Tehnicile de pescuit - pescuitul cu varga fixa, pescuitul "la plutit", pescuitul la fund, pescuitul cu peste viu

TEHNICILE DE PESCUIT

PESCUITUL CU VARGA FIXA

Primul secret in invatarea pescuitului consta in faptul de a nu va face prea multe probleme cu unelte complicate. Este necesar mai curand sa va indreptati atentia spre studierea apei si a locuitorilor ei, lucru care se poate face pescuind mai ales cu varga fixa, denumita in mod obisnuit si "simpla".

Folosind-o veti incepe intr-adevar sa cunoasteti comportamentul pestilor, sa-i intepati la momentul potrivit, sa-i obositi cand s-au prins in carlig pentru a efectua o scoatere perfecta.

Numai folosind varga simpla veti putea invata toate subtilitatile pe care alte tipuri de pescuit, cu mult mai complexe, le impun pescarului.

Dar pentru a invata sa pescuiti trebuie sa cunoasteti bine uneltele necesare, care vor trebui asadar examinate si studiate intr-o anumita ordine.

Cand vorbim despre pescuitul cu varga simpla ne referim la acel tip de pescuit practicat cu ansamblul de elemente pe care schematic le putem imparti astfel: varga, fir, carlig, pluta, plumb.

UNELTELE (DE PESCUIT)

Varga: cand un pescar se hotaraste sa cumpere o varga simpla, poate alege dintr-o gama foarte larga de modele, a caror varietate mareste nehotararea unui profan. Exista tipuri confectionate din bambus, din trestie, din lemn de Tonkin, din conolon, din fibra de sticla, carbon.

In orice caz, toate au o lungime care variaza intre 3, 7-10m; modelele mai scurte se folosesc pentru pescuitul la pesti mici, aproape de mal, cele mai lungi servesc la cautarea unor capturi mari, departe de malurile raurilor si ale lacurilor. Sa examinam acum mai amanuntit aceste vergi.

Vargile din bambus, mai ales cele cu lungimea de peste 4m sunt intotdeauna foarte grele, fiind deci greu de manuit, deoarece oboseste in scurt timp bratul si incheietura mainii care o tin. O varga de acest tip poate fi folosita de aceia care prefera sa pescuiasca stand comod pe malul unui lac sau al unui rau dupa ce si-au aranjat unealta de pescuit in suporturi speciale. Data fiind rezistenta meterialului din care este confectionata, poate fi folosita si pentru pesti mari, mai ales pentru pescuitul crapului si al linului  in mlastini si ape statatoare.

Trestia este un tip de material cu adevarat usor dar este si foarte fragil, mai ales daca nu a fost perfect uscat. O calitate importanta a vergii de acest tip este flexibilitatea, care permite obosirea unor pesti mari chiar si cu fire foarte subtiri.

Metodele de confectionare sunt multiple. Cea mai simpla este aceea de a uni diferite tronsoane cu diametrul scazand progresiv, cu ajutorul unor inele de alama, pana la atingerea lungimii dorite. Aceste vergi, foarte economice, au dezavantajul ca nu sunt echilibrate in mod special si nu sunt usor de manuit. Cele mai bune vergi sunt acelea compuse din tronsoane de lungime diferita: baza sau manerul este cel mai lung tronson, iar varful cel mai scurt. Aceasta constructie, numita in scara, permite ansamblului de a avea un mare echilibru, de a cantari putin si, mai ales, de a avea un arc de indoire mai regulat. Pentru o greutate cat mai mica, imbinarea tronsoanelor este realizata introducand direct cele cu sectiuni mai mici in cavitatile celor mai groase, care trebuie intarite cu legaturi de matase pentru a se evita craparea lor. Se pot face si alte legaturi intre noduri, pentru a mari rezistenta.

Cele straine, de obicei de fabricatie japoneza, sunt vergi din lemn de Tonkin. Foarte aspectuoase si foarte usor de transportat, au piesele componente (tronsoanele) goale pe dinauntru, astfel incat introducandu-le una intr-alta se poate obtine un bat comod. Sunt renumite datorita greutatii lor foarte scazute, desi nu sunt prea echilibrate si nu au o durata prea indelungata. Pretul scazut justifica insa cumpararea lor, indeosebi daca sunt folosite la pescuitul unor pesti de dimensiuni mici.

Ultimele care au aparut pe piata internationala au fost vergile din fibra de sticla tubulara, obtinute infasurand rasini speciale pe miez metalic conic. Varga din fibra de sticla se prezinta ca un baston; tragand partea terminala, adica varful, se lungeste, iar fiecare dintre tronsoane se potrivesc perfect intre ele datorita conicitatii. Acestea sunt vestitele "vergi telescopice din fibra de sticla" pe care multi le prefera, insa nu pentru alungirea telescopica ci pentru imbinare. Aceasta varga din fibra de sticla este deosebit de usoara si de echilibrata, intrucat materialul nedeformabil din care este construita nu sufera alterari nici din cauza folosirii, nici din cauza agentilor atmosferici.

Ultimele aparitii sunt vergile din material plastic armat cu carbon sau grafit. Ultrausoare, foarte robuste, superechilibrate, au dezavantajul deloc neglijabil de a fi prea scumpe, ceea ce ii limiteaza in mod automat raspandirea. Daca ne gandim ca vergile din acest material, la o lungime de 5m cantaresc ceva mai mult de 200 grame, vom intelege usor care este valoarea lor indiscutabila.

Oricare ar fi tipul de varga pe care il cumpara pescarul, trebuie luate multe masuri de prevedere daca doreste sa i se prelungeasca durata.

Vergile trebuie sa fie sterse intotdeauna la intoarcerea de la pescuit. Vopseaua care se desprinde de pe legaturi trebuie sa fie reinnoita iar baza fiecarui tronson este recomandabil sa fie frecata cu parafina pentru a usura montarea.

Daca din nenorocire o varga prezinta o crapatura intre noduri, lucru foarte posibil la modelele din trestie, se poate repara infasurand partea deteriorata cu un bandaj de fir de matase si vopsindu-l apoi cu nitrolac.

Linia: este denumit astfel ansamblul format din carlig, plumb, pluta si fir. Aceasta este partea uneltei de pescuit care se gaseste in contact cu pestele, este necesar asadar ca fiecare element al sau sa fie confectionat cu multa grija pentru a i se asigura invizibilitatea si rezistenta, calitati indispensabile.

Pluta: la fel ca si carligele, plutele sunt intr-o infinitate de modele si marimi diferite. Unele sunt adecvate numai pentru apele statatoare din lacuri si balti, altele pentru apele curgatoare cu viteza medie iar altele pentru cele mai repezi. In general, cu cat pluta este de forma mai alungita si mai subtire, cu atat se preteaza mai mult pentru a fi folosita la pesti cu muscatura mai slaba si nehotarata pentru ca profilul sau, putin rezistent la scufundare, o face mai putin observabila pentru pestii care sunt pe punctul de a prinde momeala.

O pluta buna pentru pescuitul cu varga fixa nu trebuie sa aiba o dimensiune prea mare; in orice caz insa, trebuie sa suporte o greutate maxima a lestajului de cateva grame. Aceasta inseamna ca sensibilitatea sa va fi deosebit de mare si ca se va putea scufunda de indata ce pestele atinge momeala. In ceea ce priveste materialul din care este confectionata pluta, exista numai dificultatea alegerii: se poate folosi un model traditional confectionat din pluta sau din pana de pasare; tipurile mai perfectionate sunt din lemn de balsa sau din material plastic.

Important, repetam, este profilul. O pluta sferica sau foarte bombata are o rezistenta la scufundare net superioara fata de cea a unui model cu acelasi volum dar de o forma mai alungita; alegerea gresita a unei plute are drept consecinta prinderea unui numar mai mic de pesti, deoarece acestia sunt alarmati de rezistenta nefireasca pe care o intalnesc la prinderea momelii. Mai exista apoi si problema culorii. In functie de conditiile de lumina si de culoarea mediului inconjurator, unele plute pot fi mai vizibile decat altele. In general, cele mai folosite culori sunt rosul, galbenul si negrul: culoarea rosie intr-un mediu inconjurator luminos si in apa limpede, cea galbena pe fond cu vegetatie iar cea neagra daca pescarul se afla cu soarele in fata. Contrastul dintre diferitele culori face si mai vizibila pluta, in special daca varful ei este foarte subtire. In acest din urma caz se obisnuieste ca partea care iese afara sa fie prevazuta cu o bila minuscula viu colorata.

Plumbajul: pentru a trage carligul cu momeala spre fundul apei si pentru a echilibra pluta, pe partea inferioara a firului, inainte de forfac, trebuie sa se fixeze plumbii.

Se aplica un numar suficient de plumbi pentru a mentine pluta perfect perpendicular, creand un echilibru instabil. Greutatea totala a plumbajului va trebui sa fie cat mai mica in apele statatoare sau lente, dar va trebui in schimb sa aiba o anumita marime in cele repezi.

In afara de marime, care poate varia, tipul plumbilor este practic unul singur: o sfera mica de plumb moale, taiata in asa fel incat sa se poata introduce firul. Plumbajul este aplicat pe fir in diferite moduri: poate fi grupat, in scara sau imprastiat.

Este grupat cand toate sferele sunt fixate pe un spatiu redus, practic atingandu-se intre ele. Acest plumbaj se foloseste in apele curgatoare, cand momeala trebuie sa coboare la fund intr-un timp scurt. Plumbajul in scara este constituit din plumbi mai intai apropiati intre ei, apoi la distanta din ce in ce mai mare. O asemenea asezare a plumbilor asigura un mare echilibru liniei si se foloseste cel mai bine in apele curgatoare domoale si adanci.

Tipul imprastiat de asezare este constituit din plumbi asezati toti la aceeasi distanta; se foloseste in ape statatoare unde pestii sunt suspiciosi.

Carligul: carligul, care trebuie sa fie acoperit de momeala, este ales de o marime corespunzatoare cu pestele ce urmeaza sa fie capturat, trebuind sa aiba varful perfect ascutit si sa fie lipsit de pete datorate ruginii sau oxidarii.

In comert exista multe tipuri de carlige, foarte diferite intre ele in ceea ce priveste forma si dimensiunile. Carligele au o numerotare invers proportionala cu marimea lor. Un carlig nr. 20 este foarte mic, potrivit pentru pescuirea pestilor mici, precum obletele sau boisteanul. Un carlig nr. 2 este mare si poate servi foarte bine si in lupta pentru pescuitul unui crap, atunci cand suntem constransi sa facem uz de varga fixa.

Carligul este legat cu ajutorul unor noduri potrivite de o portiune de fir foarte subtire, de lungime variabila intre 20cm si 1m; aceasta parte se numeste forfac si diametrul sau este cuprins de obicei intre 0,10 si 0,20 mm. Trebuind sa nu fie vazut de catre pesti, forfacul este necesar sa aiba o culoare care sa imite cat mai bine culoarea apei. Exista forfacuri de culoare alba, galbena, verde, roz; la majoritatea apelor, insa, cele mai folosite culori sunt cenusiul si verdele.

In partea superioara a forfacului se afla legata de obicei o alta bucata de fir cu un diametru ceva mai mare, lung cat varga: este denumit si corpul liniei (firului) si va purta atat pluta cat si plumbii.

Motivul pentru care se foloseste un fir ceva mai gros si deci mai rezistent decat forfacul este simplu: daca in timpul pescuitului carligul se agata intr-un obstacol pe fundul apei, tragand de fir se rupe forfacul si astfel se pierde numai acesta, salvand corpul firului.

TEHNICA DE PESCUIT

O privire agera, o mana antrenata si o promptitudine a reflexelor sunt calitati indispensabile pentru a pescui cu varga fixa. Timpul dintre momentul cand pluta trasa in jos de catre peste se scufunda si urmatoarea ei aparitie este uneori atat de scurt incat se poate masura in fractiuni de secunda; numai in aceste clipe foarte scurte se poate intepa cu succes inainte ca pestele sa dea drumul momelii. Pescuind in ape statatoare sau lente, timpul este intotdeauna si mai scurt decat in apele curgatoare, pentru ca pestii obisnuiti sa insface hrana care trece prin curentul apei sunt, de obicei, mai putin suspiciosi si musca mai ferm. Varga este mai usor de manuit in apele statatoare decat intr-un rau; este necesara o analiza a operatiunilor care, la un loc, poarta numele de actiune de pescuit.

Primul lucru pe care il face pescarul intr-o apa statatoare este de a incerca sa-i stabileasca adancimea, lasand la fundul apei firul lestat la un capat cu un plumb mai greu, care face sa se scufunde pluta. Folosirea acestei unelte, numita sonda, este foarte simpla: este suficient sa o strangem pe carlig si s-o coboram perpendicular in apa. Daca pluta ramane cu putin sub suprafata apei, s-a gasit adancimea exacta si nu ne ramane atunci decat sa scoatem sonda, sa prindem momeala pe carlig si s-o coboram din nou in apa.

Toate aceste manevre trebuie facute in cea mai mare liniste, evitand miscarile bruste si pasii apasati pe mal; procedand astfel, pestii nu se vor alarma.

