Cuvintele si lumea. Constituirea limbajului social-politic modern in cultura romana

Cuvintele si lumea. Constituirea limbajului social-politic modern in cultura romana

"Aucune science historique n'est en mesure de déterminer par ses propres moyens si le langage est un produit de la vie sociale ou si la vie sociale n'est pas, au contraire, un effet du langage.' (Brice Parain, Recherches sur la nature et les fonctions du langage, Paris, Gallimard, 1942, p. 176)

Din perspectiva unui model hermeneutic al culturii romane moderne, problema constituirii discursului social-politic autohton prezinta o impor­tanta privilegiata. Dat fiind ca o hermeneutica a fenomenului romanesc se naste esentialmente ca reflectie critica asupra sistemelor semnificative, ur­marind prioritar aparitia si circulatia sensului social, ea va avea ca punct de reper limbajul social-politic.

Desigur, nu poate fi vorba de o simpla - chiar daca stimabila prin acribie - inregistrare a ocurentei, functiilor originare si mutatiilor (semantice, sintac­tice, ortografice) termenilor definiti ca "social-poli-tici', ci de o interpretare a acestora in ansamblul unor entitati mai cuprinzatoare: ideologii, contexte cultural-istorice etc. Astfel, analiza limbajului social­-politic iese din cadrul interdisciplinaritatii centrate pe lingvistica, pentru a se integra unei fenomenologii sociale avind ca principiu generator o istorie a scrii­turilor politice. Este obiectivul ambitios pe care il formula inca din 1953 Roland Barthes : "Il n'est pas douteux que chaque régime possčde son écriture, dont l'histoire reste encore ŕ faire. L'écriture, étant la forme spectaculairement engagée de la parole, contient ŕ la fois, par une ambiguďté précieuse, l'ętre et le paraitre du pouvoir, ce qu'il est et ce qu'il voudrait qu'on le croie une histoire des écritures politiques constituerait donc la meilleure des phénoménologies sociales' (s.m.)¹.

Fenomenologia sociala schitata de Barthes ar fi, la rindul ei, suportul unei hermeneutici. Pentru her­meneutica fenomenului romanesc, istoria scriiturilor politice ar putea fi sansa de a-si institui metoda, in buna traditie a adevaratei cunoasteri, ca drum parcurs deja² ; pornind de la un set de presupozitii bazate pe o cunoastere preliminara empatica a obiec­tului, cercetatorul ajunge din nou la ele dupa un traseu cognitiv prin tesatura aproape incomprehen­sibila a faptelor. Paginile de fata vor sa scoata in evidenta doar citeva dintre etapele acestui demers, asa cum se disting ele pe fundalul primei jumatati a secolului XIX.

1. Confuzia limbilor. Filologia ca ideologie de tranzitie

Daca e sa alegem din noianul scrierilor care se opresc asupra limbii romane a secolului trecut o formulare sintetica, cu greu gasim alta mai pertinenta decit aceasta fraza a lui Petru V. Hanes: "Veacul al XlX-lea, epoca de transformari generale in ideile si institutiile Europei, a insemnat si pentru princi­patele noastre acelasi lucru si a produs la noi, ca si aiurea, aceeasi profunda schimbare a limbii'³. Hanes trebuie completat cu observatia ca schimbarea limbii a fost atit de profunda si atit de rapida - e vorba de limita unei generatii -, incit a dus la o diferentiere sociala fara precedent a mijloacelor de comunicare lingvistica, amenintind chiar cu pulverizarea acelei Sprachgemeinschaft/Kommunikationsgemeinschaft ce asigura coeziunea sociala. Lectura textelor de diferite proveniente si destinatii transmise din prima jumatate a secolului precedent ne face martorii unei realitati greu de trecut cu vederea : avem de-a face nu cu o limba, ci cu mai multe, de parca stilurile functionale, idiolectele, graiurile, variantele de orice fel ale limbii noastre ar fi cunoscut, vreme de citeva decenii, un paroxism al diferentierii. Impresia de eterogenitate a limbajului era prezenta si in epoca, fiindca, adesea, chiar persoanele cu oarecare ins­tructie resimteau existenta unor bariere lingvistice, a unei confuzii generale a limbilor: "Iaca-ma in Babilonul Romaniei', scria Ion Codru Dragusanu in 1837, putin dupa ce sosise in Bucuresti. "Nu-ti scriu figurativ, ci deplin in sens leterale. Aici e amestecul limbilor, aici contrastul porturilor si combinatiunea cea mai bizara din toate'⁴.

Afirmatia lui Ion Codru Dragusanu nu este de fapt nici excesiva, nici figurata (el spune, dintr-o confuzie, "figurativ'), deoarece indecizia proceselor rapide de primenire ce aveau loc in interiorul limbii romane adauga alte surse de neintelegere celor pro­venite din alaturarea, mai ales in orase, a unor grupuri etnolingvistice foarte deosebite. Chiar in cadrul comunitatilor mai mici, chiar in mediul fami­lial, deosebirile de educatie amplificau distantele dintre generatii pina la limita zadarnicirii dialogului, mai cu seama asupra unor chestiuni ce depaseau sfera ocupatiilor traditionale. Stefan Cazimir a sesi­zat foarte bine bizara situatie: "Intr-o vreme in care tinerii incep sa practice un limbaj nou, iar virstnicii il pastreaza, grosso modo, pe cel vechi, daca expo­nentii celor doua atitudini nu ar trai unii linga altii, divergenta lor ar genera pina la urma doua limbi total diferite. Viata insa obligindu-i sa coexiste, nevoia de a pastra o punte a intelegerii duce la ivirea unei limbi de tranzitie'⁵. Aceasta inevitabila limba de tranzitie, veritabila lingua franca a unei lumi heteroclite, a debutat ca esperanto si pidgin pentru a capata treptat coerenta, unitate, pentru a-si recapata caracteristicile de limba naturala pe care parea condamnata sa le piarda. Treptat, prin modernizare si epurare, limba romana si-a putut redefini identi­tatea, depasind situatia critica in care periferializa-rea societatii civile, deculturalizarea si imperialismul cultural al altor etnii o adusesera. Drept urmare, situatia paradoxala - de straini in propria tara, de propria limba - in care elita societatii se complacea a devenit tot mai putin tipica, pentru a disparea in cele din urma; astfel, articolele de tipul "Cum am invatat romaneste' isi vor pierde motivatia, iar regretele provocate de ignorarea limbii materne sau de cunoasterea ei superficiala (ca acelea exprimate de un Alexandru Golescu-Albu sau de un Gheorghe Bibescu) vor ramine doar in antologia absurditatilor istoriei noastre, ca si aprecierile negative la adresa capacitatilor de expresie ale romanei⁶. Pe de alta parte, nevoia imperioasa a traducerii intralingvistice - apa­ruta in primul rind in situatiile de comunicare intre elitele instruite si massele rurale - se estompeaza, daca nu dispare cu desavirsire⁷.

Pe fondul acestor remarci generale asupra limbii, interesul pentru problemele limbajului social-politic nu mai necesita noi argumente. Subiectul a fost mult tratat, de regula insa cu privire speciala asupra chestiunilor tangente cu literatura: patrunderea termenilor social-politici in literatura, lexicul social­-politic si principalii nostri scriitori ai perioadei, stiluri, limba presei culturale etc.⁸ Studiile care abor­deaza limbajul social-politic pentru a-l cerceta in mod special si aplicat sint ceva mai rare, in ciuda faptului incontestabil ca scrierile social-politice s-au adresat in epoca unor masse din ce in ce mai numeroase si mai decisive in viata societatii, deci spun mai mult despre istoria nationala decit pot spune lucrarile literare, care circulau in prima jumatate a secolului trecut in cercuri mult mai restrinse. Chiar in raport cu lexicul social-politic al epocii anterioare (lexicul feudal), acela din primele decenii ale anilor 1800 merita osteneala cercetatorului: asa cum arata Klaus Bochmann cu admirabila cuprindere a feno­menului, noul vocabular era mai popular (cel feudal abia daca depasea lumea curtilor si cancelariilor), jucind rolul unui vocabular pilot in procesul de reromanizare (sub dubla inriurire a latinei si a limbilor romanice, in special a francezei si italienei), reflectind transformarile societatii, fiind cel mai popular dintre vocabularele de o mai inalta cultura spirituala⁹.

Prima jumatate a secolului precedent, in special anii 1821-1849, constituie etapa cea mai dinamica a schimbarilor din limbajul social-politic, tot asa cum reprezinta si etapa celei mai depline confuzii. Daca acum asistam la abandonarea treptata a termino­logiei feudale si la introducerea unor termeni potriviti cu mersul provinciilor romanesti catre virsta lor moderna, nu e mai putin adevarat ca asistam la o confruntare dramatica si deschisa intre ansamblul limbii romane vechi (in care mostenirile latine se asociaza cu elemente slave populare, maghiare, polo­neze, slave vechi - mai ales in limba cancelariilor si a vietii ecleziastice -, turco-osmane, neogrecesti - cu incepere din secolul XVIII, sub fanarioti) si limba romana moderna, in curs de constituire. In aceasta limba nehotarita, care isi croieste drum cu greutate, elementele concurente se infrunta acerb si in numar impresionant : influentei ruse (mai ales lexic militar, administrativ), exercitata tot mai mult din perioada razboaielor ruso-turce, i se adauga noi elemente neo­grecesti si chiar turcesti (altele decit cele uzuale deja), precum si un strat abundent de elemente latino-romanice, la care se mai pot alatura creatiile pe terenul limbii noastre, prin calchiere. Practic, limba romana a primelor decenii din secolul XIX

"prelucreaza' un material lexical si sintactic din care s-ar putea crea mai multe limbi de sine statatoare ; vitalitatea limbii noastre e pusa la grea incercare, romana avind in epoca un metabolism accelerat si extrem de extins.

Desigur, experienta - mai ales transilvaneana - a transformarilor initiale sub influenta Aufkla-rung-ului nu trebuie nesocotita. Mai mult, nu putem trece cu vederea contributia unor personalitati de exceptie anterioare Scolii Ardelene la modernizarea limbii romane in general, la modernizarea lexicului social-politic in special. Numai ca aprecierea contri­butiilor anterioare secolului XIX se va face in lumina unui adevar inchestionabil, esential pentru cultura noastra: nu putem vorbi de o continuitate a proce­sului general de primenire lingvistica decit incepind din anii 1820.

Cum se motiveaza aceasta limitare? Mai intii, tinem seama de faptul ca travaliul lingvistic al lui Dimitrie Cantemir - care a preluat in lucrarile sale un volum uimitor de neologisme¹⁰ - nu a putut institui un uzaj, o traditie, deoarece opera sa nu a circulat decit in cercuri foarte selecte, fiind practic absenta din economia inceputurilor limbii romane moderne. In al doilea rind, multe din scrierile Scolii Ardelene au ramas necunoscute muntenilor si moldo­venilor pina in etapa de care vorbim - cazul lui Ion Budai-Deleanu este, fara indoiala, un caz limita, dar nu lipsit de semnificatii privind circulatia ideilor si cuvintelor in Aufklarung-ul autohton.

