Realitatea bate teatrul

Politicienilor le place sa joace in situatii care de care mai abracadabrante. Pe ce zi trece alunecam in spatiul absurdului. Ne acoperim fata cu o masca schimonosita si acceptam cu usurinta si banalul de zi cu zi si stereotipiile. Privim cu nonsalanta cum unii politicieni isi impart diferite roluri. Apoi se joaca scene

NU EXISTA VIATA FARA TEATRU

A XIV-a editie a Festivalului de Dramaturgie Contemporana de la Brasov, inceput in 11 noiembrie, cuprinde 11 reprezentatii, ale tuturor teatrelor din capitala, carora li se adauga Nationalul targu-muresean, Teatrul din Braila si Teatrul "Sica Alexandrescu" din Brasov, cu doua spectacole.

Se succed, seara de seara, actori importanti, cariere stralucite, personalitati ale patrulaterului magic de sub lumina reflectoarelor.

Am avut ideea, curiozitatea si bucuria de a dialoga cu multi dintre ei, punandu-le trei intrebari, mereu aceleasi. Nu despre spectacolul in care jucau, pentru ca el era doar o treapta intr-o cariera cu o multitudine de fatete, care se construieste rol cu rol, ci despre conditia actorului si rolul teatrului la inceput de mileniu.

Iata care au fost intrebarile formulate:
1. Intr-un veac instabil si agitat, care este alternativa pe care o ofera teatrul ?
2. Actorul - in acelasi veac macinat de convulsii - pare, mai degraba, cel putin in latura sociala - un neadaptat. Cum reuseste el sa treaca prin aceasta lume, imbogatandu-i pe ceilalti ?
3. Ma gandesc deseori, ca dincolo de un posibil cataclism planetar, va supravietui fiinta interioara a omului. Actorul va fi, in acest caz, un privilegiat, una dintre fiintele care va dainui, pentru ca este inzestrat cu o bogatie interioara fantastica. Din acest punct de vedere, care considerati ca va fi viitorul teatrului ?

Printre cei catre mi-au raspuns la aceste intrebari, cu bunavointa si bucurie, s-au aflat si doi dintre stalpii primei scene teatrale romanesti, actori ai Teatrului National din Bucuresti. Sot si sotie, de multe ori - asa cum a fost cazul la Brasov - intalnindu-se nu numai acasa, dar si pe scena - Carmen Stanescu si Damian Crasmaru reprezinta, ei insisi, o pagina de istorie a teatrului romanesc. O istorie vie si profunda.

Va ofer, in continuare, raspunsurile lor, culese imediat dupa ce au coborat de pe scandura scenei pe care o sfintesc de fiecare data cu talentul si personalitatea lor tulburatoare:

CARMEN STANESCU

1. Este o alternativa demna de lauda, dar pe care, din pacate, nu toti o primesc ca atare, o acccepta. Adica inca foarte multa lume nu vine la teatru. Este, pe de o parte, comoditatea statului la televizor. Din fericire sunt si foarte multi "teatralisti", oameni inebuniti dupa teatru si care vin cel putin odata pe saptamana in sala de spectacole. Cunosc cativa nebuni din acestia si ii iubesc.
2. Cred ca la mijloc este dragostea imensa pentru aceasta meserie. Este singura meserie in care omul este nemultumit daca nu joaca, e trist si i se pare ca traieste degeaba. Noi vrem sa muncim intruna, vrem mereu sa jucam, vrem sa faurim roluri, vrem sa fim pe scena. Acesta este suportul nostru: dragostea de meserie.
3. Cred ca va fi unul frumos. Deja de la revolutia sau zavera aceea care a fost la noi in tara, lucrurile incep sa se modifice. Atunci am jucat, chiar la sala mare a Teatrului National, care are peste 1000 de locuri, cu mai putin de un sfert de scaune ocupate. Dar s-a jucat. N-am spus ca e lume putina si e mai bine sa suspendam. Nu. S-a jucat si parca mai bine, cu indarjire, pentru a reatrage oamenii la teatru. Incetul cu incetul, au trecut cativa ani si acum avem din nou salile pline. Aud ca nu peste tot se intampla acest lucru si imi pare rau. Sotul meu face socoteala cate milioane de habitanti sunt in Bucuresti. Ca sa umpli vreo sase sali de teatru ar fi o nimica toata. Totusi este o realitate ca nu peste tot sunt salile pline, asa cum ne-am dori noi. Am speranta ca lucrurile vor curge inspre mai bine. Bucuria mea, si a altor actori adevarati, atunci cand urca pe scena, este de a ne debarasa de noi insine, de a-l primi pe celalalt, personajul, de a ne transforma intrutotul. Eu o abandonez pe Carmen Stanescu.

DAMIAN CRASMARU

1. A permanentei. Teatrul se plimba la brat cu omul. Cat va fi omul pe pamant - si va fi intotdeaauna - va exista si teatrul, pentru ca el este o oglinda a chipului lui, atat cel dinafara cat si a celui dinauntru. Omului ii va fi de folos sa se vada, pentru ca in acest fel poate sa fie propriul lui salvator, poate sa invete sa nu greseasca, poate sa invete sa castige, sa reuseasca, poate sa invete sa se fereasca de foarte multe aspecte urate ale vietii, dar care la un loc fac viata unui om. Asa cum este ea. Viata este totusi o minune. Arghezi spunea ca teatrul este viata in pilule si nu se poate - indiferent de gradul de cultura, indiferent de starile psiho-cerebrale, odata intrat in sala, daca spectacolul este bun si reuseste sa ajunga la spectator, iar spectatorul intra si el in scena - sa nu invatam impreuna. Eu, ca actor, imi dau seama ce-am reusit, vazandu-l cum se manifesta, iar el, ca spectator, poate sa invete din ceea ce ne-am straduit noi sa credem ca poate sa invete.
2. Prin viata lui interioara. Inchipuirea - spunea Marin Sorescu - este bratul cel mai puternic al mintii omului. Un actor este, de fapt, putin stradal. El sta la bras, tot timpul, cu cei din piata, cu cei din senat, cu cei care conduc tara, cu cersetorii de pe strada, cu oamenii disperati, cu fericitii, cu indragostitii. Noi suntem teribilele seismografe care inregistram ce i se intampla omului in viata. Aici e hrana noastra extraordinara si iglitam asa, ochi cu ochi, ca la ciorap. Apoi mai desiram, iar il facem, iar desiram. Incercim. E o meserie ingrozitor de grea, fantastic de frumoasa. A fost odata intrebat un mare actor al lumii daca e greu teatrul. A spus: "Daca-l faci bine, e usor, daca-l faci prost este ingrozitor de greu".
3. Orice s-ar intampla, teatrul exista in fiecare om. Omul face teatru in fiecare zi. Nu numai actorul, ci omul de rand. Ati vazut o femeie in oglinda cum se aranjeaza, cum se macheaza, ce zambete, ce alura isi ia? Si barbatii sunt la fel. Exista un teatru cand te prezinti, exista un teatru de a merge. Teatrul e in om, va fi intotdeauna asa si va functiona.

