|
|
|
Scoala culturalista engleza s-a nascut la mijlocul secolului XX, din necesitatea unei rupturi cu traditia cultural-literara care nu se ocupa decat de fenomenul culturii de elita, si ca raspuns la abordarile scolii behavioriste in privinta mass-mediei. Drept precursori, pot fi citati F.R.Lewis, Raymond Williams si Richard Hoggarth; ultimul dintre acestia avea sa fondeze Centrul de la Birmingham pentru Studii Culturale Contemporane(prescurtat CCCS).
Initiatorii, cu totii teoreticieni de inspiratie politica social-democrata, erau interesati sa apere valorile culturii traditionale a clasei muncitoare britanice (popular culture), care, considerau autorii, era amenintata de evolutiile societatii dupa primul razboi mondial, ca si de dezvoltarea a ceea ce studiile asupra mass-mediei au denumit 'industria culturala'.
Aveam de a face deci cu o reflectie asupra functiei sociale si politice a culturii de masa, gandita ca un aparat in cadrul unui sistem mai larg de dominatie.
Analiza, de esenta marxista, isi propunea sa ofere un model cauzal al relatiilor dintre un anumit tip de cultura si procesele sociale. De aceea, unul din conceptele fundamentale era cel de ideologie, introdus de marxisti pentru a explica determinismul social al constiintei.
Raymond Williams, unul din reprezentantii importanti ai scolii culturaliste engleze, citeaza trei utilizari principale ale acestui concept:
'1. Un sistem de credinte caracteristic unei anumite clase sau unui anumit grup social.
2. Un sistem de credinte iluzorii - idei false sau falsa constiinta - care contrasteaza cu adevarul sau cu cunoasterea stiintifica.
3. Procesul general de producere a sensurilor si ideilor'(cf. Fiske(1996), p. 165)
Primul sens este comun cu cel folosit in psihologie. 'Psihologii folosesc termenul de 'ideologie' cu referinta la modul in care atitudinile sunt organizate in patternuri coerente' (Fiske(1996), idem). Dar ideologia nu este determinata de multimea de atitudini si de experiente ale individului, ci este, in acceptiunea clasica a termenului, social determinata.
In cel de-al doilea sens, ideologia se apropie de conceptul de 'simt comun'. Cu mult inainte de a deveni constient de sine, la nivelul cunoasterii stiintifice, omul a devenit constient de el insusi prin intermediul ideologiei' (Zamfir(coord), 286). Dar cunoasterea comuna are un caracter iluzoriu, iar aceasta 'constiinta falsa' capata, in viziunea marxista, un caracter de mistificare. 'Ideologia este un proces pe care asa-numitul cugetator il implineste, ce-i drept, in chip constient, dar fals constient. Adevaratele forte motrice care-l pun in miscare ii raman necunoscute, altfel n-ar fi un proces ideologic. Prin urmare, el isi inchipuie forte motrice false, aparente'.(F. Engels, Scrisoare catre Mehring, 1893 - citata in Zamfir(coord.), p.286). Ideologia este un sistem de reprezentari neadecvate in comparatie cu cunoasterea stiintifica, intrucat: a) este conforma cu orientarea de interese a unui grup dat, fiind prin urmare partiala, si b) implica o 'constiinta de sine' a carei emergenta este de tip oarecum spontan.(Zamfir(coord), p. 286)
Cea de-a treia acceptiune a termenului de ideologie, aceea de proces general de producere a sensurilor si ideilor (Fiske(1993), p. 167), s-a impus in cea de-a doua jumatate a secolului XX, fiind rodul unei sinteze realizata de scoala de la Birmingham si de structuralismul semiotic francez, sinteza realizata in studiile asupra mass-mediei si culturii de masa, care au 'redescoperit' termenul de ideologie.
Este expresia unuia din teoreticienii de notorietate in acest domeniu, Stuart Hall, care in studiul 'The rediscovery of 'Ideology': the Return of the 'Repressed' in Media Studies' (Hall(1982)) a sintetizat principalele etape care au condus la adoptarea termenului de ideologie drept termen-cheie al studiilor despre mass-media si cultura de masa.
Hall distinge trei faze distincte in domeniul cercetarilor asupra mass-media si culturii de masa desfasurate incepand din anii '20 si pana in prezent. El se va concentra asupra tranzitiei dintre faza a doua si a teia, intre anii '60 si '80, cand se naste o paradigma alternativa, critica.
