Comunicarea didactica

Comunicarea didactica

Comunicarea este prezenta tot timpul in viata noastra. Suntem in continua interactiune cu ceilalti, stabilim relatii, ne implicam in diverse activitati la baza carora se afla comunicarea. Modul in care aceasta se realizeaza are un impact major asupra finalitatilor activitatilor, asupra relatiilor dintre interlocutori.

In ceea ce priveste definirea conceptului de comunicare exista puncte de vedere diferite.

Termenul comunicare deriva din latinescul communicare ce inseamna actiunea de "a pune in comun". Treptat, termenului i s-a adaugat sensul de "transmitere de informatii".

Encyclopaedia Universalis[1] scoate in evidenta doua sensuri ale termenului "comunicare": sensul fizic, material (caile de comunicatie) si sensul informational (transmiterea de mesaje, semnificatii).

David Crystal, in An Encyclopedic Dictionary of Language and Languages[2], subliniaza complexitatea procesului de comunicare, ce presupune formularea si encodarea mesajelor, transmiterea acestora, decodarea lor si receptarea de catre destinatar.

Asadar, pentru a vorbi de comunicare trebuie sa avem in vedere[3] prezenta unui emitator, transmiterea mesajului prin intermediul unui sistem de semne, receptarea semnelor (a le auzi, a le vedea), si decodificarea acestora conform unor reguli ale semnelor de catre destinatar.

Alti autori evidentiaza caracterul circular al comunicarii, interactiunea dintre interlocutori, in urma careia are loc (sau se doreste) modificarea comportamentului. Carl V. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley ofera urmatoarea definitie[4]: "Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)".

Luminita Iacob[5] afirma ca, in acceptiunea sa cea mai larga, comunicarea umana reprezinta "relatia bazata pe co-impartasirea unei semnificatii".

Explicarea fenomenului complex al comunicarii a determinat elaborarea unor modele de analiza care, in ciuda perspectivelor diferite, pot fi incadrate pe baza unor puncte comune in modele liniare (analitice, mecaniciste, tehniciste) si modele interactioniste, care pun accent pe relatiile dintre elemente, contextul in care se realizeaza comunicarea[6]. De la conceperea comunicarii ca simpla trecere de la un element la altul, transmitere de mesaje de la emitator la destinatar, se revine la sensul initial al acesteia, si anume actul de a pune in comun, de a stabili o legatura sau o relatie.

Sensul originar al comunicarii, si anume acela de a pune in comun, a fost sustinut de Scoala de la Palo Alto, un grup de cercetatori influentati de gandirea lui Gregory Bateson, antropolog si biolog britanic. Cercetand diversele situatii de comunicare, mecanismele acestui proces, precum si disfunctionalitatile care pot duce la blocaje in comunicare, Paul Watzlawick si colegii sai au formulat o serie de axiome, principii ale comunicarii:

1.  Este imposibil sa nu comunici. Chiar si tacerea este o forma de comunicare. Pe langa comunicarea verbala, gesturile, mimica, atitudinea corporala, modificarile vegetative transmit anumite mesaje, sunt forme ale comunicarii nonverbale. Conform lui Watzlawick "activitate sau inactivitate, vorbire sau tacere, orice are valoare de mesaj. Asemenea comportamente influenteaza altele care, la randul lor, nu pot sa nu raspunda la comunicari si prin insusi acest fapt sa comunice"[7].

2.  Comunicarea se realizeaza simultan in doua planuri: continutul si relatia. Continutul comunicarii se refera la informatiile transmise. Nivelul relatiei presupune informatii despre informatii. Continutul comunicarii se exprima in special prin cuvinte (se transmit informatii), pe cand planul relational are la baza comunicarea nonverbala (ofera indicii cu privire la trairile interlocutorilor pe parcusul comunicarii).

3.  Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi abordat in termeni de stimul - raspuns sau cauza - efect. Comunicarea nu trebuie vazuta in termenii cauzalitatii liniare, ci mai degraba ca o spirala fara inceput si fara sfarsit.

4.  Oamenii utilizeaza doua modalitati de comunicare: digitala si analogica. Comunicarea digitala se refera la corespondenta conventionala dintre semn si obiectul semnificat (cuvintele), fiind specifica planului continutului, iar limbajul analogic se bazeaza pe analogie, asemanare si asociere (comunicarea nonverbala) fiind specific planului relatiei. Cele doua moduri de comunicare sunt posibile doar la nivelul fiintei umane.