Cred foarte mult in cei care vor veni dupa noi. In ultima parte a secolului XX - unde Jules Verne a fost depasit mult de tot, pentru ca stiinta si tehnica au facut niste pasi uriasi, incredibili - e foarte greu sa dea planeta asta fiecaruia posibilitatea de a exista.

Intrebarea dumneavoastra e foarte buna, stiti de ce? Pentru ca generatiile noi ar trebui sa fie putin impartasite cu melancolie, cu romantism. Romantismul este un detergent care catifeleaza interiorul omului, il sensibilizeaza, ii da masura, ii da bun simt, ii da sensibilitate, ii da aripi la minte, la suflet. Stiinta usuca putin. Usuca. Apropos de raspunsul pe care l-a dat Malraux cand a spus ca secolul XXI va fi un secol religios sau nu va fi deloc. Va fi sau nu va fi, cred ca acesta este raspunsul. Mai trebuie vazut. Eu sper in mai binele de maine, pentru ca omul, cu toate greselile pe care le-a facut de-a lungul existentei lui, a facut si minuni. Nu se poate sa nu se opreasca, la un moment dat, de a face greseli si sa nu incerce sa inmulteasca numarul de minuni.

De ce teatrul?

De ce, daca noi jucam in mod natural niste roluri, avem nevoie de teatru? In special, pentru a crea o oglinda sociala, un mymesis o reflectare care reproduce exact sau caricaturizeaza societatea, care ne permite sa intelegem mai bine imperfectiunile sale: acest rol politic era mai evident in Grecia Antica (Pacea lui Aristofan de exemplu).

De asemenea, teatrul poate avea un efect de catharsis, pentru a exterioriza sentimentele care nu sunt permise de societate. Teatru poate fi de asemenea si un mod de divertisment.

Costume de teatru din materiale reciclabile

Elevii Scolii "Mihail Sadoveanu", din Bacau, au avut o idee inedita: aceea de a croi haine din materiale refolosibile - de la hartie si pana la cutii de conserve.

In plus, ei au organizat, pe scena Teatrului Dramatic "George Bacovia", o sceneta si o parada a costumelor realizate de ei. "Eu protejez mediul. Mereu arunc hartiile la gunoi, nu pe unde se nimereste. Ii sfatuiesc pe toti copiii sa faca la fel. Mi-am facut haine din celofan ca sa arat adultilor ca acest material poate fi transformat dupa folosire in ceva util si frumos", spune Sorin Iacovache, elev in clasa a III-a C. Colegul sau, Denis Pichiu, povestes te ca in sceneta a jucat rolul planetei Pamant.

"Mi-am dat seama cat este de rau sa fii murdar. Toata lumea trebuie sa protejeze Terra", adauga pustiul din clasa a III-a. Toate aceste actiuni au facut parte din cea de-a patra editie a Concursul National "Parada Costumelor Ciudate", organizat impreuna cu Agentia locala si regionala pentru protectia mediului.

Viata ca o piesa de teatru sau 'Being Julia'

Fiecare dintre noi poarta cel putin o masca in relatia cu ceilalti, incercand sa se protejeze. Ce se intampla insa cand tot ceea ce faci este sa joci in fiecare clipa a vietii tale, aproape fara sa faci diferenta dintre realitate si 'scena'? Aceasta problema o are Julia Lambert, eroina filmului 'Being Julia', in regia lui Istvan Szabo.Annette Bening interpreteaza rolul unei dive britanice din anii '30, o actrita de teatru ce amesteca replici din celebrele ei piese si dramatismul specific scenei chiar si in viata personala

Asa cum insusi Istvan Szabo a afirmat, aceasta pelicula nu urmareste sa ilustreze in mod fidel realitatea, pentru ca Julia nu face altceva decat sa 'joace' tot timpul: 'Annette Bening o interpreteaza pe Julia Lambert, care o interpreteaza pe Julia Lambert. Astfel ca - si aici ar putea fi o asemanare cu filmele mele anterioare - si acest proiect este tot despre masti. Oamenii sunt provocati sa joace diferite roluri de catre societate, de sistemul de clase, de prieteni si de iubiti. Ea joaca toata ziua. Poarta o masca - ba chiar mai multe masti. Fiecare personaj din film are, intr-un fel sau altul, o masca, iar intreaga pelicula este intesata de oglinzi: exista oglinzi peste tot, pentru ca profesia asta are nevoie de ele'

Regizorul a explicat mai departe: 'In filmul 'Being Julia', ca in toate celelate filme ale mele, prim-planurile au fost cele care ne-au atras cel mai mult atentia: am vrut sa ne concentram pe fetele actorilor. In aceasta poveste, in care toti vor sa fie la nivelul asteptarilor celorlalti si in care se adopta un anumit tip de comportament, mai degraba formal, am incercat sa gasim un mod de a vedea dincolo de 'masti'. Povestea se desfasoara printre masti imaginare si oglinzi din viata reala. Mastile sunt acolo pentru eventualele revelatii, iar oglinzile ne servesc pentru a ne confrunta cu noi insine. Si aceasta este o lupta. Lupta are loc in noi insine. Iar campul de bataie este figura fiecarui actor.'