Prin urmare, extinzind limitele temporale ale constituirii lexicului social-politic romanesc (cum ar fi atunci cind, incluzind etapa rafinarii noului cod de comunicare, venim pina la 1881 pentru a cuprinde schimbarea normelor morfologice si ortografice), avem de depasit un obstacol adus in calea obiectivi-tatii de legitimism : innoirile lingvistice si ideatice nu au o continuitate perfecta, ci admit cezuri, discontinuitati, refluxuri. Exista, cum aratam si mai inainte, numeroase scrieri care au ramas multa vreme in manuscris si au avut astfel o cariera apro­piata de cea a documentelor secrete in care s-a inovat lingvistic: nu au avut ecou. Asa s-a ajuns la redescoperirea succesiva, de catre autori ce nu aveau cunostinta de preocuparile antecesorilor, a terme­nilor vocabularului modern¹¹. De pilda, republica si democratie: Miron Costin vorbea de raspublica, cronicarii munteni de respublica, Dimitrie Cantemir de publica (traducind obste), Budai-Deleanu de republeca ("adica lucrul de obste'); Cantemir a folosit primul dimocratie, iar un secol mai tirziu Budai--Deleanu scria democratie¹². Fata cu aceasta realitate inconturnabila, Al. Graur a introdus conceptul de etimologie multipla¹³, usor de inteles si tentant, dar nesatisfacator; l-am putea abandona in favoarea conceptului de prima atestare multipla (mehrfachen Ersterwahnung), sugerat pasager de Klaus Bochmann, cu toata ironia implicita intr-o atare paradoxala formula¹⁴.

Considerind mai indeaproape situatia concret--istorica a teritoriilor locuite de romani, vom observa negresit ca formula cercetatorului german isi pierde trasaturile paradoxale. Intr-adevar, geografia poli­tica si spirituala a facut ca vocabularul social-politic (pentru a nu ne referi decit la acesta) sa aiba alte surse in Transilvania (latine, maghiare si germane), in raport cu Moldova si Tara Romaneasca (turcesti, grecesti, rusesti, latino-romanice). Putem vorbi deci de o diversificare regionala a lexicului social-politic, cel putin la fel de hotaritoare in economia limbii ca diversificarile cronologice (in decenii succesive se opteaza pentru surse si modele lingvistice deosebite, iar limba are si o relevabila evolutie interna) ori ideo­logice (fiecare corp social, chiar fiecare grupare de interese alege alti termeni sau da alte acceptiuni termenilor general folositi). Fenomenul este atestat la nivelul intregului material lingvistic, fiind pregnant in cazul cuvintelor de mai mare circulatie, cu o incarcatura ideologica mai importanta, cu un semantism mai complex si fluctuant¹⁵. Din nou, avem a conchide ca Ion Codru Dragusanu nu se insela.

Dupa 1821, dar in special in vremea Regulamen­telor Organice, confuzia limbilor sporeste, facind din fiecare vorbitor care traversa mai multe medii sociale un poliglot in lupta cu creolizarea romanei¹⁶. Pentru depasirea acestei crize, mai multe solutii au fost cau­tate si gasite in perioada care a urmat: una era oferita de insasi vitalitatea limbii, celelalte au fost rodul reflectiei asupra limbii. Solutia naturala a limbii romane a fost derivarea. Numarul imens al neolo­gismelor etimologice, semantice si sintagmatice facea problematica autohtonizarea lor, reducerea violentei lor rebarbative si a fortei lor dizolvante, chiar inainte ca limbajul social-politic sa se cristalizeze deplin, inainte ca el sa se "specializeze', sa-si precizeze uzajul. Astfel si-a facut simtit efectul o trasatura structurala a limbii romane, caracterul derivativ: "in aceasta perioada se declanseaza o adevarata «febra» a derivarii, in special cu sufixe, care modifica forma neologismului, il «romanizeaza», ceea ce dovedeste in fond marea vitalitate a limbii romane'¹⁷.

Aceasta "adevarata «explozie» a derivarii' inso­teste fenomenul de imbogatire a vocabularului prin mijloace externe si este atestata de marea frecventa a unor morfeme derivative, sufixe si prefixe¹⁸. Sa ob­servam insa ca nu e vorba doar de o derivare pe baza traditiei lingvistice autohtone, deoarece nu numai derivarile "cu sunet romanesc' s-au aflat la concu­renta, ci si derivarile pe baza unor modele straine (de exemplu, chiar unele neologisme de provenienta latino-romanica au putut primi, cel putin o vreme, sufixe grecesti). Toate "gaselnitele' epocii au intrat apoi in procesul natural de adoptiune-transformare--respingere, unele cunoscind doar cariere efemere

(ambasadorat, tiraniti, tiranos, tiraneste, cetatinime etc.); chiar sufixe cu mare productivitate in epoca au cazut in desuetudine, fiind infirmate de evolutia ulte­rioara a limbii si pastrate in cazuri cu totul izolate (v. cariera controversata a sufixului -ie¹⁹). Derivarile neinspirate au marit coeficientul de tranzienta al limbii romane, extrem de instabila pe atunci - o limba in care norma nu putea decit sa se confunde cu creativitatea²⁰. Nu este exagerat sa spunem ca, pentru limba noastra de tranzitie, conceptul de "norma' este abuziv: critica sistematica a limbajului, de care va fi vorba in cele ce urmeaza, nu avea inca resursele de a elabora si impune norme. Romana era vorbita (si scrisa) aproape ad libitum.

Daca, urmarind derivarea, am ajuns la initiativa individuala a locutorului, am ajuns si la preocuparea de a se stabili repere intr-o chinuitoare instabilitate. Fiindca nu numai folosirea dezinvolta, datorata in genere ignorantei, incurajase derivarea, ci si ten­dinta programatica (favorizata de cea naturala) de a contracara influentele externe. Nu voi insista aici asupra foarte cunoscutei exagerari a purismului latinist, care dusese la formulari greoaie, cu aspect si utilitate mai indoielnice decit cele mai estropiate ori absconse formatiuni neologice; procedeul, lau­dabil ca premise, dar absurd, a sfirsit firesc in ridicolul parodiilor (cum ar fi proverbialul "prandiu academicu' organizat de Alexandru Odobescu). Era un sfirsit tipic proiectelor ce preiau din mentalul utopic schema logica, neglijind irepresibila plurali­tate a realitatii, dinamismul vietii. Era un exemplu de intilnire in limba a dogmelor (logice, dar iratio­nale) cu relativismul imanent al universului. O instanta in care filologia este corupta de teza si esueaza in Ersatz al unei ideologii.

Cum bine se cunoaste, Scoala Ardeleana a marcat indelebil limba paturilor instruite din Transilvania, Banat si (in mai mica masura) Bucovina, ajungind ­in principal prin exodul de ardeleni si banateni spre Principate, dupa 1820 - influenta in Moldova si Tara Romaneasca. Totusi, chiar beneficiind de pozitia lor importanta in sistemul de invatamint al Principa­telor, ardelenii nu au putut impune versiunea data de ei limbii nationale. In aceste decenii de dupa 1821, prin rasturnarea regimurilor fanariote si introducerea Regulamentelor organice, societatea Principatelor romane trece prin rapide si esentiale prefaceri, reusind chiar deplasarea centrului spiritual al romanitatii in exteriorul arcului carpatic, in primul rind la Iasi si Bucuresti. Lexicul social-politic, alaturi de intreaga limba, are de insotit o lume noua ; voca­bularul feudal se perimeaza pe masura ce institutiile feudale sint abolite, dar, in acelasi timp, penetratia ideii nationale romantice transfera initiativa si conducerea luptei nationale dinspre marea boierime spre boierimea de rang mai mic si spre elementele de tip burghez - acestia din urma, ultimi veniti intr-o infruntare cruciala. Procesul este inca mai semnificativ decit s-ar parea, deoarece noii agenti ai schimbarii incep sa fie definiti tot mai putin in ter­menii stratificarii sociale traditionale, stabilizindu-si in mod precumpanitor identitatea prin raportare la ideile pe care le sustin. Sintem in preajma nasterii unei categorii sociale (atributul e totusi impropriu, cum vom vedea in partea a doua a capitolului) fara precedent - intelighentia.

Sa ne intoarcem insa la Scoala Ardeleana. Avintul filologiei in zona intracarpatica, favorizat de accesul unitilor la scolaritate central- si vest-europeana, de admiterea indivizilor astfel formati in functii publice, este potentat de ideile Aufklärung-ului si duce spre exteriorul disciplinei : filologia nu e "inocenta', aban­donata eruditiei gratuite, ci e "angajata' si sufera un proces de ideologizare. Pentru a putea intelege mai bine procesul si termenii, sa recurgem la un lung pasaj dintr-o lucrare a lui Alain Besançon care, intre altele, reconceptualizeaza notiunea de "ideologie': "C'est une doctrine systématique qui promet, moyen­nant conversion, un salut; qui se donne pour conforme ŕ un ordre cosmique, déchiffré dans son évolution ; qui déclare s'appuyer sur une certitude scientifique; qui impose une pratique politique visant ŕ transformer totalement la société sur le modčle immanent que celle-ci recčle et que la doctrine a découvert. L'idéologie n'a en commun avec la religion que l'espérance de salut (encore ne l'avoue-t-elle pas), avec la philosophie ou la science, que le rationalisme (encore en en pervertissant l'usage) ce n'est pas assez pour établir une véritable parenté. Elle possčde la structure mentale de la gnose, mais modifiée par le genre de certitude qu'elle veut sienne et qu'elle emprunte (ou plutôt pręte) ŕ la science. Son champ d'action est le politique'²¹.

Sa incercam acum sa stabilim, mutatis mutandis, coloratura ideologica a filologiei Scolii Ardelene. Nu voi relua in mod inutil trasaturile care se cunosc, acelea care inscriu miscarea culturala si social--politica ardeleana in cadrul mai amplu al Aufkla-rung-ului. Din perspectiva pe care o propun, accentul cade pe discursul Scolii Ardelene, in care putem gasi marcile unei coruperi reciproce a stiintei cu religia si care este destinat unei finalitati politice. De fapt, ceea ce lipseste pentru ca filologia sa se transforme pe deplin in ideologie este absenta colaborarii cu puterea - atunci cind sanctiunea puterii potenteaza tezele filologiei, ideologia, in forma teoretizata de Alain Besançon, nu mai poate fi stavilita, astfel incit ea se intoarce impotriva limbii, inchizind cercul. Cita vreme exista heteroglosia, pe de alta parte (cita vreme limba unica a ideologiei nici nu s-a putut constitui in intregime), ideologia nu are sanse, fiind sabotata de iruptia subiectivitatii, a individualitatii, a diferentei²².

