Spatiul public contemporan si rolurile tipurilor de putere: studiu de caz

Spatiul public contemporan si rolurile tipurilor de putere: studiu de caz

1.Argument
2.  Subteranele spatiului public
3.  Ce impresioneaza mai mult la noi, argumentatia sau stilistica?
4.  Nu cumva acest lucru ne impiedica sa ne intelegem?
5.  Autoritatea: abordare din perspectiva filozofiei analitice
6.  Abordarea autoritatii din perspectiva psihosociologiei
Argument
Epoca actuala ar fi, poate, mai curind epoca spatiului. Sintem in epoca simultanului, a juxtapunerii, a aproapelui si departelui, a alaturatului, a dispersatului. Ne aflam intr-un moment in care lumea se percepe pe sine mai putin, cred, ca o mare viata care s-ar dezvolta in timp, cit ca o retea ce leaga puncte si isi urzeste "labirintul".
Nelinistea de azi priveste in mod fundamental spatiul, in mult mai mare masura decit timpul; timpul nu apare, probabil, decit ca unul din jocurile de distributie posibile intre elemente ce se repartizeaza in spatiu.
In ciuda tuturor tehnicilor care il invadeaza, in ciuda intregii retele de cunostinte care permit determinarea si formalizarea sa, spatiul contemporan nu este, poate, in intregime desacralizat - spre deosebire, desigur, de timp, care a fost desacralizat in secolul al XIX-lea. A existat, fireste, o anumita desacralizare teoretica a spatiului, dar noi inca nu am ajuns, poate, la o desacralizare practica a spatiului. Si poate ca viata noastra asculta inca de un anumit numar de opozitii de care nu ne putem atinge, carora institutia si practica n-au indraznit sa le aduca atingere; niste opozitii pe care le admitem ca date: acelea, de pilda, intre spatiul privat si spatiul public, intre spatiul familiei si spatiul social, intre spatiul cultural si spatiul util, intre spatiul de distractie si spatiul de munca; toate continua inca sa fie animate de o surda sacralizare.
Spatiul in care traim, de care sintem atrasi, in care se petrece tocmai erodarea vietii, timpului si istoriei noastre, acest spatiu care ne macina si ne brazdeaza este in el insusi un spatiu eterogen. Altfel spus, noi nu traim intr-un soi de vid, in interiorul caruia s-ar putea situa indivizi si lucruri. Nu traim in interiorul unui vid care s-ar colora cu diferite umbre si lumini, traim inauntrul unui ansamblu de relatii care definesc amplasamente ireductibile unele la altele si absolut nesuperpozabile.
Jurgen Habermas arata ca "o data cu dezvoltarea principiului publicitatii", sfera publica s-a format prin "procesul critic pe care persoanele private, folsindu-si in mod public ratiunea, il intemeiaza impotriva dominatiei absolutiste". Dar, odata cu extinderea relatiilor economice de piata, sfera publica devine o sfera a socialului care substituie "uzul public al ratiunii" cu "consumul depersonalizat" al societatii de masa". Societatea de masa se caracterizeaza prin anonimitate, grupari de tip asociativ, economie diversa, specializarea rolurilor si statusurilor, optiuni individuale in afara normelor si valorilor traditionale, viata sociala concentrata pe ocupatie. In zilele noastre, timpul eliberat de ocupatii profesionale desemneaza rezerva de privatitate. Insa aceasta rezerva de privatitate delimitata ca domeniu al timpului liber este subordonata consumului.
In spatiul social, interactiunea dintre indivizi se manifesta prin intermediul rolurilor multiple pe care indivizii le joaca. Normele sunt o obligatie specifica rolului, constituind regulile care guverneaza conduitele individuale si colective. Grupurile sociale tind in mod spontan sa genereze norme a caror functie este crearea unui cadru colectiv de actiune, baza a consensului. Rolurile si normele adoptate de catre indivizi sunt determinate de contextul si spatiul  interactiunii umane.