Ronald Harwood, scenaristul acestei pelicule (si scenaristul filmului 'The Pianist'), a pastrat esenta romanului din care se inspira filmul, respectiv 'Theatre' din 1937, semnat de W. Somerset Maugham - o adevarata fresca a jocurilor de culise si a imaginii teatrului din acea perioada. Despre personajul Julia, Harwood a declarat: 'Julia este o femie extrem de frumoasa, celebra pentru aspectul ei fizic. Dar ea se teme ca in curand isi va pierde frumusetea. Acesta trebuie sa fie un sentiment cu adevarat cumplit, si incepe sa se simta disperata. Este intr-adevar o poveste universala. Multe femei trecute de 40 de ani simt ca viata lor incepe sa se apropie de sfarsit, au crize de depresie si devin anxioase. Se poate ca ele sa nu fie celebre, cum este Julia, asa ca nu stii nimic despre drama lor. Dar li se intampla multora.'

Annette Bening reuseste, pe toata durata peliculei, sa 'tina' filmul. Nu te plictisesti nici o secunda, iar decorurile si atmosfera anilor '30, de la costume pana la muzica, impresioneaza. Este unul dintre acele roluri care apar o data in cariera si pe care Bening le duce la bun sfarsit aproape fara efort. Nu este de mirare ca a castigat Globul de Aur pentru cea mai buna actrita in rol principal si a fost nominalizata la Oscar pentru aceeasi categorie

Titlul, 'Being Julia', sugereaza ca filmul are in prim-plan un personaj central, respectiv Julia Lambert. Insa, dupa felul in care se desfasoara actiunea pe marele ecran, ajungi sa iti dai seama ca este vorba despre 'mai multe Julii' Si asta pentru ca Julia nu inceteaza niciodata sa joace. De fapt, ea are un rol pentru fiecare situatie si pentru fiecare persoana care intra in contact cu ea. Asa cum ii spune divei chiar fiul ei, Roger (Tom Sturridge), 'Tu ai o interpretare pentru fiecare. Nu cred ca existi cu adevarat. Chiar si lucrurile pe care le spui sunt la mana a doua.'

Intr-adevar, pentru Julia lumea intreaga este o scena, iar ea este un actor. Sau, asa cum se referea mentorul ei, Jimmie Langton (Michael Gambon), la viata reala: 'Ceea ce 'civilii' numesc lumea reala', 'civili', in viziunea acestui om de teatru reprezentand orice persoana din afara acestei profesii

Povestea Juliei

Nimic nu poate fi mai infricosator decat o actrita furioasa Iar Julia Lambert se infatiseaza publicului in toata splendoarea sa: este dura si capricioasa, dar atat de vulnerabila in intimitate, stralucitoare si frumoasa, insa atat de singura. Nici macar placerile simple ale vietii nu par sa ii fie accesibile, asa cum este berea la care ravneste dupa fiecare reprezentatie

In 1938, eroina este o superba si talentata actrita trecuta de 40 de ani, care troneaza peste West End-ul londonez. Apreciata pentru minunatele roluri si povesti de dragoste pe care le interpreteaza admirabil, Julia face furori atat pe scena, cat si in societate. Desi se afla la o varsta respectabila, inca mai are puterea de a interpreta si de a juca personaje-femei de 20 sau 30 de ani Sotul ei, fostul actor Michael Gosselyn (Jeremy Irons), este un stralucit producator dramatic, director de teatru si cel mai sincer fan si critic al Juliei. Un barbat extrem de vanitos si unul dintre cei mai frumosi barbati ai Londrei acelor timpuri.

Mariajul lor indelungat este mai degraba platonic - si ironic - decat romantic. In plus, casnicia lor nu mai este de foarte mult timp guvernata de pasiune, devenind 'o casnicie numai cu numele', pe hartie, ceea ce le permite ambilor parteneri sa aiba o relatie 'teribil de moderna' si deschisa altor perspective. A se vedea cat de usor cade Michael ulterior in ispita, inselandu-si sotia (in spiritul aceleiasi 'casnicii teribil de moderne') chiar cu cea care ravnea sa ii ocupe locul pe scena. Insa nici Julia nu se lasa mai prejos

Desi focul pasiunii s-a stins, intre Julia si Michael persista un respect reciproc (izvorat, mai degraba, din cunoasterea si intelegerea profesiei comune), interesele comune si prietenia, precum si o liniste care pare sa contrabalanseze 'dramele' ce vor urma. Michael isi cunoaste foarte bine sotia si mai ales toanele acesteia si stie cand anume trebuie sa insiste, pentru a o impulsiona, si cand sa renunte.

Julia pare a fi una dintre acele femei care le au pe toate - bogatie, talent si celebritate. Dar in teatru, ca si in viata, aparentele pot fi inselatoare Diva se apropie de un moment delicat al vietii sale. Desi nimic nu pare sa o ameninte si se bucura in continuare de succes, iar frumusetea si faima ii aduc aplauze oriunde ar merge, chiar si la restaurant, Julia este suficient de desteapta incat sa isi dea seama ca se transforma cu rapiditate intr-o 'femeie care are o anumita varsta'.

In curand, rolurile pe care le interpreteaza - atat pe scena, cat si in afara acesteia - vor incepe sa se schimbe. Rolurile principale vor deveni secundare, pe masura ce tineretea si celebritatea Juliei se vor ofili. Fiul ei, in varsta de 17 ani, Roger (Tom Sturridge), este pe cale de a deveni adult, ceea ce nu face decat sa-i aduca aminte ca cei mai frumosi ani ai sai nu se vor mai intoarce.

In timp ce face reflectii din ce in ce mai amare asupra destinului sau, nemultumita de tot ceea ce traieste, un nou barbat isi face aparitia in viata Juliei. Tom Fennell (Shaun Evans) este un tanar american aratos si fermecator, care se prezinta ca fiind cel mai mare admirator al Juliei, afirmand ca a vazut piesele ei inca de pe cand avea 14 ani. Paradoxal, acest lucru, desi flatant, ii lasa actritei un gust amar, pentru ca accentueaza si mai mult ideea ca deja a atins 'o anumita varsta' si ca acest baiat este mult prea tanar pentru ea

Chiar daca ar putea sa-i fie fiu, el pare a gandi ca Julia este femeia ideala si ii face curte cu o candoare al carei farmec nu poate fi negat. Diva cade prada farmecului sau si se trezeste prinsa in mrejele unei povesti de dragoste pasionale, care o face sa se simta frumoasa si plina de viata in fiecare zi. Aceasta noua iubire ii da aripi, Tom este pentru ea o gura de aer proaspat, care ii certifica faptul ca inca mai poate frange inimi, ca este frumoasa si seducatoare. Chiar si viata ei profesionala renaste, impulsionata de minunatele sentimente pe care ajunge sa le traiasca. Insa Julia este atat de fericita incat pierde din vedere un lucru evident: dragostea ei este condamnata inca de la inceput.