Nu intotdeauna carligul este necesar sa atinga fundul apei. Acest lucru depinde de pestele pe care intentionam sa-l capturam: obletii si rosioarele, spre exemplu, se pescuiesc mai la suprafata, in timp ce clenii, linii, crapii si carasii, dimpotriva, in straturile cele mai de jos ale apei.

Specia de peste pe care intentionam sa-l prindem va determina tinerea sau nu in mana a vergii: daca incercam sa prindem peste mic sau daca pescuim la clean sau scobar, unealta trebuie tinuta tot timpul in mana; daca incercam la lin sau la biban, se poate fixa pe mal, perpendicular cu apa, intr-o port-varga sau intr-o cracana de lemn.

Dupa ce s-a aruncat carligul este bine sa se atraga pestii in apropierea sa, daca acest lucru nu s-a facut mai dinainte, imprastiind in zona respectiva putina hrana identica cu cea folosita ca momeala.

Cand un peste musca, acest lucru este semnalizat de pluta, care, dupa una sau mai multe zvacnituri scurte, coboara spre fundul apei; alteori pluta incepe sa se deplaseze paralel cu malul sau se indreapta spre larg. In toate aceste cazuri trebuie sa se intervina cu o miscare decisa a mainii. Inteparea nu trebuie sa fie niciodata prea violenta, pentru a evita ruperea firului, dar sa aiba suficienta forta pentru a face sa patrunda carligul in gura pestelui si, in acelasi timp, pentru a il retine.

In acest moment va incepe faza cea mai delicata a pescuitului adica recuperarea pestelui prins. Daca acesta este de talie mica, este suficient sa se ridice varga vertical pentru a-l trage la mal, pe cand daca are o greutate mai mare trebuie obosit, folosindu-se elasticitatea uneltei de pescuit. In timpul acestei manevre varga trebuie sa fie tinuta la circa 45 fata de suprafata apei, pentru a-i oferi elasticitatii prilejul de a-si spune cat mai bine cuvantul; nu trebuie niciodata sa se forteze recuperarea pestelui, ci sa se  traga la mal cu calm si cu prudenta, pentru a evita ruperea firului printr-o miscare de coada neprevazuta. Numai cand se va observa ca pestele se abandoneaza sleit de puteri se va putea aduce la mal ridicand varga pentru a-l scoate din apa, prinzandu-l usor cu mana sau facandu-l sa coboare intre ochiurile unui mincioc.

Pescuitul in ape curgatoare se deosebeste in principiu de acela in ape statatoare printr-o manevra. Si in cazul acesta este nevoie sa se stabileasca adancimea apei, dar varga trebuie apoi sa fie tinuta tot timpul in mana pentru ca este necesar sa se urmareasca treptat deplasarea firului in mersul sau incet la vale.

Lansarea firului se face in acest caz in amonte de pescar, sub un unghi de 45 fata de mal, in asa fel incat sa se dispuna de o portiune de explorare cat mai lunga. Este foarte important ca in timpul deplasarii firului varful vergii sa fie bine ridicat din apa, in asa fel incat intre pluta si varf sa nu ramana fir neintins; aceasta manevra permite o conducere mai uniforma, fara devieri spre mal si, mai ales, reduce simtitor timpul dintre momentul scufundarii plutei si inteparea efectuata de pescar.

Este recomandabil ca la pescuitul in apa curgatoare sa se stabileasca distanta dintre carlig si pluta in asa fel incat sa fie ceva mai mare unde se afla momeala si, in continuare, o bucata mai mica a forfacului sa atinga fundul. Numai in felul acesta vom avea certitudinea ca in timpul deplasarii momeala este prezentata pestilor in mod corect si deci va fi acceptata cu incredere. De aceea este bine ca, dupa ce s-a calculat adancimea cu sonda, sa se puna momeala cu vreo 20cm mai adanc, avand grija insa ca nici un plumb sa nu atinga fundul apei.

Exista insa cazuri cand plumbajul trebuie sa se tarasca pe fund, pentru a incetini deplasarea momelii. Un astfel de sistem se aplica atunci cand se pescuieste mreana sau scobar. Acesti pesti, carora le place sa scotoceasca printre pietricelele de rau in cautare de insecte, urmaresc si prind cu greu o momeala care se deplaseaza prea repede si de aceea, intrucat curentul ar tari prea repede firul, se obisnuieste sa se incetineasca viteza momelii cu un plumbaj care se taraste in intregime sau numai in parte pe fundul apei.

Scufundarile false ale plutei datorate neregularitatilor fundului apei sunt foarte numeroase, dar un bun pescar reuseste sa le deosebeasca, gratie unei sensibilitati dobandite din experienta si, in loc de a intepa in gol se limiteaza sa elibereze carligul tragand usor, in asa fel incat acesta sa-si continue mersul la vale. Dupa ce firul a ajuns la capatul "deplasarii", se lanseaza din nou in amonte cu o usoara miscare a vergii.

LOCURILE DE PESCUIT

Cu varga fixa, mai ales daca are o lungime de peste 5m, se poate pescui in orice loc, atat in apa statatoare cat si in apa curgatoare. Activitatea se va desfasura, bineinteles, in imediata apropiere a malului si, cum pestii se afla mai des la mal decat in larg, nu vor lipsi capturile. In apele statatoare, aceasta varga este foarte utila pentru a sonda locurile goale dintre plante, pentru a cobori un fir printre trestiile si algele din lacuri si balti in cautarea unor lini suspiciosi sau a unor babuste hoinare. De pe inaltimea barajelor, podetelor sau a digurilor de aparare a localitatilor de pe marginea apelor este usor de folosit nu numai la capturarea omniprezentei faune mici reprezentate de oblete, babusca si biban-soare dar si pentru clean si scobar; acolo unde peretele stancos este abrupt se foloseste foarte bine si la pescuitul bibanului sau al stiucii mici cu momeala vie.

In cazul pescuitului cu varga fixa in canale se reuseste sa se pescuiasca cu bune rezultate de-a lungul malurilor, facand sa treaca firul prevazut cu o pluta de mici dimensiuni prin acele "coridoare" pe care le creeaza algele pe fundul apei. In spatiul acesta restrans pestii sunt, in general, mai numerosi si nu trebuie exclus cazul in care, incercand cu rama la modesta babusca, se intampla sa se prinda in carlig un crap mare sau un lin greu. Tot in apele canalizate, la fiecare cotitura unde curentul este mai incet sau aproape nul, o pereche de vergi fixate pe mal cu cracane corespunzatoare ofera posibilitatea de a va petrece ziua de pescuit cat se poate de linistiti asteptand ca un caras sau platica, daca apa e tulbure, sa inhate momeala care sta pe fund. Pe langa aceasta, in aceste ape exista intotdeauna o rezerva practic inepuizabila de pesti mici, dornici intotdeauna sa muste.

Mai greu este de cautat locuri potrivite pentru pescuitul cu varga fixa in raurile mari. Din cauza ca malurile se afla la mare distanta unul de altul, adeseori pestii se mentin la o asemenea distanta de mal incat o unealta scurta nu permite carligului sa ajunga in raza lor. Atunci trebuie cautate acele locuri de pe mal unde pestii trec chiar pe langa picioarele pescarului.

Micile bulboane de la baza malurilor acoperite cu vegetatie, podisurile care se scufunda vertical, lucrarile de consolidare care intrerup uniformitatea curentului reprezinta mediul ambiant pentru varga fixa. In aceste locuri, mai ales daca fundul este presarat cu obstacole periculoase, pestii sunt intotdeauna in numar mare si putin speriosi; uneori este de ajuns sa deschidem cu o secera o gaura intr-un tufaris de pe mal pentru a cobori firul intr-un loc virgin unde pestii se arunca asupra momelii cu o incredere nebanuita. Sau e suficient sa descoperim o masa de alge pentru a trece carligul dincolo de obstacol, spre curentul principal, pentru a da de un card de mrene; dar pentru aceasta este necesar un deosebit spirit de observatie si un ochi antrenat. Iar de-a lungul prundisurilor, in timpul primaverii, scobarii care vin pana aproape de picioarele pescarului ofera posibilitatea unor capturi continue.

Sunt foarte multe locurile de-a lungul unui rau in care poate avea succes folosirea vergii fixe. Cateodata, mai ales cand apele sunt in crestere, cel mai rentabil loc va fi gura unui teren mlastinos si afundat; alteori, cele mai bune rezultate se vor obtine in partea de jos a unei cascade sau a unei pante, daca temperatura e ridicata iar alteori, in sezonul rece, o adancitura de pe fundul apei aleasa de pesti pentru a se adaposti de ger, va oferi capturi satisfacatoare.

Un bun pescar care foloseste aceasta unealta stie ca nu trebuie sa omita nici o posibilitate: spatiile largi, malurile usoare sunt foarte frecventate, asadar va prefera sa se indrepte spre locuri izolate in care natura este inca linistita si necontaminata. In aceste locuri, chiar si pe o portiune foarte mica de apa, pescarul va gasii pesti multi si mari.

Daca o planta sau o buturuga impiedica deplasarea firului, nu va faceti griji, cel mult veti putea pierde un carlig sau cativa plumbi ci dimpotriva, insistati incercand sa aflati adancimea potrivita la care sa se deplaseze momeala si cel mai bun curent al apei; daca un bloc de piatra sau un bolovan intrerupe curgerea apei, nu fiti ingrijorat, ci incercati sa conduceti carligul in spatele acestora, chiar daca e aproape sigur ca-l veti pierde. Este posibil ca dificultatea pescuitului sa fie rasplatita printr-un succes neasteptat.

PESCUITUL "LA PLUTIT"

Majoritatea pescarilor folosesc astazi pentru prinderea ciprinidelor din rauri plutitul". Aceasta nu este altceva decat o varga normala din fibra de sticla tubulara sau din carbon prevazuta cu o serie de inele pentru conducerea firului si cu o mulineta normala cu bobina fixa, avand functia de a pastra firul. In esenta, deci, nu este altceva decat o unealta mai usoara si mai usor de manuit decat vergile obisnuite, care permite sa se pescuiasca la o distanta mai mare.

Varga, care in mod obisnuit are o lungime intre 4 si 6 m, este confectionata unind tronsoane de lungimi diferite pentru a asigura un echilibru maxim; profilul sau, destul de conic, ii confera o rapiditate mare si pentru inteparea la distanta mare.

UNELTE

Varga: o varga buna de tipul acesta este confectionata in general din trestie perfect uscata si poseda un varf din sticla plina sau tubulara, foarte subtire, care compenseaza prin elasticitatea sa slaba rezistenta a firului folosit. Pentru a-i diminua la maxim greutatea, diferitele parti componente se imbina intre ele fara inele de legatura metalice iar inelele pentru conducerea firului, in special acela de varf, sunt din material foarte usor si rezistent la uzura.

Mulineta este aplicata la circa 50 cm de la baza, cu ajutorul unor inele metalice sau de cauciuc ori cu un dispozitiv special cu arc.

Singurul defect al vergilor din lemn este acela ca, daca nu sunt confectionate dintr-un material perfect uscat, capata dupa un anumit timp o indoire anormala si de aceea este necesar sa fie indreptate in mod regulat. De asemenea, tot din cauza unei uscari defectuoase, trestia se poate crapa usor intre noduri, dar acest neajuns se inlatura prin legaturi de matase vopsite in mod corespunzator cu lacuri speciale pe baza de nitroceluloza.

Cu mult mai raspandita este varga boloneza din fibra de sticla, datorita fabricarii pe scara industriala. La aceeasi lungime este mai usoara decat varga de lemn, nu se deformeaza si este mai rezistenta. Intrucat este vorba de o varga din tronsoane care se introduc unul intr-altul, inelele pentru conducerea firului sunt conice si intoarse de tip special, adica sunt prevazute la baza cu un opritor de tip special pentru a impiedica distrugerea lor datorita loviturilor. Inelele de varf pot fi uneori mobile.

Aceasta varga este foarte comoda, mai ales in zilele umede si ploioase, pentru ca partile componente nu se umfla, asa cum se intampla cu lemnul, si sunt usor atat de montat cat si de demontat.

Cele mai bune vergi din sticla tubulara au un varf format din doua sau trei parti strans unite intre ele pentru a se obtine o elasticitate si o subtirime a varfului superioare celor normale; intr-adevar, partea terminala este din sticla plina care, la un diametru net inferior, are o rezistenta superioara.

Mulineta: tipul care se foloseste cu astfel de vergi trebuie sa aiba caracteristici speciale. Volumul si greutatea nu trebuie sa fie prea mari, pentru a evita ingreunarea inutila a bratului pescarului. Bobina este bine sa aiba un astfel de profil incat sa usureze la maxim derularea firului, chiar si la o tragere mai usoara; de aceea, cele mai bune modele sunt acelea prevazute cu o bobina inalta si ingusta; frecarea trebuie sa poata fi reglata in raport de sarcini iar pick-up-ul (dispozitivul de prindere) este bine sa se declanseze la cea mai mica miscare a manivelei, pentru a putea recupera imediat firul lasat neintins. Raportul de recuperare al mulinetei adecvate nu are o importanta prea mare; in general sunt preferabile tipurile la care fiecarei rotatii a manivelei ii corespund trei sau patru rotatii ale tamburului; peste si sub aceste limite, mulineta va fi prea rapida sau prea lenta.