5.  Comunicarea este ireversibila. Mesajul odata transmis nu mai poate fi retras, sters; el modifica ceva atat in cel care il transmite, cat si in cel care il receptioneaza.

6.  Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dupa cum se bazeaza pe egalitate sau diferenta. In relatiile dintre indivizi care au aceeasi autoritate sau aceleasi competente, interactiunile sunt simetrice, de la egal la egal. Interactiunile complementare au loc intre indivizi care se afla pe pozitii diferite, in cazul unei comunicari eficiente comportamentul lor completandu-se si armonizandu-se (de exemplu relatia profesor - elev).

7.  Comunicarea implica procese de acomodare si adaptare. Oamenii aloca sensuri diferite cuvintelor, de aceea, pentru o comunicare eficienta sunt necesare acomodari si adaptari atat la nivelul sensurilor vehiculate, cat si la nivelul trairilor subiective[8].

In functie de natura semnelor utilizate in codarea informatiei si canalul predilect de transmitere a mesajului avem trei planuri ale comunicarii:

comunicarea verbala: informatia este codificata si transmisa prin cuvant si prin tot ceea ce tine de acesta sub aspectul fonetic, lexical, morfo-sintactic;

comunicarea paraverbala: informatia este codificata si transmisa prin elemente prozodice si vocale care insotesc cuvantul si vorbirea in general si care au semnificatii comunicative aparte. Aici se inscriu: caracteristicile vocii (comunica date primare despre locutori: tanar-batran, alintat-hotarat, energic-epuizat etc.), particularitatile de pronuntie (ofera date despre mediul de provenienta), intensitatea rostirii, ritmul si debitul vorbirii, intonatia, pauza, etc.;

comunicarea nonverbala: informatia este codificata si transmisa printr-o diversitate de semne legate direct de postura, miscarea, gesturile, mimica, infatisarea partenerilor.

Luminita Iacob[9] face distinctie intre comunicarea pedagogica sau educationala, care faciliteaza realizarea fenomenului educational in ansamblul sau, si comunicarea didactica ce apare ca "forma particulara, obligatorie in vehicularea unor continuturi determinate, specifice unui act de invatare sistematica, asistata". Aceeasi autoare[10] ofera urmatoarea definitie a comunicarii didactice: "o comunicare instrumentala, direct implicata in sustinerea unui proces sistematic de invatare".

Cercetarile recente scot in evidenta cateva caracteristici ale comunicarii educative[11]:

1.     Discursul didactic urmareste, in primul rand, intelegerea mesajului transmis, de aceea, dimensiunea explicativa are o pondere importanta;

2.     Prioritatea logicii pedagogice (vizeaza intelegerea) fata de cea stiintifica (vizeaza adevarul) si cea istorica (vizeaza cronologia descoperirii adevarurilor stiintifice). In acest sens, este necesara structurarea comunicarii didactice conform logicii pedagogice;

3.     Profesorul are un rol activ in procesul comunicarii didactice, el avand sarcina de a  selectiona si organiza continuturile stiintifice;

4.     Un aspect negativ in ceea ce priveste discursul didactic este fenomenul transferarii autoritatii de statut asupra continuturilor. Informatiile sunt considerate adevarate sau false nu pentru ca s-a demonstrat a fi asa, ci pentru ca asa spune profesorul, deci autoritatea;

5.     Combinarea celor doua forme verbale: oralul si scrisul confera anumite particularitati comunicarii didactice;

6.     Prin personalitatea lor, profesori diferiti imprima caracteristici diferite comunicarii didactice, avand astfel o influenta importanta atat asupra educabililor, cat si a intregului cadru institutional. 

Un aspect extrem de important in orice comunicare, si cu atat mai mult in cea didactica, este reprezentat de modul in care se realizeaza feed-back-ul. Termenul inseamna informatie de revenire, verbala sau nonverbala, care permite emitatorului sa stie daca mesajul sau a fost primit si cum a fost acesta receptat si inteles. Acesta asigura ajustarea comportamentului interlocutorilor la scopul urmarit. Constientizarea de catre profesor a impactului pe care modul sau de a comunica il are asupra comportamentului educabililor conduce la reglarea activitatii si la ajustarea discursului profesorului, in vederea atingerii finalitatilor urmarite.

