Educatia din perspectiva unor modele socilogice

EDUCATIA DIN PERSPECTIVA UNOR MODELE SOCILOGICE.

A. EMILE DURKHEIM

In spatiul universitar romanesc sociologia educatiei si-a facut loc, trebuie s-o spunem, cu destula timiditate. Prea putini sunt cei care se preocupa de ea, si prea putine sunt si studiile care-i sunt dedicate. Cu toate acestea, sociologia educatiei a depasit un secol de existenta. Ea are chiar varsta sociologiei, educatia aparand ca o preocupare constanta a sociologiei inca de la constituirea ei, iar dupa publicarea la sfarsitul veacului nouasprezece a lucrarii lui Emile Durkheim (1858-1917) Regulile metodei sociologice, lucrare care marcheaza inceputul sociologiei stiintifice, educatia devine o preocupare de capatai a sociologiei. Asa dupa cum arata Elisabeta Stanciulescu (Teorii sociologice ale educatiei, Ed. Polirom, Iasi, 1996, pp. 15 si urm.), stiinta educatiei, a patruns in invatamantul superior din Franta in decembrie 1883, patru ani mai tarziu fiind transformat in catedra de stiinta educatiei, printre titularii ei numarandu-se si Emile Durkheim (din 1902). Profesiunea de credinta a sociologului francez era exprimata clar in lectia inaugurala: "Va voi vorbi despre educatie ca sociolog, mai ales in calitate de sociolog. De altfel, procedand astfel, departe de a ne expune sa privim si sa infatisam faptele dintr-un punct de vedere care sa le deformeze, din contra, sunt convins ca nu exista o alta metoda mai potrivita pentru a le pune in evidenta adevarata lor natura".

Durkheim accentueaza, din primul moment, caracterul social al educatiei: "Intr-adevar, socotesc ca un postulat al oricarei speculatii pedagogice afirmatia ca educatia este ceva eminamente social, prin originile sale, ca si prin functiile sale si ca, prin urmare, pedagogia depinde de sociologie mai mult ca de orice alta stiinta" (Emile Durkheim, Educatie si sociologie, trad. rom. de Iorgu Stoian, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980, pp. 62-63). Aceasta din urma precizare este de natura sa explice strategia de lucru a sociologului francez.

In anul 1907, catedra ocupata de Durkheim se transforma in catedra de sociologie si stiinta educatiei, titulatura care a ramas neschimbata pana in anul 1919.

1. Sociologia este stiinta faptelor sociale

Regulile metodei sociologice incearca sa prinda specificitatea faptelor sociale. Durkheim isi propune sa trateze faptele sociale in mod stiintific, tinandu-se departe de sugestiile simtului comun. El a impus o noua strategie de lucru in cercetarea sociologica, propunandu-si sa extinda rationalismul stiintific la conduita omeneasca.

Faptele sociale se cer a fi tratate ca lucruri, mentioneaza Durkheim inca din primele pagini ale lucrarii sale. El doreste sa-si precizeze mai bine scopurile: "S-a socotit paradoxal si scandalos faptul ca am asimilat realitatilor din lumea exterioara pe cele ale lumii sociale. Inseamna a te insela in mod uimitor asupra intelesului si importantei acestei asimilari, al carei scop nu este de a cobori formele superioare ale fiintei la formele inferioare, ci, dimpotriva, de a revendica pentru primele un grad de realitate cel putin egal cu cel pe care toata lumea il recunoaste celor de al doilea. Nu spunem, intr-adevar, ca faptele sociale sunt lucruri materiale, ci ca sunt lucruri cu acelasi titlu ca si lucrurile materiale, desi in alt mod" (Regulile metodei sociologice, trad. rom. de C. Sudeteanu, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1974, p. 41).

Faptele sociale nu sunt idei, lucrul se opune ideii: lucrul este cunoscut din afara, ideea este aflata din interior. Lucrul nu se afla descifrat printr-un simplu procedeu de analiza mintala, spiritul nu poate afla lucrul decat daca iese din el insusi, pe calea observatiilor si a experimentarilor. A trata faptele ca lucruri inseamna a incerca sa le afli altfel decat prin introspectie.

Faptele sociale constituie obiectul de cercetare al sociologiei, faptele sociale trebuie tratate ca lucruri: nu e nimic nou sub soare, pare a spune Durkheim, intrucat orice obiect de stiinta este un lucru. Faptele stiintifice sunt lucruri, ele se cer a fi cercetate din afara. Orice cercetare stiintifica este o patrundere in necunoscut, sociologul trebuie sa aiba aceeasi stare de spirit cu a fizicienilor si chimistilor.

Fenomenele sociale sunt exterioare indivizilor, exista eterogenitate intre faptele sociale si cele de natura individuala, iar viata sociala nu are ca unic substrat constiinta individuala. Societatea cuprinde indivizi, dar viata sociala sta in totalitatea organismului social, dupa cum viata biologica sa stea in atomii de hidrogen, oxigen, carbon si azot. Viata nu se repartizeaza intre diferitii atomi, si nici viata sociala nu se imparte, nu se descompune intre membrii unei societati. Viata se afla in tot, este un dat al ansamblului.

Datele din biologie se cer a fi aplicate in sociologie, ca strategie de lucru. "Daca asa cum suntem de acord ca aceasta sinteza sui generis care alcatuieste orice societate degaja fenomene noi, deosebite de acelea care se produc in constiintele solitare, trebuie sa admitem ca aceste fapte specifice rezida in societatea insasi care le produce, iar nu in partile sale, adica in membrii sai. Ele sunt deci, in acelasi sens, exterioare constiintelor individuale, considerate ca atare, precum caracterele distinctive ale vietii sunt exterioare substantelor minerale care compun fiinta vie. Nu le poti absorbi in elemente fara contrazicere, deoarece prin definitie ele presupun altceva decat ceea ce cuprind aceste elemente. Astfel se gaseste indreptatita, printr-un nou motiv, separatia ce am stabilit-o intre psihologia propriu-zisa sau stiinta individului mintal si sociologie" (ibidem, p. 46).

Deosebirea dintre faptele sociale si cele individuale nu este o simpla deosebire calitativa, este una de natura: faptele sociale au un alt substrat decat cele psihice, ele nu apartin aceluiasi mediu si nu depind de aceleasi conditii. Faptele sociale sunt si psihice, intr-o oarecare masura, deoarece constau in moduri de a gandi sau de a faptui. Dar starile constiintei colective sunt de alta natura decat cele ale constiintei individuale, ele sunt reprezentari de un alt tip. Mentalitatea grupurilor difera de mentalitatea particularilor, mentalitatea grupului are legile sale proprii.

Materia vietii sociale nu se poate explica prin factori pur psihologici, prin stari ale constiintei individuale. Reprezentarile colective traduc gandirea grupului. Grupul e altfel alcatuit decat individul, viata grupului si viata individului nu se suprapun. "Pentru a intelege modul in care societatea se reprezinta pe sine si lumea care o inconjoara, trebuie sa privesti natura societatii si nu aceea a particularilor", scrie Durkheim (ibidem, p. 47). Reprezentarile individuale si cele colective nu se identifica.

Mentalitatea sociala difera de mentalitatea individuala, mentalitatea sociala constituie preocuparea sociologului, sociologia difera de psihologie, axata pe fenomenele vietii individuale. Gandirea colectiva are caracteristicile ei proprii in raport cu gandirea individuala. In ce constau faptele sociale, cum pot fi ele definite? Ele constau "in feluri de a face sau de a gandi, usor de recunoscut dupa aceasta particularitate ca sunt susceptibile de a exercita asupra constiintelor particulare o influenta constrangatoare" (ibidem, p. 50).

Durkheim nu face altceva decat sa delimiteze campul cercetarii sociologice. Faptul social se produce in si prin societate, el intereseaza grupul si-l afecteaza. "Ceea ce are cu totul special constrangerea sociala e faptul ca aceasta se datoreste, nu rigiditatii unor alcatuiri moleculare, ci prestigiului cu care sunt investite unele reprezentari" (ibidem, p. 52). Credintele si practicile sociale vin la noi din afara noastra, ascendentul lor asupra noastra este diferit de acela al obisnuintelor, de exemplu.

Faptele sociale sunt lucruri reale, nu sunt constructii subiective: sociologul este chemat sa afle natura faptelor sociale si sa tina cont de ea. Esentiale in definirea faptelor sociale sunt exterioritatea si constrangerea. Constrangerea sociala. "Caci tot ceea ce ea implica, este faptul ca modurile diferite de a lucra sau de a gandi au o realitate in afara de indivizi, care, in orice clipa, se conformeaza lor" (ibidem). Faptele sociale au existenta lor proprie, individul le afla gata formate si nu are cum sa le modifice, sa faca sa fie altfel de cum sunt, de cum arata. Individul este obligat sa le ia asa cum sunt, sa tina cont de ele. Individul are o contributie in nasterea lor, dar ca un fapt social sa existe este necesar ca mai multi indivizi sa-si fi contopit actiunea  spre a da nastere produsului nou care se numeste faptul social. Iar aceasta sinteza se produce in afara fiecaruia dintre noi, geneza faptului social este asigurata de o pluralitatea de constiinte. Sinteza aceasta se produce in afara noastra si are ca efect sa fixeze in exteriorul nostru anumite moduri de a lucra si unele judecati care nu depind de fiecare judecata particulara luata separat. Toate credintele si toate conduitele instituite de societate sunt institutie: in acest caz sociologia este stiinta institutiilor, stiinta nasterii si a functionarii lor.

Durkheim trateaza amanuntit cele precizate inca in Prefata. Ce este, asadar, un fapt social? Faptele sociale se petrec inauntrul societatii, dar este nepotrivit sa definim faptele sociale drept faptele care se petrec in interiorul societatii, intrucat astfel pierdem din vedere specificitatea lor: nu exista evenimente omenesti care sa nu se petreaca in interiorul lumii umane. Faptele sociale se deosebesc de cele studiate de alte stiinte particulare, de stiintele naturii, de exemplu. "Cand imi indeplinesc datoria de frate, de sot sau de cetatean, cand imi indeplinesc obligatiile contractate, indeplinesc datorii care sunt definite in afara de mine si de actele mele, in drept si in moravuri. Chiar atunci cand ele sunt de acord cu sentimentele mele proprii si le simt realitatea in mine insumi, aceasta nu inceteaza de a fi obiectiva; caci nu sunt eu cel care le-am facut, ci le-am primit prin educatie. De cate ori, de altfel, nu ni se intampla sa nu ne dam seama in detaliu de obligatiile pe care le avem si, pentru a le cunoaste, sa avem nevoie sa consultam Codul si pe interpretii sai autorizati! Tot asa, credintele si practicile vietii sale religioase, credinciosul le-a gasit de-a gata la nasterea sa; daca ele existau inaintea lui, inseamna ca ele existau in afara de el. Sistemul de semne de care ma slujesc in exprimarea gandirii mele, sistemul de monede ce-l intrebuintez ca sa-mi platesc datoriile, instrumentele de credit ce folosesc in relatiile mele comerciale, practicile urmate in meseria mea etc., etc., functioneaza independent de intrebuintarile ce le dau. Daca s-ar lua pe rand toti membrii din care este compusa societatea, cele spuse mai inainte vor putea fi repetate pentru fiecare din ei. Iata deci feluri de a lucra, de a gandi si de a simti care infatiseaza aceasta remarcabila proprietate de a exista in afara constiintelor individuale" (ibidem, p. 58).

In afara constiintelor individuale, dar totusi prin constiintele individuale. Aceste tipuri de conduita si de gandire pomenite anterior sunt, prin urmare, exterioare indivizilor, dar si constrangatoare in raport cu ei. Ele sunt inzestrate cu o putere imperativa, coercitiva, in virtutea careia ele i se impun, cu voia ori fara voia lui, mentioneaza Durkheim. "Fara indoiala, cand ma conformez ei de bunavoie, aceasta constrangere nu este, sau se face putin simtita, fiind inutila. Dar ea nu este mai putin un caracter intrinsec al acestor fapte si dovada e ca ea se afirma indata ce incerc sa ma impotrivesc ei. Daca incerc sa calc regulile dreptului, ele reactioneaza contra mea astfel ca sa impiedice actul meu, daca mai e timp, sau sa-l desfiinteze si sa-l restabileasca sub forma lui normala, daca este savarsit si reparabil, sau sa ma faca sa-l ispasesc, daca nu poate fi reparat altfel." (ibidem).