Am mers cu buna intentie prea departe : ideologia nascuta din filologie este inca o protoideologie, o ideologie doar partial influenta asupra realitatii. Deocamdata, limba liturgica si limba stiintei nu au fuzionat perfect, amestecindu-se doar la nivelul cel mai superficial - un aliaj ce afecteaza din plin retorica, dar lasa un mare spatiu de joc semanticii. Cum aratam mai inainte, una din erorile filologiei ardelene era locul prea important pe care il acorda schemei, logicii. Faptul nu era decit foarte obisnuit in Aufklärung, cind, cu o expresie celebra a lui Paul Hazard, "transformarea chestiunilor de origine in chestiuni de logica' se intilnea in toata Europa. Ideea nationala va exploda in constiintele romanilor "lumi­nati' sub semnul acestei transformari ideologizante, care a ramas pina astazi o constanta a autoperceptiei fenomenului romanesc. intr-adevar, filologia cartu­rarilor ardeleni a mers mai departe decit argumen­tatia istorica a latinitatii, unitatii si continuitatii, depasind chiar curajul argumentatiei dreptului natural (in versiunea lui Ion Budai-Deleanu) si adaugind sfirsitului sau caricatural o metafizica ideologizata, greu de deosebit de o mistica a natio­nalitatii. Ideea nationala devine principiul central al unei gnoze: din acest principiu decurge o soteriologie (putin aparenta in activismul social relativ prudent al ardelenilor; ea avea sa iasa puternic in evidenta la 1848) laicizata, tot de el atirna o morala si o supra-interpretare a istoriei (rolul Providentei, atit de mult teoretizat in Europa luminista - sub forme rationali­zate si laicizate - si romantica, exact sub aceasta forma).

Debutul ideii nationale moderne sub amintitele auspicii este greu de consecinte pentru istoria sa ulterioara, insist. Daca ne oprim numai la prima jumatate a secolului trecut, observam ca romanii deceniului al patrulea - asa cum arata si Paul Cornea intr-o carte exceptionala - "situeaza «natio­nalitatea» in planul unei experiente primare, vazind intr-insa un statut ontologic al fiintei' (ca germanii) si "transporta drepturile naturale ale individului in domeniul politic' (asemeni francezilor)²³. Treptat, tendinta metafizica de inspiratie germana (venind din Herder, atit de popular la noi, dar si din Volkstum-ul lui Jahn) va prevala asupra conceptiei franceze; era, de prisos sa motivez, o urmare a fap­tului ca romanii, asemeni germanilor, nu fusesera uniti si cunoscusera trauma infringerii si dezastrelor nationale ; francezii, care concepeau nationalitatea ca oameni uniti si independenti, accentuau termenii contractului social, in functie de ratiune si de auto­nomia persoanei (cf. definitia celebra data natiunii de Sieyes, in plin 1789, in Qu'est-ce que le tiers etat ?). Nationalismul romanesc, asemeni tuturor nationa-lismelor, "multiplica indicele pasional al adeziunii la ideea de natiune, o erijeaza in dogma' (Jean Weisberger); cu o pertinenta formulare a lui Paul Cornea, putem conchide ca nationalismul "trans­forma [] ceea ce este contingent si artificial in necesar si organic, substituie optiunii o mistica'²⁴.

2. "Febra filologica'. Filologia ca pneuma si ca modus vivendi

Cind marele flux al Aufklärung-ului atinge societatea romaneasca extracarpatica in profunzime, depasind filtrul tendentios al fanariotilor, este prea tirziu ca lumea noastra zguduita de convulsii sa mai poata crede in idei generoase si universale; pe de alta parte, este prematur ca un set de abstractiuni sa devina forta sociala, adica sa se constituie ca ideo­logie. Initial, in preajma socului produs de miscarea lui Tudor, "indigenta paralizanta a mijloacelor propasirii intelectuale (lipsesc scoli superioare in limba nationala, centre laice de polarizare a cartu­rarilor, o traditie publicistica in domeniul profan etc.)' face ca luminismul sa nu reuseasca "sa se incorporeze ideologic, manifestindu-se sub forma unor initiative izolate, de un caracter mai mult practic si de o eficacitate limitata'; abia dupa 1821, cu boom-ul proiectelor de reforma (86 numai pina in 1823!), putem considera ca luminismul devine "o realitate interioara a spiritului romanesc'²⁵, "princi­palul recurs ideologic al spiritelor inaintate si generoase', "o teorie relativ coerenta a instruirii si educatiei morale, implicind o politica a scolarizarii si a reformei, elaborata in baza unei analize concrete a situatiei interne si a confruntarii cu realizarile si experienta intelectuala a Europei'²⁶.

O asemenea receptare organica a Aufklärung-ului, ca "raspuns plauzibil dat problemelor ridicate de accederea poporului roman intr-o noua etapa a dez-voltarii'²⁷, va fi conditia decisiva a nasterii inteli-ghentiei romanesti. Pentru aceasta, va fi nevoie ca noul conglomerat ideologic sa se completeze cu "un diagnostic al situatiei, un program de redresare, o filozofie de colorit etic, preocupata de fundamentarea criteriilor si conduitelor recomandabile in epoca noua, in fine, o actiune de traducere in fapt a obiectivelor propuse'²⁸.

Dar massa vorbitorilor limbii romane traia intens epoca de tranzitie, sesizind accelerarea istoriei, mutatiile brutale in viata publica si in cea indi-viduala²⁹. Prin urmare, nu ne vom mira sa asistam, in toata prima jumatate a secolului trecut, la o trans­formare a filologiei, volens nolens, sub presiunea vietii cotidiene, intr-o preocupare generala ; feno­menul parea foarte natural si in epoca, daca e sa ne luam dupa un articol aparut in Albina romaneasca in 1844: "nu este de mirare daca septe milioane de romani sunt cuprinsi de febra filologica si necontenit se indeletnicesc a-si lamuri limba, scriptura si istoria'³⁰. Febra filologica este numele cel mai plastic pentru aceasta hermeneutica spontana, aceasta "politie a cuvintelor' (Mircea Vulcanescu). Sint rare ocaziile in care un intreg popor - sau, cel putin, vorbitorii din paturile sociale dinamice - se deta­seaza de propria limba materna, pe care par a o concepe ca pe un metalimbaj. Pentru citeva decenii, s-ar zice ca romanii sfidau traditia care limita drastic numarul celor indreptatiti sa se amestece in tre­burile limbii (e destul sa ne amintim prestigiul onomaturgului din Cratylos³¹), lasindu-se purtati de elanul febrei filologice, pina la conditia de logothet, de fondator al unei limbi. Riscind o butada care por­neste de la o etimologie transparenta: fiecare logofat devine logothet !³² Oricum, problematica limbii obsedeaza pe fiecare. "Atita stiu', ii scria Heliade lui Petrache Poenaru in 1839, "ca cele dintii ale noastre ginduri, chibzuiri si dezbateri a fost limba ; cele dintii chibzuiri ale oricarui roman ce a luat pana in mina a scri pentru altii si pentru sufletul sau a fost limba ; cele dintii dezbateri si polemice ce s-au ivit in foile publice romanesti a fost limba, acel dar ce l-a dat Dumnezeu omului si care, cu cit se cultiva, cu atita si Cuvintul creste si se arata in toata desavirsirea []'³³.

Rindurile sint in mare parte valabile si pentru cei care nu au "luat pana in mina a scri', pentru cei ce se resemnau la exprimarea orala sau nu erau in stare decit de aceasta. Ca sa traiesti, deveneai filolog; filologia exista ca pneuma, trebuind sa prezideze la constituirea self-ului amenintat de Spaltung -oamenii ajunsesera sa combine intr-o singura perso­nalitate precara elementele vechiului si elementele noului : haine orientale si vesminte apusene ; arhaisme si neologisme ; moravuri vechi si obiceiuri noi. Avem si de la C. Negruzzi (Scrisoarea VIII) expresia constientizarii Spaltung-ului : "in mine sint doi oameni deosebiti, romanul vechi si romanul nou'³⁴. Ne vom mai intilni, in istoria culturii noastre, cu asemenea marturisiri, dupa cum vom intilni la numerosi critici ai fenomenului romanesc exemple de dedublare, sciziune, conflict interior. In cultura occidentala, analistii au putut vorbi chiar de fin-de-siecle schizophrenia, cu referire la finele seco­lului XIX european.

Necesitatea sau veleitatile aduceau schimbari de tot felul, nu dintre cele mai nimerite - competenta era mult mai rara decit initiativa. In aceste conditii, chiar rolul de arbitru este asumat de mai multi indivizi, mai mult sau mai putin abilitati. Alaturi de invatamint, presa are in acest sens un rol extrem de activ. Datorita conditiilor precare in care apareau, primele noastre periodice trebuiau sa tina dreapta cumpana intre popularizare, informare curenta si scopurile mai ambitioase. Articole, publicatii intregi ori numai rubrici aveau scopuri formative declarate, incercind sa contracareze absenta lexicoanelor si, mai ales, absenta unui public cultivat (uneori, para­doxul mergea pina la existenta unor ziare fara ziaristi: Kogalniceanu i se plingea lui Ion Ghica, intr-o scrisoare din 22 august 1844, ca nu avea articole pentru Propasirea si trebuia sa scrie singur intreaga gazeta³⁵). Articolele informative, pe inte­lesul tuturor, erau o raritate, drept pentru care puti­nele noastre publicatii ale inceputurilor isi preluau uneori reciproc textele de succes (in 1848, Curierul romanesc relua rapid din Gazeta de Transilvania arti­colul lui Baritiu "Partidele politice'), Kogalniceanu si Balcescu publicau in Propasirea articole documen­tare, iar Poporul suveran incepe, din numarul 14/ 1848, rubrica foarte revelator intitulata "Constitutia esplicata intr-o scoala de sat'³⁶.

Dar discursul social-politic, alaturi de intreaga limba, avea nevoie de o strategie mult mai radicala pentru a-si duce la indeplinire functia esentiala -comunicarea. Practic, orice articol reclama un volum de note infrapaginale care ar fi depasit volumul textului insusi: cuvintele isi dibuiau caile de a se insera in limba naturala ; erau, asemeni limbii, in statu nascendi, se transformau continuu, impreuna cu intreaga civilizatie romaneasca. Nu e o exprimare plastica in afirmatia de mai inainte, nu e nici macar o preluare a scepticismului criticii filozofice a limba­jului - asa cum s-ar putea crede dupa aluzia la conceptia lui Fritz Mauthner privind instabilitatea limbajului³⁷. Fiindca nu ma interesez aici pur si simplu de caracterul esentialmente metaforic si am­biguu al limbii, care contrabalanseaza natura sociala a oricarui limbaj, ducind la impas : in mod evident, doi oameni nu concep niciodata acelasi lucru cu ajutorul cuvintelor.

Parerea mea este in acelasi timp mai putin filozofica si mai extremista : in evolutia unei culturi, limba traverseaza uneori crize de crestere -Mauthner sustine ca limbajul e suficient de bun (suficient de clar, de pilda) pentru nevoile pragmatice cotidiene, dar are mica valoare ca instrument de cunoastere si intelegere a lumii (chiar daca s-ar putea ajunge la o cunoastere obiectiva, aceasta nu ar putea fi exprimata !) ; eu consider ca in anumite cazuri limbajul devine suficient de aproximativ si de haotic pentru a obstacula chiar bunul mers al vietii zilnice³⁸. Desigur, limba naturala nu e la fel de rigida ca un limbaj de computer si, intr-un anumit sens, "la confusion de la langue est la langue', "le langage est en fait une tour de Babel'³⁹ ; dar confuzia imanenta a oricarui idiom cauta a fi moderata de o critica.

