiinte'. O forma blinda a zisului sindrom e decelabila la lectura urmatorului pasaj din JF (pp. 5-6): "Filosofia nu e posibila decit in oras, printre oameni, pe pietele acelea de care nu se deslipea Socrate. Singura intilnirea cu celalalt ti-o da. Puneti etaje peste etaje, suprimati gradinile (sau lasati cel mult aceste conventionale gradini publice) - si undeva, linga o scara de serviciu, se va naste un filosof'. Continuind cu o fraza in care se plingea ca era inca prea multa natura in Romania, anunta oare Noica vreun Paltinis ? Cum a ajuns citadinul Noica in creier de munte ? (O precizare : in denumirea sindromului se regaseste numele celebrului lingvist din a carui stirpe a dat la virf si un poet, pina de curind admonestat de stramos ca n-are vocabular.)

14.Nu trebuie omis faptul ca Dupin lasa, in locul scrisorii recuperate, aluzia la mitul lui Thyestes (de la care Lacan pleaca in inventarierea acestei frumoase formule), sub forma unui citat dintr-o tragedie a lui

Crébillon: "Un dessein si funeste,/ S'il n'est digne d'Atrée, est digne de Thyestes'. Care Thyestes, se stie, si-a ingurgitat odraslele.

15.1ntr-una din semnalarile cartii de la Paltinis, trecind elegant pe linga subiect, Eugen Simion credea ca Noica vrea sa-i mine pe tinerii zilelor noastre din discoteci in biblioteci. Generatia '80 poate ramine insa pe unde se afla, fiindca elitistul ontolog viseaza doar un mic grup Bokanovsky de franc-panseuri : cei mai multi tineri trebuie sa ramina la "sport si alte derivate de acest soiu', sta scris pe inteles in celalalt jurnal, la pagina 86.

16.increderea lui Noica in cernerea geniului dupa criterii statistice merita o mentiune speciala. Ce este ciudat la insii cu vocatie de constructori, de descalecatori culturali, este indistinctia valorica, ori macar ceci­tatea la simpla calitate umana a celor pe care-i investesc fie si numai cu cecul in alb al increderii lor -demult am remarcat acest fenomen, care, exceptindu-i pe cei ce apar in Jurnalul de la Paltinis, il caracte­rizeaza si pe filosoful nostru. N-ar fi vorba doar de cei doi discipoli diseminati de el aici, in plan local, 2 din cei 22, ci si de acela, emblematic, care, la iesirea maestrului din incapere (povesteste M.M.), bucuros de sansele sale, face cu ochiul zicind: "Ce misto, muzici, gagici etc.'

17.Un pasaj din Jurnal il infatiseaza pe filosof in actiunea preliminara de triere a pretendentilor la filosofie : ei bine, el exclude statura normala, ii alege fiindca-s grasi sau slabi etc. Fara sa apelez la o carte a lui Max Scheler (L'Homme du ressentiment), sint silit sa observ ca in aceeasi Logique du sens, p. 179, neagreatul Deleuze consemna participarea resenti-mentarilor la ordinea opresiva; iar Nietzsche opunea buna vointa de putere resentimentului, calificat negativ. Despartirea lui Liiceanu de Noica ar fi astfel salutara, scutindu-l pe peratolog de a se transforma si in anaperos ("ciuntit de unul din membre'). in fine, cartea girardiana citata acuza in resentiment "la stratégie défensive des perdants, de ceux qui parlent

contre le désir parce qu'ils ne réussissent pas ŕ l'attirer et ŕ le capitaliser' (p. 393). Exact cazul nostru !

18.E ciudat cit de cioranian poate suna totusi tinarul Noica (cf. JF, pp. 73 sqq., 78, 112-114, 117-118, 120). Chiar nivelate de monotonia stilistica noiciana -amintind de Gide (o impresie identica avea un teoretician al dialogului interior ; la Paris, acesta avea sa afle, din gura unui amar moralist, ca Noica il citea pe Gide pe cind scria Mathesis) - marcile sindromului Ivanescu fac semn initiatului.