Traind in societate suntem obligati sa tinem seama de conventiile ei, conduita noastra se afla sub control social. Suntem obligati sa ne imbracam asa dupa cum semenii nostri se imbraca, aceasta constrangere este mai putin violenta, dar ea exista, dovada este rasul pe care-l starnesc invesmantandu-ma intr-un mod mai putin obisnuit. Suntem sanctionati atunci cand nu ne conformam uzantelor sociale, atunci cand ne abatem de la norma, de la regula, de la obisnuit. Nu sunt obligat sa vorbesc limba compatriotilor mei, nici sa utilizez moneda nationala, dar nu putem vietui in societate procedand altfel. "Chiar atunci cand, de fapt, pot sa ma eliberez de aceste reguli si sa le incalc cu succes, niciodata insa nu o pot face fara a fi silit sa lupt contra lor" (ibidem, p. 59).

Faptele sociale constau in moduri de a lucra, de a gandi si de a simti, exterioare individului si care sunt inzestrate cu o putere de constrangere in virtutea careia ele i se impun, scrie Durkheim in acelasi loc. Faptele sociale nu se pot confunda cu fenomene organice intrucat constau in reprezentari si actiuni; faptele sociale nu se confunda nici cu fenomenele psihice, intrucat acestea din urma exista doar in constiinta individuala si prin ea. Faptele sociale reprezinta o specie noua de fapte, ele nu il au ca substrat pe individ, ele au ca substrat societatea, fie societatea globala, societatea politica in integralitatea sa, fie vreun grup social particular, vreunul din grupurile partiale pe care le cuprinde, confesiuni religioase, scoli, corporatii etc.

Faptele sociale nu caracterizeaza doar organizatia definita. Sunt si fapte sociale care nu se infatiseaza sub o forma cristalizata, avand totusi aceeasi obiectivitate si acelasi ascendent asupra individului. Este cazul curentelor sociale. Intr-o adunare, marele miscari de entuziasm, mila sau manie nu au ca origine constiinta particulara, ele ajung la noi din afara noastra si ne antreneaza si pe noi. In colectiv suntem supusi altor influente decat atunci cand suntem singuri. Uneori ne miram de modul in care am reactionat in colectiv, la unison cu semenii nostri. Multimea are modul ei specific de a se comporta, Gustave Le Bon vorbea despre psihologia multimii.

Durkheim se opreste asupra educatiei copiilor. "Cand privesti faptele asa cum sunt si cum au fost dintotdeauna, iti sare in ochi ca orice educatie consta intr-un efort neincetat pentru a impune copilului feluri de a vedea, de a simti si de a lucra la care el n-ar fi ajuns in mod spontan. De la inceputul vietii sale, il constrangem sa manance, sa bea, sa doarma la ore regulate, il constrangem la curatenie, la liniste si supunere; mai tarziu il constrangem sa invete a tine seama de altii, a respecta obiceiurile, conventiile, il constrangem la munca etc. Daca in timp aceasta constrangere inceteaza de a mai fi simtita, inseamna ca ea da nastere pe nesimtite la obiceiuri, la tendinte interne care o fac de prisos, dar n-o inlocuiesc decat pentru ca ele deriva din ea" (ibidem, pp. 61-62).

Prin educatie se construieste fiinta sociala, aceasta fiinta reprezinta obiectul de capatai al oricarui demers educational autentic. Copilul se confrunta, din primele momente ale vietii lui, cu presiunea mediului sau social. Aceasta presiune pe care o sufera copilul in fiecare clipa este presiunea mediului sau social, si ea  vrea sa-l configureze dupa chipul ei - parintii si dascalii sunt, prin excelenta, reprezentantii si mijlocitorii sai.

Esenta faptelor sociale nu se afla la nivelul generalitatii: ceea ce la intemeiaza, ca atare, sunt credintele, tendintele, practicile grupului luate colectiv. Faptul social este distinct de repercusiunile sale individuale. Starea grupului se repeta in indivizi, intregul se regaseste la nivelul partilor, faptele sociale sunt o opera colectiva, o opera seculara, iar noi le primim deoarece ele sunt investite cu autoritate. Respectul pentru ele sunt un fruct al educatiei noastre, faptul social este o rezultanta a vietii comune. Faptul social este "o rezultanta a vietii comune, un produs al actiunilor si reactiunilor care se petrec intre constiintele individuale; iar daca el rasuna in fiecare din ele, o face in virtutea energiei speciale care o datoreaza tocmai originii sale colective". Mergem in aceeasi directie, insa nu o facem gratie unui simplu acord prealabil. "Daca toate inimile vibreaza la unison, aceasta nu e o urmare a unui acord spontan si prestabilit; ci numai pentru ca aceeasi forta le misca in acelasi sens. Fiecare este antrenat de toti" (ibidem, pp. 64-65).

Faptul social are caracteristici proprii, faptul social - exprimarea este paradoxala - are propria sa individualitate. Faptul social se recunoaste dupa puterea de constrangere pe care o exercita, sau poate sa o exercite asupra indivizilor; iar prezenta acestei puteri constrangatoare se recunoaste dupa "existenta unei sanctiuni determinate, fie dupa rezistenta pe care faptul o opune oricarei intreprinderi care ar tinde sa-l violeze" (p. 65). "Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil sa exercite asupra individului o constrangere exterioara; sau care este general pentru o intreaga societate data, avand totusi o existenta proprie, independenta de manifestarile sale individuale" (ibidem, p. 67).

Sociologia este indeaproape interesata de substratul vietii colective. Sociologul, insa, procedeaza la investigarea obiectului sau de studiu ghidandu-se dupa anumite reguli. O prima regula privitoare la observarea faptelor sociale este aceea de a le considera ca lucruri. Sociologul este un om de stiinta, iar omul de stiinta nu se indeletniceste cu o analiza ideologica. Sociologia trebuie sa se ocupe de lucruri si nu de concepte. Daca faptele sociale sunt lucruri, atunci e normal ca ele sa fie tratate ca atare, ca lucruri. Este lucru tot ceea ce este dat, tot ceea ce se infatiseaza, tot ceea ce se impune observatiei. "A trata fenomenele sociale ca lucruri inseamna a le trata in calitatea lor de data, alcatuind punctul de plecare al stiintei" (ibidem, pp. 79-80). Datul se distinge, operational, metodologic de ideea pe care si-o fac oamenii despre el, datul si ideea referitoare la el nu se confunda.

Durkheim detaliaza aceasta cerinta metodologica in felul urmator: "Trebuie deci sa privim fenomenele sociale in ele insele, detasate de indivizii constienti care si le reprezinta; trebuie sa le studiem din afara, ca pe niste lucruri exterioare, caci ele ni se infatiseaza in aceasta calitate. Daca aceasta exterioritate nu este decat aparenta, atunci iluzia se va imprastia pe masura ce stiinta va inainta si se va vedea, sa zicem asa, exteriorul intrand in interior" (ibidem, p. 80).

Faptul social nu depinde de constiinta individuala, relatia este, oarecum, inversa: constiinta este pusa in situatia de a interioriza, de a da un trup concret unui fenomen social. "Un lucru se recunoaste in principal dupa aceea ca nu poate fi modificat printr-un simplu decret al vointei" (ibidem, p. 81). Faptul social nu este refractar la orice schimbare, dar el, am vazut, opune rezistenta oricarei incercari menite sa-l incalce, sa-l modifice. Nu vointa noastra determina faptele sociale, ci faptele sociale fac presiuni asupra vointei noastre. Faptele sociale sunt ca niste tipare in care suntem nevoiti sa turnam actiunile noastre. Faptele sociale ni se impun, relatia lor cu noi poarta numele necesitatii. Atunci cand priveste faptele sociale ca lucruri, sociologul nu face altceva decat sa le respecte, sa tina cont de natura lor. Nu face altceva decat sa se elibereze de prejudecati. Sa indeparteze de el falsele evidente. Si sa-si usureze sarcina: faptele sunt mai greu de explicat datorita complexitatii lor, dar ele sunt si mai usor de atins. Faptele sociale se cer a fi cercetate despartit de manifestarile lor individuale.

Revenim: faptele sociale exercita, din exterior, o presiune asupra constiintelor individuale, rezulta, in consecinta, ca ele nu deriva din aceste constiinte individuale, altfel spus sociologia nu este un corolar al psihologiei. Fixand statutul faptelor sociale sociologul francez fixeaza, implicit, statutul sociologiei, locul ei printre celelalte discipline stiintifice. "Caci puterea aceasta de constrangere dovedeste ca ele exprima o natura deosebita de a noastra, deoarece nu patrund in noi decat cu forta sau, cel putin, apasand asupra noastra cu o greutate mai mare sau mai mica. Daca viata sociala nu ar fi decat o prelungire a fiintei individuale, nu am vedea-o astfel intorcandu-se spre izvorul ei si invadandu-l impetuos. De vreme ce autoritatea in fata careia se inclina individul cand lucreaza, simte sau gandeste in mod social, il domina in asemenea grad, inseamna ca ea este un produs de forte care il depasesc si pe care nu ar putea, prin urmare, sa le explice. Nu de la el ar putea veni acest imbold exterior pe care il suporta" (ibidem, p. 144).

Noi suntem capabili sa nu autoconstrangem, infranandu-ne, de exemplu tendintele, obiceiurile, instinctele, dar miscarile noastre inhibitive nu se confunda cu cele ce dau contur constrangerii sociale. Cel dintai proces este centrifug, cel de-al doilea este centripet. "Unele se elaboreaza in constiinta individuala si cauta apoi sa se exteriorizeze, altele sunt mai intai exterioare individului, pe care tind sa-l formeze din afara, dupa chipul lor. Inhibitia este chiar, daca vrem, mijlocul prin care constrangerea sociala produce efectele sale psihice; ea nu este aceasta constrangere" (ibidem).

Explicarea vietii sociale trebuie cautata in societate si nu in individ. Societatea depaseste infinit individul, sub raport spatio-temporal, ea ii impune, prin autoritatea sa, modurile de a gandi si de a lucra. Se va replica, probabil, ca societatea este formata din indivizi, iar originea prima a fenomenelor sociale trebuie sa fie, in aceasta logica, de ordin psihologic. S-a precizat, insa, anterior, ca fenomenele sociologice au ca origine societatea, comunitatea si nu indivizii, totul social nu se reduce la suma partilor sale, proprietatile intregului social difera de cele ale partilor sale componente. Societatea nu este o insumare mecanica a indivizilor ce ocupa, la un moment dat, un anumit spatiu, sistemul format prin asocierea indivizilor reprezinta o realitate specifica dotata cu trasaturi proprii. Colectivitatea nu exista in lipsa constiintelor particulare, constiintele insa se cer a fi asociate, combinate intr-un mod specific, pentru ca viata sociala rezulta din aceasta asociere si combinare. "Adunandu-se, (.), contopindu-se, sufletele individuale dau nastere la o fiinta psihica, (.), dar care constituie o individualitate psihica de un tip nou" (ibidem, p. 145).

In cuprinsul acestei individualitati si nu in aceea a elementelor componente trebuie cautate cauzele imediate si determinante ale faptelor sociale, ale faptelor care se produc in societate. Grupul gandeste, simte si opereaza altfel decat membrii sai, luati fiecare separat. Temeiul explicat al vietii de grup este grupul insusi. Prin urmare, nu avem voie sa explicam fenomenele sociale prin fenomenele psihice.