Interesant este si felul in care Julia vorbeste despre relatia ei de dragoste, confesandu-se unui prieten bun: diva se distanteaza de aceasta si povesteste in termeni teatrali, de parca istoria ar fi extrasa dintr-o piesa de teatru. Iar cand confidentul ei, Lordul Charles (Bruce Greenwood) reflecta asupra lucrurilor care i se spun si concluzioneaza 'Este o farsa', ne dam seama, o data in plus, ca fiecare clipa a vietii Juliei este o productie scenica, in care ea este starul.



Tom este, la urma urmei, un pustan, si inca unul deosebit de abil. Dupa ce o face pe Julia sa-i cada la picioare si se bucura de avantajul banilor acesteia si de pozitia ei sociala, el isi indreapta atentia catre o femeie mai tanara - actrita debutanta Avice Crichton (Lucy Punch) - si are nerusinarea de a-i cere Juliei sa-si ajute rivala sa se lanseze. Cu o abnegatie si o umilinta care nu-i stau in fire, Julia accepta si o distribuie pe tanara in noua sa piesa. In timpul repetitiilor, Julia pare ca se pregateste sa se retraga, tratand-o pe tanara actrita ca pe o potentiala inlocuitoare.

Dar in noaptea premierei, Julia demonstreaza ca este o actrita de exceptie, mai buna decat si-ar fi imaginat cei din jur - amantul, familia, criticii. Rolul actritei care se pregateste sa-si ia ramas bun a fost cel mai mare succes al ei. Atunci cand urca pe scena si joaca asa cum nu a facut-o niciodata, facand-o pe rivala ei sa izbucneasca in plans, Julia le arata tuturor ca ea este cea care-si controleaza cariera si viata. Mai frumoasa, mai convingatoare si mai implinita ca oricand, este gata sa-si accepte si sa-si sarbatoreasca maturitatea redescoperita.

Surprinzatoare este insa contradictia intre felul in care joaca aceste ultime scene ale filmului: spre deosebire de toate situatiile anterioare, cand in viata personala se interpuneau replici si atitudini din piesele jucate, de data aceasta, pe scena, Julia isi ia toata energia din viata personala, 'rasucind' totul intr-o adevarata tirada la adresa celor care au incercat sa o insele si transformand totul intr-o farsa. Practic, Julia scoate drama din viata ei si o expune in teatru.

Razbunarea Juliei este crunta si atat de delicios de urmarit Multi ar putea spune ca este chiar prea cruda. O farsa bine pusa la punct, premeditata, iar Julia arata ca este aici pentru a ramane si ca nu are de gand sa cedeze in fata mai tinerelor talente. Pe scena, ea straluceste ca niciodata si isi eclipseaza rivala, care, in naivitatea ei, chiar credea ca i se lasa posibilitatea de a dovedi ca poate fi o actrita cel putin la fel de buna ca marea diva. In definitiv, Julia nici nu putea gasi un loc mai bun pentru a-si pune in aplicare razbunarea - scena este viata ei, locul in care se simte in siguranta si in largul ei.

Le da tuturor o lectie de viata, iesind din tipare, improvizand si punand pe tapet toate problemele care au macinat-o pana acum: povestea de dragoste in care isi pusese mari sperante, tradata - amantul infidel, care a profitat de ea, un prieten care ii arata iubire, desi 'joaca pentru echipa adversa', fiind homosexual (iata cum ideea de teatru revine mereu pe parcursul filmului), un sot care o insala cu cea care i-a devenit rivala pe scena si, bineinteles, micuta si aparent inofensiva actrita debutanta Avice Crichton, pe care o nimiceste sub privirile necunoscatoare ale spectatorilor.

Despre atmosfera filmului Anii '30 au fost adusi la viata de designerul Luciana Arrighi, castigatoare a unui Oscar pentru 'Howards End': 'Am lucrat de multe ori cu aceasta perioada. Anii '30 sunt epoca mea preferata, atat din punct de vedere arhitectural, cat si artistic.' Arrighi s-a confruntat cu o provocare interesanta in 'Being Julia': a trebuit sa creeze atmosfera luxoasa si atragatoare a lumii teatrului, dar in acelasi timp a trebuit sa sugereze realitatea unei Anglii care traia sub amenintarea razboiului. 'A trebuit sa cream o lume a anilor '30 care pare iluzorie, genul de univers fantastic care sa-i atraga pe oamenii obisnuiti, care vor sa-si uite viata monotona si plina de greutati cu ajutorul Juliei si al prietenilor acesteia', a explicat ea. 'Dar, de regula, am folosit ziare pe care le imprastiam prin platou, pentru a arata ce se intampla in lumea reala in acele vremuri.'

O mare parte din pelicula a fost filmata in Ungaria, unde echipa de productie a cautat locatii opulente, in care sa existe elemente cum ar fi lambriuri de lemn, seminee impozante si ferestre mari, camere spatioase si candelabre bogat ornamentate. Acest stil este tipic atat pentru Londra, cat si pentru Budapesta. Cladiri precum Hotelul Astoria sau Moulin Rouge s-au dovedit a fi fundaluri impresionante pentru decorurile lui Arrighi. Au existat insa elemente care au trebuit importate din Anglia, pentru a certifica simtul estetic britanic. 'Ma refer la clantele de la usi, intrerupatoarele, cutitele, furculitele - lucrurile pe care le folosim in viata de zi cu zi, detalii aparent nesemnificative, dar care sar in ochi si, in cele din urma, conteaza foarte mult', a observat Arrighi. Spre exemplu, cearceafurile de la patul Juliei au fost cumparate din Anglia, pentru ca in Ungaria nu exista asternuturi de acest gen.