19.Dupa ce, pe pagina 34 a Povestirilor despre om, constiinta, a carei ascensiune e urmarita de Hegel (pina la stadiul ecvitatiei, cind, incarnata in Napoleon, intra calare la Jena), "pleaca parca la drum cu un toiag din padurile Thraciei, clopin-clopant', pe pagina 35, se anticipeaza cufundarea ei "in bunatatea si caldura istoriei'. Pacea uterina se transfera in istorie, prin urmare - de aceea nu trebuie sa ne mire distanta luata de Noica & Co. fata de Mircea Eliade, care a izolat si descris teroarea Istoriei. O data cu Noica, noi intirziem insa taierea cordonului ombilical : ce ne-am face fara noxele care ni se inculca pe acolo?

24.III.1984, Paltinis

Draga Domnule Dan Petrescu,

Am primit Dialogul trimis de d-ta. Ma crezi sincer cind iti spun ca m-a interesat? Mi-a placut calitatea lucrului. Altminteri, as avea sa va reprosez ca sinteti totusi "bucuresteni'(retineti din Jurnal anecdota si cancanurile) citeodata, ca jurati prea mult pe fosfo­rescenta franceza - daca nu v-as reprosa ca luati in serios ce nu e de luat. Cartea e valabila prin raportul (aproape formal) pe care-l obtine, intre presupusul magistru si ucenic. Restul sint vorbe in vint, care puteau fi oricare altele.

Nu am citit manuscrisul, ceea ce banuiti amindoi. Daca l-as fi citit, as fi sters la prima lectura mai tot, si in primul rind indiscretiile ca si absurda mea ingimfare filosofica, in versiunea autorului. La o a doua lectura, vazind ca raportul conteaza, nu as fi indreptat decit trei sau patru lucruri: chestia cu Hume, Russell scris "Russel', transcrierea gresita a sirului lui Fibonacci, si mai ales afirmatia ca parintii mei au avut 3.500 de pogoane, cind n-au avut decit 3.000*.

Cu sincera amicitie, Constantin Noica

Astazi, dupa disparitia lui Constantin Noica, dialogul de mai sus poate parea o impietate; nu este si nici chiar Noica nu l-a receptat in acest mod, dupa cum o probeaza scrisoarea sa reprodusa la sfirsit. inainte de orice, Noica era un om de mare civilitate,

(Nota autorilor X si Y)

gata de a intra in dialog cu adversarii sai (o spun cu riscul de a ma contrazice) si respectind altera pars, daca discursul ei avea calitatea lucrului bine facut. N-a mai fost sa fie, din pacate, dialogul deschis cu cel ce s-a logodit pe veci cu Paltinisul.

in clipa de fata, nu mai avem cum fi adversari ai lui Noica si, de fapt, ne dam seama ca n-am fost nicicind ; am crezut insa oportun sa-i punem in discutie pozitia si din punctul de vedere al situarii lui fata de putere - lucru care, oricum, trebuia facut de cineva ; in acest sens, n-am facut decit sa ras­pundem, dupa puteri, unei cerinte, unei urgente, unei functii: numele noastre pot deveni de aceea impersonale - le-am inlocuit cu un X si un Y, caci nu ele conteaza, pe cit felul in care s-au achitat de o datorie culturala.

Cenzura, asadar, daca a existat, n-a fost una de natura "interioara', dimpotriva: dialogul nostru urma sa apara in Epistolarul ingrijit de Gabriel Liiceanu si continind ecouri ale Jurnalului de la Paltinis; a fost insa de la bun inceput si fara nici o discutie respins de Dl. Velescu, cenzor al Consiliului Culturii: paradoxal! Pentru ca nu acela a carui situare fata de putere era in discutie s-a simtit lezat, ci puterea insasi, printr-unul din cei mai autorizati si, ca functie, funesti reprezentanti ai sai! De unde o alta rasturnare spectaculoasa: oprit de la a avea o audienta normala, textul de fata va capata una, poate, disproportionata ; personal, ii multumesc din aceasta pricina D-lui Velescu.

Dan Petrescu Iasi, 22 februarie 1988