|
|
|
Politici industriale la nivelul Uniunii Europene
1 Politici Sectoriale/Verticale(P.I.S)
Pana in 1990,CEE a practicat politici industriale selective sau sectoriale(P.I.S),care au tintit, in primul rand, ramuri strategice si energointensive.
Prima politica sectoriala a vizat carbunele si otelul, doau sectoare considerate strategice in anii `50, care au facut obiectul Tratatului CECO. Ambele sectoare au intrat in declin prelungit in perioada postbelica.
Actorii implicati in politicile sectoriale industriale au fost statele membre si Comisia Europeana.
In mod clasic intre, intre masurile pe care un guvern le ia pentru modernizarea si orientarea industriei se numara acordarea de stimulente, precum ajutoarele directe acordate unui intreg sector sau doar anumitor intreprinderi; ajutoare sub forma fiscala; subventiile pentru entitatile din cercetare, centrele de documentare si de raspandire a informatiilor si cunostiintelor, centrele care studiaza organizarea proceselor tehnologice si de productie, sau centrele de formare profesionala. Alte masuri importante sunt legate de politica comerciala, intrucat asemenea masuri au – potential – consecinte si mai vaste asupra sectoarelor respective: manipularea tarifelor vamale, stabilirea de contingente tarifare, masuri anti – dumping, incheierea de acorduri comerciale si de acordare de stimulente pentru export.
In Uniunea Europeana toate aceste instrumente se afla in mainile institutiilor comunitare, prin stabilirea si dezvoltarea politicii in domeniul concurentei sau a politicii comerciale comune, putine parghii fiind retinute inca de catre statele membre. Acest lucru nu este suficient pentru a asigura succesul politicii industriale comunitare, respectiv cresterea competivitatii industriei europene. Actiunile izolate ale guvernelor sau aplicare regulilor comunitare generale nu rezolva problema vulnerabilitatii anumitor sectoare pe plan international, cauzata de faptul ca pe piata produselor respective este saturata( de exemplu, in cazul industriei siderurgice) sau pentru ca industriile respective nu sunt suficient de dezvoltate la nivel comunitar, comparativ cu niveul pietei mondiale( de exemplu, industria aeronautica). Pentru a raspunde acestor nevoi, sunt necesare politici comunitare sectoriale.
Aceste politici incepute in anii 1950 au continuat pana in anii 1990 si au vizat procesul de restructurare din mai multe ramuri industriale, cum au fost industria siderurgica, industria constructoare de nave, textile si imbracaminte, industria aeronautica, industria constructoare de autoturisme, industria farmaceutica.
Industria siderurgica
Punctele de cotitura pentru acest sector au fost criza din 1973 si recesiunea economica din 1975, generata de prima. Pe masura dezvoltarii crizei, care a dus la contractia sectorului pe plan mondial, Comunitatea si-a asumat raspunderi tot mai mari, intervenind tot mai puternic.
Responsabilitatile sporite ii permiteau, pe de o parte, sa reglementeze piata pentru a remedia deteriorarea constanta a situatiei financiare a intreprinderilor si, pe de alta, sa favorizeze adaptarea structurilor industriale la noile conditii ale pietei. Punctul culminant al acestei politici a fost atins in octombrie 1980 cand Comisia, cu acordul Consiliului, a declarat starea de „criza manifesta“ in sectorul siderurgic, conditii in care – in conformitate cu dispozitiile Tratatului CECO, atunci in vigoare2 – au putut fi impuse
restrictii obligatorii pentru productia si desfacerea de otel pe piata interna, prin stabilirea trimestriala de cote de productie din care numai o parte puteau fi vandute pe piata interna, precum si prin definirea de preturi minime pentru anumite produse. In paralel cu aceste masuri, reguli noi si restrictive au fost stabilite in privinta ajutoarelor de stat acordate acestei industrii de catre guvernele statelor membre.
