Reglementari comunitare privind libera circulatie a persoanelor in cadrul UE

Reglementari comunitare privind libera circulatie a persoanelor in cadrul UE

Sectiunea I. Prevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam si Actului Unic European

1. "Orice cetatean sau orice cetateana a Uniunii

Europene are dreptul de a se deplasa si de a-si

stabili resedinta in mod liber pe teritoriul statelor

membre".

2. "Libertatea de circulatie si de sedere poate sa fie

acordats, in conformitate cu Tratatul instituind

Comunitatea Europeana, cetatenilor unor tari terte

care domiciliaza legal pe teritoriul unui stat

membru.''

(Carta Uniunii Europene privind drepturile

fundamentale - Articolul 45)

Libera circulatie a persoanelor in cadrul Comunitatilor Europene a fost definita in Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertati fundamentale ale Pietei Interne.

Libera circulatie a persoanelor si eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piata interna - ce nu poate fi realizata in conditiile existentei unor frontiere interne si a restrictionarii circulatiei indivizilor.

Esenta acestei libertati consta in eliminarea discriminarilor intre cetatenii statului membru pe teritoriul caruia se afla acestia sau isi desfasoara activitatea si cetatenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminari se pot referi la conditiile de intrare, deplasare, munca, angajare sau remuneratie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizeaza libera circulatie a persoanelor in spatiul comunitar.

Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la libera circulatie asupra unor noi categorii de persoane (studenti, persoane ce nu depun activitati economice, dar au resurse suficiente de trai).

Conceptul de "cetatenie europeana" a fost prima oara introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de libera circulatie si de libera rezidenta in interiorul Uniunii tuturor cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat in domeniul de interes comun al statelor membre si politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe si politica referitoare la imigratie.[1]

Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte in Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigratie si alte politici legate de libera circulatie a persoanelor) si a prevazut o perioada de 5 ani pana la momentul in care se vor aplica procedurile comunitare si in aceste domenii.

Prin politica sa, Uniunea Europeana are in vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate si justitie in care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de nationalitate. In acelasi timp, se desfasoara un amplu proces de implementare a unor standarde comune in ceea ce priveste controlul la frontierele externe ale Uniunii si politicile de vize, azil si imigratie. Marea Britanie si Irlanda nu au acceptat sa ia parte la masurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar in cadrul masurilor referitoare la politica de vize.[2]

Dupa cum am mai mentionat, libera circulatie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertati din cadrul pietei interne si a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alaturi de libera circulatie a produselor, libera circulatie a serviciilor si libera circulatie a capitalurilor.

Cetatenii europeni beneficiaza de dreptul fundamental de a se deplasa si de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevarat in avantajul tuturor, libertatea de circulatie a persoanelor trebuie insotita de un nivel corespunzator de securitate si justitie. La Amsterdam, aceasta dubla cerinta a fost inscrisa in Tratat sub forma infiintarii progresive a unei zone de libertate, securitate si justitie. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost insa pe deplin infaptuita in cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de cateva state membre in baza Conventiei de Implementare a Acordului Schengen (semnata la 19 iunie 1990 si intrata in vigoare la 26 martie 1995).

In cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European si Comisia Europeana au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce intr-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate intr-o serie de documente internationale, europene si nationale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire intre cetateni, intrunind - pentru prima data - in cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se gasesc in mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeste despre dreptul oricarui cetatean sau cetatene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii in orice stat membru.

Prin incheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeana (Acordul European), Romania s-a angajat ireversibil pe calea integrarii europene.

Elementul-cheie al strategiei de aderare il constituie Parteneriatul de Aderare, semnat de Romania, enuntand principiile, obiectivele si prioritatile de actionare si mobilizand intr-un cadru unic toate formele de asistenta comunitara.

In 2000 au inceput efectiv negocierile de aderare, pe capitole, ale Romaniei la Uniunea Europeana. Capitolul referitor la libera circulatie a persoanelor a inceput sa fie negociat abia in 2002, la Bruxelles, in cadrul primei Conferinte de Aderare.

Romania accepta in intregime acquis-ul comunitar al Capitolului II - Libera circulatie a persoanelor, intrat in vigoare la 31 decembrie 2000, nesolicitand o perioada de tranzitie sau o derogare si declara ca va fi in masura sa aplice in intregime, la data aderarii, acest acquis.[3]

Constitutia Romaniei in art. 25 stabileste ca "Dreptul la libera circulatie, in tara si in strainatate, este garantat".