Asocierea indivizilor produce o viata noua, viata de grup are caracteristici proprii, nu se identifica, defel, cu viata fiecarui membru component al lui. Vom da, in cele ce urmeaza, un fragment cuprinzator din Regulile metodei sociologice, pentru a oferi o mai buna perspectiva asupra gandirii durkheimiene (ed. rom. cit., pp. 146-147): "Se admite ca odata ce indivizii sunt asociati, asocierea lor poate produce o viata noua, dar se pretinde ca ea nu se poate petrece decat pentru motive individuale. Insa, in realitate, oricat de departe te intorci in istorie, faptul asocierii este cel mai obligatoriu dintre toate; ca urmare a nasterii mele, eu sunt legat obligatoriu de un popor anumit. Se zice ca, mai pe urma, o data adult, consimt la aceasta obligatie numai prin aceea ca urmeaza sa traiesc in tara mea. Dar ce importanta are? Aceasta consimtire nu-i inlatura caracterul sau imperativ. O presiune receptata si suferita de buna voie nu inceteaza de a fi o presiune. De altfel, care poate fi sensul unei astfel de adeziuni? Mai intai, ea este fortata, caci in imensa majoritate a cazurilor ne este materialmente imposibil de a lepada nationalitatea noastra; o astfel de schimbare trece in general drept o apostazie. Apoi, ea nu poate privi trecutul care nu a putut fi consimtit si care, totusi, determina prezentul: eu nu am vrut educatia pe care am primit-o; dar ea, mai mult decat oricare alta cauza, ma tintuieste de pamantul natal. In sfarsit, ea nu ar putea avea valoare morala pentru viitor, in masura in care el este necunoscut. Eu nu cunosc chiar toate datoriile care pot sa-mi revina intr-o zi sau alta, in calitatea mea de cetatean; cum as putea sa le primesc dinainte? Insa tot ce este obligatoriu (.) isi are originea in afara individului. Atata vreme deci cat nu iesim din istorie, faptul asocierii prezinta acelasi caracter ca si celelalte si, prin urmare, se explica in acelasi mod. Pe de alta parte, pentru ca toate societatile sunt nascute din alte societati, fara intrerupere, putem fi siguri ca, in tot mersul evolutiei sociale, nu a existat un moment in care indivizii sa fi deliberat intr-adevar pentru a sti daca sa intre sau nu in viata colectiva, si daca sa intre mai curand intr-o anumita asociere decat in alta. Pentru ca problema sa se poata pune, ar trebui deci sa ne intoarcem pana la primele izvoare ale oricarei societati. Dar solutiile, intotdeauna indoielnice, ce se pot aduce unor asemenea probleme, nu ar putea in nici un caz afecta metoda dupa care trebuie tratate faptele date in istorie".

Nu reiese de aici ca sociologia face abstractie de om si de capacitatile lui psihice. Societatea este alcatuita din oameni, societatea, in intregul ei, nu se reduce la fiecare individ in parte. Viata sociala este diferita de viata individuala, partea este diferita de tot. Reprezentarile, emotiile, tendintele colective nu sunt generate de starile constiintei individuale, ele au la baza conditiile in care se afla corpul social in intregimea sa. "Fara indoiala, ele nu se pot realiza decat daca naturile individuale nu le sunt refractare; dar acestea nu sunt decat materia nedeterminata pe care factorul social o determina si o transforma" (ibidem, p. 147).

Explicatia psihologica nu poate lamuri realitatea sociala. Starile psihice nu sunt cauzele fenomenelor sociale, ci mai curand efectul lor. Aceasta linie explicativa il face pe Emile Durkheim sa conteste, practic, existenta sentimentelor innascute. Sentimentele indivizilor, iubirea parinteasca, filiala, religiozitatea nu sunt date de la nastere, ele rezulta din organizarea colectiva si nu stau la baza ei. Sociabilitatea nu este, in chip originar, un instinct congenital al neamului omenesc. Sociabilitatea este un produs al vietii sociale.

Constitutia psihica este prea generala pentru a determina mai dinainte mersul fenomenelor sociale. Reiese de aici o alta regula metodologica: "Cauza determinanta a unui fapt social trebuie sa fie cautata printre faptele sociale antecedente, iar nu printre starile constiintei individuale". Functia unui fapt social este sociala, ea consta in "producerea de efecte utile din punct de vedere social": "Functia unui fapt social trebuie intotdeauna cautata in raportul pe care il sustine cu vreun scop social" (ibidem, p. 151).

Doar tinand cont de aceste principii sociologul poate investiga cu pertinenta natura faptelor care-i stau in fata. Cercetarea sociologica prezinta trasaturi specifice in raport cu aceea a psihologului sau a istoricului. Sociologul este dator sa cunoasca achizitiile psihologiei, dar viata colectiva nu deriva din viata individuala, chiar daca ambele se afla in stransa legatura. Faptele sociale se cer a fi investigate fara intermediari.

Conditia determinanta a fenomenelor sociale sta in faptul asocierii, ne spune Emile Durkheim. Originea prima a oricarui proces social trebuie sa fie cautat in constitutia mediului social intern. Elementele componente ale acestui mediu sunt lucrurile si persoanele. Prin lucruri Durkheim intelege obiectele materiale dar si produsele activitatii sociale anterioare, precum dreptul, obiceiurile constituite, monumentele artistice, etc. Insa impulsurile care duc la schimbari sociale nu vin de la lucruri, lucrurile nu sunt dotate cu o putere motrice. "Ele sunt materia la care se aplica fortele vii ale societatii", fara sa degajeze, prin ele insele, vreo forta vie. Singurul factor activ este mediul uman, omul si nu lucrul neinsufletit.

2. Rolul educatiei in societate

In Educatie si sociologie Durkheim ne prezinta importanta sociala a educatiei. Cartea aceasta este de un real folos pentru cei care doresc sa se familiarizeze cu sociologia educatiei.

Durkheim considera a fi vaga si confuza definitia data educatiei de Stuart Mill - "tot ceea ce facem noi insine si tot ceea ce fac altii pentru noi cu scopul de a ne apropia de perfectiunea naturii noastre". El nu este de acord nici cu faptul ca educatia ar urmari cu precadere "sa dezvolte in fiecare individ toata perfectiunea de care el este capabil" (Kant). E adevarat, ar fi foarte bine daca toate posibilitatile din noi s-ar dezvolta armonios, pana in cel mai inalt grad posibil, dar, din pacate, acest obiectiv nu este realizabil. Nu putem si nici nu trebuie sa ne dedicam, cu totii, aceluiasi fel de viata, fiecare ins are aptitudini specifice, talente proprii, interese particulare - fiecare avem, dupa aptitudinile noastre, roluri diferite de indeplinit in societate.

Nu toti suntem facuti pentru activitatile intelectuale - "trebuie si oameni de simtire si actiune", spune sociologul francez. Diferentierea presupune o ruptura de echilibru. Specializarea in cauza nu exclude un fond comun, un echilibru de functii organice si psihice, dar la fel de adevarat este si ca scopul educatiei nu are cum sa vizeze crearea armoniei perfecte in individ.

Durkheim critica definitia utilitarista dupa care educatia ar urmari "sa faca din individ un instrument de fericire pentru el insusi si pentru semenii lui" (Mill), intrucat fericirea este un lucru subiectiv si greu de configurat cu exactitate.

Nu avem voie sa lasam educatia la voia capriciului individual, scrie Durkheim. El critica incercarea lui Spencer care echivaleaza conditiile fericirii cu cele ale vietii - o fericire completa inseamna, in aceasta ordine de idei, o viata completa. Insa viata fericita nu inseamna, automat, o viata fizica implinita: viata implinita nu presupune doar buna functionare a organelor. Un om cultivat, un aristocrat al spiritului prefera mai curand sa nu traiasca decat sa renunte la activitatile spirituale. Etalonul vietii variaza in spatiu si in timp, asteptarile noastre cresc, dorintele noastre se maresc, se amplifica, nevoile noastre se diversifica.

Nu exista o educatie ideala, perfecta, valabila, fara deosebire, pentru toti oamenii: este gresit sa cautam sa definim o educatie universala. De ce? Pentru ca educatia variaza infinit dupa vremuri si dupa ariile culturale si geografice.

In lumea antica greco-romana educatia il pregatea pe individ in vederea subordonarii fata de colectivitate, azi educatia doreste sa faca din om o personalitate autonoma. La Atena se urmarea formarea unor spirite delicate, iubitoare de frumos si de intelepciune, Roma intentiona sa faca din cetatenii ei oameni vigurosi, oameni de actiune, militari desavarsiti. Educatia a evoluat si in Evul Mediu, de la un secol la altul.

Daca educatia variaza in functie de timp si de spatiu, atunci mai putem vorbi, la singular, despre educatie? Mai putem vorbi despre o natura a educatiei? "Daca insa educatia romana ar fi fost impregnata de un individualism ca al nostru, cetatea romana ar fi fost impregnata de un individualism ca al nostru, cetatea romana nu s-ar fi putut mentine, civilizatia latina nu s-ar fi putut crea si, ca atare, nici civilizatia moderna, care, in parte, a luat nastere din ea. (.) Exista deci necesitati de neinlaturat, de care este imposibil sa facem abstractie. La ce ar folosi sa concepem o educatie ce ar fi mortala pentru societatea ce ar pune-o in practica?" (Educatie si sociologie, ed. rom. cit., p. 35).

Insa Durkheim precizeaza ca, in realitate, fiecare societate, aflata pe o anumita treapta de dezvoltare istorica, are un sistem educativ ce se impune membrilor ei cu o forta de neinvins. Nu putem sa ne crestem copii asa cum voim, dupa bunul nostru plac, ci exista anumite norme care ni se impun, de care nu putem face abstractie, carora trebuie sa ne conformam. "Daca nu tinem seama de acest lucru, ele se razbuna pe copiii nostri, care, o data adulti, se gasesc nepregatiti sa traiasca in mediul contemporanilor lor, cu care nu sunt in armonie. Ca au fost crescuti dupa idei prea invechite sau prea noi, nu importa; si intr-un caz si intr-altul, ei nu apartin vremii lor si, ca atare, nu sunt in conditii de viata normala. Exista deci, in fiecare moment, un tip normal de educatie, de la care nu ne putem abate, fara a ne izbi de vii rezistente, care se opun veleitatilor de abatere" (ibidem, p. 36).

Ideile si obiceiurile care determina acest tip particular de educatie nu sunt opera noastra, a fiecarui individ in parte, nu sunt rodul constiintei individuale. Ele sunt produsul vietii colective, sunt fructul vietii in comun si exprima nevoile vietii in comun. Aceste idei si obiceiuri sunt opera generatiilor trecute. "Tot trecutul omenirii a contribuit la crearea totalitatii maximelor, care indruma astazi educatia, intreaga noastra istorie lasandu-si aici urme si chiar istoria popoarelor care ne-au precedat (). Cand studiem deci istoric modul cum s-au format si dezvoltat sistemele de educatie, observam ca toate depind de religie, organizare politica, gradul de dezvoltare a stiintelor, stare industriala etc. Daca le detasam de toate aceste cauze istorice, ele devin de neinteles" (ibidem) Ideile respective nu sunt opera cugetarii individuale.

2. 1. Definirea educatiei

Reusita definirii educatiei sta in cercetarea si compararea sistemelor educationale din trecut si prezent, astfel putem distinge caracterele lor comune. Definitia reiese din suma acestor caractere comune, ne spune Durkheim.

Pentru a ave educatie trebuie sa avem mai intai o generatie de adulti si o generatie de tineri, respectiv o actiune exercitata de primii asupra celorlalti. In orice societate sistemul educational prezinta un dublu aspect: este unul si multiplu.

a) Este multiplu intrucat exista tot atatea feluri de educatie cate medii diferite exista in societatea respectiva. Daca societatea este alcatuita din caste, atunci si actul educational difera de la o casta la alta. De exemplu, educatia patricienilor nu este la fel cu educatia plebeilor, a brahmanului cu a unui çudra. In Evul Mediu gasim aceeasi distanta intre varful societatii si baza ei din punct de vedere educational. Pajul era educat ca sa devina un bun cavaler, iar omul de rand, de cele mai multe ori era analfabet si nestiutor de toate. Educatia a variat in functie de clasa sociala a educatului. Astazi multe lucruri s-au schimbat in bine, cu toate ca s-au mentinut diferentele educationale intre sat si oras.

Putem discuta daca  aceasta separare este morala sau nu, cert este ca ea exista. Educatia copiilor nostri n-ar trebui sa depinda de mediul social in care s-au nascut si de starea sociala a parintilor lor. "Dar chiar atunci cand constiinta morala a timpului nostru va fi primit asupra acestei chestiuni satisfactia pe care o asteapta, educatia nu va deveni prin aceasta mai uniforma" (ibidem, p. 37). Chiar atunci cand drumul in viata al fiecarui copil nu va mai fi dinainte stabilit, in mare masura, de ereditate, diversitatea profesiunilor va cere o diversitate educationala.

"Intr-adevar, fiecare profesiune constituie un mediu sui generis, care reclama aptitudini particulare si cunostinte speciale, in care stapanesc anumite idei, anumite uzante, anumite moduri de a privi lucrurile. Si cum copilul trebuie sa fie pregatit in vederea functiei pe care va fi chemat sa o indeplineasca, educatia, de la o anumita varsta, nu mai poate ramane aceeasi pentru toti cei carora se adreseaza. De aceea o intalnim, in toate tarile civilizate, tinzand din ce in ce mai mult sa se diversifice si specializeze, iar aceasta specializare devine mereu mai timpurie" (ibidem).