Confruntati cu sfidarea confuziei, numerosi romani au trait dramatic intilnirea dintre pulsiunea scripturala si limitele limbii lor. Este celebra obsesia unor carturari din secolul trecut legata de "neajun-gerea' limbii materne, o obsesie cel putin la fel de rezistenta ca insistenta altora de a cauta, in spiritul acelor timpuri, geniul romanei, firea ei (eventual pentru a-i demonstra excelenta)⁴⁰. Dinicu Golescu s-a vazut chiar obligat sa treaca la greaca pentru a-si continua memorialul de calatorie, chinuit de cautari zadarnice in fondul lexical neaos si de obositoare digresiuni care sa explice cititorilor sai cuvinte dintre cele mai banale in lumea pe care o vizitase (statuie: "trup de om lucrat sau de marmura, sau de arama, sau de orice alt metal' etc.). Peste citiva ani, Gh. Asachi isi povestea impresiile din Rusia ("Extractul din jurnalul calatoriului moldovan', serializat in Albina romaneasca, nr. 74-94/1830) intr-o proza incarcata de paranteze explicative : arhitectura palatului imperial de la Gatcina "este regulata si mareata, cuprinzind frumoase apartamenturi, galerii de cadre si statuie (chipuri cioplite de marmura), cu multe alte lucruri pretioase. Gradina foarte intinsa este orinduita in gust englizesc si se preriureaza de multe canaluri, peste carile punti maiestroase de granat (un feliu de piatra stincoasa rosie ori vinata) sau de fier varsat leaga comunicatia aleilor (drumuri intre copaci)'. Corespondenta lui Kogalniceanu, aflat la studii in strainatate, cu familia, abunda in acelasi tip de explicatii: "poste restante, adeca posta saza-toare, caci atunce ravasul ramine la posta pina cind voi veni ca sa-l iau', "arsenalul, adeca armaria, unde sint tot felul de arme si imbracaminte ostasasti, veche si noua' etc. Daca Asachi explica termeni ca elefant, schelet, colosal, expozitie, brut, elastic, tinarul Kogalniceanu explica fluviu, populatie etc.⁴¹

Revenim la periodice, despre care am vazut ca s-ar putea citi ca un fel de Bon usage al epocii. Termenii circula cu note de subsol, paranteze, expli­catii perifrastice, sinonime neaose; textul social­-politic, textul cultural in genere, functioneaza la limita unei programatice redundante, fiind livrat impreuna cu propriul sau cod de lectura. Un ase­menea text, care pentru noi frizeaza tautologicul, se autocitea, se autointerpreta, raminind subiectul oricarei alte manipulari ideologice ; autorul, care isi impunea parti pris-ul ideologic prin chiar selectia ter­menilor (optind intre sinonime partiale atunci cind nu impuneau pur si simplu creatii personale, adaptari ale neologismelor), isi manipula, in conse­cinta, publicul. Ca nu e aici nici o exagerare, ne con­vinge Heliade: "stiind ca se lucreaza Regulamentul organic, ce era sa ne aduca atitea foloase, si cu lucrurile cele noua ce aducea cu dinsul aducea asemenea si o multime de vorbe necunoscute, am hotarit intre celelalte slujbe ale Curierului si aceasta de a se face un inaintemergator al Regulamentului organic. Bagam intr-adins vorbe de ale Regulamen­tului prin fraze, precum deputat, procuror, tribunal, instante, reciproace s.c.l., s.c.l., numai ca sa am prilejul a le talmaci si a familiariza cu dinsele pe cititori, incit, cind va veni Regulamentul, sa fie inte­les in oarecare chip'. Se poate conchide, impreuna cu Stefan Cazimir, ca "folosirea procedeului depaseste cadrul aleatoriu si capata aspect programatic'⁴².

Tehnic, glosarea se facea in doua moduri: fie prin punerea in paranteze a unui termen vechi sau relativ vechi, fie prin punerea in paranteze a unui neo­logism. Parantezele continua sa apara pina spre finele perioadei in discutie, extinzindu-se de la un cuvint (considerat sinonim) pina la dimensiunile unei propozitii ; prin apozitionare cu adica ori sau, glo­sarea iese frecvent din paranteze in toata productia ziaristica a inceputurilor. La limita dintre glosare si definire propriu-zisa, gasim notele de subsol; ele nu sint doar glose ce limpezesc semantismul termenilor, ci au in plus remarci filologice mai generale, nu rareori destinate a uniformiza uzajul in diferitele regiuni locuite de romani (o dovada in plus ca periodicele se adresau tuturor romanilor, oriunde s-ar fi aflat ei). De pilda, in Gazeta de Transilvania se explica in subsol termenul Romania, prea nou in 1838 pentru a fi considerat perfect inteligibil: "Patriotii de acolo, voind a-si numi patria cu o vorba, zic Romania in loc de Valahia, caci romanul nu stie cu cine vorbesti cind ii zici Valah'. Programul de unificare a limbii din diferitele provincii este bazat si pe optimismul funciar al carturarilor inca influen­tati de Aufklärung : Gazeta de Transilvania face in 1841 o nota de subsol pentru seanta : "Ce zic in Moldova-Romania «seanta» dupa frantozeste, noi zicem «sesie» dupa latineste. Dumnealor «sesie» numesc decursul intreg a unei adunari nationale. Nu face nimic, mai tirziu poate ca vom veni tot la una' (s.m.)⁴³.

Ar fi inca multe de spus despre febra filologica. Ceea ce retinem inca, in interesul unei hermeneutici a romanitatii, este raspindirea de massa a intuitiei ca limbajul e o productie Erzeugung), nu un produs (Erzeugtes), ca sa preluam celebra distinctie operata de Wilhelm von Humboldt. Nu trebuie sa se creada ca simtul comun opera automat in epoca tocmai in directia acestei dihotomii (sustinuta in zilele noastre cu atita forta de Noam Chomsky) : cita vreme reflectia asupra limbii nu depaseste cadrul teologiei, perceptia limbii ca realitate imuabila (dupa modelul textului sacru, absolut static si neamendabil) se rasfringe si asupra oricarei sermo vulgaris. Evolutia materialului lingvistic este o idee neasteptata, care se leaga inextricabil de fundalul ei luminist-ro-mantic. Sa ne amintim cita surpriza a produs elogiul facut neologismelor de puristul Fénelon (altminteri un scriitor care nu prea inova lexical), in splendida Lettre sur les occupations de l'Académie française La romani ca si la altii, meliorismul lingvistic si melio­rismul social-politic, etic, epistemologic sint de nedespartit : utopia limbii este doar una din fatetele utopismului. E nevoie, cum am mai vazut, doar ca indivizi capabili sa asiste limba in procesul ei de autoproductie⁴⁴. Ei nu au decit sa-si lase capacitatea innascuta de inventie lingvistica intr-un contact modelator cu structurile verbale aflate in circulatie⁴⁵.

In aceasta betie a posibilului, ce caracterizeaza perioadele de prefaceri fundamentale, nu e de mirare ca limba romana se babeliza, in primul rind datorita lipsei mecanismelor institutionale regulatoare. Nu vom fi surprinsi nici sa gasim in scrierile vremii glose inexacte, sinonimii dubioase, si chiar de-a dreptul fanteziste (ca la Anton Pann, cum observa Stefan Cazimir): romana opereaza in prima jumatate a seco­lului precedent cu o sinonimie sauvage, o sinonimie de tranzitie. Nu era momentul pentru rigoare! Si, ca sa imi duc gindul pina la capat, uzajul rabelaisian al limbii (in sensul moralei dominante in abatia Theleme), acest spirit feyerabendian avant la lettre (anything goes, o stim, e singurul principiu care nu inhiba progresul!^!46), nu a ramas fara urmari pe termen lung: si astazi, la mai bine de un secol de la cristalizarea limbii noastre intr-o forma clasica, dadaismul involuntar - folosirea improprie, prea "creatoare' a limbii - reclama o hermeneutica. Auspiciile inceputurilor se dovedesc cruciale⁴⁷.

3. Factorul decisiv: intelighentia

Cu aparitia periodicelor si marea infuzie de neologisme care a urmat, limbajul social-politic romanesc sparge granitele sistemului lexical tradi­tional si se inscrie definitiv pe calea modernizarii. In primul deceniu al Regulamentelor organice au loc marele declin al lexicului feudal-fanariot ("marca' feudalitatii, cum observa Rodica Bogza Irimie⁴⁸, nu va disparea totusi prea iute), mutatii semantice, fonetice si morfologice. Paradoxul Regulamentelor -acte care modernizeaza pe de o parte, sint conserva­toare pe de alta - se regaseste in limba. Inovatia nu putea fi radicala (gindind in spiritul Worter und Sachen, intelegem ca lucrurile vechi cereau si cuvintele vechi, oricit s-ar fi straduit oamenii sa le uite) : lexicul legat de privilegiile boieresti raminea impreuna cu privilegiile, grecismele si turcismele persistau, rusismele penetrau mai intii in comunicatele militare, in corespondenta autoritatilor militare (chiar romanii, "tactic', le adoptau), iar neo­logismele latino-romanice, in parte termeni de circulatie internationala, intrau si prin filiera limbii ruse, dar si prin imprumuturi directe (reamintesc aici in treacat cita cerneala a curs in istoria limbii noastre in privinta limbilor-intermediar: neogreaca, rusa si altele; problema este complementara cu etimologia multipla).

Tabloul innoirii noastre prezinta, intre alte parti­cularitati, pe aceea a numarului foarte redus de creatii lexicale prin calchiere - derivarea nu era, sin­gura, in masura sa tempereze navala neologismelor. Asa cum remarca Bochmann, factorii lingvistici interni nu pot explica satisfacator fenomenul - obser­vatia este a unui german, sa nu uitam, un vorbitor al unei limbi care a reusit sa dubleze aproape toate neologismele cu propriile creatii⁴⁹. Explicatia princi­pala e de natura socio-culturala, considera autorul pe buna dreptate : prin manipulare ideologica, un grup consistent de vorbitori cu acces la noile mijloace de comunicare imprima cuvintelor o coloratura exte­rioara proprietatilor lingvistice. Acest grup, despre care voi incerca sa scriu in continuare, este inteli-ghentia. Prin actiunea ei, nu se hotaraste doar natura functionala a termenilor social-politici (cum ar fi semul de stratificare "politic'⁵⁰, despre a carui istoricitate nu e cazul sa mai adaugam detalii; la fel, conditionarea sa ideologica e evidenta), ci si o calitate extralingvistica speciala, in care deslusim una din premisele genului epidictic: conotatia de identificare ideologica.

intr-adevar, chiar inainte ca toate aceste neo­logisme sa se structureze intr-o scriitura (in sensul dat de Barthes termenului), ele incep sa functioneze social ca un fel de parola. E inca o parola timida si indistincta, fiindca ea nu vectorizeaza o actiune, nu asigura desfasurarea unui eveniment; ceea ce face insa, si face foarte bine, este sa-i identifice (cu avantaje si riscuri, ca orice trecere prematura din eso- in exoteric) pe agentii potentiali: ea ordoneaza in planul discursului ceea ce nu e decit comunicare, dar pregateste ceea ce urmeaza sa devina comuni­tate. E destul sa citim arzurile boieresti ori memoriile de la 1821-1823, proclamatiile ori scrisorile, jurnalele intime ori gazetele: aproape ca putem urmari cum se coaguleaza o scriitura radical deosebita⁵¹. Turca, greaca noua, slavismele (cele vechi ori cele noi, rusismele), dar si - lucru semnificativ pentru o forma mentis, asemeni alfabetului de tranzitie⁵² - neaosis­mele ori calcurile sint considerate tot mai mult reactionare, raminind marci ale scriiturii reac. Neologismele latino-romanice, in primul rind cele de provenienta franceza, sint considerate progresiste, devenind marci ale discursului novator, ale scriiturii revolutionare. Spune-mi cum vorbesti, ca sa-ti spun cine esti! Interesant este ca separatia scriiturilor avant la lettre se face chiar in viata cotidiana, unde regasim, transfigurata ca regula mondena, ca marca a identitatii de salon, aceeasi linie de demarcatie : e sic, de bon ton, sa stii frantuzeste ori sa-ti presari limba materna cu frantuzisme ; e penibil, demodat sa mai folosesti grecisme s.c.l. Schimbarea a fost destul de rapida pentru ca revolutionarii de la 1848 sa fi putut imbratisa pe rind ambele mode. Litera­tura si teatrul primei jumatati de veac XIX documen­teaza, prin tipuri comice, aceasta confluenta intre imitatia mondena si ideologie: bonjuristii si frantuzi-tele duc lupta apriga cu tombaterele.