Sectiunea a II-a. Acordul Schengen

Cea mai importanta etapa in evolutia spre o piata interna reala, in care sa nu mai existe obstacole in calea liberei circulatii a persoanelor, este reprezentata de incheierea celor doua acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) si Conventia de Implementare Schengen (semnata la 19 iunie 1990 si intrata in vigoare la 26 martie 1995). In prezent Conventia este semnata de 13 state membre; Irlanda si Marea Britanie nu sunt membre ale Conventiei, dar au avut posibilitatea sa opteze pentru aplicarea anumitor parti ale corpului de legislatie Schengen. Din momentul aplicarii Conventiei pentru Italia si Austria (1 aprilie 1998), au fost eliminate controalele la frontierele interne ale tuturor statelor semnatare, cu exceptia Greciei. In plus, Islanda si Norvegia (membre ale Uniunii Pasapoartelor Nordice) au statut de membrii asociati.

Directiva Consiliului din 28 februarie 2002 reglementeaza cererea Irlandei de a participa la cateva dispozitii ale acquis-ului Schengen, un pas premergator spre adoptarea deplina a aquis-ului Schengen de catre acest stat.

Implementarea Conventiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, incluzand bineinteles masuri de intarire a controalelor la frontierele externe. Aceste masuri implica o politica de vize comuna, posibilitatea procesarii cererilor de azil, cooperare judiciara si politieneasca, precum si un schimb eficient de informatii. La frontierele externe ale spatiului Schengen, cetatenii UE trebuie doar sa prezinte un document de identificare valid, iar cetatenii tertelor tari cuprinse in lista comuna a tarilor ai caror cetateni au nevoie de viza de intrare trebuie doar sa posede o viza unica valabila in intregul spatiu Schengen. Totusi, fiecare stat membru are libertatea de a cere viza in cazul cetatenilor altor terte tari.

Acquis-ul in domeniul politicii vizelor este reprezentat de art. 9-27 din Conventia de Implementare a Acordului Schengen si de o serie de alte acte normative referitoare la: implementarea acquis-ului Schengen in tarile UE, stabilirea unui model tip de viza - Regulamentul Consiliului 334/2002 CE de modificare a Regulamentului 1683/1995 sau stabilirea unui model uniform de formular de cerere de viza, eliberata de statele membre titularilor unui document de calatorie nerecunoscut de statul membru care stabileste formularul - Regulamentul Consiliului 333/2002 CE.

In privinta tarilor ai caror cetateni au nevoie de viza pentru a intra in spatiul comunitar, Regulamentul Consiliului 539/2001 CE fixeaza lista tarilor terte ai caror resortisanti sunt supusi obligatiei de viza pentru a trece frontierele externe ale statelor membre UE. Regulamentul stabileste si lista tarilor ai caror cetateni sunt exceptati de la aceasta obligatie. In prezent lista negativa a UE, cu privire la tarile ai caror cetateni au nevoie de viza pentru a intra in spatiul comunitar, cuprinde un numar de 134 de tari (Anexa I la Regulamentul 539/2001).

Directiva Consiliului 2001/40 CE reglementeaza cadrul legal privind recunoasterea reciproca a deciziilor de indepartare a rezidentilor statelor terte. Astfel, daca un stat membru UE ia decizia de indepartare a unui cetatean de pe teritoriul sau, decizia este valabila pe intreg spatiul tarilor membre UE.

In perspectiva crearii unui spatiu comunitar in care controalele la frontiere vor dispare, iar libera circulatie a cetatenilor va fi deplina este nevoie de crearea unei securitati a frontierelor externe si de o solidaritate a statelor UE in acest sens.

Fortele de politie coopereaza in depistarea si prevenirea criminalitatii si au drept de urmarire a criminalilor fugari si a traficantilor de droguri pe teritoriul unui stat invecinat din spatiul Schengen. Pentru functionarea cat mai eficienta a Conventiei, a fost introdusa o masura tehnica compensatorie esentiala - Sistemul de Informatii Schengen (SIS), sistem ce furnizeaza informatii referitoare la intrarea cetatenilor tertelor tari, problemele legate de vize si de cooperarea politieneasca. Reglementarea legala a acestui sistem este data de art. 92-125 din Conventia de Implementare a Acordului Schengen.