Subteranele spatiului public
Dupa 1989, redescoperind libertatea de expresie, presa culturala din Romania (si cu parere de rau, mai rar la noi, in Republica Moldova) a fost plina de dispute: despre Canon, despre postmodernism, despre colaborarea scriitorilor cu regimul comunist, despre nationalism s.a.m.d. Cu ce ne-am ales?
Si cu mult, si cu putin. Cu mult - pentru ca orice dezbatere, oricit de violenta ar fi, oricit de ad personam sau, dimpotriva, de argumentata ar fi, contribuie in mod sigur la ceva, prin aceea ca ceea ce se afla numai in purtatorii individuali este pus la mijloc, prin faptul ca se "comunizeaza" continuturi, resentimente, reactii, idei, argumente, violente verbale. Asta face bine spatiului public, este ca o sedinta de terapie colectiva in care nici unul nu conduce, toti suntem pe canapeaua psihanalistului si polemizam. Din punctul de vedere al formarii pietei libere a spatiului public din Republica Moldova, acest lucru a fost in cel mai inalt grad benefic. De ce ne-am ales cu putin? Pentru ca eu cred ca noi am pierdut complet exercitiul unei prezente publice deopotriva bine articulate pentru emitator si acceptabile pentru interlocutor. Daca luam discursuri parlamentare de la sfirsitul secolului al XIX-lea, din anii '30, din perioada CPUN si din Parlamentul actual, vedem urmatorul lucru: discursurile de la sfirsitul secolului al XIX-lea erau, prin eleganta, putere argumentativa, retorica, net superioare celor din anii '30 (ca medie, nu ma refer la marii oratori). CPUN-ul este o catastrofa, la limita incaierarii fizice, acolo nu vezi argumente si, mai ales, nu vezi acceptarea de catre oponent a argumentelor. In anii '30, potentialul eristic al discutiei sporise foarte mult fata de sfirsitul secolului al XIX-lea, unde am fost surprins sa descopar ca existau parlamentari care cedau in fata unor argumente, ceea ce in anii '30 se intimpla intr-o mai mica masura. Comparind CPUN-ul cu felul in care se discuta astazi - sub raportul politetii de suprafata, sub raportul retoricii functionale, observam un cistig clar. De substanta - mai putin, dar si aici este un progres. Cind spun "mai putin", ma raportez mai degraba la niste exigente ideale sau, daca e sa facem o judecata relativa in interiorul istoriei romanesti, comparam cu parlamentarismul "clasic". Eu cred ca atacurilor personale sunt bune, in fond. Ca unul care este impotriva corectitudinii politice, cred ca si atacurile la persoana au un rol benefic, pina la urma.
Ce impresioneaza mai mult la noi, argumentatia sau stilistica?

In mod sigur stilistica. Noi suntem o cultura literara. Modelul formativ al culturii publice romanesti este performanta literara, indiscutabil. La britanici, bunaoara, spatiul public este format in jurul dezbaterii parlamentare, iar din acest motiv tipul de retorica parlamentara este cel care poate fi intilnit, in mod paradoxal, si in ziare. Pentru cine citeste ziare britanice din secolul al XIX-lea, lucrul este cu totul evident. Or, sa ne gindim: Parlamentul britanic este cel care limiteaza puterile Regelui in secolul al XVII-lea, face un caz din checks and balances in ce priveste drepturile parlamentarilor si drepturile regelui si, incheind mult mai fructuos decit Revolutia franceza, Revolutia glorioasa din 1688, realizeaza echilibrul dintre Casa Regala si Parlament. Spatiul lor public s-a dezvoltat in jurul dezbaterii parlamentare si din acest motiv la ei predomina combinatia dintre retorica persuasiunii si argument. La noi, partea stilistica este dominanta. Din acest motiv, toti mirlanii care produc injurii grave in spatiul public se prevaleaza de traditia pamfletului, de parca toti ar fi Arghezi ori N.D. Cocea.