Asistam la o reafirmare a eterogenitatii in educatie, insa aceasta eterogenitate nu se mai fundamenteaza pe inegalitati nedrepte. Dar ea este la fel de mare precum aceea din societatile apuse. O educatie omogena presupune o societate nediferentiata.

Si totusi, educatia, prin modul in care ea este structurata si se exercita, nu implica doar diferentiere. Ea dezvaluie si o fateta a unitatii. Toate popoarele au anumite idei, sentimente si practici pe care educatia este invitata sa le ofere tuturor copiilor, fara nici o deosebire, de casta, clasa, categorie, sau stare sociala. "Chiar si acolo unde aceste elemente comune intregii educatii nu se exprima sub forma de simboluri religioase, ele nu inceteaza sa existe. Astfel, in cursul istoriei noastre s-a format un intreg ansamblu de idei asupra naturii umane, asupra importantei diferitelor noastre facultati, asupra dreptului si datoriei, asupra societatii, individului, progresului, stiintei ,artei etc., care stau la baza spiritului nostru national. Orice fel de educatie, a bogatului, ca si a saracului, aceea care conduce la cariere libere, ca si aceea care pregateste pentru functii industriale, are ca obiect fixarea lor in constiinte", scrie Durkheim (ibidem, p. 38).

Fiecare societate isi construieste un anumit ideal despre om, despre ceea ce trebuie sa fie el sub aspect biologic si intelectual, intelectual, fizic si moral: acest ideal este acelasi pentru toti cetatenii, dar de la un anumit punct el se diferentiaza dupa mediile sociale particulare pe care orice societate le inglobeaza in cuprinsul ei. Este un ideal acelasi, dar si diferit; acest ideal este polul educatiei urmarind sa provoace in copil:

anumite stari fizice si psihice pe care societatea din care el face parte socoteste ca nu trebuie sa lipseasca nici unui membru de-al sau;

anumite stari fizice si psihice pe care grupul social particular le considera utile pentru toti membrii sai (casta, clasa, familie, profesie etc).

Vedem, asadar, ca societatea globala si fiecare mediu social particular determina idealul educatiei. Societatea nu poate exista in lipsa unei suficiente omogenitati intre membrii ei: educatia are darul de a perpetua si intari aceasta omogenitate, "fixand mai dinainte, in sufletul copilului, similitudinile esentiale pe care le reclama viata colectiva", scrie Durkheim in acelasi loc.

Sociologul francez abordeaza lucrurile in chip dialectic: cooperarea presupune diversitate, educatia nu trebuie sa anihileze o diversitate necesara, educatia se diversifica si se specializeaza ea insasi. "Daca societatea a ajuns la acel grad de dezvoltare, la care vechile diviziuni in caste si clase nu se mai pot mentine, ea va prescrie la baza o educatie mai omogena. Daca, in acelasi timp, munca este mai divizata, ea va provoca la copil, pe un fond prim de idei si sentimente comune, o mai bogata diversitate de aptitudini profesionale. Daca traieste in stare de razboi cu societatile invecinate, societatea se sileste sa formeze spiritele dupa un model pronuntat national; daca concurenta internationala ia o forma mai pacifica, tipul pe care societatea cauta sa-l realizeze este mai general si mai uman" (ibidem, pp. 38-39).

Procesul educational se cere a fi abordat intr-o maniera complexa, el insusi fiind complex. El isi dezvaluie fata dubla a unitatii si diversitatii: societatea are ca instrument indispensabil de perpetuare a profilului sau specific actiunea educationala. Educatia nu este altceva decat mijlocul prin care societatea isi pregateste, in sufletul copiilor, conditiile esentiale ale propriei sale existente, iar individul este interesat sa se supuna exigentelor sociale intrupate in actul pedagogic. Pornind de la aceste consideratii, ajungem la urmatoarea definitie: "Educatia este actiunea exercitata de catre generatiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viata sociala. Ea are ca obiect sa provoace si sa dezvolte la copil un numar oarecare de stari fizice, intelectuale si morale, pe care le reclama de la el atat societatea politica in ansamblul ei, cat si mediul special caruia ii este cu deosebire destinat" (ibidem).

2. 2. Caracterul social al educatiei

Definitia de mai sus pune in lumina caracterul social al educatiei. Educatia consta intr-o socializare metodica a generatiei tinere, in fiecare om exista doua fiinte distincte, dar si inseparabile. Una este formata din starile psihice care ne privesc pe noi insine, care se raporteaza la evenimentele vietii personale, adica fiinta noastra individuala. Cealalta reprezinta un sistem de idei, sentimente si obisnuinte care exprima in noi nu personalitatea noastra, ci grupul sau grupurile diferite din care facem parte, precum: credintele religioase, practicile morale, traditiile de tot felul, opiniile colective etc. Totalitatea acestora alcatuieste fiinta sociala, iar telul educatiei este sa formeze, in fiecare membru al societatii, aceasta fiinta.

Aici regasim importanta educatiei si fecunditatea demersurilor ei: aceasta fiinta sociala nu rezulta din fiinta vie a omului printr-o dezvoltare spontana, inevitabila, inerenta. In mod spontan omul nu este inclinat sa se supuna autoritatilor vremii, sa respecte normele de convietuire, regulile morale, sa dea curs datoriilor sale civice. In mod spontan omul nu este dispus sa se sacrifice pentru binele colectiv. Fiinta sociala a omului este o constructie sociala. "Facand abstractie de unele tendinte vagi si nesigure, care ar putea fi datorate ereditatii, copilul, intrand in viata, nu aduce cu sine decat natura sa individuala. Societatea se gaseste, deci, la fiecare generatie noua, in fata unei aproape tabula rasa, pe care totul trebuie construit din nou. Trebuie ca, pe caile cele mai scurte, ea sa suprapuna, peste aceasta fiinta egoista si asociala, o alta, in stare de o viata morala si sociala. Aceasta este opera educatiei si se poate vedea de aici cat este de mare. Ea nu se margineste sa dezvolte organismul individual in sensul indicat de natura sa, scotand la iveala fortele latente ce n-ar astepta decat sa se manifeste; ea creeaza in om o fiinta noua" (ibidem, pp. 39-40).

Doar educatia, doar actiunea formativa derulata in sanul neamului omenesc dispune de o veritabila forta creatoare. Animalele primesc o altfel de "educatie", daca astfel se poate numi exercitarea progresiva la care puii sunt supusi de catre parintii lor. "Educatia" animalului poate accelera dezvoltarea unor instincte care dorm in animal. Ea le trezeste mai repede, insa nu-l introduce intr-o viata noua; faciliteaza jocul functiilor naturale, fara sa creeze nimic nou. Instruit de adulti, puiul va sti mai repede si mai bine cum sa se hraneasca, cum sa-si faca un cuib, cum sa se apere, cum sa inoate sau sa zboare, dar parintii nu-i invata pe pui nimic din ceea ce puii insusi n-ar fi putut descoperi singuri mai tarziu, prin experienta proprie. Animalul este altfel decat omul, iar animalele formeaza societati mult mai simple care pot functiona doar gratie mecanismelor instinctive, posedate de individ gata formate prin nastere.

La animale, "educatia" nu adauga nimic nou, nimic esential naturii, natura este suficienta pentru viata individuala si de grup. Altfel stau lucrurile cu omul. Diversele aptitudini presupuse de viata sociala sunt prea complexe pentru a se putea intrupa in organism sub forma predispozitiilor organice. Ele nu se pot transmite de la o generatie la alta pe calea ereditatii. Transmiterea se face, exclusiv, pe calea educatiei.

Admitem, se va replica probabil, sa concepem calitatile morale, care impun individului privatiuni care ii incorseteaza tendintele naturale, biologice, ca fiind produse in noi de actiuni exterioare noua, dar oare nu exista si altele pe care fiecare om cauta in mod natural sa le achizitioneze, precum calitatile inteligentei care-i permit sa afle natura lucrurilor si comportamentul normal fata de ele? Oare nu cumva lucrurile stau la fel si in cazul calitatilor fizice care stau in slujba sanatatii noastre biologice, trupesti?

Durkheim contesta legitimitatea unei astfel de abordari. Educatia raspunde unor nevoi sociale, fara exceptie, drept dovada au existat societati care n-au apreciat calitatile intelectuale, avantajele unei temeinice culturi intelectuale. Stiinta si spiritul critic sunt date relativ recente. Omul a avut nevoie de stiinta atunci cand societatea i-a desteptat-o. Iar societatea i-a desteptat-o atunci cand ea insasi i-a simtit nevoia. Momentul in cauza a sosit atunci cand viata sociala a ajuns sa fie asa de complexa, incat nu mai putea functiona decat prin concursul gandirii constiente, gratie gandirii stiintifice. De-abia in acel moment cultura stiintifica a devenit indispensabila pentru mai buna functionare a vietii sociale. Putem spune ca in prezent cultura stiintifica reprezinta o datorie a noastra, a tuturor, o datorie impusa de societate.

Cum stau lucrurile cu educatia fizica? "In Sparta, ea avea ca scop, in primul rand, sa obisnuiasca membrele cu oboseala. In Atena, era un mijloc de a face corpurile placute la vedere. In timpul cavalerilor, i se pretindea sa formeze razboinici indemanatici si supli, pe cand astazi, nu mai are decat un scop pur igienic, urmarind mai ales impiedicarea efectelor periculoase ale unei culturi intelectuale excesive. Asa ca, chiar calitatile, care par la prima vedere dorite in mod spontan, individul nu le cultiva decat daca i-o cere societatea si le cultiva asa cum ii prescrie ea" (ibidem, p. 41).

Societatea modeleaza oamenii dupa nevoile ei, aceasta informatie se cere a fi retinuta, caci ea este esentiala pentru intelegerea educatiei ca fapt social. Daca indivizii sunt supusi, prin faptul educational, in mod constant unor influente venite din afara lor, sa insemne aceasta ca ei sunt nevoiti sa se supuna unei tiranii atroce? Nu exista o contradictie intre natura sociala si natura umana. Cele doua nu stau intr-o opozitie ireconciliabila. Indivizii sunt interesati sa se supuna comandamentelor sociale. Fiinta noua pe care societatea, prin intermediul actiunii educationale, o faureste in noi reprezinta ceea ce avem noi mai bun, ceea ce putem avea noi mai folositor. Prin intermediul educatiei noi avem acces la ceea ce este mai omenesc si mai profund in propria noastra persoana. Ne nastem oameni, dar in acelasi timp devenim oameni prin educatie. Educatie face din noi ceea ce suntem, desigur, am mai spus-o, educatia este apanajul lumii umane.

Omul este om doar pentru ca traieste in societate. Morala laica tine de natura societatilor, este o constructie sociala, ea se modifica in ritmul dezvoltarii sociale, ori de cate ori societatea se modifica, ori de cate ori se schimba, de exemplu, regimul politic. Ea este un produs al vietii comunitare. "Intr-adevar, societatea ne scoate din egoismul individual; ea ne obliga sa tinem seama si de alte interese decat ale noastre, invatandu-ne sa ne stapanim pasiunile si instinctele, dominandu-le, sa ne stramtoram, sa ne privam si sa ne sacrificam, subordonand scopurile personale scopurilor mai inalte. Orice sistem de reprezentari care intretine in noi ideea si sentimentul regulii si al disciplinei, fie interne, fie externe, este instituit in constiinta noastra de catre societate. In felul acesta am capatat puterea de a ne rezista noua insine, precum si stapanirea asupra inclinatiilor noastre, care este una din trasaturile caracteristice ale fizionomiei omenesti si care este cu atat mai dezvoltata cu cat suntem mai mult oameni" (ibidem, pp. 41-42).

Este greu de crezut ca societate ne scoate din egoismul individual, ca fiind integrati societate, am devenit cele mai altruiste fiinte posibile. Insa nu este mai putin adevarat ca scoala ne obliga sa tinem cont si de nevoile altuia, sa fim receptivi la suferinta celui de langa noi, sa sarim in ajutorul celui aflat in dificultate. Datoram scolii, si implicit societatii, extrem de multe. Datoram societatii extrem de multe pe plan intelectual, fizic si moral. Notiunile fundamentale dominante ale gandirii noastre, conceptele sunt elaborate de stiinta, ideile evolueaza in ritmul evolutiei sociale. "Astazi nu ne mai reprezentam omul, natura, cauzalitatea, spatiul chiar, asa cum si le reprezentau cei din evul mediu, ceea ce inseamna ca nici cunostintele, si nici metodele stiintifice nu mai sunt aceleasi. Stiinta este insa o opera colectiva, deoarece presupune o vasta cooperare a tuturor savantilor, nu numai dintr-o epoca, ci din toate epocile succesive ale istoriei" (ibidem, p. 42).