Pozitia in care mulineta este fixata pe varga prezinta importanta pentru usurinta manuirii; tinand-o in mana, baza vergii trebuie sa iasa cu putin dedesubtul cotului, in asa fel incat sa se mareasca echilibrul uneltei, deplasandu-i centrul de greutate inainte si, in acelasi timp, trebuie sa-i permita pescarului ca atunci cand este obosit sa se odihneasca tinand varga cu o singura mana sau sprijinindu-i baza de coapsa.

Firul: Diametrul firului folosit pentru acest tip de pescuit variaza de obicei, cu toate ca este aproape intotdeauna cuprins intre 0,14 si 0,18. Este mai bine totusi sa se foloseasca cele cu diametrul mai mic si pentru faptul ca acestea se mentin mai usor la suprafata apei datorita tensiunii superficiale.

Firul folosit, pe langa partea obisnuita care duce de la varful vergii la carlig, mai are o parte mai mult sau mai putin lunga care este infasurata pe mulineta si se deruleaza in timpul lansarii.

Aceasta rezerva, numita si corpul firului", trebuie sa fie foarte subtire si supla, pentru a se putea lansa la distante mari.

In afara de pluta, corpul firului este destinat sa poarte si plumbajul; la capatul acestei parti este legat forfacul cu bucla. Forfacul poate avea diferite lungimi in functie de specia de peste cautata sau de felul apei in care se pescuieste; pentru pestii speriosi sau in ape statatoare, va avea o lungime de peste un metru, in timp ce pentru pestii care se prind mai usor sau in apele repezi va avea ceva mai mult de 50 cm.

Diametrul sau va fi cuprins intre 0,08 - 0,10 - 0,12 - 0,14, in functie de cerinte, de gradul de limpezime a apei, si de abilitatea pescarului. Acela de 0,12, care are o rezistenta medie de circa 800 g, este cel mai potrivit, folosindu-se la majoritatea tipurilor de pescuit. Culoarea preferata in apropierea malurilor este cenusiul, care se asorteaza perfect cu fundurile prundoase sau nisipoase, in timp ce in larg, printre alge, este preferabil verdele. Se numeste parcurs distanta strabatuta de fir in apa inainte sau in aval de pescar. In timpul parcurgerii acestui traseu, varful vergii conduce pluta in asa fel incat sa asigure o intindere maxima a firului pentru a permite o intepare corecta a pestelui care musca.

Plutele: plutele folosite la acest tip de pescuit sunt aproape intotdeauna inzestrate cu o mare forta de sustinere la incarcatura, desi se mentine un profil foarte alungit, care le face sa fie mai greu observate de catre pesti. In afara de cazul in care se pescuieste in ape repezi, cand sunt folosite cele de pluta in forma de para, in majoritatea cazurilor plutele sunt din lemn de balsa sau din pana de pasare. Primul material permite confectionarea unor modele cu o sectiune foarte bombata la baza, ceea ce creste considerabil rezistenta la scufundare, pe cand cel de-al doilea, cu o greutate proprie mai mare, poate fi echilibrat cu un plumbaj mai redus.

Toate aceste tipuri de plute trebuie sa fie prevazute cu antene ceva mai lungi care, iesind la suprafata apei cu cel putin cativa centimetri, le face sa fie vizibile chiar de la oarecare distanta; din acelasi motiv, multe modele sunt prevazute cu bile din material plastic sau din lemn, vopsite cu lacuri luminiscente de culoare rosie. Echilibrul plutei trebuie sa fie in mod practic instabil; un singur plumb in plus ar fi deci suficient pentru a face sa se scufunde semnalizatorul. Este foarte important sa se ajunga la acest grad de echilibru perfect pentru ca pestele sa tina un timp mai indelungat momeala in gura.

In comert exista multe modele de plute produse in tara sau in strainatate: sunt modele cilindrice, conice, bombate in sus sau in jos, cu conicitate dubla sau cu profil mixt. De obicei fiecare pescar, dupa un anumit stagiu de ucenicie, se fixeaza definitiv asupra modelului pe care-l prefera.

Mai exista apoi plute care culiseaza pe fir datorita unor inele metalice; servesc pentru a pescui in locurile unde adancimea apei este cu mult mai mare decat lungimea vergii folosite si sunt utilizate mai ales in lacuri, la distante mari de maluri, in timpul sezonului rece, cand pestii stau la adancimi mari, de 10 m sau chiar mai mult. In cazul acesta, alunecarea plutei pe fir este oprita in partea de sus printr-o fundita mica de lana.

Plumbajul: plumbajul sau lestajul, adica asezarea plumbilor pe fir pentru a echilibra pluta, se poate realiza cu bile despicate, olive despicate si se pregateste in functie de apa in care se pescuieste. In functie de asezarea plumbilor, plumbajul poate fi grupat sau imprastiat.

Se numeste plumbaj grupat atunci cand toata greutatea este adunata pe un spatiu restrans, astfel incat bilele se afla la o distanta de numai cativa milimetri unele de altele.

Plumbajul imprastiat, denumit si "logaritmic , este realizat cu bile asezate la o distanta uniforma sau la distante din ce in ce mai mici. Poate fi realizat marind greutatea spre pluta sau spre carlig. O asemenea diferenta de greutate se poate obtine cu bile de dimensiuni crescand treptat sau apropiate in grupuri.

In apele repezi si adanci este recomandabil sa se grupeze toti plumbii in apropierea carligului pentru a face ca momeala sa coboare in adancime intr-un timp extrem de scurt; in apele statatoare sau lente va trebui sa fie distribuiti pe o portiune mai lunga pentru a fi mai greu de observat de catre pesti. Face exceptie plumbajul mixt, adica partial grupat si partial imprastiat, care se foloseste la pescuit cu pluta culisanta in ape statatoare si care permite o lansare mai buna si o scufundare mai rapida a momelii. Mai exista apoi plumbajul in scara, care este folosit in curent cu viteza medie si care poate fi de tip normal sau invers. Este de tip normal, adica greutatea mai mare se afla in partea de sus, cand curentul este mai repede la suprafata; este invers in caz contrar, adica atunci cand la fund exista o vana de apa care curge mai repede.

La asezarea plumbilor trebuie sa se tina seama ca viteza plutei, deci si a momelii, trebuie sa fie mai mica decat aceea a curentului apei si ca carligul trebuie sa fie intotdeauna in aval de pluta. Numai in felul acesta se reuseste ca muscatura pestelui sa fie imediat semnalizata de catre pluta, care pentru o clipa se scufunda in intregime sau partial.

Carligele: la pescuitul obisnuit, adica la clean, mreana, scobar, rosioara, carligele folosite sunt asemanatoare cu cele intrebuintate pentru varga fixa, adica marimea lor este proportionala cu momeala folosita; se recomanda sa se foloseasca inca modelele Crystal, cu tija dreapta si lunga, desi unii sportivi prefera modelele aurite sau tipurile argintate cu tija forjata.

Varful carligului trebuie sa fie intotdeauna foarte ascutit pentru a permite o intepare sigura si de aceea este necesar sa i se controleze deseori integritatea, in special daca se pescuieste pe funduri pline cu bolovani sau daca se foloseste ca momeala larva de musca. In primul caz, tararea continua pe fundul apei ar putea rupe varful carligului, in cel de-al doilea caz o substanta speciala continuta de corpul larvelor ar putea in scurt timp sa oxideze si sa distruga metalul. Uneori, varful carligelor se indoaie spre interior sau spre exterior, in urma unei lovituri. Daca devierea fata de axa nu este prea mare, carligul poate fi inca folosit, in caz contrar este bine ca si aceasta data acest mic accesoriu sa fie inlocuit.

LOCURILE DE PESCUIT

Folosirea plutitului presupune neaparat deprinderea de a frecventa intinderi mari de lacuri sau rauri mari; adica acele locuri in care pestii se afla la distanta mare de maluri sau de pescar. Zonele in care folosirea acestei vergi se dovedeste mai eficace sunt, in afara de lacuri, apele de prundis, bratele raurilor (adica portiunile in linie dreapta ale raurilor) si malurile abrupte protejate de diguri.

In toate aceste locuri pestele, chiar daca sta pe langa maluri, trebuie cautat la oarecare distanta si este absolut necesar sa se deplaseze carligul pe firul apei pe o portiune mai lunga, pentru a ajunge in cele mai bune pozitii fara a-l deranja. Este cunoscut faptul ca marea majoritate a pestilor, mai ales cei de dimensiuni mari, prefera sa ramana pe curentul principal al apei sau in imediata sa apropiere: iata de ce o momeala care parcurge un traseu mai lung in acest loc se dovedeste mai eficace decat una care face deplasari scurte de-a lungul malului.

Acest fenomen se poate observa mai usor in special in apele cu prundis, care au fundul uniform; capturile se fac aproape intotdeauna la mare distanta de pescar, in locuri atat de indepartate incat adeseori este greu de urmarit cu claritate deplasarile plutei. In aceste locuri, mai ales daca se poate intra in apa, pescuitul se dovedeste usor si placut, deoarece curentul apei va duce carligul la vale, fara a trebui sa se faca lansari la mare distanta de mal.

Dimpotriva, sunt zone, ca de exemplu chiar bratele raurilor, unde curentul principal trece la o oarecare distanta de marginea apei; in acest caz este absolut necesar sa se lanseze pluta in larg, in asa fel incat sa ajunga in zona favorabila; controlul ei va fi insa foarte dificil, din cauza arcului pe care-l descrie firul deasupra apei in timpul lansarii. Malul in linie dreapta indiguit artificial constituie un caz cu totul special: aici curentul se poate afla in imediata apropiere a malului sau usor deplasat spre mijlocul apei, totul depinzand de locul in care raul prezinta adancimea maxima care de obicei coincide tocmai cu curentul principal. Este eficace sa se pescuiasca in acest curent de apa mai adanca si mai repede, destul de greu de localizat, desi este indicat de mici bulboane sau turbionari la suprafata.

In afara de firul apei exista o alta zona foarte importanta a apei, mai ales in sezonul de primavara. Pescarii o denumesc intre mort si viu, vrand sa indice prin acest termen spatiul acela restrans din imediata apropiere a curentului, dinspre mal. Uneori aceasta zona se intinde pe o latime de doar cateva zeci de centimetri, alteori poate avea o largime de cativa metri. Curentul, care aici isi pierde viteza in sumedenia de bulboane mici, depune pe fund o cantitate incredibila de hrana constituita din larve, insecte, alge etc., atragand un mare numar de pesti, mai ales in perioada in care apele, in usoara crestere, cara mult material.

Si vartejurile mai mari de apa de pe fundurile adanci sunt interesante, indeosebi iarna sau vara cand apa are o temperatura mai uniforma. Aici pescuitul trebuie sa se faca spre larg, in zona in care incepe sa curga curentul propriu-zis, tot din cauza unei cantitati mai mari de hrana pe fundul apei; in cazul acesta, deoarece curentul are o miscare circulara, este suficient sa lasam in seama lui ducerea carligului la locul potrivit. In apele lacurilor locul prezinta doua deosebiri esentiale dupa natura fundului, care poate fi acoperit cu alge sau cu alte plante ori curat.

In primul caz, cea mai buna zona de pescuit este situata intotdeauna dincolo de alge si este denumita in mod obisnuit streasina. Incepe din locul in care fundul incepe sa se adanceasca repede; aici algele au disparut si momeala poate fi depistata cu usurinta de pesti.

Pe fundurile acoperite cu vegetatie sunt foarte bune si culoarele dintre plante, pe unde pestii trec adeseori in timpul deplasarilor lor; cele mai bune culoare (coridoare) sunt acelea unde se afla trestii sau frunze de nufar. Fundurile curate pot fi de nisip, de pietris sau de piatra. Cele nisipoase sunt bune daca sunt presarate in portiunile noroioase cu tufe rare de vegetatie; cele prundoase sau pietroase ofera aproape intotdeauna foarte bune posibilitati, fie datorita faptului ca sunt mai bogate in hrana, fie pentru ca pestii gasesc o mai buna posibilitate de adapostire. Trebuie sa reamintim ca este vorba intotdeauna despre locuri bune numai daca acestea se afla la o anumita adancime, de peste 5 m si ca sunt mai interesante in timpul sezonului rece. In orice bazin se varsa cursuri de apa mici sau mari; marginile suprafetei de confluenta sunt frecventate de un mare numar de pesti atrasi de imensa cantitate de hrana din afluent. In sezonul cald, in depozitele de material aluvionar care se afla in fata gurii de varsare se gasesc intotdeauna numerosi pesti care isi afla hrana pe fund sau in straturile din mijlocul apei si pot fi descoperite cu usurinta toate speciile. Marindu-se debitul apei, se mareste si platforma buna de exploatat de pe marginile gurii de varsare; sunt cazuri cand fluxul se simte pe circa 1 km in apropierea afluentului. Iar cand ploile sau furtunile maresc si tulbura apele afluentului, se pare ca pestii presimt fenomenul meteorologic, deoarece in scurt timp numarul lor creste enorm.