Ca urmare a politicii de rigoare economica dusa timp de mai bine de un deceniu, Comisia a inceput sa dezvolte, in cursul anilor ’90, prognoze semestriale cu privire la evolutia pietei, iar perspectivele acesteia s-au ameliorat incepand din 1994. Beneficiind de conditii economice favorabile, industria siderurgica a putut inregistra cresteri substantiale, atat in
privinta preturilor, cat si a consumului, in special datorita relansarii diferitelor sectoare ale consumului legate de ea: industria constructoare de autoturisme, mecanica si electronica, precum si unui control strict al pietei de catre producatorii europeni, decisi sa-si autolimiteze volumul productiilor. Stadiul actual al industriei europene a otelului si orientarile de perspectiva se regasesc in prezent in comunicarea Comisiei privind
„ Situatia competitivitatii industriei siderurgice in UE ”.
Industria constructoare de nave
Aceasta constituie un alt sector aflat in pierdere de viteza in Europa inca de la inceptul anilor ’60. In 1960, santierele navale ale celor sase state atunci membre ale Comunitatilor Europene3 si ale celor trei care urmau sa adere la Comunitati la inceputul anilor ’704 asigurau jumatate din productia mondiala de nave. In 1975, contributia lor se prabusise la 22%. In 1997, jumatate din productia mondiala de nave se realiza in santierele japoneze, iar santierele Coreii de Sud sunt un alt competitor serios pe plan mondial.
Tot intre 1960 si 1975, piata constructiilor navale a cunoscut modificari importante de structura, din cauza expansiunii spectaculoase a nevoilor de transport de produse petroliere. Criza petroliera din 1973, i-a gasit pe armatori cu capacitati de transport excedentare, iar pe constructori cu capacitati de productie excedentare, in special de tancuri petroliere, acestia din urma fiind grav afectati de anulari masive ale comenzilor.
In Rezolutia sa din 19 septembrie 1978, Consiliul a insistat asupra necesitatii de a mentine in cadrul Comunitatii o industrie a constructiilor navale sanatoasa si competitiva, dezvoltata in functie de nevoile de transport maritim ale Comunitatii, precum si in functie de propria importanta economica, sociala si strategica a sectorului constructiilor de
nave. O serie de masuri restrictive au fost adoptate in cadrul politicii concurentei in privinta ajutoarelor de stat, dar o reglementare globala a sectorului la scara mondiala a ramas inca un deziderat pana la finele anilor ’80, cand au fost angajate negocieri multilaterale in cadrul Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica intre principalii producatori: UE, Japonia, Coreea de Sud, Norvegia si SUA (acoperind impreuna peste 70% din productia mondiala de nave). Negocierile au condus, in iulie 1994, la un acord permitand eliminarea ansamblului obstacolelor din calea unei concurente mondiale normale in acest sector si indeosebi in privinta ajutoarelor de stat.
Ulterior, in comunicarea sa privind „Viitorul Europei maritime“, Comisia Europeana a preconizat o politica industriala a Uniunii pentru ansamblul industriilor relevante (nu numai constructii de nave, dar si productia de echipament maritim, serviciile portuare si industriile bazate pe resursele maritime) intemeiata pe:
promovarea investitiilor intangibile, in special in domeniile cercetarii-
dezvoltarii, tehnologiei informatiilor si telecomunciatiilor,
dezvoltarea cooperarii industriale in interiorul UE si cu industriile
statelor terte,
extinderea aplicarii acordului OCDE la industriile statelor terte, si
imbunatatirea infrastructurilor portuare prin intermediul unei retele
transeuropene.
Liniile directoare ale dezvoltarii industriei constructoare de nave se regasesc in prezent in Comunicarea Comisiei „Catre o noua industrie constructoare de nave” .
Industria de textilele si imbracaminte
Industria usoara a fost si ea incercata de dificultati deosebite incepand cu deceniul 7 al secolului trecut, cauzate mai ales de slaba crestere a cererii interne si de dezvoltarea rapida a exporturilor statelor in curs de dezvoltare.