Limbajul, asa cum il stapanim noi acum, este o constructie sociala, prin invatarea unei limbi noi avem acces la un cumul intreg de idei, beneficiem de secole intregi de experienta. Fara limbaj nu am avea idei, prin limbaj omul se ridica deasupra simplei senzatii, omul este o fiinta care nu se orienteaza dupa indicatori pur senzoriali. Durkheim este de parere ca limbajul este prin excelenta un fenomen social. Limbajul conserva experienta umana si o transmite din generatie in generatie. Intelepciunea omeneasca nu se pierde cu fiecare generatie care se stinge, noua generatie nu este in postura de a o lua de la capat, intr-un travaliu fara de sfarsit si fara sens, absurd. Generatiile trec, se succed, se perinda, dar stiinta omeneasca sporeste gratie limbajului.

Acumularea si cooperarea de care am vorbit nu este posibila decat in si prin societate. Societatea supravietuieste indivizilor luati separat, gratie ei putem vorbi de o mostenire a trecutului. Intre individ si societate nu exista, asadar, relatii antagonice, presupusul antagonism dintre individ si societate nu are fundament. "Departe ca acesti doi termeni sa se opuna si sa nu se poata dezvolta in sens invers unul fata de altul, ei se presupun. Individul voind societatea, se vrea pe el insusi, actiunea exercitata de societate asupra lui, pe calea educatiei, neavand ca obiect sau ca rezultat micsorarea sau denaturarea lui, ci tocmai din contra, sporirea lui si formarea unei fiinte cu adevarat omenesti. Negresit, aceasta sporire nu se poate face fara efort, dar tocmai aceasta este una din caracteristicile cele mai esentiale ale omului, anume puterea de a face eforturi de buna voie" (ibidem, p. 43).

Prin educatie, societatea nu lucreaza in directia diminuarii personalitatii umane, ci in directia sporirii ei, in directia dezvoltarii ei armonioase si plenare. Desigur, nu dorim sa facem o incursiune in specificul educatiei de tip comunist sau nazist, s-a vorbit in cazul acestor societati de o constanta si prelungita actiune de spalare a creierelor. Educatia existenta in societatile democratice promoveaza valori care stau, in mod armonios, in slujba interesului individual in slujba celui colectiv. Durkheim doreste sa sublinieze ideea ca nu exista om in afara cadrului social, sau un astfel de om ar fi o constructie pur teoretica, deci fictiva. Atunci cand vorbim de om vorbim de apartinatorul unui anumit spatiu geografic si cultural.

2. 3. Invatarea sociala

Lazar Vlasceanu considera ca procesul de socializare este, prin excelenta, un proces de asimilare a experientei sociale vizibil prin mutatia survenita in planul manifestarilor comportamentale. Este un proces de invatare care are ca obiect:

- experienta privita ca experienta individuala sau colectiva axata pe:

v    indivizi;

v    grupuri;

v    organizatii

v    societati integrale;

- continutul acesteia este dat de:

v    normele;

v    valorile;

v    rolurile sociale;

v    cunostintele;

v    deprinderile;

v    atitudinile;

v    modelele de comportare morala, politica sau profesionala practicate in contexte micro sau macrosociale;

"Corespunzator acestor ultime doua tipuri de contexte, o parte din cercetarile dedicate acesteia vizeaza explicarea invatarii sociale ca o forma de invatare inovatoare, bazata pe anticipare si participare, pe asumarea responsabilitatii individuale si colective in identificarea, intelegerea si reformularea problemelor sociale, in perspectiva asumarii de roluri, in edificarea strategiilor si proceselor dezvoltarii sociale" (Plugaru, p. 86).

Unii cercetatori au pus in conexiune invatarea sociala cu fenomenul psihologic al imitatiei. Un comportament social se invata prin imitatie, sustin ei, atunci cand vorbim de model implicit sunt nevoiti sa vorbim si despre cei care se "inspira" din modele, imitatorii. Orice persoana dispune de tendinta de a imita, de a-si insusi anumite tipuri de comportamente. Educatia umanista, interculturala sunt produsele invatarii sociale, pentru a o intelege mai bine reproducem o tipologie a lui Pavel Muresan (dupa L. Plugaru, pp. 91-92):

L. Plugaru precizeaza ca unii autori fac distinctia intre invatarea sociala si invatarea societala. Prima vizeaza insusirea de catre indivizi a comportamentului social, pe cand cea de-a doua pune in lumina un proces de invatare al carei subiect este societatea globala. Cele doua se deosebesc sub aspect calitativ:

invatarea sociala implica participarea emotionala a subiectului in procesul asimilarii experientelor, rolurilor, comportamentelor sociale, implicarii in relatii sociale, interumane, receptarii si intelegerii unor semnificatii si valori;

invatarea societala este impersonala, interpersonala si transpersonala, fiind mediata atat de mecanisme psihologice - ca in cazul invatarii sociale - ca si de altele de natura psihosociala, sociologica.

2. 4. Rolul statului in plan educational

Durkheim priveste educatia din unghi social, ca fapt social, ca fenomen al vietii colective. El vorbeste si de rolul statului in materie de educatie: de aceea el analizeaza, comparativ, drepturile statului si pe cele ale familiei in materie de educatie.

"Copilul, se zice, este mai intai al parintilor: lor le apartine deci conducerea, asa cum ei o inteleg, a dezvoltarii sale morale si intelectuale. Educatia este conceputa, in acest caz, ca ceva cu totul privat si casnic. Considerand lucrurile din acest punct de vedere, se tinde, in mod natural, a se reduce la minimum posibil interventia statului in aceasta materie. El ar trebui, se zice, sa se margineasca a servi ca auxiliar si substitut al familiei. Cand ea nu este in stare sa se achite de datoriile ei, este natural ca statul sa se insarcineze cu aceasta. Este natural, de asemenea, ca el sa-i faca sarcina cat mai usoara posibil, punandu-i la dispozitie scoli, in care ea sa poata, daca vrea, sa-si trimita copiii. Trebuie sa se inchida insa strict in aceste limite, interzicandu-si orice actiune pozitiva, destinata sa imprime o orientare determinata spiritului tineretului" (ibidem).

Rolul organismului statal nu trebuie sa fie pur negativ, educatia are, in primul rand, o functie colectiva, adica o functie sociala: ea urmareste mai buna integrare a individului in societate. Educatia urmareste adaptarea copilului la mediul social, in care acesta este destinat sa traiasca, afirma Durkheim, este normal, in consecinta, ca societatea nu are cum sa se dezintereseze de un astfel de proces complex si indelungat. "Cum ar putea sa se dezintereseze, cand ea este reperul dupa care educatia trebuie sa-si orienteze actiunea? Este deci dreptul ei sa aminteasca, fara incetare, profesorului, care sunt ideile si sentimentele pe care trebuie sa le imprime copilului, spre a-l pune in armonie cu mediul, in care acesta trebuie sa traiasca" (ibidem).

Daca educatia are, prin excelenta, o functie sociala, atunci statul nu are cum sa se dezintereseze de actul pedagogic. "Daca societatea n-ar fi mereu prezenta si vigilenta, pentru a obliga actiunea pedagogica sa se exercite intr-un sens social, aceasta s-ar pune fatal in serviciul credintelor particulare, iar marele suflet al patriei s-ar diviza intr-o multime incoerenta de suflete fragmentare, in conflict unele cu altele, ceea ce inseamna a merge cu totul contra scopului fundamental al oricarei educatii" (ibidem). Societatea reprezinta cadrul indispensabil al umanizarii noastre, educatia are rolul de a asigura intre membrii ei o comunitate de idei si sentimente, prin care chiar societatea rezista in timp. Dar pentru ca scopul acesta sa fie atins, educatia nu trebuie lasata la voia particularilor. Educatia nu trebuie sa aiba la baza ei interese strict personale.

Statul se intereseaza indeaproape de actiunea pedagogica, fapt ce nu inseamna ca statul ar trebui sa monopolizeze invatamantul. Initiativa particulara este ingredientul indispensabil al progresului scolar, individul este mai novator decat statul.

Statul este exponentul interesului public, el trebuie sa permita deschiderea unor scoli care nu intra direct in patronajul lui, dar el nu se poate dezinteresa de ceea ce se petrece in aceste scoli. Educatia trebuie sa ramana sub controlul statului, functia de educator poate fi indeplinita doar ce cei ce prezinta anumite garantii verificate de autoritatea statala. Ramane de vazut pana unde se poate implica statul in actul pedagogic, principiul interventiei statului in educatie nu are cum sa fie contestat.

"Scoala nu poate fi chestiune de partid, iar profesorul nu si-ar realiza datoriile sale, daca ar uza de autoritatea de care dispune pentru a atrage copiii pe fagasul preferintelor sale personale, oricat de justificate i s-ar parea ele. Dar, in ciuda tuturor divergentelor, exista chiar de pe acum, la baza civilizatiei noastre, un numar oarecare de principii care, in mod implicit sau explicit, sunt comune tuturor si pe care, in orice caz, foarte putini indraznesc sa le nege deschis si pe fata: respectul ratiunii, stiintei, ideilor si sentimentelor, care sunt la baza moralei democratice. Rolul statului este sa desprinda aceste principii esentiale, sa puna sa fie invatate in scolile sale, veghind ca nicaieri sa nu fie ignorate de copii si sa se vorbeasca pretutindeni de ele cu respectul ce li se datoreaza" (ibidem, p. 44).

3. Texte de comentat

A. "Numai printr-o actiune rabdatoare si continua, cautand nu succese imediate si aparente, ci urmandu-si incet drumul intr-un sens bine determinat, fara a se lasa abatuta din calea sa de accidente exterioare si circumstante intamplatoare, numai in felul acesta educatia dispune de toate mijloacele necesare unei profunde inrauriri a sufletelor".

B. "(.) scopul educatiei este de a suprapune fiintei individuale si asociale, cu care venim pe lume, o fiinta cu totul noua, urmand ca educatia sa ne faca sa depasim natura noastra initiala. Numai asa copilul va deveni om".

C. "(.) educatia este pregatire pentru viata (.)".

D. "Pentru a invata sa-si stapaneasca egoismul natural, sa se subordoneze scopurilor mai inalte si sa-si supuna dorintele vointei, circumscriindu-le in limite rezonabile, copilul trebuie sa exercite asupra lui insusi o mare putere de stapanire".

E. "Sentimentul datoriei este intr-adevar, pentru copil si chiar pentru adult, stimulentul prin excelenta al eforului. Amorul propriu chiar il presupune. Caci, pentru a fi sensibil, cum trebuie, la pedepse si recompense, trebuie sa ai mai intai constiinta demnitatii personale, prin urmare a datoriei. Copilul insa nu poate cunoaste datoria decat prin educatorii si parintii sai, neputandu-si forma o idee despre ea decat dupa felul cum acestia i-o infatiseaza, prin limbajul si purtarea lor. Trebuie prin urmare ca ei sa fie, pentru el, datoria intrupata si personificata, ceea ce inseamna ca principala calitate a educatorului este autoritatea morala. Pentru ca numai gratie autoritatii lui, datoria este datorie. Nota distinctiva - cu totul sui generis - a datoriei este tonul imperativ cu care ea vorbeste constiintelor, respectul, pe care il inspira vointelor, facandu-le sa se incline inaintea ei de cum s-a rostit". (.) Astfel inteleasa autoritatea, nu este nevoie sa aratam ca ea nu are in sine nimic violent sau apasator, constand in intregime intr-un fel de ascendent moral, care presupune realizate in educator doua conditii principale. Mai intai sa aiba vointa. Caci autoritatea implica incredere, iar copilul nu poate avea incredere in cineva, pe care il vede ezitand, stand la indoiala si revenind asupra hotararilor sale".