Nu cumva acest lucru ne impiedica sa ne intelegem?

In mod clar. Imi vine in minte si un alt motiv pentru care noi nu ne intelegem. Pe de o parte pentru ca procedeele de invingere a adversarului in Republica Moldova sunt de ordin stilistic, deci cistiga cel care are floreta stilistica mai ascutita si mai rezistenta, asa ca partea de intelegere propriu-zisa este in carenta. Dar mai e un motiv: polemica publica "moldoveneasca" este foarte mult influentata de subteranele spatiului public. Prin asta inteleg agenda ascunsa a competitorilor. Moldova este o tara care inca nu a adus la suprafata, altfel spus la nivelul dezbaterii publice, subteranele in care cultura se refugiase in perioada pre-comunista (cand spun pre-comunista, ma refer la existenta RSSM); atunci, cele mai savuroase polemici literare nu le citeai in reviste, ci le auzeai la cafenea sau la restaurantul Uniunii Scriitorilor sau la intilnirile din cenacluri. Cind aceste reactii treceau la suprafata, intotdeauna erau incorsetate de constringerile momentului. Acest tip de timiditate in a exprima complet subteranele culturii publice "moldovenesti" continua sa greveze manifestarea publica.
Probabil ca aceste subterane creeaza uneori false probleme - daca prozatorul A e mai mare decit prozatorul B, daca X este "un mare poet" sau doar "un poet foarte bun" s.a.m.d., teme despre care se discuta in continuare. Nu ti se pare ca aceste subterane, atunci cind ies la suprafata, ies cumva deformate si rateaza substanta?
Necazul cu subteranele este asocierea sistematica si, as spune, inevitabila dintre existenta lor si recriminare, resentiment, dorinta de revansa - sentimente care vin din subterana si configureaza profilul interior al omului subteranei. Discutia despre care poet e mai mare si care e doar "foarte bun" trimite, cred, la un alt tip de patologie a discutiei publice. Am intilnit situatia asta foarte bine formulata intr-un roman de Cezar Petrescu, unde se face filozofia culoarului de tren si a compartimentului. Compartimentul este plin, iar culoarul geme de lume; toti cei care stau pe culoar se uita cu o invidie nemasurata la cei care stau in compartiment, iar cei care stau inauntru au un statut social remarcabil si profita din plin de el la nivelul privirii, gesticii, conversatiei: sunt "domnii" care stapinesc situatia. La Lehliu insa coboara unul, se elibereaza un loc. Cei de pe culoar, care fusesera uniti in "a-i condamna" pe cei dinauntru atunci cind compartimentul era plin devin brusc concurenti pe locul gol. Si atunci functioneaza filozofia lui "da-te tu, ca sa stau eu". Cam asa este, daca am rezumat corect, imaginea sarcastica pe care o propune Cezar Petrescu. Eu cred ca acest lucru este foarte adinc inradacinat in instinctele competitorului public moldovean. El are o conceptie de stinga, intrinsec de stinga despre piramida sociala: este o casa deja construita, cu incaperi limitate, unde problema este cum sa-l dai afara pe ocupantul unui loc pentru a te instala tu in locul lui. Eu cred ca asta nu corespunde deloc situatiei locale. Viziunea mea este ca societatea seamana mai degraba cu un deal argilos pe care se pot construi tot felul de locuinte pe care tu ti le faci; e adevarat, in proximitatea altuia, eventual in competitie cu altul, care ocheste acelasi loc cu tine. Dar ideea este ca nu suntem competitori pe o situatie gata facuta, situatia e creata chiar de competitia in care suntem angrenati. Asta vad si la clasa noastra politica. De pilda, marea lupta a politicienilor, dupa '90, impotriva legalizarii proprietatii private, a fost aceea de a ocupa locurile pe care altii le facusera inaintea lor. E de necrezut ca ei se bat pe case care au fost facute in anii '30-'40; asta este marea miza a parlamentarilor nostri: cind ei boicoteaza ideea de proprietate privata, ei vor sa se instaleze unde traisera burghezii sau practicantii meseriilor liberale din RSSM. Aceasta este ideea care conduce la false probleme: care-i mai mare? Ideea este ca cel care e mai mare are o casuta gata facuta: e casuta pe care a facut-o Eminescu, in care eventual a intrat Blaga, in care eventual a intrat Ion Barbu, in care dupa aceea a intrat Nichita Stanescu; or, cel care vrea acum sa fie "ca ei", deci cu privilegiile lor culturale in posteritate, vrea sa intre in casuta lor. Nu isi imagineaza ca, de fapt, isi face propria casuta.