In imprejurimile gurilor de varsare este recomandabil sa se pescuiasca la oarecare distanta de mal, lasand in seama curentului afluentului conducerea carligului; zona in care se recomanda pescuitul in larg depinde de faptul ca aici pestii nu sunt alarmati nici de pescar, nici de umbra si nici de pasii lui. Pe langa aceasta, dupa ce carligul a stat un scurt timp in voia curentului, poate fi tras mai aproape de uscat, in asa fel incat sa se exploreze o alta zona a intinderii de apa care sa duca la locul de pescuit.

TEHNICA DE PESCUIT

Manevrarea vergii se dovedeste mai comoda si mai usoara daca cursul de apa se afla in stanga pescarului pentru ca actiunea de intepare se desfasoara spre dreapta, deci in mod mai firesc la pescarii dreptaci. Odata ce pescarul a hotarat care va fi locul de pe rau sau de pe lac in care se va opri pentru un anumit timp, inainte chiar de a monta varga este bine sa arunce in apa putina hrana pentru a atrage pestii; intr-o apa curgatoare aruncarea hranei se va face putin mai in amonte de locul in care va sta pescarul, iar intr-o apa statatoare, in zona din fata lui. Substantele din care este compusa hrana depind in mod direct de momeala folosita.

Urmeaza apoi alegerea plutei si a plumbajului care se va aplica pe fir in functie de viteza, adancimea si felul apei.

In momentul lansarii, tinand firul mulinetei apasat sub aratatorul mainii drepte indoit ca un carlig, i se va imprima vergii o miscare brusca din fata, indreptand usor varful spre dreapta sau spre stanga, in asa fel incat carligul sa cada ceva mai in amonte.

Imediat dupa aceea varga este ridicata aproape vertical, in asa fel incat sa se vada surplusul de fir lasat sa cada in apa si sa se asigure o usoara intindere la pluta, intindere necesara pentru a avea o intepatura rapida. In timp ce firul se deplaseaza la vale, varful vergii il urmareste de-a lungul traseului, in timp ce cu privirea se urmareste pluta care este manevrata cu firul ce trebuie sa fie usor slabit. Se da drumul degetului care tine firul mulinetei, lasand sa se deruleze cateva spirale, in timp ce varga este deplasata din aval spre amonte pentru a usura operatiunea. Se obtine astfel prelungirea deplasarii firului cu cativa metri, dupa care manevra se repeta inca de cateva ori, pana cand firul a ajuns la distanta maxima la care poate fi controlat in mod corect. In tot timpul acestor deplasari trebuie mentinut un usor contact cu pluta, astfel incat firul sa nu se aseze in spirale pe suprafata apei si pentru a se putea interveni de indata ce un peste musca. In apele statatoare, in schimb, se recupereaza foarte simplu surplusul de fir dupa lansare, ridicand varful vergii sau cu cateva invartiri de mulineta.

In cazul in care nu se observa muscaturi, se va putea trage putin pluta spre mal, in asa fel incat momeala sa se ridice putin de la fundul apei si apoi sa coboare din nou, atragand pestii prin aceasta miscare. O asemenea manevra este efectuata mai ales in apele care au o viteza mica de curgere, dar se executa mai simplu oprind mersul la vale al plutei astfel incat momeala sa urce de la fundul apei spre suprafata; dand drumul din nou firului, momeala revine la fund. Aceste miscari atrag in special cleanul si scobarul.

Cand pluta se scufunda, semnalizand ca pestele a muscat, este necesar sa se coordoneze cu promptitudine miscarile. In timp ce mana ridica cu repeziciune varful vergii in directie opusa deplasarii plutei si degetul aratator de la mana dreapta apasa bine firul, mana stanga declanseaza arcul mulinetei in asa fel incat sa se blocheze firul si, in acelasi timp, sa puna in functiune frana de tambur.

Cand pestele e prins in carlig, incepe sa fie tras ridicand varful vergii si apoi aplecandu-l din nou in jos, in timp ce mulineta recupereaza o parte din fir, astfel incat distanta dintre captura si pescar sa se micsoreze. Atata timp cat pestele opune o rezistenta mai mica decat rezistenta la rupere a forfacului, manevra nu prezinta nici un pericol, dar cand pestele prins este de dimensiuni mai mari este necesar sa fie obosit ajutandu-ne de elasticitatea vergii si de frana de tambur.

Uneori, mai ales in apele repezi si cu pesti mari, manevra poate dura un timp mai indelungat; este bine ca in timpul acestei lupte varful vergii sa stea inclinat spre suprafata apei, pentru a evita ca pestele sa loveasca cu coada si sa rupa firul.

Majoritatea ciprinidelor pot fi considerate capturate cand se reuseste sa li se scoata capul din apa: in contact cu aerul sunt imobilizate si este usor apoi sa fie introduse in minciog sau sa fie luate in mana. Trebuie insa multa atentie la efectuarea acestei manevre, evitand solicitarea excesiva a rezistentei forfacului sau a carligului daca este vorba de exemplare mari: in acest caz este mai indicata metoda de a obosi complet captura inainte de a o scoate la suprafata.

In general, distanta maxima la care se poate urmari perfect pluta este in jur de 15 - 18m, iar peste aceasta distanta si inteparea devine mai greu de executat, in afara de cazul cand se foloseste o varga foarte lunga, care insa oboseste bratul.

Natura fundului apei, uneori chiar si o groapa mai adanca, determina adesea un fenomen curios: pestii musca numai pe un spatiu redus de apa. Fie ca acest lucru se petrece intr-un rau, fie intr-un lac, trebuie sa fim foarte atenti cand pluta ajunge in acel loc, pentru ca de cele mai multe ori are loc o muscatura. Acest lucru se intampla deoarece hrana, cazand sau rostogolindu-se pe fundul apei, s-a adunat toata pe un spatiu redus, unde pestii, atrasi de abundenta de hrana, se strang in grup sau se aseaza in sir indian pe firul apei pentru a culege hrana care coboara la vale.

Aici sunt cele mai mari sanse de a prinde peste. Pentru a descoperi exact firul apei se pot observa bucatile mici de lemn sau firicelele de iarba duse de curent.

PESCUITUL LA FUND

Necesitatea de a le oferi pestilor o momeala potrivita pe fundul apei le-a fost dictata pescarilor de o particularitate morfologica a unor specii de apa dulce atat din lacuri cat si din rauri.

Daca se examineaza de aproape, prin sticla unui acvariu de exemplu, cum se hranesc ciprinidele, se observa ca acestea isi alungesc buzele pentru a suge hrana care iese dintre pietre si din nisip. Conformatia specifica a gurii, asezata in partea inferioara a capului, face ca ciprinidele sa nu poata apuca hrana in alt mod. De aici necesitatea de a practica pescuitul pe fund pentru capturarea acestor pesti.

Nu numai crapul, linul, mreana - pentru a da cateva exemple mai cunoscute din apele noastre - mananca pe fundul apei, ci si multe alte specii a caror gura dreapta, larga si taiata in sus ar face sa se presupuna ca hrana este apucata, daca nu la suprafata, macar in straturi intermediare ale apei. Este cazul cleanului, bibanului, pastravului si al multor altora. Stand inclinati cu coada spre suprafata, acesti pesti coboara pana cand ating fundul apei cu buzele si apoi apuca hrana cu gura sau o aspira provocand un curent de apa prin deschiderea si inchiderea energica a operculelor. Un alt motiv pentru care pestii prefera sa adune hrana de pe fundul apei este determinat de faptul ca materialele alimentare faramitate pe care le transporta apa sau care vin de la suprafata apei sfarsesc pe fundul acesteia, pe fund se nasc si traiesc larvele, pe fund se tarasc ramele si lipitorile.

Asadar, daca un peste vrea sa manance, trebuie sa exploateze aceasta mina inepuizabila pe care o constituie namolul, nisipul sau pietrisul.

Ba mai mult inca, unele specii aspira tocmai namolul sau nisipul, le filtreaza retinand hrana amestecata cu acestea si elimina substantele nehranitoare.

Pestele va fi atras de o rama sau de o alta momeala care se misca din cand in cand pe fundul apei, dar o va ataca numai cand va sta nemiscata sau cand se va misca foarte incet. Putem imparti deci pescuitul pe fund astfel: spunem ca poate fi practicat cu momeala complet nemiscata sau cu momeala in miscare.

Pescuitul cu momeala nemiscata (fixa) are loc numai in apele lacurilor unde nu exista curent. Momeala coboara pana la fund trasa de greutatea ei sau de plumbaj. In schimb, la pescuitul in ape curgatoare, momeala sufera unele deplasari.

Insa adevaratul pescuit pe fund cu momeala in miscare se desfasoara in ape statatoare recuperand incet momeala care se taraste pe fundul apei si care se opreste din cand in cand pentru ca pescarul inceteaza recuperarea, sau in ape curgatoare atunci cand plumbul a fost astfel ales incat forta apei sa poata deplasa incet ansamblul plumb, forfac si carlig cu momeala.

Pescuitul la fund mai poate insa impartit si in greu, mijlociu si usor.

Pescuitul la fund este greu cand plumbajul depaseste 50 g, se executa cu instrumente solide si este destinat capturarii exemplarelor mai mari.

Uneori plumbajul folosit poate depasi 200 g; aceasta are loc in curentele puternice ale raurilor mai mari.

La pescuitul mijlociu se folosesc greutati care variaza de la 10 la 50 g.

Pescuitul usor se executa atat in lacuri cat si in rauri, iar plumbajul folosit variaza de la 2 la 10 g.

Atunci cand nu se folosesc plumbi, lestajul este constituit numai din greutatea momelii.

UNELTELE

Varga: lungimea unei vergi pentru pescuitul pe fund cariaza aproape intotdeauna intre 2 si 4 m, in functie de latimea cursului de apa sau a bazinului, precum si de specia de peste cautata. Varga poate fi confectionata din orice material, depinzand in parte si de posibilitatile de cumparare ale pescarului, fara ca prin aceasta sa se compromita rezultatul pescuitului. Materialele preferabile sunt intotdeauna bambusul ori fibra de sticla plina sau chiar si cea tubulara. Nu sunt rare cazurile de vergi montate imbinand lemnul cu materiale sintetice.

O varga pentru pescuitul pe fund este adeseori confectionata din mai multe tronsoane care se unesc intre ele cu ajutorul unor inele metalice din alama sau duraluminiu. Aceste puncte de imbinare constituie partea cea mai delicata a vergii, pentru ca efortul pentru lansarea lestajului o deformeaza uneori determinand un joc suparator intre diferitele tronsoane. Dar si inelele pentru conducerea firului pot constitui un punct delicat, mai ales daca n-au fost alese in mod corespunzator. Astazi inelele cu interiorul din portelan sunt folosite pe scara redusa, datorita fragilitatii lor; ele aveau avantajul de a nu fi in mod practic roase de alunecarea firului; actualmente pe aceste vergi se prefera sa se monteze inele din crom dur sau cu interiorul din agat. Latimea lor trebuie sa fie destul de mare, pentru ca in felul acesta va putea fi marita distanta de lansare, dar trebuie avut grija ca firul sa nu le roada catusi de putin prin alunecarea sa, pentru a se evita distrugerea firelor. Intrucat cu aceste vergi lansarea se efectueaza intotdeauna cu doua maini, locul in care este fixata mulineta trebuie sa fie la o distanta de cel putin 50 cm de baza manerului, care nu trebuie sa aiba un diametru prea mare, pentru a putea fi introdus cu usurinta intr-un suport special pentru vergi atunci cand unealta este fixata pe mal.

Varga pentru pescuitul pe fund trebuie sa fie o unealta foarte robusta cu care sa se poata lansa la mare distanta fire lestate cu plumbaj greu. In plus, soliditatea acestor vergi permite tragerea cu putere a exemplarelor pe care intentionam sa le capturam si care sunt intotdeauna, daca nu grele, cel putin de dimensiune considerabila. Crapi si lini, stiuci si bibani, mihalti si somni sunt capturile care cad in cursele pescarului, fara a mai pune la socoteala mrenele si clenii, care constituie cel mai mare numar al pestilor capturati. Intrucat exemplarele din aceste specii sunt cel mai bine atrase de momeala care se odihneste pe fund in cele mai adanci ascunzisuri ale apelor, este necesar ca varga sa fie rezistenta deoarece trebuie sa le traga cu destula putere la mal.

In mod obisnuit, vergile pentru pescuitul pe fund sunt impartite in trei mari categorii:

- pentru pescuit greu;

- pentru pescuit mijlociu;

- pentru pescuit usor.

Vergile pentru pescuitul greu pot fi foarte lungi sau foarte scurte. Vergile lungi, adica cu lungimea de peste 3,5 m, se folosesc pentru a captura pestii mari sau pentru a actiona in locurile unde curentul este repede sau la mare distanta de mal; diametrul la varf nu este prea mare. Sunt vergi care se indoaie destul de usor. Vergile scurte masoara cel mult 2 m si sunt foarte rigide. Se folosesc numai pentru pescuit in ape foarte repezi si adanci cand momeala trebuie tinuta absolut nemiscata. Se folosesc de obicei pentru pescuitul mrenei, al somnului sau al crapului.