F. "Aceasta prima conditie nu este insa cea mai importanta. Ceea ce intereseaza in primul rand, este ca educatorul insusi sa simta cu adevarat in el autoritatea, pe care urmareste sa o faca simtita in copil, autoritatea fiind o forta, pe care nu o poti manifesta decat daca o posezi in mod efectiv. Dar educatorului de unde-i poate veni aceasta autoritate? Din puterea materiala cu care este inarmat? Din dreptul pe care il are de a pedepsi si recompensa? Teama de pedeapsa insa este cu totul altceva decat respectul autoritatii. Ea nu are valoare morala, decat daca pedeapsa este recunoscuta ca dreapta chiar de acela care o suporta, ceea ce presupune ca autoritatea, care pedepseste, este recunoscuta ca legitima. Acestea este nodul problemei. Nu din afara isi poate lua educatorul autoritatea, ci din el insusi. Ea nu-i poate veni decat dintr-o credinta interioara.

Este deci necesar ca el sa creada nu in el, fara indoiala, nici in calitatile superioare ale inteligentei sale, ci in misiunea sa, in maretia misiunii sale.

Autoritatea, cu care se coloreaza imediat cuvantul preotului, se datoreaza ideii inalte pe care el o are despre misiunea sa. Deoarece el vorbeste in numele divinitatii, in care crede si de care se simte mai aproape decat multimea profanilor. Educatorul laic poate si trebuie sa aiba ceva din acest sentiment, caci si el este organul unei mari persoane morale, care il depaseste: este societatea. Dupa cum preotul este interpretul divinitatii si educatorul este interpretul marilor idei morale ale timpului si tarii sale. Autoritatea, care este in ele si de care educatorul este constient, nu se poate sa nu se comunice si persoanei sale si oricarui lucru ce emana de la el, cu conditia insa ca el sa fie atasat acestor idei si sa le simta intreaga lor maretie"

G. Autoritatea "consta, in intregime, din respectul pe care educatorul il are fata de functia sa si, daca se poate spune asa, fata de misiunea sa. Numai acest fel de respect trece, pe calea vorbei si a faptei, din constiinta sa, in constiinta copilului".

H. "Libertatea si autoritatea au fost socotite uneori ca opuse una alteia, ca si cum acesti doi factori ei educatiei s-ar contrazice si limita reciproc. Aceasta opozitie este insa artificiala. In realitate, acesti doi termeni, departe de a se exclude, se suprapun. Libertatea este fiica autoritatii bine intelese. Caci a fi liber nu inseamna a face ceea ce iti place, ci a fi stapan pe tine, adica a te purta rational si a-ti face datoria. Pentru a dota pe copil tocmai cu aceasta stapanire de sine, trebuie utilizata autoritatea educatorului, iar autoritatea acestuia  nu este decat un aspect al autoritatii datoriei si ratiunii".

I. "Educatia - este actiunea exercitata asupra parintilor de catre parinti si educatori, o actiune permanenta si generala. Nu exista perioada in viata sociala, nu exista chiar, am putea spune, o singura clipa din zi, in care tinerele generatii sa nu fie in contact cu cele mai in varsta ca ele, si in care, prin urmare, sa nu primeasca din partea acestora din urma influenta educativa, care se face simtita nu numai in momentele foarte scurte in care parintii sau educatorii comunica intentionat si pe calea invatamantului propriu-zis, celor ce vin dupa ei, rezultatele experientei lor. Exista si o educatie inconstienta, care nu inceteaza niciodata. Prin exemplul nostru, prin cuvintele pe care le pronuntam, prin actele ce le savarsim, noi modelam in continuu sufletul copiilor nostri".

J. "Intr-adevar, educatia existenta intr-o societate anumita si considerata intr-un moment determinat al evolutiei sale, este o suma de practici, norme de purtare si obiceiuri, constand din fapte perfect definite si care au aceeasi realitate, ca si celelalte fapte sociale".

K. "Nu exista om, care sa poata face ca o societate sa aiba, intr-un moment dat, un alt sistem de educatie decat acela cerut de structura sa, tot asa cum este imposibil ca un organism viu sa aiba alte organe si alte functiuni, decat cele cerute de constitutia sa".

L. "Este o credinta desarta ca ne crestem copiii asa cum voim, cand in realitate, suntem siliti, in aceasta privinta, sa urmam normele care ne sunt impuse de mediul social in care traim. Opinia publica ne-o impune, caci ea este o forta morala, a carei putere de constrangere nu este mai mica decat aceea exercitata de fortele fizice. Uzantele, carora ea le da autoritate, sunt sustrase, in mare masura si numai din aceasta cauza, actiunii individuale. Se poate, desigur, sa contravenim acestor reguli, insa atunci fortele morale, contra carora ne ridicam, reactioneaza imediat impotriva noastra si este foarte greu ca noi sa fim invingatori, tinand seama de superioritatea lor".

M. "(.) toate practicile educative, oricare ar fi ele si oricat de mult s-ar deosebi unele de altele, au un caracter esential comun: toate se nasc din actiunea exercitata de o generatie asupra generatiei urmatoare, in vederea adaptarii celei din urma, la mediul social, in care ea este chemata sa traiasca".

N. "(.) departe de a exista o educatie universal valabila pentru intreg genul uman, nu exista, ca sa zicem asa, nici o societate, in care sa nu coexiste si sa functioneze in acelasi timp sisteme pedagogice deosebite".

O.

4. Intrebari

Care este scopul educatiei?

Ce este educatia?

Cum isi poate stapani copilul egoismul natural? Si de ce ar trebui sa o faca?

Ce parere are Emile Durkheim despre sentimentul datoriei?

Ce legatura exista intre sentimentul demnitatii personale si datorie? Sunteti de acord cu opinia lui Durkheim?

Care este rolul parintilor in educarea tinerei generatii?

Ce parere are Durkheim despre autoritatea educatorului?

Care este trasatura caracteristica a autoritatii educatorului? Autoritatea inseamna autoritarism?

De unde provine autoritatea educatorului?

Ce legatura exista intre preot si educator?

Cum vede Durkheim raportul dintre libertate si autoritate?

Ne putem creste copiii asa cum dorim, sau ii crestem dupa cum vrea societatea?

5. O privire de ansamblu asupra sociologiei durkheimiene

Elisabeta Stanciulescu este de parere ca in cazul sociologiei durkheimiene, educatia joaca rolul termenului mediu intre societate si individ. Societatea este un dat in raport cu fiecare individ in parte: cu totii, gasim cand aparem pe lume, o realitate sociala constituita, exterioara si constrangatoare. "Identitatea societate-individ este un produs al experientei sociale a individului (a biografiei sale sociale), experienta in cursul careia are loc interiorizarea elementelor constiintei colective in constiinta individuale" (op. cit., p. 20). Astfel, exterioritatea este interiorizata, constrangerea nu mai este perceputa ca atare, ci devine optiune personala, constiinta colectiva fiind concomitent transcendenta si imanenta constiintelor individuale. Avem, asadar, de-a face cu o miscare dubla, de la societate la individ si de la individ la societate, ca procese de individualizare si de socializare. "Vectorul acestei duble miscari il constituie educatia, aflata astfel pe pozitie de termen mediu intre faptul social si faptul individual, intre constrangere exterioara si constrangere interiorizata" (ibidem).

Educatia este o functie sociala, educatia, chiar daca nu poate face abstractie de potentele genetice ale individului, are un rol social. Ea socializeaza, adica transforma individul biologic asocial, nepregatit sa traiasca in mijlocul unei colectivitati, intr-un membru al unei, al unor colectivitati, realizand interiorizarea unor comportamente, unor moduri de a fi considerate de societate ca fiind normale. Comportamentele normale sunt comportamentele care domina societatea la un moment dat, care se intalnesc la majoritatea membrilor ei, interiorizand comportamentele normale, individul se inscrie in limitele tipului individual mediu (normal, generic), definit ca "fiinta schematica care s-ar constitui reunind intr-un acelasi tot, intr-un fel de individualitate abstracta, caracterele cele mai frecvente", (Regulile metodei sociologice, ed. rom. cit., p. 105) tipul normal se confunda cu tipul mediu, si orice abatere de la acest etalon este considerat a fi un fenomen morbid.

Educatia are un caracter creator, ea formeaza in fiinta biologica asociala a omului, in fiinta care se naste, o fiinta noua, o fiinta ce dispune de trasaturi noi. Educatia modeleaza in noi fizionomia noastra spirituala. Educatia creeaza in noi un nou eu, care nu se afla in prelungirea eului biologic. Educatia ne pune in contact cu ceilalti si ne face sa ne armonizam interesele cu cele ale colectivitatii in mijlocul careia traim. Daca vorbim despre om ca despre o fiinta sociala, atunci trebuie sa vorbim si de marea importanta a actiunii educationale. Educatia face din noi fiinte morale, fiinte care au asimilat din societate un anumit continut valoric supus, desigur, imbogatirii permanente. Fiinta sociala este o fiinta morala, care a asimilat normele convietuirii in comun, in asa fel incat se ghideaza in viata dupa normele asimilate. Aceasta morala este una de ordin social, este una laica, fiinta integrata social este o fiinta morala in sensul moralei sociale, este o fiinta care respecta normele convietuirii in comun, normele esentiale ale unei societati.

Durkheim este de parere ca numai in masura in care se lasa asimilat de societate prin intermediul actului educational omul devine cu adevarat om. Crearea fiintei sociale a tinerilor este apanajul generatiei adulte. "Educatorii se deosebesc de educati prin faptul ca sunt cunoscatori si purtatori ai sistemului de valori-norme-reguli, specific colectivitatii in cauza, iar in aceasta calitate ei il pot transmite" (ibidem, p. 25). Aici se afla criteriul legitimitatii educatorului.

Societatile sunt ansambluri vaste si complexe de colectivitati umane, iar actiunea educativa vizeaza sa-l insereze mai bine pe individ in societatea globala, dar si in diversele grupuri particulare. In cazul societatile simple, arhaice, solutia este usoara, ea vine din "similitudinea colectivitatilor" (solidaritate mecanica). Parintii se ocupa de educarea copiilor, familia fiind o mare societate care cuprinde in sanul ei "o pluralitate de menaje, de sclavi, de clienti", scrie Durkheim in Educatia morala (apud E. Stanciulescu, op. cit., p. 25). Relatiile domestice in acest tip de familie sunt supuse unei discipline stricte, provenind din autoritatea absoluta a tatalui - legislator si magistrat.

Societatea evolueaza, insa, populatia creste, numarul indivizilor si a colectivitatilor sporeste, vechile grupuri se sparg prin diferentierea si specializarea unor subunitati care se autonomizeaza. Familia isi restrange perimetrul, ea se limiteaza la grupul mic al parintilor si copiilor, solidaritatea mecanica nu mai este posibila. Se naste o noua educatia care sa faca posibila un nou tip de solidaritate. Aceasta educatie trebuie sa coaguleze doua dimensiuni extrem de importante: dimensiunea particulara, "permitand interiorizarea constiintei colective ce caracterizeaza un grup oarecare (familie, etnie, grup profesional, clasa sociala)", dimensiunea generala, "asigurand interiorizarea reprezentarilor, valorilor, normelor etc. comune tuturor membrilor unei colectivitati cuprinzatoare (natiuni)" (E. Stanciulescu, op. cit., p. 26).

Noua educatie genereaza solidaritate organica si nu mai cade exclusiv in competenta familiei. Neindoielnic este faptul ca educatia ce se desfasoara in familie este o educatie speciala, fiinta sociala a copilului este modelata in conformitate cu structura familiei. Insa o asemenea educatie nu mai este suficienta. De ce? Pentru ca nu mai poate articula corespunzatori in indivizi spiritul de disciplina. Raporturile familiale sunt marcate de particularism si de afectivitate. Insa regula morala nu tine de specificul fiecarei familii in parte, ea este generala, suprafamiliala, ea este universala si impersonala. Ea presupune o aplicare coerenta si sistematica, ea presupune neutralitatea educatorului si face apel la autoritatea lui. Familia creeaza premisele fiintei sociale a copilului, punand bazele autoritatii morale si a regularitatii: "Este sigur, mai ales, ca, traind o viata domestica regulata, copilul va dobandi mai usor gustul regularitatii; mai general, daca el este crescut intr-o familie sanatoasa din punct de vedere moral, va participa prin contagiunea exemplului la aceasta sanatate morala. Totusi, chiar daca educatia domestica se constituie intr-o prima si excelenta pregatire a vietii morale, eficacitatea ei este foarte limitata, mai ales in ceea ce priveste spiritul de disciplina; caci ceea ce este esential aici, respectarea regulii, nu se poate dezvolta deloc in mediul familial. Familia este, astazi mai ales, un foarte mic grup de persoane care se cunosc de o maniera intima, care intra in contacte personale in toate imprejurarile; ca urmare, relatiile lor nu sunt supuse nici unei reglementari generale, impersonale, imuabile; ele au totdeauna, si in mod normal trebuie sa aiba, o oarecare libertate s comoditate care exclud determinarea rigida. Datoriile domestice au ceva particular care nu poate fi fixat o data pentru totdeauna in precepte definite, aplicabile in acelasi fel in toate cazurile; ele sunt susceptibile sa se plieze diversitatii caracterelor si circumstantelor: este o chestiune de temperamente, de acomodari reciproce care favorizeaza afectiunea si obisnuinta. Este un mediu care, prin caldura sa naturala, este apt in mod deosebit sa faca sa se nasca primele inclinatii altruiste, primele sentimente de solidaritate; dar morala practicata aici este mai ales afectiva. Ideea abstracta a datoriei joaca un rol mai mic decat simpatia, decat impulsurile spontane ale inimii. Membrii acestei mici societati sunt prea apropiati unii de ceilalti; datorita acestei proximitati morale, ei au un prea accentuat sentiment al nevoilor lor reciproce; sunt prea constienti unii de ceilalti pentru a mai fi necesara, sau chiar utila, o reglementare" (Emile Durkheim, L'éducation morale, Alcan, Paris, 1934, pp. 167-168, apud ibidem, pp. 26-27).