Desi comunicarea didactica dispune de avantajele necesare realizarii sale eficiente (cadru organizat, interese, atitudini relativ egale, monitorizare permanenta), practica educationala scoate in evidenta o diversitate de obstacole care impiedica buna functionare a procesului educativ.

Dorina Salavastru[12] sistematizeaza blocajele comunicarii didactice in functie de natura elementului structural afectat:

a)     Blocaje determinate de caracteristicile persoanelor angajate in comunicarea didactica. In comunicarea didactica se intalnesc personalitati diferite cu motivatii personale care determina comportamente specifice. Dincolo de problemele de ordin fizic sau fiziologic care isi pun amprenta asupra comunicarii, factorii psihologici au un rol important. Blocajul comunicarii poate fi determinat de trasaturi negative de personalitate ale profesorului (agresivitate, cinism, indiferenta). Educabilii sunt deschisi fata de profesorii care manifesta amabilitate, intelegerea nevoilor lor, deschidere, sprijin, fiind reticenti si retinuti in fata profesorilor ironici, sarcastici, dominatori. Amenintarea si ridiculizarea elevilor sau studentilor afecteaza comunicarea si relatia cu profesorul. Totodata, trasaturile de personalitate ale educabililor trebuie luate in considerare de catre profesor.

Studiile cu privire la acest aspect arata ca un obstacol al comunicarii eficiente este reprezentat de atitudinea individualista, egocentrica, insotita de o falsa cunoastere de sine, exacerbarea sinelui si neincrederea in ceilalti.

b)     Blocaje determinate de relatiile social-valorice existente intre participantii la relatia de comunicare didactica. Intre profesori si educabili exista in permanenta o relatie de autoritate vazuta din doua perspective: autoritate cognitiva (profesorul stie mai mult decat elevul) si autoritate deontica (profesorul are o functie care ii permite sa dea ordine si sa stabileasca sanctiuni). In ceea ce priveste relatia de autoritate cognitiva, epistemica, aceasta poate avea efecte benefice asupra comunicarii, in sensul ca elevii, studentii vad in profesor o sursa de informare si de clarificare a diverselor probleme, si de aceea vor cauta comunicarea cu acesta. Latura negativa a acestei relatii rezida in tendinta de a considera ca tot ceea ce spune profesorul este adevarat si de necontestat, renuntandu-se astfel la analize proprii si atenuandu-se spiritul critic atat de necesar unei adecvate comunicari didactice. Relatia de putere dintre profesor si educabili poate fi si ea obstacol in comunicare in cazul in care atitudinea autoritara a profesorului determina un comportament mult prea inhibat din partea elevului sau studentului, acesta neindraznind sa raspunda, sa puna intrebari, sa-si exprime neintelegerea.

Un alt aspect este acela ca in relatia de comunicare se intalnesc indivizi cu sisteme de valori proprii. In cazul unui dezacord in acest sens comunicarea poate fi periclitata. De aici apare necesitatea ca profesorul sa tina seama de diversitatea valorilor particulare sustinute de educabili si totodata sa evite sa fie condus de prejudecati sau stereotipuri.

c)      Blocajele determinate de canalele de transmisie se refera la problemele care pot aparea in legatura cu cele trei forme ale comunicarii: verbala, paraverbala si nonverbala, cu accent, in ceea ce priveste comunicarea didactica, pe prima. O situatie tipica este aceea in care elevul sau studentul nu detine sensul exact al unui termen, folosindu-l  incorect.

d)     Blocaje determinate de particularitatile domeniului in care se realizeaza comunicarea didactica. Acest aspect se refera la obstacolele care pot interveni in comunicare, datorita nestapanirii de catre educabili a limbajelor specifice fiecarui domeniu de cunoastere. In discipline ca filosofia, psihologia, sociologia, sensul unor termeni in limbajul comun este total diferit de sensul lor stiintific, aparand o ambiguitate a conceptelor utilizate in aceste domenii.

Bibliografie:

Cosmovici A., Iacob, L. (coord.) (2005). Psihologie scolara.  Iasi: Polirom.

Nuta, A. (2004). Abilitati de comunicare. Bucuresti: Editura SPER.

1.Salavastru, D. (2004). Psihologia educatiei. Iasi: Polirom.

Spielmann, G. (2005). Communication.