Revenind la un nivel conceptual mai inalt, sa retinem ca, inainte de a-si pune in circulatie cum se cuvine denotatiile, noile vocabule (cind nu apar pur si simplu gresit "intelese') isi manifesta dimensiunile conotative; scriitura impura (ca orice scriitura, in fond) care va folosi aceste vocabule va fi cu necesitate usor manipulabila, va deveni materialul potential al unei limbi de lemn⁵³. Sa vedem in continuare cine ar fi capabil sa construiasca din elementele disparate un text coerent.

Misiunea aceasta va fi urmata de intelighentie. Termenul circula destul de liber in literatura social--politica actuala, astfel incit va trebui sa intirziem putin asupra sensurilor pe care le am eu in vedere. Altminteri, trecerea in revista a datelor nu ne va face sa progresam in intelegerea unui fenomen atit de complex⁵⁴.

Urmind pe Alfred Weber⁵⁵, Karl Mannheim considera ca intelighentia este o entitate fara deter­minatii sociale definitorii (sintagma lui Alfred Weber e freischwebende Intelligenz), "a relatively classless stratum which is not too firmly situated in the social order'⁵⁶. Desigur, cei care alcatuiesc intelighentia nu sint creati ex nihilo, dar mai important decit originile sociale diverse ale acestor oameni este factorul lor comun : ideile. Legatura diverselor paturi de inte­lectuali este educatia, care transmite (fiind o metonimie a societatii) problematica sociala. Activi­tatea intelectuala din societatea moderna nu mai e apanajul unor clase privilegiate, al unor caste (preotimea, de exemplu), ci este exercitata de acest nou strat neatasat social, esentialmente independent de o clasa anumita si recrutat de pe o baza sociala din ce in ce mai larga. Dintr-o asemenea conjunctura decurge determinarea cardinala a spiritului modern, care nu e inchis si finit, ci dinamic, elastic, intr-o permanenta stare de prefacere - ca raspuns la o pro­blematica deopotriva de dinamica. Cum se manifesta social intelectualii? in doua moduri: sau (1) se angajeaza pentru o clasa anume, sau (2) devin constienti de propria pozitie sociala si de misiunea implicita in ea. Situatia (1), care e de departe cea mai curenta - gasim intelectuali in toate taberele -deriva din faptul ca intelectualii se pot adapta la orice punct de vedere ; ei devin astfel teoreticienii tuturor, raminind totusi oarecum exteriori clasei pe care o servesc, priviti fiind cu suspiciune de aceasta (de aici, fanatismul unor intelectuali, care se radicalizeaza pentru a depasi impasul neincrederii si toate complexele legate de el; prezenta intelec­tualilor in conflictele dintre clase explica si tendinta ca traditionalele conflicte de interese sa apara drept conflicte de idei. Situatia (2), mult mai rara (daca nu cumva de-a dreptul intruvabila), ii aduce pe inte­lectuali in postura de slujitori ai cerintelor proprii vietii intelectuale, in postura de gardieni ai bunului mers al propriului lor sistem intelectual. In fine, Mannheim, aflat pe cale de a fundamenta o sociologie a cunoasterii, considera ca intelighentia este singu­rul grup apt de a depasi ingustimea perspectivei de clasa pentru a se ridica la generalitate, la intelegere de ansamblu. Cum, prin educatie, intelighentia este familiarizata cu totalitatea problemelor societatii si cum, pe deasupra, nu e orbita de interese subiective, ea poate pune activitatea sociala si politica pe baze obiective, stiintifice⁵⁷.

Acest portret magulitor al intelighentiei a fost infirmat foarte transant de studiile lui Alain Besançon⁵⁸. Besançon se ocupa de intelighentia rusa, singura vrednica de acest nume potrivit autorului francez. Astfel, generatia lui Bakunin, Bielinski si Herzen (mediul lor, mai precis) nu se defineste printr-un corp de doctrina, desi are contacte cu libe­ralismul, ci in raport cu statul (pe de o parte), cu eco­nomia si proprietatea (pe de alta parte), esenta sa fiind sociala (p. 117). Intelighentia rusa apare incepind cu 1850, cind se naste "un milieu de type nouveau, dont l'essence n'est pas séparable des idées qu'il fait siennes, dont il se fait le porteur, le diffuseur' (p. 117). Daca admitem ca intelighentia rusa poate servi de paradigma (p. 118) - si macar in estul Europei, aceasta nu este o premisa abuziva -, atunci admitem cele trei preconditii necesare emergentei unei intelighentii

(disparitia intelighentiei - care, prin natura, nu e un tip social permanent - prin aceeasi ideologie care ii da nastere nu ne intereseaza aici - cf. p. 137): (1) exis­tenta unui sistem de educatie national organizat cu un control al statului asupra tuturor filierelor de educatie paralele (p. 118); (2) incapacitatea societatii civile de a impune acestor tineri care s-au desprins din ea niste valori si niste ratiuni de a fi (p. 119) ; (3) criza vechiului regim, in sens larg (p. 120). La cele trei preconditii necesare, dar nu si suficiente, se adauga o alta, extrem de importanta : prezenta ideologiei (definita tot in sensul mai restrictiv al carui teoretician este Besancon). Functia ideologiei e tripla: (1) defineste contururile intelighentiei (princi­piul de coeziune e, o stim, pur intelectual, fiindca apartenenta la o doctrina desocializeaza) ; (2) asigura coerenta intelighentiei in raport cu statul (ea poarta un sistem complet de societate, un nou regim politic, noi raporturi intre cetateni, o noua cultura) ; (3) pro­tejeaza intelighentia in raport cu societatea civila -intelighentia s-a desprins de societatea civila, dar aceasta din urma tinde s-o reintegreze (pp. 122-124).

Cu deosebiri pe care nu este nevoie sa le detaliez -fiind vorba de o istorie recenta si bine cunoscuta -, modelul Besancon al intelighentiei are o mare valoare euristica pentru studierea modelului roma­nesc. Acesta din urma datoreaza mult influentelor de tot felul, intii si intii occidentale. Dar e interesant ca si in Rusia, si in Principate, zone europene "inapoiate', a putut lua nastere tipul uman care avea sa domine secolul XIX si pe cel urmator - si inca inaintea altor natiuni ! Explicatiile tin de intrunirea preconditiilor, precum si de contextul in care pre-conditiile au operat. Astfel, preconditia (1) a fost intarita in Rusia prin situarea sistemului de educatie intr-un cimp conflictual avind drept antagonisti statul si societatea civila ; pe de alta parte, a contat enorm ca formarea cadrelor era un substitut al societatii civile (pe care a sfirsit prin a o intari, facind-o "constienta', [p. 119]; in opinia mea, tot asa a si contribuit la atomizarea ei). La rindul ei, precon-ditia (2) se completeaza cu mentiunea ca, sub Nicolae I, nobilimea slabeste, pierzindu-si increderea in sine si stravechiul esprit de corps⁵⁹, tinzind sa fuzioneze cu tinerii instruiti in serie prin gimnazii si univer­sitati (p. 119). Asa a luat nastere "un tiers état russe, composé des nouvelles professions libérales, des enseignants, des journalistes, des techniciens, a l'intérieur duquel se cristallise l'intelligentsia' (p. 119; s.m.). Pentru a termina cu situatia din Rusia, preconditia (3) a facut ca societatii civile, instruita de stat intr-o maniera europeana, sa-i apara tot mai bizare si mai inacceptabile rinduielile atit de putin potrivite cu spiritul european occidental (p. 121).

Pastrind in minte modelul intelighentiei propus de Besancon, sa ne oprim si asupra modelului roma­nesc al formarii intelectualilor din sud-estul euro­pean in secolul XIX, asa cum a fost el conturat de Elena Siupiur⁶⁰. Autoarea analizeaza, pe baza unei materii prelucrate matematic (de Valentina Moise), procesul de formare a intelighentiei (in sensul larg, vag al termenului - cel care circula in ansamblul literaturii social-politice), conchizind ca, treptat, "procesul de formare a intelectualilor a intrat tot mai mult sub influenta legilor interne ale culturii, deta-sindu-se de puterea determinativa a factorilor externi, proprii inceputurilor' (1985: 245). Chiar de la inceputul secolului XIX, pe cind influenta factorilor externi era considerabila, iar legile interne ale culturii actionau inca timid, orientarea profe­sionala s-a aflat atit sub influenta "nostalgiilor de clasa si a imperativelor sociale si politice ale vremii', cit si - fapt semnificativ pentru debutul procesului de autonomizare si structurare dupa principii proprii -sub influenta unei "intuitii empirice'(1985 : 294).

In opinia mea, aceasta "intuitie empirica' era un factor de coagulare, sub inriurirea ideologiei inci­piente, a celei de-a doua cai de actiune intelectuala din teoria lui Mannheim, pe care am putea-o sintetiza ca prise de conscience. Daca traducem acest proces in termenii culturii noastre, obtinem crista­lizarea mesianismului, mai bine zis extinderea lui de la indivizi izolati (vechii nostri carturari) la un grup (intelighentia). Mesianismul ("utopic', "pozitiv' etc.⁶¹) va ramine o marca esentiala a intelighentiei noastre pina astazi, cunoscind cele mai diverse variante, dar pastrind din anii aurorali ai primei jumatati de veac XIX un element central: "fascinatia culturii ca dialog politic cu societatea'⁶². Exista explicatii locale foarte clare pentru mesianism, dar nu trebuie sa neglijam nici integrarea mesianismului intelighentiei noastre in ideologia rezultata din coruperea reciproca a gindirii crestine si romantismului, cu elemente de Aufklärung⁶³. Scriitura revolutionara face dovada lingvistica a acestor interferente. Tranzitia clerului spre activitatile laice (in primul rind spre invata-mint)⁶⁴, cu deosebire in Transilvania si in Bucovina, marele numar al intelectualilor laici educati de cler, caracterul traditional al vietii romanesti (care facea din discursul cu aparente bisericesti un mijloc ideal de comunicare), toate sint ratiuni intemeietoare ale mesianismului.