De fapt, intrucat nu necesita nici o inalta tehnologie, nici o mare concentrare a capitalurilor, aceasta industrie isi pierde avantajele comparative si competitive in favoare industriilor din statele care dispun de mana de lucru suficient de calificata la preturi mai mici. Noile tendinte ale politicii in sectorul textilelor si imbracamintei se regasesc in comunicarea Comisiei din octombrie 1991 privind caile de imbunatatire a competitivitatii acestui sector, aprobata printr-o rezolutie a Consiliului din iulie 1992. Pe plan extern, politica comerciala comuna urmareste deschiderea pietelor statelor terte si promovarea exporturilor comunitare, combaterea dumping-ului, a subventiilor si a incalcarilor drepturilor de proprietate industriala si intelectuala.
Pe plan intern, accentul este pus pe diversificarea economica a regiunilor puternic dependente de acest sector. Comunicarea Comisiei privind impactul evolutiilor internationale asupra sectorului comunitar al textilelor si imbracamintei preconizeaza o integrare echilibrata a sectorului european in sistemul Organizatiei Mondiale a Comertului, care tocmai fusese creata prin transformarea GATT. Acest lucru a implicat renegocierea acordului multifibre incheiat in anii ’70. Noua comunicare a confirmat si dezvoltat orientarile de politica in domeniu cuprinse in comunicarea precedenta, adaptand masurile de sustinere pentru regiunile afectate de liberalizarea comertului mondial cu textile si imbracaminte, convenita in cadrul negocierilor din Runda Uruguay a GATT.
In prezent, Comisia Europeana si-a stabilit un plan de actiune pentru sporirea competitivitatii acestui sector industrial, aprobat in reuniunea Consiliului Industrie din 7 mai 1998, si pe baza caruia acesta a identificat nevoia de a se actiona cu prioritate in urmatoarele domenii:
ocuparea fortei de munca, pregatirea profesionala si recalificarea
fortei de munca;
dezvoltarea si raspandirea noilor produse, metode si echipamente
tehnologice;
asigurarea unei functionari corespunzatoare si uniforme a pietei
interne;
accesul pe pietele altor state;
dezvoltarea regionala armonioasa.
Industria aeronautica
Prin volumul cifrei sale de afaceri, industria aeronautica europeana se claseaza in urma SUA si cu mult inaintea Japoniei. Ea ofera locuri de munca pentru peste 500.000 de lucratori in Uniune, fiind o industrie de varf cu impact asupra mai multor alte ramuri industriale, unul dintre domeniile catre care Uniunea urmareste sa se orienteze in urma deplasarii altor productii catre statele in curs de dezvoltare. Dar, in timp ce piata europeana aeronautica reprezinta aproximativ 20% din cea mondiala, segmentul industriei europene nu a atins aceasta cota, primul exportator mondial fiind SUA atat in materie civila, cat si militara.
Cresterea cererii mondiale, estimata a fi de circa 5% pe an pana in 2010, partial si temporar numai afectata de evenimentele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, constituie o oportunitate pentru industria aeronautica europeana, care insa poate fi valorificata numai prin rationalizarea ciclurilor de fabricatie, cooperare intre statele membre si valorificarea rezultatelor cercetarii-dezvoltarii.
Comisia Europeana, in acord cu Consiliul, urmareste o strategie constand intr-o serie de actiuni puse in aplicare deopotriva de catre operatorii economici, de autoritatile statelor membre si de catre institutiile Uniunii, urmarind imbunatatirea pe termen mediu si lung a competitivitatii acestei ramuri. Aceasta strategie este reflectata de comunicarea Comisiei
„Industria aeronautica europeana: o prima evaluare si posibile actiuni la nivel comunitar“ si de Concluziile Consiliului Industrie din 17 iunie 1992 privind industria aeronautica civila europeana. In acest sens, Comisia Europeana a creat in 1995 un grup de lucru (task-force) aeronautic, a carui misiune este de a asigura convergenta, prin intermediul proiectelor industriale comune, a diferitelor eforturi de cercetare, desfasurate la nivel comunitar sau national sau in contextul aplicatiilor concrete legate de societatea informationala.