De asemenea, o adevarata provocare pentru designer l-a reprezentat si ilustrarea faptului ca Julia este in permanenta inconjurata de oglinzi - aceasta pentru ca diva este foarte preocupata de aspectul ei fizic si vrea mereu sa vada daca mai este frumoasa si atragatoare. 'Dormitorul Juliei, bazat pe schitele lui Syrie Maugham, sotia lui W. Somerset Maugham si celebru decorator de interioare din anii '30, a fost un cosmar pentru orice production designer', isi aminteste Arrighi. 'Erau 60 de oglinzi in acea camera! Este un caz extrem, dar sunt oglinzi pretutindeni, pentru a accentua preocuparea Juliei pentru imaginea sa, care tinde sa devina obsesiva. Si, de fiecare data cand trece pe langa o oglinda, se uita la imaginea reflectata.'

Despre productie

Filmul este un adevarat sonet pentru dragostea de teatru si actorii minunati ai acestuia, care pun trup si suflet in profesia lor. Distributia in ansamblul ei este una eleganta, ce se comporta ca atare, ornamentand cu succes jocul de diva, tragicomic al lui Bening. Remarcabila este aparitia actorului Michael Gambon in rolul mentorului Juliei, Jimmie Langton, care, intr-o imbinare a realitatii cu fictiunea si magia, pare sa o insoteasca in continuare pe diva pe bratele celebritatii (desi acesta a murit de 15 ani), oferindu-i directive si indicatii scenice care sa o ajute sa isi imbunatateasca performanta si interpretarile. Astfel se creeaza senzatia ca Julia este mereu 'activata' in rolul actritei, fie ca se afla pe scena, fie ca se afla in situatii din viata personala.

Mai mult decat atat, mentorul ei ii aduce mereu in amintire faptul ca 'Singura ta realitate este teatrul' Jimmie joaca, intr-un anumit fel, dublul rol al ingerului pazitor sau, dupa caz, al diavolului, care ii da sfaturi si indicatii scenice. Am putea spune chiar ca Julia se justifica pentru deciziile si atitudinile sale datorita acestor directive pe care le primeste si pe care, de cele mai multe ori, le urmeaza intocmai.

Despre lucrul in echipa cu Michael Gambon, Bening a precizat: 'Este un om extraordinar, absolut extraordinar. A fost facut cavaler. L-am cunoscut cand am filmat 'Open Range', unde el a jucat rolul ticalosului. Este extrem de amuzant. Are un caracter minunat si lucreaza ca nebunul - merge din film in film. Cred ca lucra deja la trei filme cand se realiza 'Being Julia'.

Este tipul de om pe care iti face placere sa il iei intr-un colt si sa stai de vorba cu el. Are o gramada de povesti de spus. Este un tip care nu a devenit faimos cu adevarat. Era foarte cunoscut in lumea teatrului, dar nu a devenit celebru decat o data cu 'Singing Detective'. Dar poate tocmai de aceea, pentru ca nu a avut de-a face cu faima de cand era foarte tanar, se simte atat de confortabil cu propria persoana. Ii plac oamenii foarte mult. Ii place sa iasa la un pahar de bautura si de vorba. Ii place sa iasa in oras, la masa. Si este extrem de muncitor. Pur si simplu imi place la nebunie ce a facut in acest film. Este atat de prezent. Si a fost distribuit perfect pentru acest rol, asa ca am fost foarte norocosi ca am reusit sa il avem cu noi in acest proiect.'

Un alt rol de exceptie face si Juliet Stevenson, in rolul Evie, menajera si asistenta divei, prietena ei nedespartita, care a ajuns sa ii cunoasca 'repertoriul' pe dinafara, inganandu-i replicile si reactiile. 'Cortina a cazut dupa primul act, iar eu nu am nici cea mai vaga idee ce se intampla in actul al doilea', se plange vedeta, obosita si nemultumita de viata ei, iar Evie recita o data cu ea aceste replici pe care, evident, le-a auzit de nenumarate ori Raspunsurile Juliei sunt atat de previzibile pentru fidela ei confidenta, ca si obisnuinta divei de a 'da drumul' la suvoiul lacrimilor, de parca ar apasa pe un buton. Amuzanta si mereu pregatita sa ii 'tina spatele' si sa o acopere cu micile ei secrete, Evie reuseste sa construiasca un personaj extrem de realist.

Jeremy Irons (Michael Gosselyn) infatiseaza cu maiestrie un personaj care reuseste sa ne introduca in atmosfera londoneza a anilor '30. Desi aparitiile sale sunt relativ scurte si poate ca ne-am fi dorit sa il vedem mai mult si mai des, replicile si jocul sau compenseaza din plin Construieste relatia cu sotia sa in asa fel incat ne dam seama exact care este statutul celor doi si cum stau lucrurile intre ei: sotii traiesc 'vieti separate' si sunt, paradoxal, mai mult sau mai putin fericiti Insa, atunci cand este vorba despre performanta teatrala, Julia stie ca are in sotul ei un critic foarte bun, care nu ezita sa o indrume pe directia potrivita, atunci cand greseste.

Irons este foarte incantat de felul in care s-a desfasurat lucrul la acest film si il apreciaza foarte mult pe Szabo: 'Te simti tot timpul in largul tau pe platou si este grozav sa poti lucra asa, deoarece iti permite sa fii relaxat ca actor, sa te lasi in voia imaginatiei. Poti sa-i sugerezi ceva, iar el va spune: 'Da, e o idee foarte buna, hai sa incercam'. Iar mie imi place cel mai mult sa lucrez asa.'

De asemenea, Bening are numai cuvinte de lauda pentru regizorul ungur - Istvan Szabo i-a facut pe actori sa se simta creativi, dar in acelasi timp a stiut sa-i mentina pe calea cea buna. 'Istvan este extrem de dragut si tine mult la actori', a explicat ea. 'In cinematografia moderna, majoritatea regizorilor stau intr-o alta camera, cu monitoarele lor, si vad ceea ce vede si camera, asa ca actorii sunt lasati de capul lor. Dar Istvan sta langa tine, alaturi de camera, ceea ce te face sa te simti legata de el.'