Sa recapitulam. In familie copilului i se formeaza gustul regularitatii. Este important ca tanarul sa creasca intr-o familie sanatoasa din punct de vedere moral. Familia incepe educatia morala a copilului, dar familia lasa mult de dorit la capitolul disciplina: copilul este, in mica masura, supus in familie normativitatii impersonale a normei, a regulii. De ce? Deoarece intre membrii aceleiasi familii se manifesta un anumit tip de relatii. Relatiile interpersonale la nivel familial sunt puternic incarcate cu afectivitate, membrii aceleiasi familii sunt permanent in contact, ei se cunosc reciproc de o maniera intima, membrii aceleiasi familii isi cunosc reciproc nevoile si actioneaza unitar in directia satisfacerii lor.

Este clar ca relatiile derulate in sanul aceleiasi familii nu sunt supuse vreunei reglementari "batute in cuie". Ele se desfasoara in orizontul comoditatii si al libertatii, datoriile domestice ale componentilor unei familii au ceva particular in ele, ele variaza, sunt in permanenta miscare, de aceea ele nu pot fi fixate, o data pentru totdeauna in precepte definitive, imuabile. Relatiile dintre membrii aceleiasi familii se adapteaza naturii circumstantelor si a caracterelor membrilor ei: aceste relatii exprima incercarea parintilor si a copiilor de a se acomoda reciproc nevoilor lor.

In familie domneste afectiunea si obisnuinta. Familia este un mediu ce se remarca, in primul rand, prin caldura sa naturala. Dar in acest mediu puternic incarcat cu afectivitate incepe educatia morala a copilului, educarea lui in spiritul respectarii valorilor sociale, a normelor de convietuire in comun. Altruismul incepe sa se formeze in familie, tot aici incep sa se configureze solidaritatea. Dar atat si nimic mai mult. Simpatia o ia inaintea datoriei, spontanul are preponderenta in raport cu normativul impersonal. Membrii aceleiasi familii sunt prea apropiati unii de ceilalti, ne spune Durkheim, se cunosc prea bine, sunt prea familiarizati unii cu nevoile celorlalti. De ce ar mai fi nevoie, in aceste conditii, de existenta unei reglementari "reci" a relatiilor familiale?

Familia nu are cum sa dezvolte altruismul copilului, a acelui ingredient indispensabil vietii sociale. Copilul este educat de familie mai mult in directia urmarii cu consecventa a interesului propriu, dimensiunea stramta a familiei nu permite contracararea egoismului infantil.

Pentru a-si dezvolta fizionomia morala copilul trebuie sa iasa din granitele stramte ale familiei. Astfel se largeste orizontul copilului, prin departarea lui de relatiile personalizate existente in cadrul familiei. Sa fim bine intelesi, aceasta nu inseamna abandonarea definitiva a familiei, ci deschiderea ei catre universul societatii globale.

Scoala este singura institutie capabila sa educe spiritul de disciplina, spiritul de solidaritate, atasamentul si intrucatva subordonarea la scopurile colective, tot ceea ce cere o societate moderna: "De altfel, contrar opiniei prea raspandite conform careia educatia morala ar rezulta cu precadere din actiunea familiei, consider ca rolul scolii in dezvoltarea morala a copilului poate si trebuie sa fie de cea mai mare importanta. Exista o intreaga parte a acestei culturi, cea mai elevata, care nu poate fi data altfel. Caci daca familia poate sa trezeasca si sa consolideze bine si singura sentimentele domestice necesare moralei si chiar, mai general, pe cele care stau la baza celor mai simple relatii particulare, ea nu este constituita astfel incat sa poata forma copilul in vederea vietii sociale. Prin definitie, ca sa spunem asa, ea este un organ impropriu unei astfel de functii" (L'éducation morale, ed. cit., pp. 23-24 apud E. Staciulescu, op. cit., p. 28).

Verdictul lui Durkheim pare a fi foarte sever: familia, de una singura, nu poate forma copilul pentru traiul in societate, nu poate asigura integrarea copilului in marea familie a patriei si a lumii intregi. Asupra individului actioneaza mai multe grupuri - familia, statul si umanitatea, ele se completeaza reciproc, fiecare dintre aceste grupuri are relevanta, importanta si rolul sau. Intre ele nu exista opozitie, omul este complet, doar in masura in care el suporta, de timpuriu, aceasta tripla actiune: "Familie, patrie, umanitate reprezinta faze diferite ale evolutiei noastre sociale si morale care sunt pregatite unele de celelalte, astfel incat grupurile corespunzatoare se pot suprapune fara sa se excluda reciproc. Intrucat fiecare are rolul sau in mersul dezvoltarii istorice, ele se completeaza reciproc in prezent; fiecare are functia sa. Familia il incadreaza pe individ intr-o cu totul alta maniera decat patria si raspunde altor nevoi morale. Nu se pune, asadar, problema unei alegeri exclusive intre ele. Omul nu este complet din punct de vedere moral decat daca este supus acestei triple actiuni" (L'éducation morale, ed. cit., p. 84, apud E. Staciulescu, op. cit, p. 28).

Durkheim pledeaza pentru subordonarea scopurilor familiale fata de cele nationale, comunitare, grupurile sociale mai mici trebuind sa se subordoneze celor de un ordin mai inalt. "Dupa toate aparentele, scopurile domestice sunt si trebuie sa fie subordonate celor nationale, deoarece patria este un grup social de un ordin mai inalt. Intrucat familia este mai aproape de individ, ea constituie un scop mai putin impersonal, in consecinta mai inalt. Cercul intereselor domestice este atat de restrans, incat el se confunda in mare parte cu cercul intereselor individuale. De altfel, in masura in care societatile progreseaza si se centralizeaza, viata generala a societatii, cea care este comuna tuturor membrilor sai si care isi are originea si scopul in grupul politic, castiga teren in spiritele individuale, in timp ce ponderea si rolul familiei se diminueaza. (.) Centrul de gravitate al vietii morale, care se gasea altadata in familie, tinde din ce in ce mai mult sa se deplaseze. Familia devine un organ secundar al Statului" (L'éducation morale, ed. cit., pp. 84-85, apud E. Stanciulescu, op. cit., pp. 28-29).

Elisabeta Stanciulescu face o critica a conceptiei durkheimiene a educatiei. "Definitia durkheimiana opune un «activism» societal impersonal, unei cvasi-absolute pasivitati individuale: educatia este un fapt social constrangator si exterior atat in raport cu educatul, cat si in raport cu educatorul" (op. cit., p. 30). Durkheim ne propune imaginea unui copil totalmente pasiv in actul educational, un burete ignorant, fara discernamant, o foaie nescrisa gata sa absoarba toate informatiile care provin din exteriorul lui, de la educator. "Pe de alta parte, pozitia adultului-educator se datoreaza exclusiv faptului ca el a fost, intr-o etapa anterioara, obiect al socializarii, devenind in acest fel, reprezentantul societatii care il investeste cu dreptul si responsabilitatea de a transmite un sistem cultural determinat, de a asigura transferul acestui sistem din constiinta colectiva in constiintele individuale; «activismul» sau nu depaseste limitele transmiterii unui mesaj pe care el insusi il primeste in forma finita (.). In acelasi timp, inteleasa ca transmitere unidirectionala dinspre adult (societate) catre copil, educatia nu depaseste, in biografia unui individ, varsta copilariei: s-ar parea ca tocmai ignoranta si lipsa de discernamant infantile constituie conditia sine qua non ale eduabilitatii; o data depasita aceasta «stare de gratie», educatia nu mai este necesara, dar, probabil, nici posibila" (ibidem).

Elisabeta Stanciulescu este de parere ca modul in care Durkheim concepe educatia este marcat de o contradictie interna. Insa, nu mai putin adevarat este si faptul ca definirea educatiei pe axa interiorizare-individualizare-socializare-umanizare, ca liant intre societate si individ, aduce pe aceasta in centrul preocuparilor sociologiei. Conceptia lui Durkheim se inscrie in limitele unui sociologism sau functionalism.

Gratie lui Emile Durkheim putem vorbi astazi de existenta unei discipline stiintifice care poarta numele de sociologia educatiei. Pentru Durkheim societatea inseamna multimea indivizilor asociati, dar aceasta multime nu reprezinta o simpla insumare a lor: Durkheim are o viziune sistemica asupra societatii. Prin educatie individul se integreaza in grup, supravietuieste, in ultima instanta, si tot prin educatie si societatea supravietuieste. Prin educatie societatea dureaza in timp, caci ea sadeste in sufletele copiilor semintele dainuirii ei. In aceasta ordine de idei, educatia are cel mai insemnat rolul in devenirea umana a fiecarei persoane. Pornind de aici intelegem mai bine o alte definitii date educatiei: educatia este un produs social, ea reflecta o necesitate sociala, este un proces specific uman, urmareste valorificarea resurselor interne ale individului, asigura formarea-dezvoltarea personalitatii umane, ea se desfasoara conform unor finalitati bine stabilite. Educatia este o activitate psihosociala fundamentala, dispunand de un nucleu structural specific bazat pe corelatia subiect-obiect (educator-educat) si care evolueaza, in conditii optime in directia autoeducatiei, adica a unui stadiu superior al umanizarii (Sorin Cristea, Dictionar de termeni pedagogici¸ Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998, pp. 120-121).

Durkheim a accentuat asupra functiei sociale a educatiei. Educatia socializeaza, socializarea este un "proces complex de formare si dezvoltare a omului ca fiinta sociala, de adaptare si integrare treptata a individului in societate prin asimilarea valorilor sociale si morale" (Filimon Turcu, Aurelia Turcu, Dictionar explicativ de psihologie scolara,Ed. Eficient, Bucuresti, 2000, p. 463). Modelarea sociala a individului este operata de contextele sociale concrete, de specificul fiecarui grup social in parte. Un rol activ in procesul de socializare il are comunicarea verbala, prin intermediul careia copilul preia de la adult experienta lui de viata si o prelucreaza, adaptand-o nevoilor sale specifice. Datorita cuvantului copilul are sansa de a invata sa simta, sa gandeasca, sa actioneze, sa perceapa si sa reactioneze. Nu trebuie sa uitam ca jucandu-se, copilul se pregateste pentru o viata sociala activa. Orice joc isi are regulile lui, si supunandu-se acestor reguli copilul invata sa se supuna normelor de convietuire sociala. Prin joc tanarul invata sa-si armonizeze relatiile cu ceilalti copii, sa actioneze in acelasi sens cu ei, sa-si coordoneze actele cu cele ale grupului de joaca. Dar socializarea nu se realizeaza numai prin scoala, ea incepe in familie si continua in scoala, in cercul de prieteni, in grupul de munca. Devenirea umana a omului este un proces care nu se termina decat o data cu disparitia lui biologica.