Exista vergi grele, lungi de 4 m, folosite pentru pescuitul cu momeli fixe (nemiscate); modele usoare, elastice de 3 m, folosite pentru pescuitul cu recuperare sau la fix, modele cu rigiditate mijlocie, de 2 m, care-si gasesc o buna intrebuintare la un mare numar de tipuri speciale de pescuit. De obicei aceste vergi au lungimea cu atat mai mare cu cat momeala trebuie sa fie lansata la o distanta mai mare. Pentru pescuitul pe fund mijlociu se folosesc anumite vergi nu chiar atat de robuste pentru a lansa un plumbaj greu, dar suficient de dotate pentru a lansa plumbaje cu oarecare greutate. Sunt vergi in general de 2,5 m, cu varful din fibra de sticla. Sunt foarte raspandite si se folosesc si la alte sisteme de pescuit.

Pentru pescuitul usor sunt folosite de obicei vergi lungi, adica de peste 3 m, si flexibile. Aceasta deoarece plumbajul fiind foarte usor, trebuie sa se foloseasca un fir subtire iar slaba lui rezistenta sa fie compensata prin elasticitatea vergii. Vergile de circa 2 m lungime, usoare si flexibile, se folosesc numai in cazuri rare de pescuit cu momeli in miscare.

O greseala foarte frecventa este aceea comisa de multi pescari care folosesc pentru pescuitul pe fund vergi confectionate pentru lanseta, adica pentru lansarea de momeli artificiale. Fara a pune la socoteala ca in felul acesta distrug in scurt timp unealta, pescuitul lor este de cele mai multe ori prea putin productiv pentru ca procedand asa nu reusesc sa faca o intepare corecta din cauza ca varga este prea scurta. Si nici nu reusesc sa manevreze cu siguranta pestii mari cand acestia sunt intepati. Varga pentru pescuitul la fund fiind destinata sa suporte solicitari mari, este necesar sa se ia cateva masuri de prevedere pentru a-i prelungi durata. Este recomandabil sa fie stearsa perfect dupa ce s-a pescuit cu ea, pentru a inlatura eventualele urme de nisip sau de namol de pe inelele de imbinare; la inchiderea sezonului de pescuit trebuie sa fie revopsita cu grija, in asa fel incat spirele de matase care fixeaza inelele sa fie perfect protejate impotriva agentilor atmosferici, in special a umezelii care ar putea provoca putrezirea acestora. In perioadele cand nu se folosesc, partile metalice trebuie sa fie unse cu vaselina.

Mulineta: si mulinetele destinate pescuitului la fund trebuie sa fie solide. Nu sunt necesare modele cu capacitate mare de recuperare, in general raportul 1:3 fiind mai mult decat suficient; trebuie insa sa aiba o frana buna, potrivita pentru a infasura si desfasura firul si sa fie cat mai simple cu putinta. O mulineta care se invarte foarte usor, construita cu rulmenti cu bile se poate uza foarte repede din cauza nisipului si a namolului care intra in mod sigur intre partile componente. Un dispozitiv complicat, actionat de arcuri sensibile, este distrus de greutatea mare a lestajului care trebuie recuperat.

Firul: pentru firul folosit la pescuitul pe fund nu se pot da reguli precise. Alegerea trebuie facuta intotdeauna in functie de pestele cautat si depinde, deci, in mare masura de momeala folosita. De exemplu, in cazul cand se pescuieste cu mamaliga la crap, nu este indicat sa se foloseasca un nailon de 0,20, pentru ca se poate nimeri intotdeauna un peste mare care rupe nailonul ca pe un fir de par. In cazul acesta, cel mai potrivit fir este desigur de 0,30 sau 0,35. In pescuitul la fund trebuie sa tinem seama ca de cele mai multe ori lansarea proiecteaza firul spre funduri de apa necunoscute, pline de obstacole si atunci iata ca un fir cu o rezistenta buna da posibilitatea de a salva aproape intotdeauna macar lestajul. Se vor pierde carligele legate cu un forfac subtire si mai putin rezistent, dar pierderea va fi neglijabila. In ceea ce priveste lungimea firului infasurat pe mulineta, este suficienta intotdeauna o rola de 100 m, dar trebuie avut grija ca ultimele spire sa fie in contact direct cu marginea bobinei, punand dedesubt, daca este nevoie, un fir de lana pentru a obtine inaltimea necesara.

Si pentru forfacuri (firele de legatura a carligului) pot fi valabile regulile referitoare la rezistenta, mai ales daca se pescuieste in ape pline cu obstacole. Aici captura trebuie trasa lateral la mal, fara a-i oferi loc de fuga, deci trebuie sa dispunem de mijloace adecvate in acest scop, chiar daca, din pacate, sunt in contradictie cu suspiciunea pestilor care, desigur, nu se lasa usor inselati de o momeala legata de un fir prea gros si vizibil. Este mai bine atunci sa riscam pierderea capturilor din cauza ruperii firelor sau e mai bine sa avem un numar mai mic de muscaturi? Fiecare pescar raspunde in felul sau la aceasta intrebare dar, data fiind reducerea actuala a pestilor, e mai bine sa actionam ca in primul caz. Este mult mai bine sa invingem neincrederea pestelui folosind fire de legare a carligului mai lungi, niciodata sub 30 cm, cu scopul de a micsora rezistenta de moment exercitata de lestajul asezat pe fundul apei. Grosimile variind intre limitele de 0,18 si 0,30 sunt suficiente pentru a lupta cu toate speciile de pesti prezenta in apele interioare din tara noastra iar rezistenta produselor aflate actualmente pe piata ofera foarte bune sanse in toate cazurile. Face exceptie capturarea stiucii care adeseori se pescuieste cu o struna din sarma (de otel), din cauza dintilor ascutiti ai acestui peste, care pot taia firul de nailon.

Plumbajul: exista o mare varietate de plumbi necesari pentru pescuitul pe fund in mod corect. In apele curgatoare se folosesc, de preferinta, plumbi de tip plat pentru ca se mentin mai bine pe fund sub actiunea curentului, in timp ce in apele statatoare sunt mai potriviti plumbii obisnuiti sferici sau conici (olive sau pere) care pot fi gauriti sau prevazuti cu o mica vergea interioara (inima) din sarma de alama. Cei cu gauri se folosesc cand urmeaza sa culiseze pe fir, ceilalti in cazul in care sunt aplicati la capatul inferior. In orice caz, greutatea care trebuie folosita este intotdeauna in functie de curent sau de distanta la care urmeaza sa se lanseze.

In rauri se fac tatonari, aplicand mai intai un plumbaj mijlociu care se inlocuieste cu altul mai greu in cazul in care acesta nu rezista la forta curentului.

Cele mai folosite tipuri de plumb pentru pescuitul la fund sunt: plumbul in forma de scoica, sferic, olive, in forma de para, sarma de plumb.

Carligul: despre carlige nu sunt multe de spus: marimea si tipul sunt alese in functie de momeala folosita. Se poate face doar o singura remarca: se vor folosi carlige bronzate, cu varful intors, pentru pestii de talie mare, ca de exemplu crapul, anghila sau linul si carlige Crystal drepte pentru toti ceilalti pesti. Singura consideratie ce se poate face este urmatoarea: in cazul pescuitului la fund cu fir fix este mai bine sa se foloseasca intotdeauna cea mai mica marime pe care o permite momeala. Aceasta deoarece pestii trebuie sa poata musca cu toata increderea momeala, fara a fi alarmati de prezenta carligului.

Momelile: au fost prezentate toate in capitulul referitor la momelile naturale; cititorul poate gasi acolo toate tipurile recomandate pentru pescuitul la fund si modul corect de punere a lor in carlig.

TEHNICA DE PESCUIT

Actiunea de pescuit pe fundul apei nu e prea complicata: pescarul isi lanseaza momelile in locul pe care-l considera a fi cel mai potrivit, apoi aranjeaza varga usor inclinata pe mal si intinde nailonul recuperand o bucata de fir cu mulineta. Pentru a nu trebui sa fie incontinuu atent la varful vergii, poate pune la capatul acesteia un clopotel de semnalizare; apoi nu-i mai ramane decat sa astepte. Cand un peste musca tragand de fir, misca varful vergii imprimandu-i niste vibratii; aprecierea momentului cand trebuie facuta inteparea este poate lucrul cel mai greu.

Intr-adevar, nu toti pestii musca la fel si nici nu reactioneaza in acelasi fel la rezistenta vergii si a plumbajului. Unii, ca de exemplu cleanul mare sau crapul, se limiteaza sa smuceasca o data violent dupa care sau dau drumul momelii sau se inteapa singuri; altii, ca de exemplu mreana, continua sa muste momeala si sunt usor de intepat iar altii, ca de exemplu mihaltul si somnul american inghit adanc momeala si carligul fiind astfel foarte usor de capturat. Un caz particular il constituie stiuca, care atunci cand intalneste un pestisor care o intereseaza nu da atentie firelor si plumbilor, ci musca ferm fara a-i pasa de rezistenta opusa de varful vergii.

Bibanul, alta captura interesanta, are un comportament variabil intrucat uneori musca ferm iar alteori se arata suspicios si prudent. Fiecare peste are o predilectie deosebita pentru un anumit tip de momeala, astfel incat se poate sti daca inteparea trebuie executata imediat sau dupa o anumita perioada de timp, care poate varia de la cateva secunde (mreana) pana la circa un minut (stiuca). Dupa ce pestele a fost intepat nu ne ramane decat sa-i apreciem greutatea si forta dupa zbaterile si rezistenta pe care o opune la tragerea cu varga si deci sa-l scoatem cu fermitate daca este mic si cu prudenta daca este mare.

Aceasta este in sinteza tehnica pescuitului la fund. Dar cate variante pot exista! Si de cate siretlicuri este capabil pescarul pentru a convinge pestele sa muste!

Sunt unii pescari sportivi care, pe buna dreptate, nu intind firul daca actioneaza in ape statatoare; il lasa sa atarne neintins de varful vergii si il supravegheaza tot timpul. Cand se misca si incepe sa se intinda stiu ca e momentul sa execute inteparea.

Altii, de indata ce varful incepe sa se miste, slabesc firul coborand varga pana aproape de suprafata apei si apoi tin firul sub observatie.

Pentru a usura aceasta supraveghere se poate pune pe firul neintins, putin inainte de varful vergii, un mic disc de pluta sau un patratel de carton, prevazute cu o despicatura pentru introducerea firului (kojak).

Ridicandu-se sau coborandu-se, acest dispozitiv poate semnaliza prinderea momelii de catre peste.

Spre deosebire de acestia, sunt pescari sportivi care folosind carlige foarte mari nu le lasa timp pestilor. La prima muscatura inteapa cu violenta facand sa coincida smucitura cu tractiunea pestelui; aceasta manevra se poate executa numai de catre aceia care tin varga in mana si cu anumite momeli de dimensiuni foarte mici.

S-ar putea spune ca in fiecare regiune, daca nu chiar pe fiecare rau mare, exista o tehnica specifica de pescuit pe fund. Uneori este vorba doar de o simpla varianta care se refera la lungimea forfacurilor sau la tipul de lestaj folosit, insa de cele mai multe ori deosebirea este esentiala si de aceea est impusa de conditii specifice de mediu care au determinat folosirea acelei metode speciale care, de-a lungul anilor, s-a dovedit cea mai potrivita.

Tehnica de pescuit pe fund trebuie sa cuprinda neaparat si sistemul de prezentare a momelii si asezarea plumbilor pe fir.

De obicei se pot folosi doua sisteme: cu plumbaj fix si cu plumb culisant.

Daca plumbul este aplicat la capatul firului lestajul va fi fix; forfacurile care poarta carligul, numite in cazul acesta brate, sunt fixate la intervale regulate spre varga, iar lungimea lor va varia in functie de locul de pescuit. In apele statatoare pot fi si scurte, adica 15-20 cm, pentru ca neexistand curent se aseaza oricum pe fund. Dimpotriva, in apele curgatoare lungimea lor trebuie sa fie intotdeauna in asa fel incat dupa ce plumbul se afla pe fund, si ele sa atinga fundul. Deoarece in acest caz firul este asezat oblic pe fund, rezulta ca lungimea strunelor (forfacelor) va varia: prima va fi intotdeauna mai scurta decat celelalte si va masura cel putin 40 cm.

In cazul in care se pescuiesc in ape curgatoare, cu plumb fix, pesti suspiciosi - ca de exemplu crapul - lungimea strunelor va creste astfel incat, intinse pe fund, sa iasa in afara plumbajului cu cateva zeci de centimetri. Vom avea in felul acesta strune lungi iar lansarea va comporta unele dificultati pentru a evita incurcarea intregului ansamblu.

Aceasta dispunere permite ca momelile sa stea bine pe fundul apei iar lungimea strunei face ca pestele sa nu simta rezistenta inerta a plumbului cand apuca momeala.

Mai este apoi cazul unor pesti, ca de exemplu mreana, care nu dau atentie plumbului cand musca; este insa necesar ca momeala sa fie bine fixata pe fundul apei. In cazul acesta mreana, cand se indeparteaza cu momeala in gura, se inteapa singura dand peste rezistenta plumbajului.