Intre anii '20-'40, cercetatorii vad mass-media ca avand o actiune cu efecte pur negative asupra societatii. Cercetarea dintre anii '20-'40, marcata de abordarea behaviorista, respinge aceasta viziune, concentrandu-se asupra potentialului mass-media de a produce efecte pozitive si negative. Abordarea behaviorista va folosi un model simplist al mass-mediei, privite ca oglinzi neproblematice ale societatii, prin care se reflecta, in mod democratic, aspectele pluraliste ale societatii americane. Daca teoreticienii scolii de la Frankfurt atrageau atentia asupra potentialului manipulator al culturii de masa, cercetatorii empiristi anuntau 'sfarsitul ideologiei', intr-o societate caracterizata de pluralism si de lipsa conflictelor sociale sau politice irezolvabile. Puterea de influenta a mass-mediei era relativ scazuta, intrucat ea nu facea decat sa intareasca acele valori si norme ale tarii care ajunsesera la o larga intemeiere consensuala.(Hall (1982), p.61)).
Dar, explica autorul, aceasta incredere optimista in consens avea sa fie curand spulberata de teoria deviantei, care s-a concentrat asupra celor care nu erau inclusi in definitiile consensuale ale normalului si acceptabilului. Teoria deviantei a aratat ca diferentele dintre 'consens' si 'devianta' nu erau definite intr-un mod natural, ci social, si, mai mult, erau niste 'variabile istorice'. Asadar, consensul era un construct care cerea 'aplicarea unei discipline sociale, politice si legale', servind actuala structura sociala. Se ridicau doua intrebari: consensul aparea spontan sau era rezultatul unui proces complex de constructie si de legitimare sociala ? si, care era rolul mass-media si a culturii de masa in acest proces ?
Sociologia interactionista a oferit un raspuns la aceste intrebari introducand paradigma 'definirii situatiei', care aserta puterea mass-mediei de a construi 'realul' social, respingand modelul simplei 'reflectari' a realitatii. Teoria critica argumenta ca mass-media reprezinta un mecanism cheie pentru influentarea, structurarea si determinarea dorintelor individului. Aceasta influenta era exercitata tocmai prin intermediul procesului ideologic, care construia 'ceea ce e luat drept real'. Avem de-a face, deci, redescoperirea conceptului de ideologie in analiza contemporana asupra mass-mediei.
Aceasta reintoarcere a conceptului de ideologie pe agenda cercetarilor asupra mass-mediei si culturii de masa deschidea calea catre discutia functiei culturale a procesului ideologic. Hall a sugerat ca aceste preocupari s-au desfasurat pe doua fronturi: mai intai pe cel al receptiei culturale, concentrandu-se pe elaborarea in cadrul limbajului a ideologiei; apoi pe articularea ideologiei in structuri sociale, deci teritoriul productiei culturale.
Cercetarile din primul domeniu, urmand adaptarile structuraliste ale teoriei Saussuriene a limbajului, au elaborat modele semiotice in care limbajul este asemanat 'structurilor semnificatoare' - practici sociale, narative, mituri. In acest context, ideologia, departe de a mai fi inteleasa ca un apanaj al grupurilor dominante, a devenit un teritoriu al luptei pentru intelesurile legitime. Care este rolul mass-mediei - si a culturii de masa - in acest proces ? Mass-media ascund, sterg urmele ideologiei din mesajele pe care le transmit, permitandu-le acestora din urma sa apara normale si firesti. Este vorba despre 'efectul realitatii' (reality effect). In ce ar consta acesta ? Nu numai ca, in general, vedem realitatea ca un rezultat al modului in care lucrurile au fost semnificate, dar si 'recunoastem' reprezentarile specifice ale realitatii ca fiind evidente. Faptul recunoasterii valideaza reprezentarea.