Irons crede ca publicul este fascinat de viata interioara a actorilor si ca-i face placere sa vada povesti care se desfasoara intr-un alt spatiu temporal. 'Anii '30 sunt deja istorie, oamenii traiau cu totul altfel in acele vremuri', a spus el. 'Viata moderna este vazuta prin contrast. Si, bineinteles, totul este foarte elegant si frumos si nu-i nimic rau in a te uita la filme frumoase, atata timp cat actiunea lor este cu adevarat interesanta.'

Regizorul ungur a povestit despre film, care, spre deosebire de peliculele sale anterioare, nu a beneficiat de scenariul sau, ci s-a bazat pe romanul lui W. Somerset Maugham: 'A fost o experienta extraordinara, cel mai frumos lucru, ca, macar o data in viata mea, sa fiu un regizor de film a carui treaba este sa ii lase pe actori sa joace, sa mute camera si sa se gandeasca la lumini, la jocul actorilor, la stilul de interpretare si ritm, fara sa fiu ocupat toata ziua si noaptea de dialog! Mi-a placut sa fiu regizor de film pentru prima data in viata mea!'

Proiectul peliculei este extrem de englezesc - ritmul dialogurilor este englezesc, stilul de joc la fel, precum si umorul (exceptionale replicile dintre Julia si Michael: Julia ii spune, printre lacrimi, sotului sau: 'Sunt o scorpie, de la inceput pana la sfarsit!', iar acesta ii raspunde 'consolator': 'Chiar si asa'). Totusi Annette Bening este din Kansas, iar Szabo din Ungaria. Cum s-a reusit crearea atmosferei londoneze, fara a se observa nici o diferenta culturala sau de ritm? Regizorul a explicat: 'Annette este o actrita minunata. Si-a inceput cariera initial in teatru si a facut niste roluri fantastice, de la Shakespeare la Ibsen. Este o actrita in adevaratul sens al cuvantului, nu doar o vedeta de film, asa ca a lucra pe scena cu ea nu a fost deloc o problema.

Problema mea a fost cum sa fac sa gasesc acel stil englezesc specific si aici am avut un ajutor considerabil: Jeremy Irons, care, de la prima zi de filmare pana la ultima mi-a spus daca ceva nu era bine sau daca apareau greseli. Ii sunt foarte recunoscator. Dar, ca sa fiu cinstit, in cazul lui Annette nu a fost nevoie de corecturi, pentru ca era atat de pregatita si stia exact ce are de facut.'

Despre 'englezism'-ul filmului, Annette Bening a declarat: 'Ei bine, accentul era cel mai important lucru. Dar cred ca am petrecut suficient timp in Anglia pentru a invata asta Nu mi-am facut griji ca nu voi putea reda caracterul englezesc al filmului. Am lucrat foarte mult in ceea ce priveste accentul si l-am abordat intr-o maniera foarte serioasa. Ca actor, asta este ceva ce inveti de cand esti la scoala de actorie. Toata lumea invata accente, schimbari de sunete, mereu. Si, bineinteles, aproape toti ceilalti actori erau britanici. Au fost in distributie si doi actori canadieni, dar, de fapt, majoritatea sunt englezi, asa ca asta a ajutat.'

Julia Lambert nu este o diva 'clasica'. Desi temperamentul capricios si toanele frecvente lasa aceasta impresie, ea poate fi mai mult decat atat: este inteligenta, abila, isteata, glumeste cu cei din breasla ei, care cunosc si inteleg subterfugiile profesiei, isi face griji pentru fiul ei adolescent. Bening a recunoscut de la inceput personajul si a inteles psihologia din spatele situatiei acestuia. 'Cred ca este o poveste despre o femeie ca toate celelalte femei, care a ajuns la un moment in viata in care trebuie sa-si reevalueze pozitia, sa se regaseasca pe sine - si toate aceste lucruri transpar in munca ei, in relatiile cu cei din jur', a observat actrita.

Annette Bening a adaugat: 'Nu este o poveste despre o actrita in devenire. A fost cu adevarat o actrita foarte buna, profesionista, dar si-a pierdut drumul la inceput. Este o femeie care a jucat opt reprezentatii pe saptamana inca de cand era foarte tanara si asta fara nici un fel de probleme. Stii, opt reprezentatii pe saptmana, asta este calitatea si punctul ei forte. Este ca un atlet care alearga pentru o cursa lunga, stie cum merg lucrurile. Dar a ajuns intr-un moment din viata sa in care se opreste, se gandeste, reconsidera si reevalueaza ceea ce traieste, pentru ca toate aceste lucruri nu ii mai sunt la indemana'

Szabo este cu adevarat indragostit de acest film: 'O iubesc pe Julia. Viata mea este sa fiu in preajma actorilor si a actritelor si ii iubesc pe toti! Ceea ce imi place cel mai mult in viata este sa vad cum actorii si actritele 'absorb' energia unul de la celalalt.' De asemenea, regizorul ii gaseste Juliei si circumstante atenuante: 'Este cruda pentru ca lupta pentru viata ei; lupta pentru a se mentine tanara; lupta pentru a se mentine talentata; lupta pentru a ramane pe scena mai mult, tot mai mult. Asta este lupta fiecaruia dintre noi. Eu lupt pentru urmatorul meu film si pentru a pastra calitatea si standardul ridicat al distributiei, al ritmului si al jocului actoricesc.

Daca vrei, Julia Lambert sunt eu! Important este sa lupti, sa te mentii in competitie. Este atat de usor sa fii dat afara in zilele noastre. Lumea este acum atat de in viteza: exista atata talent, atatea idei noi. Aceasta este lupta suprema, nu numai pentru o actrita cum este Julia sau pentru un regizor ca mine, care se regaseste in Julia, ci pentru fiecare persoana care trebuie sa lupte pentru a se mentine in top si in competitie.'