Plumbul culisant, dupa cum ii spune si numele, este constituit dintr-o greutate care aluneca pe fir. Este aplicat asadar inainte de struna. De obicei lestajul culisant se realizeaza introducand plumbul pe firul mulinetei; cursa este limitata in partea inferioara de un vartej obisnuit la care se leaga struna cu carligul sau o bucata de fir care are un carlig la capat si altul in pozitie intermediara fixat cu un brat. In unele cazuri exista un forfac fixat sub plumbaj si altul deasupra; la aceasta metoda, nodul de legare a forfacului asezat deasupra plumbului opreste culisarea acestuia.

Plumbajul culisant se foloseste in toate apele; in cele statatoare lungimea forfacului trebuie sa fie mai mare decat in apele curgatoare pentru ca pestii musca mai cu prudenta.

Daca este posibil, e bine sa se foloseasca intotdeauna pentru acest tip de pescuit plumbaj culisant, mai ales daca firul este intins.

Data fiind greutatea plumbajului, acest tip de pescuit pe fund poate fi definit ca mijlociu sau usor, in timp ce pescuitul pe fund cu fir fix va fi intotdeauna un pescuit greu sau mijlociu.

Nadirea: pentru o tratare exhaustiva a se vedea capitolul dedicat nadirii unde, pe langa alte notiuni tehnice, sunt furnizate cele mai importante "retete" pentru prepararea diferitelor tipuri de nada.

LOCURILE DE PESCUIT

De obicei, pescuitul pe fund este practicat in lunile cu temperatura moderata sau calde. De la aceasta regula face insa exceptie pescuitul la stiuca, a carui perioada optima este toamna tarziu si iarna, cand aerul apa incep sa se raceasca. In orice perioada a anului capturile trebuie sa fie cautate in locurile in care adancimea apei este destul de mare, in general de cel putin doi metri. Tocmai din acest motiv cei ce practica pescuitul pe fund aleg pentru a-si arunca undita gropile mai adanci ale raurilor si lacurilor, convinsi ca in acestea se afla intotdeauna o mare concentrare de pesti. In apele unui rau, cele mai bune locuri se afla dupa coturile unde curentul a sapat albia, in locul in care intra un afluent sau incepe un teren mlastinos si afundat, spre mijlocul cursului de apa pe unde trece curentul principal si in lungul malurilor protejate prin lucrari de consolidare.

Numai in cazul pescuitului cleanului si al mrenei prezinta importanta si zona aceea de ape mai putin adanci si repezi care curg pe prundis sau pe nisip. In aceste locuri se pescuieste si cu fire tarate pe fund. Intrucat pescuitul pe fund este indreptat in principal spre ciprinide, acestea vor trebui sa fie cautate in locurile in care curentul nu este prea repede si nu are prea multe bulboane si vartejuri, in locurile in care apa curge la vale incet si constant. Aceasta preferinta este dictata de necesitatea de a mentine momelile nemiscate pe fund, fara ca curentul sa le deplaseze sau sa le agite prea mult, manevra care ar alarma pestii. In general, tot in rauri, daca se pescuieste intr-o groapa, se procedeaza in asa fel incat momeala sa cada pe fundul apei, deoarece aceasta este zona in care pestii se hranesc de obicei.

In apele statatoare zona favorabila este situata intotdeauna dincolo de coroana de ierburi, unde fundul incepe sa coboare, la poalele peretilor pietrosi, in imprejurimile gurilor de varsare ale afluentilor, pe bancurile de nisip sau de pietris asezate la oarecare distanta de maluri, in special unde exista o vegetatie acvatica deasa. Golurile dintre ierburi si stuf sunt intotdeauna folosite de catre pesti ca locuri de trecere si un fir intins intr-una din aceste cai subacvatice da intotdeauna rezultate bune. Se poate pescui pe fund pe fund si acolo unde stuful formeaza desisuri incurcate, chiar daca apa este adanca de numai cativa centimetri. Dimineata si la apusul soarelui crapii si linii se duc in aceste zone, tipice lacurilor si baltilor, pentru a se hrani si uneori e suficient sa descoperi un luminis de cativa metri pentru a putea pescui cu folos.

Pe lacurile mari malurile locuite pot reprezenta locuri foarte bune pentru pescuitul pe fund al clenilor mari, care se apropie de obicei de maluri pentru ca sunt atrasi in mod irezistibil de resturile menajere.

ORELE DE PESCUIT

Orarul de pescuit are o mare importanta in pescuitul pe fund, intrucat bancurile de pesti se deplaseaza la adancimi diferite in functie de ora.

Imediat inainte de aparitia zorilor si pana cand lumina nu e prea puternica, in timpul verii, se poate pescui aproape de mal; chiar si la adancime de sub 1 m se pot gasi crapi si alti pesti de talie mare, dar de indata ce soarele devine puternic, unditele trebuie aruncate in larg, in locurile in care adancimea este mare. La apusul soarelui pestii revin la mal si deci se va pescui la scurt. Primavara si toamna, in schimb, se poate pescui cu folos in tot timpul zilei. Iarna se pescuieste numai in orele mai calde si intotdeauna in locurile mai adanci; intr-adevar pestii se refugiaza aici si numai cand apa se incalzeste putin incep sa se miste, ramanand insa mereu in spatiul ingust al gropilor mai adapostite.

PESCUITUL CU PESTE VIU

In apele interioare traiesc unele specii de pesti denumite in mod obisnuit "pesti rapitori", datorita obiceiului lor de a ataca alti pesti mici pentru a se hrani. Acestei grupe ii apartin pastravul, stiuca, bibanul, mihaltul, cleanul, somnul, salaul si avatul. Toti acesti pesti fac, desigur, obiectul unui tip special de pescuit, acela care exploateaza instinctul lor vorace si-i indeamna sa atace momeala vie - un alt peste mic care le este oferit. Din vremuri indepartate, forma aceasta de pescuit este cunoscuta de pescarii din toata lumea si, pe drept cuvant, se poate spune ca tehnicile mai moderne sunt doar o varianta a sistemelor vechi folosite pentru capturarea unor exemplare mari. Intalnim referiri precise in legatura cu aceste sisteme in scrierile multor autori, incepand cu Oppianos si pana la Isac Walton. Cercetand aceste marturii, pescarii de astazi au reusit sa perfectioneze tehnicile pana la obtinerea unor rezultate cu adevarat remarcabile.

In textele vechi putem citi intr-adevar si recomandarea de a incerca capturarea unor stiuci mari legand de labele unui boboc (de rata) o ancora solida, in speranta ca rapitorul il va ataca. Astfel, mai aflam ca un boistean foarte mic, facut sa se miste in straturile mijlocii ale apei, il determina sa muste pana si pe cel mai prudent dintre clenii din rau. Fiecare pagina din acest volum mai contine si recomandari pentru cele mai potrivite sisteme de capturare ale rapitorilor, sisteme care, in esenta, se dovedesc foarte asemanatoare cu cele folosite astazi. Nu intotdeauna se pot gasi stiuci sau bibani dispusi sa atace; pestele trebuie atatat, trezindu-i-se instinctul de vanatoare; sa se faca deci in asa fel incat sa nu refuze momeala oferita chiar daca nu este flamand. Exista asadar o tehnica speciala de pescuit, care comporta o cunoastere aprofundata a uneltelor necesare pentru a o practica, a momelilor folosite, a modului de a le pastra, de a la transporta si de a le intrebuinta.

UNELTELE

Varga: Folosind pestisori vii, pescarul sportiv poate practica doua forme de pescuit, anume o activitate de asteptare in speranta ca un rapitor observa momeala si o ataca, sau o activitate de miscare, in timpul careia pescarul urmeaza sa-si caute capturile si sa le convinga sa insface pestisorul. Fiind vorba de doua tipuri de pescuit complet diferite, va trebui neaparat sa dispunem de uneltele specifice pentru fiecare dintre ele, deoarece in primul caz, chiar daca vergile sunt lungi si grele, nu provoaca inconveniente, in timp ce in al doilea caz e necesar sa dispunem de unelte usoare care sa permita o deplina libertate in miscari. Sa examinam, deci, mai intai vergile pentru pescuitul de asteptare. Nu le putem numi in sens propriu "vergi pentru pescuitul de fund", deoarece momeala, adica pestisorul, trebuie sa se poata misca si deci sa se roteasca la o anumita distanta de fund. Numai in astfel de cazuri se poate vorbi de un adevarat pescuit pe fund, dar numai cand momeala este tinuta ancorata intr-o anumita pozitie, cu ajutorul unui plumbaj greu. Fiind vorba deci de un pescuit care nu impune mari deplasari, se vor putea alege si vergi grele. Daca odinioara erau construite din bambus solid, actualmente se prefera folosirea unor modele mai usoare, din fibra de sticla. De aceea avem posibilitatea sa alegem intre vergile cu mulineta si vergile simple. Primele sunt, desigur, cele mai indicate deoarece, pe langa faptul ca permit explorarea unei zone mai intinse de apa, dau posibilitatea unei lupte mai eficace cu acele exemplare enorme, din pacate foarte rare, care accepta uneori momeala vie. Totusi, si pentru modelele de lanseta folosite in acest caz, se impune o subimpartire. Pentru aceia care pescuiesc in ape curgatoare sunt mult mai utile vergile lungi si grele (preferinta este dictata de necesitatea de a folosi uneori plumbaj chiar si de peste 50 g), in timp ce pentru pescuitul in lacuri si balti, unde se foloseste mai ales o pluta de sustinere si deci un plumbaj usor, varga trebuie sa fie, de asemenea, lunga, dar mai usoara si deci inzestrata cu o mai mare elasticitate si flexibilitate. In concluzie se poate spune ca pentru pescuitul in rauri este indicata o varga de bambus prevazuta cu inele de conducere a firului, in timp ce pentru apele statatoare este mai bun un model din sticla tubulara.

In ceea ce priveste vergile fixe, desi in momentul de fata sunt folosite foarte putin, trebuie sa precizam ca este necesar sa fie foarte lungi si foarte solide. O varga buna de bambus sau o varga din sticla tubulara de circa 6 m poate insa sa le fie foarte utila acelora care se dedica in special capturarii bibanului in lacuri si balti. Dupa cum se poate deduce, aceste vergi nu sunt de tip special si este foarte usor ca printre uneltele fiecarui pescar sa se afle una sau mai multe de acest fel.

Mai complicata este poate cautarea unei vergi potrivite pentru pescuitul din miscare. Daca este adevarat ca pentru a pescui la biban din barca ne putem folosi foarte bine de o varga pentru lansare usoara sau mijlocie, tot atat de adevarat este ca pentru a incerca capturarea unor stiuci mari se impune folosirea unor vergi mai puternice si mai solide. Tot pentru a simplifica am putea spune ca pescarul din miscare are nevoie de doua vergi pentru lansare (lansete): una usoara pentru pesti de talie mijlocie, adica pana la greutatea de 1 kg, si una grea, pentru exemplarele mai mari. Pescuind din barca, va trebui sa preferam vergi scurte, in timp ce de pe mal, de cele mai multe ori, este potrivit sa folosim o varga lunga, care sa ne permita sa dominam capturile cu priceperea necesara pentru a evita sa se bage in denivelarile fundului si ale malurilor. In orice caz va fi necesar sa folosim vergi cu rigiditate diferita in functie de specia de peste cautata. Din moment ce am vorbit despre rigiditatea vergi, sa examinam motivele care recomanda alegerea, tinand seama si de aceasta caracteristica.

In primul rand trebuie sa amintim ca majoritatea capturilor nu au o greutate prea mare; intr-adevar, un biban de 500 g, sau un clean de 1 kg sunt deja considerati de marime importanta, deci pentru aceste specii varga poate fi flexibila, pentru a evita ruperea firului cu care se incearca capturarea. Stiuca ajunge sa treaca usor de 3 kg, de aceea este necesara o varga mai rigida, care sa permita o manevra de recuperare destul de ferma; somnul poate avea talii si mai mari.

Mai trebuie sa tinem seama si de rezistenta maxilarelor sau a peretilor bucali ai diferitilor pesti. Un biban sau un clean nu pot fi tratati cu violenta, pentru ca au gura foarte delicata ce se sfasie usor, deci pentru acestia sunt necesare vergi flexibile, in timp ce stiucile au maxilarele solide, astfel incat pot fi scoase cu fermitate sin apa. In afara de aceasta, duritatea cerului gurii la acesti pesti este atat de mare incat este nevoie de o intepare ferma pentru a reusi sa patrunda carligul; O astfel de intepare viguroasa se realizeaza in mod corect numai cu o varga suficient de rigida. Sa incercam deci sa stabilim care este deosebirea dintre o varga rigida si o varga flexibila. De obicei pescarii spun ca un varf este flexibil cand diametrul sau la capat nu depaseste 2-3 mm; o astfel de dimensiune indica faptul ca unealta se indoaie cu deosebita usurinta la tractiune, descriind un arc foarte pronuntat cand este supusa la efort.