Hall prezinta cateva concepte care decurg din 'efectul realitatii'. In primul rand, e vorba de notiunea de 'naturalizare', desemnand o reprezentare asupra unui eveniment sau unui discurs care este legitimat 'de la natura' mai degraba decat problematizat de istorie. In al doilea rand, este vorba de conceptul de polisemie a limbajului, care aserteaza ca aceiasi semnificatori pot produce sensuri diferite, ceea ce face posibil efectul de naturalizare. In al treilea rand - iar asta reprezinta una din consecintele fundamentale pentru conceptul de ideologie - este ca lupta ideologica pentru 'cucerirea' sensului nu poate fi redusa la o lupta de clasa: 'batalia' ideologica' capata o specificitate si o pertinenta proprie - necesitand o analiza in proprii ei termeni'. (Hall(1982), p.82)
In finalul studiului sau, Hall se intoarce la problema rolului ideologiei in procesele sociale. Si aici, procesul in care o ideologie devine dominanta nu mai este redus la elemente de clasa, ci se desfasoara pe doua planuri: unul constient si altul inconstient. Prin urmare, conceptia clasica marxista ca 'ideile dominante' sunt cele ale 'claselor dominante' se transforma intr-un concept largit, acela de 'hegemonie'. La Gramsci, initiatorul acestui concept, hegemonia se realizeaza 'prin castigarea consensului activ al acelor clase si grupuri sociale care sunt subordonate in cadrul acesteia.'(Hall(1982), p. 83) Asadar, notiunea de hegemonie implica un tip de relatie sociala in care se castiga 'consimtamantul liber al guvernatilor in fata dominatiei exercitata de clasa dominanta'. In acest tip de relatie, rolul mass-mediei, al culturii de masa, este de a 'fabrica' acest consens. Mass-media este libera de directivele puterii si, si nu are neaparat nevoie sa impuna 'definitiile situatiei' in termenii clasei dominante. Dar, in acelasi timp, 'ea nu poate supravietui in mod legitim decat operand in cadrul general a lucrurilor 'cu care este oricine de acord, adica spre consens Dar, orientandu-se singura dupa 'consens', si, in acelasi timp, incercand sa configureze (shape up) consensul, adica operand intr-o maniera formativa, media devine o particica a acelui proces normativ de 'producere a consensului' - formand consensul si in acelasi timp reflectandu-l - care se orienteaza in campul de forta al intereselor sociale dominante reprezentate in cadrul statului'. (Hall(1982), p. 87).
Asadar, analiza asupra ideologiei, pe care studiile culturaliste engleze, in traditia lor marxista, au pus-o in centrul demersului lor, a suferit o deplasare importanta: conceptul de cultura ca teritoriu al exercitarii dominatiei unei clase sociale asupra alteia a fost inlocuit cu cel de lupta intre diversele grupuri sociale pentru impunerea de intelesuri legitime.
Aceasta optica apropie scoala culturalista engleza de scoala structuralista franceza. Ea se dovedeste mai utila in explicarea fenomenului culturii, pentru ca ofera un model al culturii de masa in care nu exista doar o cultura dominanta si una spontana, de rezistenta, reprezentata de subculturi; linia de demarcatie intre acestea doua nu este rigid trasata: au loc amestecuri, permutari intre ele. Abandonarea reductionismului de clasa in abordarea fenomenului culturii de masa ne permite sa luam o pozitie fata de o anume practica culturala fara sa ne incadram neaparat in curentul 'elitist' sau in cel 'populist'.
Treptat, conceptia de tip 'top-down' asupra ideologiei, in cadrul careia cultura era socotita un epifenomen, iar subiectul era redus la un element al procesului cultural a fost inlocuita cu un model 'bottom-up', care da posibilitatea individului si diverselor grupuri sociale sa intervina in procesul de producere a sensurilor sociale, sa produca o schimbare.
Un rol important in aceasta schimbare l-au avut studiile asupra subculturilor. Studiile asupra subculturilor urbane din Anglia au pus accentul pe strategiile grupurilor subordonate de a-si alcatui propriile intelesuri, organizand o rezistenta fata de cultura dominanta. In 'Resistance Through Rituals' (Hall si Jefferson, 1976) insista ca trebuie sa privim cultura ca fiind emanata de mici grupuri care-si alcatuiesc propriile 'patternuri de viata', concentrandu-ne asupra 'felului in care aceste patternuri sunt traite, intelese si interpretate'. In Subculture: The Meaning of Style, carte publicata in 1979, Dick Hedbige foloseste metode semiotice pentru a interpreta sensurile - ambigue si contradictorii - produse de stilurile de imbracaminte, de muzica si de comportament.