Sa urmarim acum citeva dintre preconditiile genezei intelighentiei. La romani, arata Elena Siupiur, procesul formarii intelectualului, al aparitiei profesiunilor intelectuale moderne, este inseparabil de institutionalizarea culturii si a muncii intelec­tuale, de etatizarea treptata a majoritatii institu­tiilor de cultura (pe tot parcursul secolului trecut), de trecerea intelectualilor in conducerea institutiilor politico-administrative. Mai ales incepind cu 1830, intelectualii patrund in organele puterii de stat: toate cele 15 guverne romanesti dintre 1866-1878 sint formate din intelectuali (1987: 438); din 3.000 de intelectuali inregistrati de Elena Siupiur pentru secolul trecut, 888 (30%) detin functii politice in stat (1985: 233). Perioada in discutie si cea de pina la finele secolului sunt marcate de transferul de auto­ritate si responsabilitate social-politica de la clasele politice traditionale la patura intelectuala (1987 : 439-440) ; totul se intimpla atit de ineluctabil si pe suprafete sociale atit de mari, incit se ajunge ca puterea politica sa fie implicata ca o calitate profesionala a intelectualului (1987: 451)!

Cu toate acestea, din cauza ca delimitarile sint in primul rind teoretice, culturale (si nu de clasa : a se vedea cazurile de mari boieri instruiti, care se com­porta ca intelectuali, cf. 1985: 231), intelighentia noastra "se afla, inevitabil aproape, in contradictie cu organizarea sociala contemporana' (1985: 234). Coeziunea interna si telurile specifice ale inteli-ghentiei prevaleaza, iar participarea la actiunea politica (in vederea careia romanii se indreapta catre profesiunile intelectuale ce se desfasoara in forum, v. 1985: 233) nu-l face pe intelectual sa pactizeze pro­gramatic cu establishment-ul. E fascinant cum acesti intelectuali din prima generatie⁶⁵ reusesc in scurta vreme sa impuna ca ideal al omului social tocmai tipul intelectualului: fie un om cultivit (Baritiu), fie oameni invatati si voitori de imbunatatiri (Diamant)⁶⁶. Si e cel putin la fel de interesant ca nici clerul, nici boierimea nu obstaculeaza acest proces, care e si acela al trecerii definitive a burgheziei pe pozitia de principala sursa a elementelor ce intra in

intelighentia (1987 : 451).

Capatind "o incadrare functionala in viata obsteasca'⁶⁷ prin institutionalizarea culturii (regimu­rile regulamentare incurajeaza formarea institutiilor, tinind insa ca ele sa nu se emancipeze de sub con­trolul de stat), actul de cultura asigura o identitate sociala centrala, scotindu-l pe intelectual din marginalitate. Euforia acestei noi pozitii este insa bine temperata, in planul discursului social-politic, de cenzura. Este prin urmare greu de stiut ce con­tururi ar fi capatat in epoca o scriitura revolutionara lipsita de constringeri si dependenta doar de realitati lingvistico-sociale obisnuite. Fiindca oricite subter­fugii ar gasi cei ce folosesc terminologia social-poli-tica (Diamant profita de faptul ca sotietatea evoca oficialitatii o experienta a fratelui domnitorului ; Heliade tiparea chiar textul actelor oficiale in doua versiuni, una pentru ochii stapinirii, alta - cu modificari minime, dar de mare importanta - pentru public), ei nu pot evita o rescriere a proiectelor lor intr-o limba cit mai neutra.

Astfel, prin cenzura adusa de orinduirea regula­mentara, se adinceste prapastia dintre gind si vorba pe care Paul Cornea o descoperea pentru epoca 1780-1821: "fara a mai vorbi de limitele dictate de pauperitatea limbii, de lipsa vocabularului si rigiditatea sintaxei, cerinta de a nu depasi nivelul de intelegere al cititorilor, de a nu contraria biserica, nici «opinia» celor de sus, nici ideile politice domi­nante ii obliga pe autori sa produca mai mult pentru sertar. Astfel, ceea ce se scrie e departe de a exprima potentialul de sensibilitate si inteligenta existent in lumea romaneasca dintre 1780-1820, e numai ce ramine dupa ce «intentia» traverseaza vamile succe­sive ale politicii, moralei sociale si limbajului'⁶⁸. E suficient sa ne amintim ca trei luni de libertate a presei (in timpul guvernului revolutionar muntean) au insemnat mai mult, sub raportul circulatiei termenilor social-politici, decit ani intregi de exprimare publica stinjenita. Prin urmare, ne putem explica si urmatorul paradox, sesizat de Paul Cornea: "Dupa 1830, manifestarile de critica a ordinii sociale si a sistemului politic par sa-si piarda din vehementa si amploare, tinzind, in orice caz, sa evite abordarea frontala a neajunsurilor si formelor publicitare fatise'⁶⁹. Pe de alta parte, intelegem de ce, contrar tuturor premiselor (exceptind cenzura, desigur) - radicalizarea intelighentiei, rafinarea dis­cursului social-politic etc. -, "oamenii se retranseaza in duplicitate', iar critica sociala se literaturizeaza, devenind alegorie, fabula etc.⁷⁰ Aceasta in ciuda unei situatii care putea stimula discursul social-politic: "caracterul de masa al subversiunii ideologice'⁷¹.

Analizind constituirea limbajului social-politic in cultura romana moderna, intilnim si chestiunea de principiu a caracteristicilor dictiunii intelectuale. Aceasta din urma e singura care isi asuma sarcina elaborarii experientei comune (putem citi asta si in sensul in care Mannheim vorbea de sansa intelighen-tiei de a elabora o sinteza), dar, prin ea insasi, e o experienta separata, inaccesibila tuturor. Dictiunea intelectuala "est la seule ŕ parler de ce qui concerne tous et de ce qui importe ŕ tous, mais elle le fait de façon telle que peu de personnes peuvent le reconnaitre en dehors du petit groupe de ceux qui y contribuent. Elle a par nature un objet exotérique et un propos ésotérique. Et cela parce que la parole intellectuelle traite le commun en le transformant en général'⁷². Prin aceasta transpunere a comunului in general (care deschide cunoasterea abstracta), intelectualul se izoleaza de societatea civila - cazul extrem fiind filozoful care se adinceste in proble­matica si discursul esentelor ultime. Societatea civila priveste cu automata suspiciune pe acesti fii ai sai care nu ingroapa talantul (revin la problematica intelectualului "colaborationist'/"angajat'), fiindca ea traieste in imanent si finit, iar intelectualul tinde, prin insasi natura sa, spre transcendent (demitizat ori nu) si infinit.

Limba naturala, suficienta in sfera privata, se dovedeste a fi depasita de ansamblul problematicii sociale (nu are o terminologie juridica, in primul rind), astfel ca societatea civila se vede dublu amenintata de intelighentia : in domeniul practic si in spatiul simbolic al limbajului. Asadar, societatea civila are de aparat atit bunuri palpabile si relatii, cit si propria limba, asaltata de limba ideologizata a intelighentiei ; altminteri, experienta alteritatii nu mai poate fi comunicata, individul e izolat de ansamblul societatii civile (daca mai putem vorbi de individ atunci cind sef-ul, atit de conditionat ling­vistic, nu se poate cristaliza, atunci cind societatea civila nu mai este decit o massa atomizata), socie­tatea civila, sau ce mai supravietuieste din ea, "demeure plongée dans la marasme parce que la communication des pensées comme des biens y est bloquée'⁷³.

Pentru a iesi din criza relatiei cu societatea civila, intelighentia trebuie sa traduca in termenii finitudinii telurile sale infinite, adaugind strategiei de a vorbi in numele societatii civile (de cele mai multe ori, se opereaza o selectie: clasa, Poporul etc.) un intreg discurs social-politic (si : etic, spiritual etc.) tentant si usor inteligibil.

O alta relatie dificila este, ne amintim, aceea a intelighentiei cu statul: in principiu, cei doi termeni ai relatiei trebuie sa angajeze o lupta pentru putere. Avem, socotind ambele polaritati evocate, o structura ternara, debusam asupra problemei traditionale a trifunctionalitatii. Dar, inainte de a urmari o even­tuala schema tripartita in societatea romaneasca a secolului XIX, sa vedem cum s-au solutionat conflic­tele virtuale ale celor trei factori virtuali de concurenta ; dintre multiplele aspecte ale formelor specifice spatiului nostru istoric, esentiale sint urmatoarele: (1) spre deosebire de Rusia (dar ca in Franta si Germania), intelighentia noastra nu si-a fasonat o ideologie rigida in prima jumatate a veacu­lui XIX, reusind o sinteza contradictorie de elemente disparate (luministe, romantice, revolutionare, moral-religioase); (2) in consecinta, ea nu si-a rupt total legaturile cu societatea civila - nici in planul actiunilor, nici in planul discursului ; (3) slujind ideea nationala (generatoare a mesianismului), inteli-ghentia romana a gasit astfel o punte de intoarcere spre stat si societatea civila; (4) astfel, dupa criza de la 1848, intelighentia va fi aproape complet reabsorbita de societatea civila si stat: finalmente, se vadise ca divergentele erau mult mai mici decit acordul; se vadise, pe de alta parte, ca divergentele erau pasagere si negociabile, iar acordul - prin ideea nationala - era etern si deasupra tuturor, ca o garantie a existentei.

Note

1.  Le Degré zéro de l'écriture (1953), Paris, Éditions du Seuil, Collection Points, p. 22. Pentru acceptia speciala a termenului écriture (ca act de solidaritate istorica, plasat intre limba si stil), v. mai ales pp. 11-17 ("Qu'est-ce que l'écriture?').

2.  Cf. "La méthode, c'est le chemin aprčs qu'on l'a pacouru'. Georges Dumézil a asezat aceasta fraza a marelui sinolog Marcel Granet in fruntea operelor sale. La noi, cel care a folosit-o e Adrian Marino (o citeaza in Comparatisme et théorie de la littérature, Paris, P.U.F., 1988).

3.  Dezvoltarea limbii literare romane in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, Bucuresti, 1904, p. 220.

4.  Apud Stefan Cazimir, Alfabetul de tranzitie, Bucuresti, Cartea Romaneasca, 1986, p. 13.

5.  Stefan Cazimir, op. cit., p. 83. Autorul, in spiritul intregii carti, face la pp. 82-83 o analogie intre situatia limbii si a portului in primele decenii ale secolului XIX (analogia aparea si in epoca, intre altii la N. Istrati si Heliade).

6.  Asemenea fenomene aberante nu au scapat nici obser­vatorilor straini care cunosteau conditiile formarii intelectualilor romani. Patrick Harry Griffin, de pilda, inregistreaza deopotriva tendinta unor fii de boieri (instruiti in greaca si/sau franceza) de a-si deprecia limba materna, ori aceea de a admite cunoasterea ei insuficienta. V. cartea sa Fathers and Sons in Nineteenth-Century Romania: A study of Generational Thinking, University Microfilms, Inc., Ann Arbor, Michigan (Ph. D. Dissertation, University of Southern California, Los Angeles), 1969.