O varga prevazuta cu un varf de dimensiune mai mare decat cea mentionata va fi mai rigida, desi rigiditatea propriu-zisa este caracteristica vergilor care se indoaie numai daca sunt solicitate la un efort de multe kilograme.

Mulineta: si pentru aceste unelte este valabil, partial, ceea ce s-a spus mai inainte referitor la vergi. Intr-adevar, nu exista mulinete concepute in mod special pentru pescuitul cu peste viu. Se folosesc deci modelele obisnuite, alese dupa criterii specifice. Se poate spune ca cele grele pot fi folosite cu succes numai pentru acele tipuri de pescuit care impun folosirea unui plumbaj de peste 30 g, din cauza proprietatilor lor de rezistenta la uzura si a unei mai mari capacitati de tractiune, in timp ce modelele usoare si mijlocii se preteaza la toate celelalte forme de pescuit. Fireste, pescarul trebuie sa aleaga cu pricepere, deoarece cu siguranta ca nu se poate folosi cu eficienta o mulineta "micron" pentru pescuitul stiucilor mari, chiar daca se foloseste plumbaj de numai 3 g; aceasta deoarece o unealta de acest fel nu permite tragerea ferma a unui exemplar care dupa infigerea carligului se zbate cu toata puterea. O mulineta foarte mica poate servi cel mult la capturarea bibanilor de talie mijlocie. Data fiind dificultatea alegerii, pescarul va opta pentru modelele de tip mijlociu, care datorita caracteristicilor lor pot fi indicate pentru mai multe intrebuintari. Intotdeauna vor fi mulinete cu bobina fixa, intrucat atat cele rotitoare simple cat si cele care multiplica de 4 ori necesita lanseuri prea violente, care ar pune in pericol integritatea pestisorilor folositi ca momeala.

Firul: Trebuie impartit in doua parti. Prima, adica aceea care ramane infasurata pe mulineta si care nu este niciodata in contact cu pestele si a doua, adica struna, care adeseori patrunde in gatul capturii. Referitor la prima portiune, vom spune pe scurt ca aceasta trebuie sa fie aleasa proportional cu talia si deci cu greutatea capturilor pe care presupunem ca le vom face, si, pe cat posibil, de o culoare care sa se potriveasca perfect cu mediul si apa in care va fi cufundata. De obicei, la pescuitul cu peste viu, nu se insista prea mult in alegerea firului. Astfel, pentru biban, se folosesc de preferinta fire cu diametrul maxim de 0,20, in timp ce pentru stiuca sau somn se ajunge chiar si pana la 0,40, desi dimensiunea medie care trebuie sa se foloseasca in acele locuri in care exemplarele mari sunt numeroase este cuprinsa intre 0,30 si 0,35.

Struna insa trebuie sa fie examinata mai amanuntit. Pentru unii pesti se impun calitati deosebite, care fac necesara folosirea unor materiale speciale. Deoarece numarul pestilor rapitori nu este mare, sa examinam alegerea acestei foarte importante parti a uneltelor, de care poate depinde chiar si rezultatul actiunii de pescuit, in functie de fiecare rapitor. Sa incepem cu stiuca, considerata rapitor prin excelenta. Are o gura prevazuta cu mai multe serii de dinti foarte ascutiti, indoiti inapoi, cu care reuseste sa reteze un fir de orice sectiune, in afara de cazul cand firul trece printre un dinte si altul fara a fi retezat.

Pescarii au incercat toate mijloacele: infasurand firul de nailon cu o lita subtire de cupru, in asa fel incat il faceau rezistent, pastrand totusi o flexibilitate foarte buna; incercand cu par de cal sau cu nailon rasucit, cu speranta ca firul nu va fi retezat de dintii rapitorului, incercand sa pescuiasca chiar si cu fir de matase impletita. Dupa incercari repetate s-au dat batuti si au trecut la sarme de alama, de cupru, de otel. Aceasta din urma a fost apoi adoptata definitiv. Sarma de otel simpla prezinta insa gravul inconvenient ca este casanta cand prinde cate o indoitura gresita, de aceea se folosesc impletiturile subtiri, strune foarte bune din mai multe fire avand uneori un diametru chiar si de numai 0,10 mm si o rezistenta de circa 2 kg.

In tabelul urmator aratam corespondenta dintre siglele internationale si diametrele impletiturilor subtiri din otel.

8/0 = 12/100

7/0 = 14/100

6/0 = 16/100

5/0 = 18/100

4/0 = 21/100

3/0 = 24/100

2/0 = 27/100

1/0 = 30/100

Vopsite in culori opace pentru a se asorta cu vegetatia, aceste sarme se pot innoda si lega ca orice fir. In incheiere vom mai mentiona doar ca pentru a lega perfect strunele metalice la un carlig sau la o ancora este intotdeauna mai bine sa lipim legatura cu cositor sau sa fixam nodul cu ajutorul unei infasurari usoare cu fir de matase, vopsit apoi cu lac de nitroceluloza. In ultimul timp s-au obtinut rezultate foarte bune confectionand strune formate din mai multe fire sintetice subtiri rasucite. In conditii speciale de lumina si de limpezime a apei sunt mai putin vizibile si, cand musca, pestele le vede mai putin decat vede un fir mai rigid si cu diametrul mai mare. Sunt utile mai ales cand trebuie sa se foloseasca diametre mai mari de 0,25.

Bibanul, cu firea sa destul de naiva, se arata uneori deosebit de banuitor, mai ales in unele locuri, asa incat adeseori suntem obligati sa-l pescuim cu fire fine, care fac recuperarea lunga si problematica. Cleanul atinge maximum de suspiciune; intr-adevar, reusim sa-l pescuim cu succes numai cu strune sub 0,15. Sa mai adaugam ca numai in apa perfect limpede accepta momelile vii; Putem deci usor sa ne dam seama cata dificultate prezinta capturarea sa.

Pluta: constituie o mare dificultate pentru pescar la pescuitul cu peste viu. Rapitorul atinge momeala vie, poate o si ucide printr-o muscatura, apoi, simtind rezistenta plutei, da drumul prazii. S-ar putea obiecta ca pentru a evita inconvenientul este suficient sa se foloseasca o pluta usoara, care sa se scufunde cu usurinta. Dar o asemenea pluta nu ar rezista nici macar la tractiunea momelii vii. Poate fi folosita numai in cazul pescuitului cu pesti vii mici si probabil aceasta explica motivul pentru care bibanul si cleanul sunt capturati cu oarecare usurinta cu acest sistem. Procedand in ordine, sa examinam mai intai, iara, stiuca. Pentru capturarea sa este nevoie de o momeala vie (oblete, caras, boistean, babusca, rosioara mica), lunga de 5 - 10 cm, dar aceasta momeala, in ciuda dimensiunilor sale reduse, reuseste sa scufunde cu usurinta orice pluta in forma de fus. Din aceasta cauza multi folosesc mingi de ping-pong din celuloid, care sunt foarte rezistente la scufundare, sau dopuri mari (de damigene).

S-a mai incercat sa se inlature acest neajuns folosind plute speciale din material plastic prevazute cu o gaura in partea de sus, in asa fel incat de indata ce stiuca trage pentru prima oara, se umplu complet cu apa si devin deci practic lipsite de rezistenta. Acestea sunt mai rare.

Mai potrivit poate este sistemul de a lega la fir doua sau trei plute in serie, astfel incat rezistenta sa se imparta, dar sistemul acesta este valabil numai pentru apele de mica adancime, in care nu este necesar sa se foloseasca pluta culisanta. Folosirea acesteia din urma se impune, dupa cum am vazut deja, cand distanta dintre momeala si pluta depaseste lungimea vergii, adeseori chiar si de doua sau de trei ori. Pluta culisanta propriu-zisa, care culiseaza pe toata lungimea firului si care este oprita in partea de jos de un alt suport mic, este indicata pentru clean, dupa cum vom vedea mai departe, dar devine imposibil de folosit pentru stiuca, deoarece pestisorul care trage in jos sfarseste prin a se baga in algele de pe fund. Nu ramane, asadar, decat vechiul sistem al plutei voluminoase, cu dimensiunea si profilul alese in asa fel incat pestele momeala sa se poata scufunda doar cu mare greutate. Cand se va scufunda ferm, inseamna ca stiuca a atacat cu siguranta momeala.

Pentru salau nu se foloseste aproape niciodata pluta iar cand se foloseste - se folosesc momeli mici care pot fi sustinute si de plute foarte sensibile fara a alarma pestele. Daca pescuitul are lor in apa curgatoare, muscatura este atat de violenta incat orice pluta dispare dintr-o data sub apa.

Pentru biban momeala este intotdeauna foarte mica, un oblete de cel mult 5 cm; de cele mai multe ori, insa, se foloseste sau , pesti momeala care practic nu reusesc sa scufunde nici o pana, astfel ca alegerea plutei nu prezinta probleme. Daca este necesar sa se pescuiasca in larg si deci sa se foloseasca o pluta mai voluminoasa din cauza unui lestaj mai greu, practic nu exista probleme deoarece urmeaza sa se captureze pesti mai naivi, care nu dau prea mare atentie rezistentei plutei.

Clenii, in schimb, sunt atat de banuitori incat dau drumul oricarei momeli care le opune oarecare rezistenta.

Carligul: pentru pescuitul cu pesti vii se pot folosi carlige de toate felurile; incepand de la obisnuitele modele Crystal, pana la ancore cu doua sau trei varfuri. Pentru capturile de talie mijlocie (biban si clean) se foloseste de obicei carligul Crystal simplu, de marime destul de mare, tinand seama atat de dimensiunile pestelui pe care dorim sa-l capturam, cat si de acelea ale momelii folosite.

Trebuind sa luptam cu pesti mai robusti, ca de exemplu cu stiuci, este preferabil sa se foloseasca un carlig de tip forjat sau acele carlige speciale albe cu tija foarte lunga si cu indoitura perfect conturata.

In cazul acesta, carligul poate fi ales chiar si de nr. 1, pentru ca este vorba de prins pesti care au o deschiderea a gurii foarte mare.

Ancorele pot avea doua, trei si chiar patru varfuri. In afara de aceasta pot fi cu profil unic, cand cele doua varfuri sunt asezate in acelasi plan, uneori usor divergente.

Tot in cazul ancorelor putem gasi modele prevazute cu doua carlige lungi si unul mai scurt care serveste la fixarea pestelui momeala, precum si modele prevazute cu un fel de ac folosit pentru a consolida prinderea momelii. Acul este introdus sub piele, pe partea laterala a pestelui momeala.

In tara noastra se folosesc de obicei ancore cu trei carlige identice, in timp ce in alte tari sunt foarte folosite modelele cu un carlig mai mic sau indoit sub un unghi fata de tija pentru ca, pe langa fixarea mai buna a pestelui viu si mentinerea in viata o mai mare perioada de timp, sunt mai putin observate de rapitori, care ataca deci momeala cu mai multa incredere.

De obicei carligele simple se monteaza pe strune din fir, dar in unele cazuri, de exemplu pentru pescuitul la stiuca, trebuie sa fie legate la o struna metalica. In cazul acesta, deoarece au o pana de tip normal, trebuie sa se procedeze la o montare speciala. Fiind vorba de un sistem foarte simplu, il explicam pe scurt.

Struna metalica este sprijinita pe tija carligului si trece  ce circa 3 cm dincolo de indoitura; se infasoara cu o sarma subtire de cupru arsa incepand de la pana si pana la indoitura carligului. Se indoaie apoi o sarma de otel in partea de sus la contactul legaturii deja facute si se repeta legatura cu sarma de cupru in sens invers, fixand-o insa langa pana printr-un nod strans cu o penseta. Pentru a asigura tinerea carligului este suficient sa se acopere legatura din cupru cu cateva pensulari cu un lac de nitroceluloza foarte gros, dar este preferabil, desigur, sa se efectueze o lipitura usoara cu cositor pe toata lungimea infasurarii. Pentru a fi siguri ca cositorul face priza, este nevoie sa se foloseasca un acid special pentru suduri si intrucat acidul ar putea ataca atat carligul cat si struna, este absolut necesar sa spalam perfect zona lipita, ungand-o apoi cu un strat subtire de ulei lubrifiant.

Asezate in pliculete din hartie parafinata sau din plastic, carligele astfel pregatite pentru folosire nu-si modifica calitatile un timp indelungat.

Ancorele se leaga foarte simplu la strunele metalice, intrucat este suficient sa se rasuceasca otelul dupa urechiusa si sa se fixeze legatura cu o picatura de cositor. Unii obisnuiesc sa lege carligele simple la sarma de otel folosind nu sarma de cupru, ci un fir de matase rasucit. Metoda este, desigur, mai simpla, insa sarma tinde sa taie legatura; in cazul capturarii unor stiuci de talie mare, exista pericolul ca matasea sa fie retezata si captura sa scape.

In acelasi mod in care s-a fixat ancora la sarma, la capatul opus al strunei se aplica vartejul sau un inel mic, care serveste la legarea agrafelor cu vartej. Pentru toate aceste tipuri de legatura insa, majoritatea pescarilor folosesc cu incredere produse gata confectionate.