'Stilul, spune Hebdige, este plin de semnificatie. Transformarile lui merg 'impotriva naturii', intrerupand procesul de 'normalizare'. Astfel, exista gesturi, miscari in directia unui discurs care ofenseaza (offend) 'majoritatea tacuta', care ataca principiul unitatii si coeziunii, care contrazice mitul consensului' (Hebdige(1979), p. 18)
Studiile asupra subculturilor au suferit ele insele o evolutie similara cu conceptul de ideologie. Daca in 'Learning to Labor', Paul Willis oferea o perspectiva functionalista asupra unei subculturi, ai carei protagonisti, elevi la o scoala din suburbii, prin refuzul valorilor dominante impuse in scoala si apropierea de valorile lucratorilor din uzina din apropiere, contribuiau la reproductia sociala, il lucrarile tarzii subculturile sunt privite prin prisma efectului lor subversiv, subliniindu-se micile victorii obtinute de acestea in fata sistemului.(Turner(1992), p.113)
O alta directie de considerare a culturii de masa ca sursa de rezistenta a fost teoria lui Bakhtin a 'carnavalescului'. In acest cadru, cultura de masa este vazuta ca producand in mod sistematic evenimente, atitudini si mode care incalca conventiile si le ataca asertiunile fondatoare. Televiziunea, de pilda, prin parodiile si satirele pe care le ofera, este un camp mediatic in care domina atitudinile carnavalesti si nonconformiste.
Dar influenta cea mai importanta vine din partea francezului Roland Barthes, care ofera o categorie se simboluri complet opuse ideologiei. Termenul sau de jouissance, trimite la recastigarea, in cultura de masa, a ideii de trup si a placerii pe care o ofera acesta. Ideologia, spune Barthes, intervine in modul in care sunt intelese aceste placeri. Daca trupul, ca loc al placerii, poate fi vazut ca separabil de subiectul care, in teoria structuralista, este vazut ca un construct al limbajului si al ideologiei, atunci ajungem la limitele teoriei ideologiei.(Barthes(1995))
Ideea de placere ca iesire din spatiul ideologic, ca rezistenta prin excelenta, a fost imbratisata cu mult interes de teoreticienii culturalisti britanici. John Fiske, in cartea lui Television Culture, lauda televiziunea ca un mediu puternic rezistent in fata controlului ideologic. Televiziunea, spune el, este o 'democratie semiotica', ce recunoaste dreptul consumatorilor sa inteleaga cum vor placerile care li se ofera. Mesajul televiziunii este esentialmente polisemic: el poate fi citit in mai multe moduri. Acceptam cultura de masa pentru ca este o alta forma, non-ideologica, de a produce consensul.(cf. Turner(1992), p. 221)
Relatiile dintre placere, consens si cultura de masa au constituit domeniul de reflectie predilect in partea a doua a anilor '80, perioada pe care unele studii recente o numesc a 'populismului cultural', perioada a 'noului revizionism in studiile culturale'(McGuigan(1992)), caracterizat de 'banalitate', de abandonarea spiritului critic, de subsumarea acelor tendinte postmoderne de a privi realitatea sociala in termeni de pluralitate si joc. Cele doua obiectii principale asupra acestei abordari sunt, in primul rand, clivajul intre microprocesul de semnificatii caracteristic culturii si macroprocesul economiei politice, care evolueaza independent de individ sau de grupurile mici (si, in al doilea rand, abandonarea tendintei critice a postmodernismului, reprezentata de un Foucault sau Baudrillard, in favoarea exagerarii tendintelor consumatoriste (McGuigan(1992)).
BIBLIOGRAFIE
Barthes, Roland(1995)-Placerea textului, Exchinox, Cluj
Dragan, Ioan(1996)-Paradigme ale comunicarii de masa. Orizontul sociatatii mediatice, Casa de editura si presa 'Sansa', Bucuresti
During, Simon(1993)-Introduction, in: During, Simon(Ed.)-Cultural Studies Reader, Routledge, London
Fiske, John(1992)-Introduction in Communication Studies, Routledge, London
Hall, Stuart(1982)-The rediscovery of 'ideology': return of the repressed in media studies, in:Michael Gurewitch(Ed.) - Culture, society and the media, Methuen & Co., London
Hebdige, Dick(1979)-Subculture: The Meaning of Style, Methuen, London
McGuigan, Jim(1992)-Cultural Populism
Rosenau, Pauline-Marie(1992)-Post-modernism and the Social Sciences. Insights, inroads, and intrusions.Princeton University Press, Princeton, New Jersey
Zamfir, Catalin; Vlasceanu, Lazar(coord.)(1993)-Dictionar de sociologie, Ed. Babel, Bucuresti