B. ALTE ORIENTARI IN SOCIOLOGIA EDUCATIEI

1. INTERACTIONISMUL SIMBOLIC

In opinia lui George Herbert Mead (1863-1931) comportamentul social al speciei umane are o baza biologica ce consta din impulsul de reproducere, cel parental si impulsul de solidaritate. Organizarea sociala se fundamenteaza pe faptul comunicarii: "Principiul pe care l-am considerat fundamental in organizarea sociala umana este cel al comunicarii care implica o participare cu celalalt. Aceasta impune ca celalalt sa apara in subiect, ca subiectul sa se identifice cu celalalt si sa devina constient de sine gratie celuilalt" (George Herbert Mead, L'Esprit, le soi et la société, PUF, Paris, 1963, p. 215, apud E Stanciulescu, op. cit., p. 32). Comunicarea are un rol deosebit in organizarea sociala. Ea este posibila doar in conditiile in care membrii societatii intra in relatie directa.

Comunicarea este conditionata de constiinta. Constiinta este produsul comunicarii desfasurate intr-un context social. Socializarea (educatia) reprezinta un proces de interiorizare a atitudinilor comune prin conversatie. Educatia este o activitate sistematica ce vizeaza formarea dimensiunii sociale a constiintei de sine, prin interiorizarea de catre individ a atitudinilor comune ale grupului sau, apeland la mijloacele transmiterii culturale ale colectivitatii, dupa cum mentioneaza E. Stanciulescu. Conform lui Mead, (L'Esprit., p. 225, apud E. Stanciulescu, op. cit., p. 38) educatia urmareste sa fixeze in individ o reactie sociala, educatia consta sa-i permita copilului "sa dobandeasca un anumit ansamblu organizat de reactii la propria-i stimulare; atata timp cat noi nu reactionam fata de noi insine in acelasi fel in care o face societatea, nu apartinem cu adevarat acesteia".

Mead reliefeaza rolul limbajului in educatie, unde educatorul si educatul sunt coparticipanti.

2. FUNCTIONALISMUL SISTEMIC. TALCOTT PARSONS

T. Parsons (1902-1979) porneste de la Durkheim si arata ca, desi este compusa din indivizi, societatea este mai mult decat o suma a acestora. Parsons analizeaza societatea si personalitatea ca subsisteme ale sistemului general al actiunii. Societatea apare ca un tip particular de sistem social. Orice sistem social exista doar in masura in care reuseste sa satisfaca cerinta adaptarii la mediu, societatea reprezinta tipul de sistem care atinge cel mai inalt grad de autonomie in raport cu mediul sau. Autonomia unei societati depinde de masura in care reuseste sa realizeze functia de adaptare, de modul in care ea insasi se integreaza intern. Integrarea este o cerinta functionala a societatii, referindu-se la relatiile dintre indivizi, grupurile sociale particulare si colectivitatea societala.

T. Parsons cerceteaza modul in care individul internalizeaza mediul exterior, inscriindu-se astfel in ordinea sociala si contribuind la crearea identitatii sociale. Daca la Durkheim internalizarea se produce prin transferul elementelor constiintei colective in cea individuala, la Parsons, obiectul transferat nu este format din elemente disparate, ci din structuri sau sisteme. Parsons este de parere ca reusim sa intelegem dezvoltarea omului si a societatii daca acordam atentie determinarilor naturale si celor sociale.

Si pentru sociologul american educatia reprezinta o functie sociala. El s-a referit la:

socializarea anticipativa a adolescentilor, concept definit astfel: "proces care are loc intr-un grup de apartenenta este orientat catre constituirea unei identitati sociale - invatare de roluri speciale - specifice unui grup de referinta, care nu coincide cu grupul de apartenenta al individului, dar despre care se presupune ca va deveni, mai devreme sau mai tarziu, grup de apartenenta";

mecanismele continuitatii realizarilor educationale din familie si scoala

Parsons ne aduce in atentie necesitatea ca, in procesul pedagogic, educatul sa fie considerat factor activ (Dumitru Popovici, op. cit., pp. 33-34).

3. FENOMENOLOGIA SOCIOLOGICA. ALFRED SCHÜTZ

Durkheim si Parsons plecau de la premisa existentei unei realitati sociale care se impune sociologului ca lucru, ca datum. Alfred Schütz nu contesta ca societatea ne sta in fata, ni se prezinta ca realitate ordonata dotata cu existenta obiectiva. Daca disocierea societate-individ ni se impune direct, tot in mod nemijlocit ni se impune si identitatea lor: lumea sociala este pentru individ o lume traita, Lebenswelt. "Toate formele naturalismului si empirismului logic accepta pur si simplu ca atare aceasta relatie sociala care constituie obiectul stiintelor sociale. Intersubiectivitatea, interactiunea, intercomunicarea si limbajul sunt pur si simplu presupuse ca fundament non problematizat al acestor teorii. Ele pretind, cu buna credinata, ca cercetatorul in stiintele sociale a rezolvat deja problemele sale fundamentale chiar inainte ca investigatia stiintifica sa inceapa. (.) Postulatul care pretinde sa descrie si sa explice comportamentul uman in termenii observatiilor senzoriale controlabile se opreste, insa, in fata descrierii si explicarii procesului prin care omul de stiinta B controleaza si verifica rezultatele omului de stiinta A si concluziile pe care acesta din urma le-a formulat" (Alfred Schütz, Le chercheur et le quotidien. Phenomenologie des sciences sociales, Meridiens Klincksieck, Paris, 1987, p. 71, apud E. Stanciulescu, op. cit., pp. 76-77).

Lumea sociala este experimentata ca lume care are un sens. Individul experimenteaza pe cel de langa el ca pe semenul lui, comportamentul sau exterior nu reprezinta pentru mine un simplu eveniment al lumii exterioare, ci el este actiunea semenului meu. Noi experimentam actele semenilor nostri prin motivele si scopurile ei. Obiectele culturale sunt rezultatul actiunii umane.

In viziunea lui Alfred Schütz realitatea sociala este o lume intersubiectiva si o lume a culturii. Noi traim in lume ca oameni printre alti oameni si suntem legati unii de altii prin multiple influente si prin intermediul muncii. Ii intelegem pe ceilalti si suntem la randul nostru intelesi. Lumea in care traim este o lume plina de semnificatii ce se vrea a fi interpretata, este o lume a culturii pentru ca membrii ei sunt constienti de istoricitatea sa. "Lumea noastra cotidiana este direct o lume intersubiectiva pentru ca noi traim in ea ca oameni printre alti oameni; suntem legati unii de ceilalti prin intermediul unor influente si al muncii impartasite; noi ii intelegem pe ceilalti si suntem obiect al intelegerii pentru ei. Este vorba de o lume a culturii pentru ca lumea-viata ne apare direct ca un univers de semnificatii, respectiv ca un cadru de semnificare pe care trebuie sa-l interpretam, si ca un univers al interrelatiilor intre semnificatii instituite de insasi actiunea noastra in lume. Este o lume a culturii, de asemenea, si pentru ca noi suntem intotdeauna constienti de istoricitatea sa, intalnita in traditie si in obisnuit, si susceptibila de a fi examinata, "datul" care trimite la activitatea noastra sau a celorlalti al carui sediment este" (Le chercheur., p. 186, apud E. Stanciulescu, p. 87).

4. CONSTRUCTIVISMUL FENOMENOLOGIC. PETER BERGER SI THOMAS LUCKMANN

Cei doi discipoli ai lui Alfred Schütz pornesc si ei de la caracterul problematic al ordinii sociale, incercand sa concilieze, oarecum, sociologia lui Durkheim cu aceea a lui Max Weber. "Durkheim ne-a spus: «Prima regula, care este si cea mai importanta, este: considerati faptele sociale ca lucruri (.)». Iar Weber ne atentioneaza ca: "in egala masura pentru sociologie, asa cum o intelegem astazi, si pentru istorie, obiectul cunoasterii il constituie totalitatea subiectiva a semnificatiilor actiunii" (.). Aceste doua propozitii nu sunt contradictorii. Societatea poseda, intr-adevar, o dimensiune artificiala obiectiva. Si este construita gratie unei activitati care exprima un sens subiectiv. In treacat fie spus, Durkheim cunostea aceasta ultima afirmatie, asa cum Weber o cunostea pe cea dintai. Tocmai caracterul dual al societatii in termenii artificialitatii obiective si semnificatiei subiective determina «realitatea sa sui-generis», ca sa utilizam un alt cuvant cheie al lui Durkheim. Problema centrala a teoriei sociologice poate fi formulata astfel: Cum se explica faptul ca semnificatiile subiective devin artificii obiective? Sau (.): Cum se face ca activitatea umana produce o lume a lucrurilor? Cu alte cuvinte, o intelegere adecvata a «realitatii sui-generis» implica o cercetare a modului in care aceasta realitate este construita" (Peter Berger, Thomas Luckmann, La Construction sociale de la réalité, Méridiens Klincksieck, 1986, pp. 29-30, apud E. Stanciulescu, pp. 90-91).

Berger si Luckman sunt de parere ca omul se produce pe el insusi in societate. Autoproducerea omului este o intreprindere sociala. Oamenii produc impreuna un mediu uman luat in totalitatea formelor sale socio-culturale si psihologice. Umanitatea omului si socialitatea lui nu pot fi despartite, ele sunt ingemanate. Omul este o fiinta sociala. Ordinea sociala este un produs al activitatii umane, astfel, ei nu i se poate atribui un alt statut ontologic. Ordinea sociala este un produs uman atat prin geneza sa, cat si prin existenta sa continua de-a lungul timpului. Dialectica sociala fundamentala ni se dezvaluie in totalitatea sa doar in procesul transmiterii lumii sociale catre o noua generatie, adica prin aproprierea, interiorizarea specifice socializarii. Numai prin aparitia unei noi generatii putem vorbi de o lume sociala.

5. MODELUL DRAMATURGIC. ERVING GOFFMAN

Goffman (1922-1982) concepe ordinea ca intalnire fata in fata ale unor subiecti a caror actiune poate fi subsumata unui model dramaturgic, eul fiind el insusi un produs al efectului dramatic. Goffman este considerat a fi un reprezentant al interactionsmului simbolic. Prin interactiunea fata in fata se intelege influentarea reciproca a partenerilor sociali atunci cand se afla unii in prezenta celorlalti. "Exista un camp de activitate care n-a fost niciodata suficient tratat ca un subiect de studiu legitim: acest camp este cel pe care il produc interactiunile «fata in fata» si care este structurat de norme ale conjunctiei. El contine petrecerile, mesele in familie, adunarile, marsurile fortate, relatiile profesionale, cozile, multimile, cuplurile. De fapt, adesea s-a abuzat de acest camp. De fiecare data cand a fost nevoie de o ilustrare concreta a unei institutii sociale sau al unui segment al structurii sale, au fost introduse cateva interactiuni pentru a le decora cu fapte desprinse din viata si, incidental, pentru a nu uita total ca acolo exista oameni. Au fost utilizate, astfel, interactiuni practice pentru a clarifica alte fapte, dar tratandu-le ca si cum n-ar fi nevoie ca ele sa fie definite sau ca si cum ele n-ar merita efortul de a fi definite. Totusi, cea mai buna utilizare care li se poate da este aceea de a explica propriul lor caracter generic. Recent, (stiinta) a inceput sa acorde o atentie foarte mare acestuk domeniu neglijat pana acum: domeniul vietii publice. (.) Domeniul interactiunilor «fata in fata», care era un camp de rezerva, a devenit, deci, un camp de bataie (.) In aceasta carte, ma voi concentra asupra unui punct delicat de conceptualizat: conexiunile intre un element al structurii sociale, in acest caz relatiile sociale, si viata publica. Ma voi opri asupra acelor aspect ale relatiilor sociale care apar atunci cand persoanele in relatie se afla unele in prezenta imediata a celorlalte" (Erving Goffman, La Mise en scène de la vie quotidienne, vol. 2, Minuit, Paris, 1973, pp. 11-12, apud E. Stanciulescu, p. 111).

Goffman vorbeste despre organizarea experientei si despre organizarea societatii, fiind indeaproape preocupat de structura experientei individuale a vietii sociale. In acest context el face apel la o sociologie a circumstantelor, fara sa abandoneze total orice perspectiva psihologica: el pastreaza, in prim plan, nu actorii, ci momentele lor.

Gofmann da prioritate  societatii si considera angajamentele unui individ ca secundare. Ordinea sociala este o ordine normativa dar si o ordine interactionala, raporturile interumane sunt intotdeauna supuse unor reguli de natura restrictiva si permisiva. Raporturile umane reglate inseamna practici sociale curente, modele de adaptare la reguli. Studiul ordinii sociale nu se poate desprinde din studiul organizarii sociale.