Industria constructoare de autoturisme
In acest sector, sistemul european al aprobarilor-tip pentru diferitele categorii de vehicule cu motor are drept scop sprijinirea constructorilor in reducerea costurilor, asigurand in acelasi timp prescriptii tehnice identice si un nivel de protectie ridicat pe ansamblul Uniunii Europene. In domeniul concurentei, regulamentul de exceptare a categoriilor de acorduri de distributie si de asistenta tehnica pentru vanzare si post-vanzare are ca
obiect sa intensifice concurenta in domeniul distributiei de autoturisme.
In domeniul cercetarii, un grup de lucru privind „autoturismul viitorului” coordoneaza eforturile la nivel european pentru a accelera dezvoltarea unor tehnologii auto cu emisii scazute de gaze. In domeniul social, o retea transnationala garanteaza difuzarea programelor de formare profesionala si favorizeaza mai buna adaptare a lucratorilor la transformarile structurale ale acestei industrii. In sfarsit, in privinta politicii comerciale comune, dupa un indelungat „razboi comercial”, Comisia Europeana a realizat cu Japonia o intelegere privind accesul ordonat al autoturismelor de fabricatie japoneza pe piata interna unica (declaratia comuna a reuniunii UE-Japonia, Haga, 18 iunie 1991) si a negociat cu alte state accesul pe terte piete al autovehiculelor cu motor produse in UE pe baza de acorduri bilaterale si multilaterale.
Politica actuala a Uniunii in acest domeniu este reflectata de comunicarea
Comisiei privind industria europeana a autoturismelor.
Industria farmaceutica
Libera circulatie a produselor acesteia in interiorul pietei unice a fost asigurata pentru mult timp prin armonizarea legislatiilor nationale. In prezent, functioneaza un sistem comunitar de autorizare a medicamentelor de uz uman si veterinar. Autorizarea este acordata fie printr-o procedura centralizata, fie printr-una descentralizata. Prin Rezolutia sa din 23 aprilie 1996 (C 136, 96) privind punerea in aplicare a orientarilor de politica industriala in sectorul farmaceutic, Consiliul a solicitat Comisiei Europene sa realizeze un bilant al functionarii pietei unice in acest domeniu, sa promoveze o transparenta sporita si o mai mare concurenta pe aceasta piata, asigurand astfel punerea in aplicare a liniilor directoare privind evolutia sectorului farmaceutic propuse de aceasta prin comunicarea sa. Ulterior, Comisia a revenit cu un document de politica actualizat, urmarind desavarsirea pietei unice in domeniul produselor farmaceutice.
Instrumentele folosite in cadrul politicilor sectoriale au evoluat destul de mult - de la interventiile directe si chiar discretionare, bazate pe subventionare, rationalizare si protectionism comercial s-a trecut la politici vizand intrarile de factori, standardizarea, performantele tehnico-economice, facilitarea accesului pe piata.
In esenta, intrumentele principale ale politicilor sectoriale au fost:
supravegherea ajutoarelor de stat
cartelurile de criza
politica comerciala
asistenta de restructurare (din fondurile structurale)
Ajutoarele de stat sau subventiile acordate de statele membre UE unor sectoare industriale au creat distorsiuni pe piata si dificultati procesului de restructurare sau ajustare, care avea implicatii serioase de ordin politic si social. Incepand cu a doua jumatate a anilor 1980, acordarea ajutoarelor a fost tot mai mult restrictionata si conditionata de catre Comisia Europeana de implementarea programelor sau planurilor de restructurare.
Cartelurile de criza constau in programe de restrangere a capacitatilor sau in stabilirea de preturi plafon comune sau acorduri de inghetare a preturilor si au fost permise in anumite conditii si ca o alternativa la ajutoarele de stat. Ele restrang si distorsioneaza concurenta, afecteaza negativ consumatorii, dar asigura profituri si evita recesiunea pe piata respectiva. Ca exemplu, putem mentiona cartelul din industria fibrelor sintetice (1978), cartelul otelului (1980), cartelul zincului (1982).