Autoritatea: abordare din perspectiva filozofiei analitice
Intr-o cunoscuta lucrare, autoritatea este definita ca fiind "o relatie cu trei termeni care se instituie intre un purtator, un subiect si un domeniu"[1]. Relatia purtator-subiect este ireflexiva ("nimeni nu este, in nici un domeniu, o autoritate pentru sine insusi"), asimetrica ("daca A este purtatorul si B este subiectul autoritatii intr-un anume domeniu, atunci din punct de vedere logic este posibil ca intr-un alt domeniu B sa fie purtatorul, iar A subiectul"; "daca P este o autoritate pentru S in domeniul D, atunci S nu este o autoritate pentru P in D") si tranzitiva ("daca A este o autoritate pentru B in domeniul D, iar B este o autoritate pentru C in acelasi domeniu, atunci A este de asemenea o autoritate pentru C in D") [2].
O autoritate umana absoluta nu exista; Dumnezeu este pur si simplu conceptul-limita al autoritatii ("nici un om nu este pentru vreun alt om o autoritate in toate domeniile") [3].
Iata un motiv suficient, credem, ca autoritatea fiecaruia sa fie precis delimitata, astfel incat sa putem distinge abuzul; inclinatia, tendinta unora de a crede ca abuzurile sunt relative sau ca nu sunt observate ori ca pot fi justificate prin apelul la interpretari "personale" ale prevederilor regulamentare ar trebui sa fie estompata de constientizarea faptului ca totusi, pana la urma, "subiectul autoritatii este o fiinta individuala" si, mai ales, o "fiinta constienta" [4].
Orice autoritate este fie o autoritate epistemica (a celui care stie mai bine, a specialistului), fie una deontica (a sefului formal, a comandantului in raport cu subordonatii) [5]. Chiar daca este de dorit ca purtatorul autoritatii deontice sa fie in acelasi timp si purtatorul autoritatii epistemice in domeniul corespunzator, acest lucru este greu de realizat; cu cat urcam pe scara ierarhica, cu atat autoritatea deontica intr-un domeniu si autoritatea epistemica in domeniul corespunzator nu mai coincid. Daca sursa autoritatii deontice este incadrarea pe un(o) anumit(a) post/functie, in conformitate cu normele legale si morale, in ceea ce priveste autoritatea epistemica lucrurile sunt mai complicate. Astfel recunoasterea competentei mai mari si a sinceritatii purtatorului in respectivul domeniu este o conditie necesara a recunoasterii autoritatii epistemice [6]; acceptarea unei autoritati epistemice fara vreo motivare trebuie repudiata din motive morale [7] si aceasta cu atat mai mult, cu cat rationamentele care servesc la intemeierea autoritatii epistemice sunt intotdeauna inductive si din aceasta cauza nu sunt infailibile (faptul ca in perioada actuala majoritatea cunostintelor se intemeiaza pe autoritatea epistemica ar trebui sa ne dea de gandit) [8]. Deosebirile dintre cele doua tipuri de autoritati (epistemica si deontica) sunt mai multe: una este insa importanta pentru sustinerea prezentului demers. In timp ce autoritatea epistemica se refera la propozitii, cea deontica are in domeniul ei nu propozitii, ci directive.
Propozitia este un enunt - deci un sir de cuvinte - dar si ce vrea sa spuna acel enunt, altfel spus