Filmul reprezinta o portretizare a eroinei principale, asa cum spune si titlul peliculei, fiind un studiu de personaj. Bening interpreteaza cu bucurie, inteligenta si simt al umorului un personaj care ii este extrem de drag. Pasiunile Juliei? Pe langa bere, ca orice diva, Julia este indragostita de complimente, tanjeste dupa admiratori si atitudinea teatrala. Iar Bening stie sa arate ca are aceste pasiuni

Annette Bening straluceste in fiecare moment in care apare, practic 'fura' fiecare scena. Julia stie sa ii eclipseze pe toti cei din jurul ei, iar aceasta stralucire care i se observa pe chip, zambetul cuceritor, cu siguranta au necesitat un efort considerabil din partea actritei, desi ea pare atat de naturala Bening intruchipeaza si umanizeaza acest personaj, ii ofera o dimensiune eroica prin lupta pe care o duce, pentru a-si mentine statutul atat de greu dobandit. Actrita reuseste sa poarte spectatorii intr-o calatorie minunata si 'leaga' intregul film.

Bening face un adevarat tur de forta in acest film, iar sarmul ei extraordinar si accentul englezesc (aproape ca uiti ca actrita este, de fapt, americanca) o pun in valoare. Mai mult decat atat, 'devine' Julia si ajunge sa 'locuiasca' trup si suflet in acest personaj, pe care il aduce la viata ca nimeni alta. Julia poate ca nu este experta in dragoste sau in auto-analiza, dar cu siguranta, ca actrita, se descurca excelent. Scena de final, in care Julia savureaza victoria de una singura, cu berea in mana, fara masti si prefacatorii, arata maturitatea la care a ajuns acest personaj. Din toate punctele de vedere, acesta este un film pe care trebuie sa il vezi

Teatrul din oameni si oamenii din teatru - Larry Thomson

'Omul mort, chiar daca arata ca acela viu, trebuie sa aiba o obligatie, un scop al lui si numai al lui pentru a incheia ziua impacat, pentru ca, in caz contrar, ar putea constata ca e mort si i-ar fi foarte greu sa traiasca'

Acest citat preluat din caietul de sala al spectacolului de la Teatrul Studio este nucleul demonstratiei scenice a regizorului Radu Olareanu, in care sunt implicati studentii anului IV actorie - cu o mana de ajutor si din partea colegilor lor din anii mai mici.

Avem de a face asadar cu un text al lui Dusan Kovacevic, care ne poarta prin viata, dar mai ales prin teatru, atat la propriu cat si la figurat. Fidel stilului sau (de altfel in pericol de a suferi de o auto-suficienta care are ca si consecinta lipsa elementului surpriza din montarile sale), regizorul pune in miscare un mecanism extrem de complicat pentru a atrage atentia asupra ideii centrale citata mai sus. Pentru a ne demonstra ca ne invartim intr-o lume care este din ce in ce mai debusolata si in care valorile se amesteca si se rastoarna, Radu Olareanu creeaza o lume care se sprijina la randul ei pe mai multe lumi secundare: una a teatrului in care un spectacol nu se poate juca din cauza lipsei actorului principal, alta a realului cotidian iugoslav, dominat pe de soap-urile australiene de la televizor, o alta lume care este chiar cea din soap, plus lumile interioare atat de diferite ale fiecaruia dintre personaje.

Prima lume, aceea a teatrului, este una a isteriilor si disperarii, o lume in care zambetul actorului este numai un zambet al mastii si in care disperarea este starea naturala, dar care disperare trebuie ascunsa pentru a retine publicul in sala chiar si atunci cand nu exista nici un spectacol, pentru ca in final chiar aceasta disperare sa devina spectacolul oferit platitorilor de bilete. Aici actorul secundar, cel care sta mereu in umbra marii vedete a teatrului, are ocazia sa iasa in fata si sa capteze atentia publicului. Mai intai cu sfiala, cu teama, impins de la spate de o directoare isterica ce tine cu tot dinadinsul ca reprezentatia sa aiba loc in orice conditii, Albu (caci asa il cheama pe respectivul actor), iese la rampa si se vede pas cu pas prins in propria urzeala pe care o incropeste din mers pentru a nu scapa publicul din mana. Demarat cu stangacie si teama, demersul sau devine unul capcana, in care el ramane prins fara putinta de scapare. De aici rezulta ca lumea teatrului - ca si viata - este o increngatura in care este foarte usor sa ramai captiv, pericolul cel mai mare aparand cand cele doua lumi se interfereaza, iar aceasta interferenta scapa de sub control. In acest moment trebuie mentionat Catalin Mandru, in rolul Albu, care, fiind doar in anul II, duce in spate cea mai mare parte a unui spectacol de peste doua ore si jumatate, dand dovada de tehnica, implicare si un deosebit dinamism, dublate de o mimica si o gestica ce sunt captivante, el dand propriul lui spectacol la cote foarte inalte. Ceea ce actioneaza insa din cand in cand impotriva lui este o usoara tendinta de supra-joc, de supralicitare a mijloacelor sale artistice, apasand prea tare in unele momente. Acestea insa se pierd in reala demonstratie de virtuozitate pe care o ofera, de apreciat cu atat mai mult cu cat el este abia la jumatatea studiilor sale de specialitate. El este secondat cu brio de Irina Bodea Radu (anul IV), in rolul temerarei directoare de teatru, care abordeaza cu mare usurinta diferite stiluri si modalitati de joc, aplicate cu dezinvoltura si naturalete, rezultand de aici un tot nuantat si captivant. Personajul ei este liantul dintre cele doua lumi, cea a teatrului si cea a realului, ea osciland in permanenta intre ele.

Lumea reala, pe de alta parte, sufocata de realul prea pregnant, isi extrage seva pentru supravietuire din serialele australiene, oamenii de rand urmarind cu patima si implicare totala la televizor serialul Larry Thomson, tragedia unei tinereti, care este intrerupt de o pana de curent in momentul in care urmeaza sa isi gaseasca deznodamantul asteptat cu atata infrigurare. Ramasi fara certitudinea finalului, personajele din viata reala se vad puse in situatia de a-si crea propriul lor final de serial de televiziune, transformandu-si vietile marunte in destine spectaculoase, care se incheie cu morti la fel de spectaculoase, inserate in real cu exagerari melodramatice si izbucniri de balci, pentru a da vietii coloratura de dramoleta tv. Dramaturgul se joaca aici cu identitatile, creand trei cupluri alcatuite din trei frati gemeni casatoriti cu trei surori gemene, care reprezinta trei straturi sociale diferite, dar legate intre ele prin filonul comun al nevoii de spectaculos. Astfel trec prin fata noastra Dragan si Dragana, Boian si Boiana si Oliver si Olivera (cei din urma emigrati chiar in Australia lui Larry Thomson), interpretati pe catre Ionela Nedelea si George Constantinescu, anul IV, care isi contureaza personajele cu maxima seriozitate, creand momente de un umor intens, aratand ca pot concepe personaje identice ca fizionomie, dar diferite ca si constructie si ca si abordare, dand individualitate proprie fiecaruia dintre cele trei cupluri in parte. Din nou, o demonstratie de tehnica de scena foarte bine insusita, care ii recomanda fara retinere pentru partituri complexe, carora le pot conferi savoare si personalitate.