Plumbajul: lestajul care se foloseste la pescuitul cu peste viu variaza mult in functie de cerintele reclamate de fiecare forma de pescuit practicat. Poate consta dintr-o serie de bile mici despicate, utile pentru echilibrarea unei plute mici, dintr-un plumb greu de forma prismatica, folosit la pescuitul stiucii pe fund in ape curgatoare, sau dintr-o oliva simpla care culiseaza pe fir. In functie de pestele cautat, locul si activitatea de pescuit, greutatea lestajului va fi modificata, astfel incat poate trece de la cateva fractiuni de gram pana la 100 de grame si chiar mai mult. In general, in apele statatoare, greutatea nu este prea mare, chiar si atunci cand momeala trebuie sa se ancoreze solid pe fund; circa 20 g sunt suficiente pentru a trage in larg si in adanc pestele viu si, in plus, greutatea e suficienta pentru a impiedica momeala sa deplaseze firul de la locul dorit. Folosind o pluta sau pescuitul prin asa-zisul sistem "cu recuperare", lestajul este si mai redus, astfel ca in majoritatea cazurilor este suficienta o greutate de 5-10 g.

In apele curgatoare, in special in cele repezi, lucrul este cu totul diferit; aici este necesar ca momeala, ajunsa pe fund, sa ramana complet nemiscata in pofida fortei curentului apei. Iata ca se impune necesitatea unor greutati cu adevarat mari, mai ales daca incercam sa capturam rapitori care traiesc la adancimi mari, foarte agitate. Acelasi pescuit cu pluta necesita un plumbaj greu, intrucat trebuie evitat ca involburarea apei sa ridice momeala de pe fund sau de la adancimea la care se pescuieste.

In afara de greutate trebuie sa stim sa alegem si tipul plumbajului, deoarece se pot realiza plumbaje de aceeasi greutate prin sisteme diferite. La pescuitul cu pluta fixa pe fir, sistemul de distribuire a greutatii, impartind-o in multe bile mici, este cel mai bun. Acest sistem nu se poate aplica daca pluta este culisanta.

Inainte de toate lansarea devine dificila din cauza numeroaselor bile si, pe langa aceasta, momeala coboara pe fund cu o viteza foarte redusa ceea ce poate constitui, in unele cazuri, un inconvenient. Se impune deci folosirea unui plumbaj grupat, adica format dintr-o singura greutate, aplicat la o distanta potrivita de momeala; un plumbaj format in acest mod va fi observat cu usurinta de catre pesti, asa incat este preferabil sa se foloseasca un plumbaj care sa culiseze pe o portiune limitata de fir, in asa fel incat atunci cand un peste musca, sa nu-i observe imediat inertia. De obicei in cazul acesta plumbajul este format dintr-o oliva gaurita care culiseaza intre doua bile despicate asezate la o distanta de circa 50 cm una de cealalta si care au functia de opritor atat in partea de sus cat si in partea de jos. Pescuind pe fund se poate folosi un plumbaj asezat la capatul firului; intotdeauna este fix si serveste bineinteles la acele actiuni de pescuit in care pestele viu trebuie sa ramana nemiscat pe fund intr-un loc anume. Sau poate culisa pe fir si, in acest caz, se foloseste in general la tipurile de pescuit "cu recuperare". In ambele cazuri lestajul consta dintr-un singur plumb.

Accesorii: putine unelte pot fi considerate accesorii speciale pentru pescuitul cu peste viu.

Cel mai important este acel triunghi metalic, confectionat din sarma de otel, caruia i se spune "pater noster". Serveste pentru a tine la distanta firul cufundat perpendicular, momeala si in acelasi timp, fiindca se poate roti, ii ofera pestisorului libertatea de miscare.

De obicei accesoriile de acest fel sunt denumite "seturi pentru stiuci" si se pot cumpara in diferite marimi. Se fixeaza pe fund la cca. 50 cm de fund, in asa fel incat pestele viu sa se poata misca foarte aproape de fundul apei. In ape statatoare, deasupra lui "pater noster" se aplica o pluta sferica mare, vopsita in negru, astfel incat sa asigure o pozitie perfect verticala a firului; pe langa aceasta, pluta da posibilitatea de a nu se intinde firul, asa incat cand un peste musca, nu se simte rezistenta varfului vergii.

Acelasi scop il au si vartejurile cu trei urechi de legare, confectionate fie in forma de triunghi, fie in forma de T. Ultimele se gasesc mai usor in comert. Legand struna de urechea laterala, se poate evita rasucirea momelii pe firul principal, astfel incat se va forma un ansamblu care are in partea de jos plumbajul legat la o portiune de fir, lateral struna cu carligul si momeala, iar in partea de sus firul mulinetei.

Pentru pescuitul in ape bogate in alge mai exista niste plute mici numite "sustinatoare", care se fixeaza pe fir inaintea plutei propriu-zise. Au o lungime de cca. 1 cm, sunt cilindrice, cu diametrul de aproximativ 5mm. Scopul lor este de a tine firul ridicat la suprafata apei, de aceea pe acesta se fixeaza doua sau trei, la circa 50 de centimetri una de cealalta.

MOMELI

Teoretic, orice peste mic poate servi la capturarea unui rapitor, insa exista specii care sunt mai indicate, datorita caracteristicilor lor specifice. Vom enumera in continuare, in ordine alfabetica, aceste specii; pe langa aceasta, se vor arata, in general, rapitorii pentru care ele se dovedesc mai eficace.

Babusca: in lacuri, in canale si in balti, este o momeala foarte apreciata de catre stiuci si daca are talia mica, adica daca nu trece de cca. 6 cm, si de catre biban si Micropterus Salmoides. Deoarece babusca are tendinta de a se ascunde in vegetatia acvatica, trebuie sa fie folosita la oarecare distanta de alge ori de trestii, sau pescarul trebuie sa se foloseasca de mijloace cu care sa impiedice momeala sa se ascunda printre obstacole.

Dupa ce este prinsa in carlig nu face multe miscari si, daca este agatata de buza, dupa scurt timp se lasa sa atarne inerta. Este nevoie asadar sa se inlocuiasca des sau sa se miste din cand in cand firul pentru a le revitaliza.

Babustele de talie mijlocie se prind de obicei de spate cu ajutorul unei ancore de marime proportionala cu dimensiunile lor. Acesti pesti se captureaza usor cu undita la locul de pescuit si, deoarece necesita o cantitate foarte mica de oxigen, pot fi transportati foarte usor.

Boarta: poate fi pescuit cu vergi usoare, plute foarte sensibile si carlige microscopice prinzand pe ele bucati de rama sau larve de musca. Cand este nevoie sa avem la dispozitie o cantitate mai mare se foloseste plasa, acest peste fiind considerat ca o momeala foarte buna pentru avat si salau. Deosebit de populate in boarte sunt apele linistite, unde se poate face o rezerva suficienta, fara prea multa pierdere de timp, folosind metoda cu sticle mari, pe care o vom explica mai departe.

Ca toti pestisorii vii, si boarta are nevoie de ingrijiri pentru a ramane in viata, de aceea va trebui ca recipientul cu momeala sa fie tinut in apa curenta sau cel putin sa se schimbe apa foarte des.

In afara de avat, este o momeala foarte buna si pentru bibani si stiuca.

Trebuie prin cu finete de cele doua buze in carlige cristal, de la nr. 5 la nr. 8.

Caracuda: este unul dintre pestii cei mai folositi ca momeala de catre pescari, indeosebi pentru capturarea stiucii, somnului si salaului. Este foarte rezistenta pe carlige. Se preteaza pentru pescuitul pe fund precum si pentru acela in straturile mijlocii ale apei, dar nu este recomandabil sa se foloseasca in locurile cu multe plante acvatice, din cauza tendintei lui de a se ascunde printre acestea. Se prinde in carlig de buza, sau dupa inotatoarea dorsala, daca este de marime mijlocie.

Obletele: obletii mici, cu lungimea de maximum 4 cm sunt foarte eficienti pentru pescuitul bibanului; obletii ceva mai mari sunt potriviti in schimb pentru clean, in timp ce exemplarele si mai mari servesc numai la pescuitul stiucii, salaului si avatului.

Pentru capturarea obletilor mici, se poate folosi o varga prevazuta cu carlige mici sau o plasa cu ochiuri foarte mici si dese.

Fiind foarte delicati, obletii pot fi mentinuti in viata numai schimband incontinuu apa din recipientul in care sunt pastrati sau avand grija de a face o oxigenare permanenta cu ajutorul unui aparat special. In sezonul rece transportul lor este mult mai usor decat in sezonul cald, perioada in care mor in numar mare.

Obletele se prinde de buza pe un carlig simplu sau pe o ancora; doar pentru pescutul cleanului se prefera prinderea de coada.

Porcusorul: este foarte apreciat ca momeala naturala pentru pescuitul bibanului si al cleanului. Poate fi prins in canele si in gropi cu ajutorul unei plase cu ochiuri foarte mici cu care se scotoceste pe fundul apei. Porcusorii stau ascunsi in nisip si in mal, mai ales in apropierea algelor.

Datorita rezistentei lor pot fi pastrati un timp indelungat intr-un recipient incapator, tinut la racoare si intr-un loc intunecos; singura precautie pe care trebuie sa o avem in vedere este de a schimba des apa sau de a lasa un curent slab de intrare si de iesire, asigurand o primenire lenta dar continua.

Cu porcusorul se pescuieste razant pe fund sau cu firul prevazut cu pluta; pestisorii trebuie sa fie prinsi de cele doua buze intr-un carlig subtire, de marime proportionala cu talia lor. Pentru a fi manevrati este indicat sa fie infasurati usor intr-o carpa.

Rosioara: ambele varietati de rosioara, adica rosioara comuna si rosioara cu pana rosie, sunt foarte potrivite pentru pescuitul stiucii. Fiind vorba de momeli destul de mari, este necesar sa le prindem in ancore destul de mari, care de obicei sunt fixate de  spinarea pestelui. Rosioara se mai poate monta pe unelte speciale, prevazute cu doua sau trei ancore, in asa fel incat sa avem certitudinea ca atunci cand stiuca ataca oricare parte a corpului pestisorului, se va agata cel putin intr-un varf.

Lungimea preferabila a rosioarelor care se folosesc ca momeala este cuprinsa intre 7 si 10 cm; cele mai mari pot servi pentru a incerca capturarea unor exemplare mai mari.

Daca dorim sa avem rezultate bune, pescuitul cu rosioara trebuie sa aiba loc la oarecare distanta de vegetatia acvatica, deoarece pestele acesta are obiceiul de a-si cauta refugiul printre alge. In mod obisnuit rosioarele se captureaza direct la locul de pescuit, insa datorita insusirilor lor de rezistenta, pot fi transportate cu destula usurinta.

Soretele: numai pestii foarte mici din aceasta specie, nu mai lungi de circa 3 cm, sunt eficace pentru pescuitul bibanilor, si uneori chiar si al stiucilor mici. Se captureaza cu varga sau cu plasa la locul de pescuit si se prind de spinare cu un carlig de nr. 5 -7. Prins astfel, soretele continua sa se agite mult timp.

Aceasta momeala vie nu da rezultate bune in toate apele: in lacuri insa, unde soretele se afla in numar mare, adeseori se dovedeste foarte bun.

Tiparul: este o momeala foarte potrivita in pescuitul somnului, datorita usurintei cu care poate fi reperat, ca si datorita rezistentei sale si transportului usor. In plus, acest pestisor, daca este prins cu delicatete in carlig, traieste si se misca ore intregi, evitand ca pescarul sa controleze in continuu vitalitatea momelii.

De obicei tiparul se prinde in carlig de buza, daca este mic, sau de spinare daca este de talie mijlocie. Unii folosesc sisteme mai complexe de prindere in carlig, bazate pe folosirea a doua sau trei carlige care sunt agatate pe partile laterale sau in apropierea cozii.

Contrar unor pareri, nu este un peste potrivit pentru toate apele; intr-adevar, daca apa este opaca, e slab vazut de catre somn si este indicat deci sa incercam cu pesti-momeala cu solzi mai stralucitori. In afara de aceasta nu se preteaza pentru pescuitul in locurile pline cu vegetatie acvatica pentru ca se ascunde imediat in aceasta, de aceea folosirea sa este limitata la pescuitul in straturile mijlocii ale apei, cu fir sustinut de pluta, sau in locurile cu fundul liber de obstacole.

Zvarluga: peste foarte mic, cu lungimea de aproximativ 10 cm, care se foloseste in special ca momeala pentru somn si salau.

Zvarluga traieste in rauri si lacuri de ses, ascunsa printre pietre si avand o culoare inchisa foarte mimetica (variabila in functie de mediul inconjurator).

Se poate captura cu undita prevazuta cu carlige mici in care se prin rame, sau cu plase si chiar cu mana, scotocind pe fundul apei.

Metode de prindere in carlig a pestilor vii: inainte de vorbi despre aceste sisteme este bine sa ne referim la felul in care se tin in mana pestii vii in timp ce se fixeaza pe carlig, pentru ca putini stiu sa execute aceasta operatie foarte delicata cu precautiile necesare.

Daca pestisorul este maltratat. alta tura.