Politica comerciala protectionista a fost utilizata ca instrument de politica industriala in multe tari cu economie de piata si a implicat utilizarea obstacolelor tarifare, cum sunt taxele vamale, dar si a celor netarifare, cum sunt contingentele, taxele antidumping, taxe compensatorii, limitari voluntare ale exportului, reguli de origine etc. Dupa reducerile succesive ale taxelor vamale din cadrul ultimelor runde GATT, obstacolele tarifare si-au redus mult importanta, iar unele au fost chiar eliminate. Raman in continuare destul de importante obstacolele netarifare de genul standardelor tehnice si ecologice, precum si diverse norme specifice din unele ramuri industriale.
Asistenta de ajustare din fondurile structurale se adreseaza unor obiective ale dezvoltarii regionale, cum ar fi reorientarea si recalificarea fortei de munca. Dat fiind cuantumul redus al acestor fonduri, impactul acestei asistente asupra structurilor industriale este minor, el sprijinind procesul de restructurare din ramuri cum sunt constructiile navale, textilele si confectiile.
Cu exceptia sectoarelor otelului si carbunelui, care au intrat sub incidenta CECO si a energiei atomice, care a intrat sub incidenta EURATOM, celelalte politici industriale sectoriale nu au fost centralizate la nivel comunitar, ci s-au bazat pe principiul subsidiaritatii, al delegarii de responsabilitati, mai ales in domeniul suventionarii sau ajutoarelor de stat, catre nivelul national. Consiliul de Ministri si Comisia Europeana au fost implicate mai mult pe linia adoptarii legislatiei secundare cu impact in domeniul industrial, cum sunt instrumentele de politica comerciala, politica structurala, politica de dezvoltare tehnologica, politica de pregatire si reconversie a fortei de munca. Comisia s-a implicat in doua domenii cu impact major asupra dezvoltarii industriale, cum este monitorizarea subventiilor si strategiilor de restructurare si sustinerea, inclusiv financiara, a activitatii de standardizare la nivel comunitar.
2.3.2. Politica industriala comuna/orizontala (P.I.C.)
Prima referire la o P.I.C. intr-un tratat comunitar, este cea din Tratatul UE, de la Maastricht, unde apare articolul 130, care face referire la obiectivul asigurarii conditiilor necesare competitivitatii industriei, in conformitate cu un sistem de piete deschise si concurentiale prin:
a) accelerarea adaptarii industriei la schimbarile structurale;
b) un mediu favorabil initiativei si dezvoltarii societatilor, in special IMM-uri;
c) incurajarea unui mediu favorabil cooperarii intre societati;
d) o exploatare superioara a potentialului industrial al politicilor de inovatiei, cercetare, dezvoltare tehnologica.
In 1994, Comisia Europeana a definit patru prioritati ale politicii industriale comunitare:
promovarea investitiilor intangibile;
dezvoltarea cooperarii industriale;
asigurarea unei concurente echitabile;
modernizarea rolului autoritatilor publice.
Alte aspecte avute in vedere in cadrul diverselor documente ale Comisiei Europene au vizat importanta IMM-urilor, infrastructura si noile tehnologii, precum si promovarea competitiei industriale.
Strategia Lisabona, din martie 2000, isi propunea, ca obiectiv principal, transformarea economiei europene in cea mai competitiva si dinamica economie din lume, bazata pe cunoastere si capabila sa realizeze o crestere durabila, cu locuri de munca mai multe si mai bune si cu o coeziune sociala superioara. Ea a aceentuat din nou importanta deosebita a competitivitatii economiei comunitare in raport cu ceilalti lideri industriali din lume si necesitatea cresterii sinergiei dintre politica industriala, politica de cercetare-dezvoltare si piata interna.
UE se confrunta in prezent cu deficiente importante de ordin structural ale economiei, cum ar fi dezvoltarea insuficienta a serviciilor si industriilor de varf, care au efecte negative asupra pietei fortei de munca. Somajul structural, care persista de peste 2 decenii, reflecta nu numai efectele restructurarii industriale, ci si obstacolele existente, de ordin obiectiv si subiectiv, in calea mobilitatii geografice sau liberei circulatii a fortei de munca, precum si decalajele in privinta gradului de calificare a fortei de munca intre diversele regiuni ale UE.