7.  Traducerea intralingvistica ramine totusi necesara pina spre finele perioadei de care ma ocup aici (ea apare si in secolul nostru, chiar in opere de fictiune : Caragiale, Rebreanu). V. studiul meu "Utopie et révolution. Idées européennes, expériences roumai­nes', partea a IlI-a, in Al. Zub (ed.), in La Révolution française et les Roumains, Iasi, 1989, pp. 285-310. Supra, versiunea romaneasca. Pentru problematica inrudita a intelegerii ca traducere, v. George Steiner, Dupa Babel. Aspecte ale limbii si traducerii (1975), trad. de Valentin Negoita si Stefan Avadanei, Bucuresti, Univers, 1983, pp. 17-77. In perioada la care ma refer, mai cu seama in ultima ei parte, con­versatia obisnuita putea conduce la termeni si sin­tagme care solicitau veritabile calitati de traducator.

8.  O bibliografie selectiva a lucrarilor privind limbajul social-politic al epocii in discutie s-ar intinde pe multe pagini, drept care nu-si poate gasi locul aici. Ma voi multumi sa indic doar citeva titluri, cu un foarte succint comentariu. Cea mai importanta lucrare este, de la distanta, cea a lui Klaus Bochmann, Der politisch-soziale Wortschatz des Rumänischen von 1821 bis 1850, Berlin, Akademie-Verlag, 1979. Bochmann se refera de fapt si la perioada anterioara anului 1821, ajungind inapoi in timp pina la Dimitrie Cantemir; pentru indicatii de metoda si ansamblul temei, v. bibliografia de la pp. 6-10 (in notele care insotesc prezentarea problematicii si a stadiului cercetarii ; cu foarte mici exceptii, sinteza bibliografica a lui Bochmann ramine valabila si in prezent). Rodica Bogza Irimie si-a publicat in 1979, la Universitatea din Bucuresti (multiplicat), teza de doctorat, Termeni politico-sociali in primele periodice romanesti. Cercetatoarea se opreste asupra perioadei 1820-1848, se bazeaza pe metodologia lingvistica franceza de tipul Jean Dubois (cf. Le Vocabulaire politique en France de 1869 ŕ 1872, Paris, Larousse, 1962 si lucrarile centrului de cercetare a lexicului politic al ENS de la Saint-Cloud). Ca si Klaus Bochmann, Rodica Bogza Irimie isi incheie contributia cu un pretios glosar al termenilor studiati, facind foarte rapida si eficienta consultarea materialului. Pentru a nu intra in amanunte metodologice si bibliografice, nu ma voi opri asupra cercetarilor de semantica istorica plasate in linia Scolii de la Annales (v., ca exemplu ilustrativ, Philippe Bénéton, Histoire de mots: culture et civilisation, Paris, Presses de la Fondation nationale des sciences politiques, 1975, mai cu seama pp. introductive, 11-22, precum si bibliografia - "Utilajul lingvistic si lexicografic' -, pp. 151-156) ori in descendenta scolilor germana si anglo-americana. La noi, Stefan Lemny (v. Originea si cristalizarea ideii de patrie in cultura romana, Bucuresti, Minerva, 1986 ; cf. recenzia mea cu accent asupra metodei, "Istoria cuvintelor sau istoria ideilor?', in Viata studenteasca, nr. 1, 7 ian. 1987, p. 9) a dat cea mai importanta monografie a unui termen social-politic. In ultimii ani, un colectiv de la Institutul de Studii Sud-Est Europene din Bucuresti, coordonat de Alexandru Dutu, abordeaza problemele lexicului social-politic in cadrul temei Viata intelec­tuala la romani in secolele XVII, XVIII si XIX ; iata numele colaboratoarelor: Lia Brad-Chisacof, Anca Ghiata, Eugenia Ioan, Zamfira Mihail, Emanuela Mihut, Lidia Simion, Catalina Vatasescu (cercetarea lor comuna are genericul "Lexicul socio-politic in limbile sud-est europene in secolul al XIX-lea'). Publicatii mai importante ale colectivului : Zamfira Mihail, "Idéologie, mentalité - expression linguis­tique', in RESEE, XXII, 2, 1984, pp. 133-144; Lidia Simion, "The Modernization of the Social-Political Vocabulary as Reflected in the Romanian Press of the First Half of the 19^th Century' (pp. 27-33) si

Lia Brad-Chisacof, "The Language of Tudor Vladimirescu's and Alexander Hypsilanti's Revolu­tionary Proclamations' (pp. 35-42), ambele in RESEE, XXVI, 1, 1988. Din aceeasi preocupare lexicologica subsumata istoriei mentalitatilor rezulta si contributiile aparute in revista citata, in anii 1979-1980. Lucrarile lingvistilor sint in general structuraliste, multe influentate de modelul analitic al limbajului social-politic propus de Ion Coteanu (v. in special numarul tematic din Analele Universitatii din Bucuresti, Seria Limba si Literatura, XXVII, 1978). Reproduc aici modelul Coteanu:

In fine, dintre cercetarile lingvistice asupra lexicului social-politic sprijinite mult pe istorie, v. Vasile Arvinte, Roman, romanesc, Romania. Studiu filologic, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1983.

9. Bochmann, op. cit., p. 10.

10.Ibidem, pp. 22-28.

11. Ibidem, p. 13. Bochmann, aratind ca vrea sa corecteze imaginea prea schematica a proceselor de innoire lingvistica, mentioneaza si tendinta cercetatorilor romani de a supralicita modernizarea latino-romanica si de a neglija oarecum lunga perioada de tranzitie, in care toate elementele heteroclite au fost in uz.

12.Ibidem, p. 13.

13.V. Al. Graur, "Etimologie multipla', in Studii de lingvistica generala, Bucuresti, 1960, pp. 67-77 ; idem, "Din nou despre etimologia multipla', in Etimologii romanesti, 1963, pp. 11-18. Asupra chestiunii s-au pronuntat si altii, intre care Th. Hristea, G. Ivanescu, Iorgu Iordan.

14.Bochmann, op. cit., p. 14.

15.Urmind cercetarile lui G. Matoré (din Le Vocabulaire et la société sous Louis Philippe, Paris-Lille, 1951 si

La méthode en lexicologie. Domaine français, Paris, 1963), Klaus Bochmann vorbeste de Schlüsselwörter (cuvinte-cheie pentru intelegerea unei problematici, cum sint natie si patrie), Schlagwörter (cuvintele--cheie determina un cimp conceptual lexical, fiind o cheie pentru intelegerea unui intreg grup de concepte asociate ; aceste Schlagwörter sint cuvinte-cheie care au valoare emotionala mare, o semnificatie complexa, comparabila cu cea a unui ansamblu de postulate, o putere dinamizatoare implicita; ex. : revolutie, constitutie, improprietarire, la 1848), Losungwörter (cuvinte sloganizate, ca si cele dinainte, care insa par sa rezume un intreg program politic, inteligibil si pentru masse: slobozenie in 1821, dreptate, fratie in 1846), Modewörter (termeni folositi foarte intens intr-o anumita perioada, apoi abandonati ori folositi mai putin; de pilda, sub influenta lui Michelet, Ledru--Rollin, Saint-Simon, cuvintul egoism apare in 23 din cele 36 de articole si brosuri selectate in Anul 1818 -observatia este a lui Griffin, in op. cit., p. 155). Clasi­ficarea e amendabila, desigur (de pilda, cum putem decide intre Schlagwörter si Losungwörter?), dar are meritul de a oferi un criteriu de ordonare a mate­rialului lexical.

16.Am folosit termenii pidgin si creolizare cu un sens "slab', aproape figurat, pentru a da seama de criza prin care trece limba romana in epoca. Nici pidgin, nici creole nu pot constitui un model pentru evolutia limbii unei comunitati europene, care, in plus, este atit de intinsa, dinamica si supusa influentelor externe. Intr-un scop euristic, experimentul "insulei pustii' (propus de Bickerton, dar respins din consi­derente morale) tenteaza: pe o insula pustie din Pacific, un numar de oameni vorbind limbi structural deosebite primesc un fond comun de 200 cuvinte, iar dupa un an se studiaza pidgin-ul elaborat intre timp. V., pentru complexa problematica sociolingvis­tica, Peter Muehlaeuser, Pidgin and Creole Linguistics, Oxford, Basil Blackwell, 1986.

17.Rodica Bogza Irimie, op. cit., p. 115. Cf. p. 119.

18.Ibidem, p. 109. V. si pp. 110-114:

19.Ibidem, p. 111. Al. Graur considera ca acest sufix nu a functionat in romana, pe cind Rodica Bogza Irimie citeaza atestari transilvanene.

20.Ibidem, p. 113.

21.Alain Besançon, Les origines intellectuelles du léni­nisme, 197, Paris, Calmann-Lévy, Coll. Agora, 1987, p. 67. Trad. rom. de Lucretia Vacar, Humanitas, 1993.

22.Ibidem, p. 357.

23.Paul Cornea, Originile romantismului romanesc. Spiritul public, miscarea ideilor si literatura intre 1780-1840, Bucuresti, Minerva, 1972, p. 469.

24.Ibidem, p. 469. Cf. pp. 470-483.

25.Ibidem, p. 188.

26.Ibidem, pp. 190-191.

27.Ibidem, p. 191.

28.Ibidem, p. 191.

29.Pentru o discutie a epocii de tranzitie, cu exemple autohtone, v. Stefan Cazimir, op. cit., pp. 7-14. Pentru accelerarea istoriei, v. Al. Zub, "Ideea nationala si accelerarea ritmului istoric', in Cunoastere de sine si integrare, Iasi, Junimea, 1986, pp. 9-14.

30.Apud Stefan Cazimir, op. cit., p. 87 (s.m.).

31.V. editia romaneasca, in Platon, Opere, III, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1978, pp. 138-414 (interpretare de Constantin Noica, traducere, lamu­riri preliminare si note de Simina Noica) ; problema care ne priveste aici este expusa in paragraful 390 e.

32.Logofat e unul dintre termenii social-politici si culturali cu veche atestare in limba noastra. Logothet si logothesis sint comentate de Roland Barthes in cartea sa Sade, Fourier, Loyola, Paris, Seuil, 1971, p. 8-11. Pentru logothesis (instruirea unei limbi) in spatiul romanesc (la Heliade), v. studiul meu "Un modčle d'utopie ŕ l'ouvre dans les Principautés danubiennes', in Al. Zub (ed.), Culture and Society. Structures, Interferences, Analogies in the Modern

Romanian History, Iasi, Editura Academiei, 1985, pp. 87-99. Versiunea romaneasca, supra.

33. Apud Paul Cornea, op. cit., p. 478.

34.Apud Stefan Cazimir, op. cit., p. 124.

35.V. Stefan Cazimir, op. cit., pp. 76-77, care spune ca, intr-un fel, Propasirea era o "forma fara fond'.

36.V. Rodica Bogza Irimie, op. cit., pp. 51-52.

37.Pentru geneza continua a limbajului, Fritz Mauthner, Die Sprache, Die Gesellschaft: Sammlung Sozial­-Psychologischer Monographien, Herausgegeben von Martin Buber, Bd. 9, Frankfurt/Main, Ruetten & Loening, 1906, p. 109.

