Relatia de comunicare

Relatia de comunicare: definitii, clasificare, functii ale limbajului, schema canonica a comunicarii. Definind comunicarea ca pe un "eveniment interpersonal" si ca pe o "matrice sociala ingloband toate procesele prin care oamenii se influenteaza unii pe altii," specialistul american in antropologie culturala Gregory Bateson reformula, in 1951, postulatul matematicianului Norbert Wiener: "Lumea e o suma de mesaje personale", dezvoltandu-l intr-o carte care avea sa devina de referinta pentru orientarea ulterioara a stiintelor comunicarii: Communication: The Social Matrix of Psychiatry. In ceea ce priveste aspectele teoretice si practice ale transmiterii informatiei, teoria generala a semnelor - semiotica - realizase deja progrese semnificative, acoperind cu o imensa cantitate de studii prima jumatate a secolului trecut; insa analiza efectelor imediate ale schimbului de informatii asupra comportamentului - reunite sub denumirea de pragmatica* - abia incepea sa-si croiasca un drum. Dupa Umberto Eco, fenomenele culturale, in ansamblul lor, poseda o functie de comunicare; inspirat de structuralism[1] (Claude Lévi-Strauss, Jean Piaget), Eco clasifica astfel fenomenele elementare culturale extralingvistice:

1)     producerea si folosirea obiectelor care transforma relatia om-natura;

2)     relatiile de rudenie, ca nucleu primar al raporturilor sociale institutionalizate;

3)     schimbul de bunuri economice.

Fiind, alaturi de Limbaj, elemente constitutive ale tuturor culturilor, cele trei fenomene culturale analizate de Eco poseda un inalt nivel de semnificare si de comunicare, existenta lor conditionand existenta insasi a societatii. Calitatea lor de obiect al cercetarilor semio-antropologice demonstreaza ca "intreaga cultura este un fenomen de semnificare si de comunicare si ca umanitatea si societatea exista doar cand se stabilesc raporturi de semnificare si procese de comunicare." Astfel, dupa Eco, cultura trebuie studiata ca fenomen semiotic, mai precis: "cultura ar trebui studiata ca un fenomen de comunicare bazat pe sisteme de semnificare".

Referitor la producerea de unelte (incepand de la cea mai simpla, cioplirea unei pietre, pana la cea mai complexa: proiectarea si asamblarea unui computer de ultima generatie, de ex.) aceasta se poate asimila unui comportament semiotic atat in cazul primelor fiinte umane inzestrate cu gandire (homo sapiens), cat si in cazul (extrem de controversat) al altor vietuitoare la care s-au inregistrat rudimente de actiuni culturale similare (cioara, de ex., foloseste, asemenea omului primitiv, o piatra pentru a sparge nucile). Daca, asa cum afirma Piaget, inteligenta precede limbajul, atunci semnificatia si inteligenta pot fi vazute ca un proces nediferentiat.

Alaturi de producerea de unelte si de schimbul de bunuri economice (aparitia banilor transforma definitiv schimbul de bunuri in proces de simbolizare) schimbul familial si structura elementelor de inrudire reprezinta, de asemenea, un subsistem semiotic cultural, amplu analizat de Claude Lévi-Strauss in Antropologia structurala.

Analiza componentelor fundamentale care sunt implicate in actul comunicativ, ca si delimitarea dimensiunii relationale a acestuia si a functiei de comunicare a limbajului au o istorie anterioara proprie mult mai extinsa, ale carei avataruri acopera o epoca si un travaliu teoretic impresionante. Tentativa de a defini si caracteriza actul comunicativ ca o interactiune fondata pe schimbul de informatii nu implica, in mod obligatoriu, un consens, ci mai degraba contrariul, deoarece o cantitate apreciabila de ipoteze si elemente deschise isi asteapta inca raspunsul: diferenta specifica dintre comunicare si alte forme de relationare; raportul dintre relatie-informatie-inteligibilitate, pe de o parte, si intentionalitate-reciprocitate, pe de alta parte, ca factori triadici, respectiv diadici sine-qua-non ai comunicarii; substituirea unei forme de comunicare cu o alta, ca si pierderea sau distorsionarea implicita de informatie prin traducerea intra si extra-lingvistica; si, nu in ultimul rand, raportul dificil, non-linear, dintre comunicare si limbaj.

Vorbind despre o "galaxie a comunicarii" si sintetizand diferitele clasificari ale actelor de comunicare - incepand cu cea mai simpla: comunicare orala vs comunicare scrisa - Tatiana Slama-Cazacu propune - respectand schema canonica a comunicarii - o taxonomie in care nu include comunicarea intrapersonala. Astfel, autoarea include in cadrul comunicarii definita ca proces de transmitere/receptare de mesaje, 3 tipuri fundamentale de comunicare: a) interindividuala (directa si indirecta, aceasta din urma mediata prin instrumente auditive, vizuale sau altele), b) de masa (inter indivizi si mase) si c) caz special: om/computer. Analizand componentele fundamentale implicate in actul comunicarii: emiterea, receptarea si relatia dintre emitator si receptor intr-o situatie data, autoarea aduce in discutie importanta variatiilor mesajului si contextului in cursul comunicarii, formuland un model teoretic propriu, intitulat: metodologia contextual-dinamica.

Oricare ar fi taxonomiile propuse de un autor sau altul, acestea nu fac decat sa abordeze, intr-un mod sau altul, problema raportului dintre semnul lingvistic saussurian si realitatea pe care acest semn o reprezinta, sau problema relatiei limbajului cu gandirea, adica, in ultima instanta, a functiei de comunicare a limbajului.

Utilizarea semnului in procesul de comunicare ii obliga pe partenerii de dialog sa efectueze operatii duble, complementare, de codificare si decodificare; emitatorul transpune in semnificanti de diverse naturi (cuvant, sunet muzical, imagine, culoare, forma) intentia sa comunicativa, receptorul decodificand mesajul primit, pentru a putea parcurge in sens invers drumul pana la semnificat, nu fara a intercepta simultan toate datele semnificante ale contextului de comunicare:"A comunica presupune intotdeauna doua niveluri de emisie si de receptie a mesajelor: in primul rand, mesaje-cadru, iar pe baza acestora, mesaje-continut sau de informatie propriu-zisa."