3. Realitatea politicii industriale europene la sfarsitul secolului
Raportul din 1990 a sugerat modificarea radicala a pozitiei Comisiei in politica industriala, respingand interventia sectoriala in favoarea competitiei deschise. Toate comunicatele ce au urmat pana in 2001, au prezentat solutii derivate din obiectivele propuse atunci, confirmand importanta lor.
In ciuda raportarii la principiul subsidiaritatii, noua politica a limitat brusc domeniul politicilor industriale nationale. Aceasta situatie a fost descrisa bine de Gaster in 1992, care a scris “ Politica reprezinta o cale de mijloc intre filosofia accentuarii dreptatii (interventia in reglarea pietei pentru protejarea unor interese ) si eficienta (o piata libera si integrata).” Acest punct de vedere este intarit si de rezultatele unei analize a politicilor de comert si de promovare a investitiilor straine din acea perioada.
Este evident ca, influentata puternic de interesele economice, UE a continuat sa sustina sectoarele strategice, precum ar fi electronica, printr-un amalgam de programe ale politicii industriale, in special sustinerea acordata C&D, chiar Comisia a acordat suport utilizand instrumente ale politicii comerciale precum aplicarea masurilor antidumping (de exemplu tarife majorate la semiconductoarele importate) si prevederile regulilor de origine. Aceasta politica comerciala a permis Europei, spre deosebire de SUA, de a pastra capacitatile de producere a circuitelor semiconductoare mari, calculatoarelor si a electronicii de uz casnic. Majoritatea din cele mai eficiente unitati de productie sunt firme japoneze, americane sau koreene, care au realizat ca e bine sa infiintezi uzine in Europa pentru a evita barierele comerciale. In ciuda pozitiei puternice a Directoratului Concurentei a Comisiei, Uniunea Europeana a utilizat intr-o oarecare masura selectiv politica ajutorului statului din 1990, ocazional permitand statelor membre sa ajute companiile aeriene, otelariile, producatorii auto si santiere navale slabe.
3.1 DEZVOLTAREA INTREPRINDERILOR MICI SI MIJLOCII
Intreprinderile mici sunt coloana vertebrala a economiei europene. Ele reprezinta o sursa esentiala de noi locuri de munca si o pepiniera a ideilor de afaceri. Baza legala pentru o politica europeana in acest domeniu o constituie Articolul 157 al TCE.
Criteriile de definire a Intreprinderilor Mici si Mijlocii (IMM) difera considerabil de la un Stat Membru la altul si nu exista nici o intelegere oficiala privind o definitie comunitara. Conform recomandarii Comisiei din 1996, o intreprindere poate fi clasificata drept IMM daca are cel mult 250 de angajati, cifra de afaceri anuala nu depaseste valoarea de 40 milioane € si are, in final, independenta economica. Aceasta definitie, face distinctia intre micro-intreprinderi (0-9 angajati) si micile intreprinderi (10-49 angajati), pe de o parte, si intreprinderile de marime medie (50-249 angajati), pe de alta, precum si intreprinderile mari (> 250 angajati). In anul 2000, in Europa-19 (UE, Islanda, Liechtenstein, Norvegia si Elvetia), conform raportului Observatory of European SME’s din 2002 , existau peste 20 de milioane de intreprinderi (99% reprezentau IMM), unde erau angajati in jur de 120 de milioane de oameni (66% in sectorul IMM) [12].