Alaturi de Dragan si Dragana, tot in lumea reala, apar nasii celor doi, Sava si Savca, fosti detinuti acuzati de delapidare de catre comunisti, Savca fiind o femeie energica, dar a carei energie se transforma fara exceptie de fiecare data in isterie, rol in care Geanina Esanu smulge spectatorilor hohote de ras, prin construirea cu maxim de umor dar si cu maxim de concentrare a unui personaj fluent si foarte bine intuit, lasand sa razbata prin comicul tinut atent sub control si tragicul femeii suferinde, cu un sot semi-retardat, fost ocnas ca si ea. Intruchipandu-l pe acesta din urma, anume Sava, Cristian Bojan (anul III), atrage atentia dand viata unui personaj golit de viata, reusind sa se impuna intre celelalte - care vorbesc foarte mult - prin simpla sa prezenta, personajul lui fiind unul care se exprima monosilabic atunci cand o face, restul fiind doar miscare sau atitudine, concepute in asa fel incat se distinge clar dintre toate celelalte, in acelasi timp pastrand un atent delimitat simt al masurii, pentru a mentine echilibrul in scena. Prin faptul ca el - neexprimandu-se in cuvinte - pastreaza acest echilibru impunandu-si in acelasi timp personajul, Sava ramane in memorie ca cineva care isi creeaza propria sa lume, paralela cu realitatea, o lume a placerilor marunte - cum e aceea de a manca - din care el iese tot pe nesimtite, printr-o moarte care nu deranjeaza pe nimeni si care apare firesc, in contextul in care toti ceilalti se intrec in a muri spectaculos.

Intentionat ca tot ca liant intre lumea reala si cea a teatrului, actorul vedeta Stefan Nas, care trebuie sa il interpreteze pe idealistul Cyrano du Bergerac in reprezentatia care nu incepe, este de fapt personajul care beneficiaza de cea mai putina atentie din partea regizorului, dar si din partea interpretului, Ciprian Almasan (anul IV), el ramanand in stadiul incipient, de incercare de definire, de joc evident si nu de traire, din aceasta cauza nereusind sa aduca in scena emotia pe care acest personaj ar fi trebuit sa o transmita si din aceasta cauza fiind perceput de multe ori ca o prezenta redundanta, care nu se justifica nici intr-un context si nici in celalalt, el fiind mai pregnant in evocarile lui Albu decat in prezenta sa in care si oase (din pacate).

Ca personaje secundare 'de coloratura', apar mai apoi specialistul in combaterea crimei, interpretat de Alina Leonte cu aplomb si savoare, rezultand un travesti care merge pe firesc si nu pe grotesc, construind un personaj delicios prin prostia lui din asamblarea cu maiestrie a mai multor ticuri, metehne si stereotipii. Pe de alta parte, Ciprian Mistreanu (anul II), in rolul electricianului care intrerupe serialul prin taierea curentului pe strada este la randul lui neglijat, el fiind doar o simpla trecere prin scena, nimic mai mult, cand ar fi putut fi tot la fel de bine o prezenta scurta, dar la randul ei savuroasa. Din pacate acest lucru nu se intampla. Alina Leonte si Cristian Bojan se mai remarca (in planul doi al scenei) si in rolul celor doi masinisti ai teatrului, masinisti rupti cu totul de lupta metafizica pe care o duc personajele celelalte si de aceea cu atat mai amuzanti ca prezenta si abordare.

Daca la capitolul interpretare si intentii acest spectacol sta bine, asa cum am vazut mai sus, la capitolul finalizarii intentiilor sau al transpunerii lor in practica nu mai suntem atat de avantajati. Descoperind valentele unui text care are un potential deosebit, regizorul il sufoca practic prin solutii si gaselnite aruncate de-a valma pe scena, prin ingrosari inutile si aglomerari care nu sunt necesare, prin creare de momente prea apasate si printr-o insuficienta decantare a mijloacelor de care trebuie sa uzeze un regizor pentru a nu cadea in pacatul de a aduce mai degraba deservicii textului pe care doreste sa il potenteze. Ceea ce rezulta in final este un produs mult prea zgomotos si din pacate mult prea lung, e o lungime a spectacolului care chiar se simte si care oboseste, mai ales in cea de a doua parte. La toate acestea se adauga muzica prea multa si prea insistenta si finisarea insuficienta a momentelor care nu sunt comice si care ar trebui sa provoace infiorare spectatorilor, precum si finalul lungit inutil. Din pacate, aceste momente mentionate mai sus nu trec de banal, iar atunci cand se insista prea mult pe ele pot deveni chiar plictisitoare sau intr-o oarecare masura suparatoare prin aglomerarea de solutii si de propuneri (in aceeasi scena textul in sine, imbracarea personajelor in ghirlande din becuri electrice, jocul simultan si in sala si pe scena, proiectiile video, muzica si efectele speciale plus un reflector insistent orientat in ochii spectatorilor fac sa se sufoce in fasa ideea din spatele acestui intreg mecanism, din simplul motiv ca ea se incearca a fi adusa in fata mult prea insistent - si este pacat, ea fiind de fapt chiar ideea citata la inceputul acestui articol). Partea buna - pe langa interpretare - este constructia spectacolului in momentele sale de umor, care sunt intr-adevar captivante, savuroase si - ocupand cam doua treimi din spectacol - facand sa se estompeze - aparent - nereusitele de pe celelalte planuri.