38.Cf. Fritz Mauthner, Beiträge zu einer Kritik der Sprache, Bd. 3, Stuttgart, J.G. Cotta, 1903, p. 646. Datorez descoperirea operei exceptionale a lui Fritz Mauthner (acum intrata intr-un con de umbra absolut nemeritat; critica vieneza a limbajului inseamna pentru majoritatea cercetatorilor de azi in primul rind - si aproape si in ultimul rind - Wittgenstein Mauthner, din pacate, nu a avut sansa de a intra in atentia filozofilor analitici britanici - se stie ce efect asupra carierei lui Wittgenstein a avut contactul personal cu Bertrand Russel si ceilalti analisti din Albion) lecturii unei carti de o valoare deosebita: Allan Janik, Stephen Toulmin, Wittgenstein^ Vienna, A Touchstone Book published by Simon and Schuster, New York, 1973.

39.Etienne Gilson, Linguistique et philosophie. Essai sur les constantes philosophiques du langage, Paris, Librairie philosophique J. Vrin, 1969, p. 298.

40.Pentru geniul si firea limbii noastre, v. Paul Cornea, op. cit., p. 482; pentru excelenta, v. ibidem, pp. 677­-678. Pentru atitudinea realista, constructiva, de a transforma creator limba nationala (cu un graitor exemplu din opera culturala a lui Grigorie, episcop de Arges), v. ibidem, pp. 479-480.

41.Exemplele apud Stefan Cazimir, op. cit., pp. 83-85.

42.Ibidem, p. 85. La p. 86, autorul citeaza opinia unui lingvist, Gh. Bulgar: "Prin procedeul glosarii, care poate furniza cercetatorului lexicului romanesc un material imens, plin de pitoresc in parafrazarile originale pe care le cuprinde, presa a facut o excelenta scoala, de multe ori indeplinind rolul de dictionar explicativ pentru marele numar de termeni introdusi atunci in limba'. (O contributie la dezvoltarea stilului publicistic: Romania, primul nostru cotidian [1 ian.--31 dec. 1938], in Limba si literatura, IV, 1960.) Rodica Bogza Irimie trateaza sistematic chestiunea in op. cit., pp. 56-65 ("Atitudinea ziaristului manifes­tata in limbaj').

43.Clasificarea gloselor si exemplele, in Rodica Bogza Irimie, op. cit., pp. 52-56.

44.Limba ca etern producator al propriei sale forme (ein sich ewig erzeugender) e teoretizata de Wilhelm von Humboldt in Ueber die verschiedenheit des mens­chlichen Sprachbrautes (Berlin, 1836). Problema e reluata, intre altii, de Noam Chomsky in Current Issues in Linguistic Theory (Mouton & Co., Haga, 1964). O discutie filozofica profunda a chestiunii la Gilson, op. cit., p. 104 sqq.

45.Am ajuns astfel la insasi problema structurii limbajului, evocind o analiza a lui Chomsky: "Language and the Mind I', in The Columbia University Forum, Spring 1968, pp. 5-10. In acest cadru, discutia poate parea insa otioasa.

46.Paul K. Feyerabend, Against Method. Outline of an Anarchistic Theory of Knowledge, Londra, N.L.B., 1975, p. 23. Am facut o prezentare a lui Feyerabend, pentru traducerea a doua din textele sale, in Dialog,

nr. 126-127, 1988.

47.        Fortind cu farmec si mare folos stiintific niste notiuni
traditionale, Stefan Cazimir vorbeste de paleologisme
(arhaismul e disparut, paleologismul - disparent):
suitarlic, pliroforie, bumbasirlic etc. (op. cit., p.88);
de neologisme "in anteriu' ("o expresie a dorintei
noului care imbraca hainele vechiului: din como-
ditate, din prudenta, din obisnuinta') : (a) regularisi,
(a) pursuivarisi, (a) vizitarisi, (a) mobilarisi; in fine,
de neologisme "in frac'/"in redengota' (altfel spus,
neologisme care inca nu si-au stabilizat forma, pastrind in forme hilare - pentru noi ! - o stranie aura de barbarism) : burjuazie, dicsioner, ecselensie, solenel, seanta, surfata etc. (pp. 89-90). Exemplele arata limpede libertatea vorbitorilor in raport cu limba. Avea sa mai treaca multa vreme pina cind hainele straine sa cada, iar cuvintele, cum ceruse Heliade in 1828, "sa se infatoseze cu haine rumanesti si cu masca de ruman inaintea noastra'.

48.Rodica Bogza Irimie, op. cit., pp. 73-85.

49.V. Klaus Bochmann, op. cit., pp. 46-47.

50.Rodica Bogza Irimie defineste semul de stratificare (op. cit., pp. 17-18) si semul de stratificare "politic'

(pp. 18-23).

51.        Am introdus conceptul de "conotatie de identificare
ideologica' (un sem de stratificare, daca urmarim
terminologia propusa de Rodica Bogza Irimie) pentru
a implica functionarea epidictica a lexicului. Aristotel
(Retorica, I, 3 si III, 12) distinge cele trei genuri ale
discursului dupa trei criterii: atitudinea receptoare a
publicului, situatia in care are loc comunicarea, actele
de limbaj savirsite de oratori. Discursul epidictic
poate fi descris potrivit celor trei criterii astfel :
atitudinea receptoare : contemplatie situatie de
comunicare : sarbatoare (sau reprezentatie teatrala) ;
act de limbaj: elogiu sau blam. Definitia contine o
inconsistenta, recunoscuta si rezolvata de Quintilian
(Institutionis oratorie libri XII, III, 4, 14; Ut
causarum quidem genera tria sint, sed ea tum in
negotiis, tum in ostentatione posita. In termeni
moderni, trebuie facuta o distinctie sistematica intre
non-fictiune (realitate) si fictiune. Discursul epidictic
asigura de pilda, in timpul Revolutiei de la 1789,
identitatea noua, ne-sociala (sau sociala prin
extrapolare) a militantului. Inainte de a avea o
écriture révolutionnaire, o parole révolutionnaire,
apartinind genului epidictic, marca parti-pris-ul.
V. Hans Ulrich Gumbrecht, "Persuader ceux qui
pensent comme vous. Les fonctions du discours
épidictique sur la mort de Marat', in Poétique, nr. 39,

sept. 1979, pp. 363-384.

52.Cf. Stefan Cazimir, op. cit.

53.Folosesc sintagma in sensul ei contemporan curent, dar cu referire la limbajul rigid si artificios al admi­nistratiei birocratice, care este un atentat la esenta genuina a limbii naturale. V. Françoise Thom, La langue de bois, Paris, Gallimard, 1987. Trad. rom. de Mona Antohi, Humanitas, 1993. Pentru critica acestui model, v. prefata mea la editia romaneasca.

54.imi permit sa reamintesc etimologia termenului: e un cuvint german (Intelligenz), slavizat de polonezi, internationalizat de rusi.

55.Alfred Weber, "Die Not der geistigen Arbeiter', in Schriften des Vereins für Sozialpolitik, Leipzig­-München, 1920.

56.Citez dupa editia engleza, adaugita, a cartii lui Mannheim, Ideologie und Utopie (1929): Ideology and Utopia. An Introduction to the Sociology of Knowledge, translated by Louis Wirth and Edward A. Shils, Londra-Henley, Routledge and Keagan Paul, 1979,

p. 137.

57.        V. Mannheim, op. cit., pp. 136-146 ("The Sociological
Problem of the «Intelligentsia») ; bibliografie la

pp. 294-295.

58.Conceptia lui Alain Besançon despre intelighentie este cel mai bine sintetizata in Les Origines intellectuelles du léninisme (ed. cit., pp. 117-137). Trimit in continuare la aceasta editie, mentionind in parantezele textului meu doar numarul paginii.

59.Vorbesc de esprit de corps in acceptiunea sintetizata de M. Ostrogorski "L'esprit de corps est cette forme basse de solidarité qui unit en excluant, qui a pour ciment moins l'affection mutuelle que le mépris ou la haine des autres ou du moins la satisfaction pharisienne de ne pas leur ressembler, qui développe moins une conscience collective qu'un orgueuil, qu'un amour-propre collectif inspirant seul la conduite et primant toutes les autres considérations jusqu'au souci de la vérité et de la justice' (La Démocratie et les partis politiques [1902], Paris, Seuil, 1979, p. 175).

60.Elena Siupiur, "Viata intelectuala la romani in secolul XIX', in Cartea interferentelor, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1985, pp. 230-245 ; eadem, "Formarea intelectualilor in sud-estul european in secolul al XIX-lea. Modelul romanesc', in I. Agrigoroaei, Gh. Buzatu, V. Cristian (coord.), Romanii in istoria universala, III, Iasi, Universitatea "Al.I. Cuza', 1987, pp. 427-453. In continuare, voi trimite la cele doua texte prin anul aparitiei, in paranteze incluse in textul meu, specificind si pagina. Pentru atestari ale cuvintelor desemnind intelighentia (inteligenta la I. Maiorescu; dar si inteligentie; inteliginta la Eftimie Murgu; inteligenta in Poporul suveran), v. Bochmann, op. cit., pp. 133-134. Inte­resant e ca intelectualul Cezar Bolliac, chemind la solidaritate pe ceilalti intelectuali, folosea urmatoarea cale : "Nu e rusine oare ca numai speculantii de idei, numai acesti eliti ai inteligentei [] sa fie intr-un razboi vecinic. []. Nu s-ar putea oare ca aceasta casta intelectuala de profesori, publicisti, filozofi, poeti sa-si dea mina odata?' (Opere, II, p. 16, apud Bochmann, op. cit., p. 133).

61.Cf. G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent, ed. Al. Piru, Bucuresti,

Minerva, 1982, pp. 128-194.

62.Elena Siupiur, 1985, p. 233. Autoarea foloseste sintagma "misionarism politic' (233).

63.Pentru a nu intra in amanunte, v. Paul Bénichou, Le Temps des prophčtes. Doctrines de l'age romantique, Paris, Gallimard, 1977, mai ales pp. 180-186. V. si Alain Besançon, La Confusion des langues. La crise idéologique de l'Eglise, Paris, Calmann-Lévy, 1978, pp. 17-31. Trad. rom. de Mona Antohi si Sorin Antohi, Humanitas, 1992.

64.Siupiur 1985, 234. Revin la conventia de la nota 62.

65.Faptul e atestat statistic (dinastiile de intelectuali vor inlocui mai tirziu abia dinastiile boieresti, 1985 : 234). Elena Siupiur (1985: 232) considera ca de aceea, "poate, si caracterul atit de eclectic, ades intimplator, dar ambitios si ofensiv al relatiei cu cultura in acest

veac, mai precis al relatiei profesionale cu diferitele domenii si spatii ale culturii'.

66.Cf. Bochmann, op. cit., p. 85.

67.Paul Cornea, op. cit., p. 425. V. tot subcapitolul "Institutionalizarea culturii:  cadru si preocupari'

(pp. 434-457).

68.Ibidem, 114. Autorul remarca decalajul dintre "vointa de a spune si mijloacele de a vorbi' (pp. 267-268).

69.Ibidem, p. 419.

70.Ibidem, p. 420.

71.Ibidem, p. 417.

72.Judith Schlanger, Le Comique des idées, Paris,

Gallimard, 1977, p. 60 (s.m.).

73. Françoise Thom, op. cit., p. 123. Am retinut din analiza autoarei doar elemente generale, aplicabile oricarei societati moderne.