Prin urmare, eforturile Europei de a pune bazele unei noi economii vor fi incununate de succes numai daca micile intreprinderi vor fi considerate ca prioritate a agendei de lucru. Existenta IMM este necesara pentru functionarea armonioasa a economiei moderne, acestea fiind prezente in toate sectoarele industriei si serviciilor. Aceste intreprinderi sunt cele mai sensibile la schimbarile intervenite in mediul de afaceri. Ele sunt primele afectate de povara exceselor birocratice. De asemenea, tot ele sunt primele care prospera in urma initiativelor de eliminare a birocratiei si de promovare a recompensarii succesului cu ajutorul instrumentelor fiscale, adaptandu-se mult mai usor schimbarilor survenite in conditiile economice si sociale actuale. Ele opereaza in special la nivel national, insa sunt afectate de legislatia comunitara privind taxele si impozitele, concurenta, legislatia societatilor comerciale, politicile sociale si regionale si formalitatile vamale. Ca urmare, politica Comunitatii in acest domeniu consta in masuri menite sa promoveze interesele IMM si sa elimine discriminarile care le pot bloca accesul pe piata. Din 1986, Uniunea Europeana are un Comisar insarcinat cu politica privind IMM.
Politica industriala europeana face referire la acest sector in perspectiva cresterii competitivitatii si transferului de tehnologie, precum si a accesului la C&D. Pe parcursul anilor 90 Comunitatea a adoptat mai multe decizii care erau orientate spre sustinerea dezvoltarii IMM-lor. De asemenea au fost elaborate si adoptate documente complimentare pentru acest sector. Astfel in mai 1998 a fost prezentat organelor europene Raportul BEST (The Business Environment Simplification Task Force), la elaborarea caruia au participat experti din partea comunitatii oamenilor de afaceri si a autoritatilor publice din statele membre. Acest raport continea 64 de recomandari privind masurile ce trebuie adoptate de Comisie, Consiliu, Parlamentul European si statele membre. In septembrie 1998, Comisia adopta un comunicat „Promovarea antreprenoriatului si a competitivitatii – raspunsul Comisiei la raportul BEST si recomandarile lui”, ce a inclus „Planul de actiune pentru promovarea antreprenoriatului si a competitivitati” care prevedea o serie de masuri ce trebuie adoptate la nivel comunitar si national pentru realizarea obiectivelor propuse.
Consiliul European a stabilit, la Lisabona in martie 2000, obiectivul de a face economia Uniunii Europene cea mai competitiva si mai dinamica pe plan mondial, bazata pe acumularea de cunostinte, capabila de o crestere economica durabila si care sa asigure locuri de munca mai multe si mai bune si o mai mare coeziune sociala. Intreprinderile mici sunt privite ca principale promotoare ale inovatiei si ocuparii fortei de munca, precum si ale integrarii europene sociale si locale. Prin urmare, a fost stabilita necesitatea crearii unui mediu optim pentru intreprinderile mici si initiativele antreprenoriale. Urmatorul pas a fost adoptarea de catre Consiliul European in iunie 2000 a „Cartei Europene a Intreprinderilor Mici” care confirma importanta acestui sector si stabileste directiile de actiune prin acordarea atentiei cuvenite IMM-lor. Directiile, in mare masura, corespund celor stabilite de Comisie in planul de actiune si sunt urmatoarele:
I. Educatia si instruirea intreprinzatorilor, prin:
cultivarea spiritului antreprenorial si noilor aptitudini inca de la un stadiu incipient;
predarea cunostintelor generale de afaceri si antreprenoriat la toate nivelurile de invatamant. Modulele specifice ale instruirii in afaceri trebuie sa devina o componenta esentiala a programelor de invatamant la nivel preuniversitar si universitar;
incurajarea si promovarea initiativelor antreprenoriale ale tinerilor, prin programe corespunzatoare de pregatire a managerilor din intreprinderile mici.
II. Initierea mai putin costisitoare si mai rapida a afacerilor prin:
reducerea cheltuielilor de infiintare a companiilor catre nivelul cel mai competitiv pe plan mondial;
incurajarea tarilor cu procedurile cele mai lente si dificile de inregistrare a noilor companii pentru a ajunge din urma statele mai avansate;
cresterea accesului la procedurile de inregistrare on line.
III. Legislatie si reglementari mai bune
evaluarea legislatiilor nationale cu privire la faliment in lumina bunelor practici;
analizarea noilor reglementari nationale si comunitare in vederea evaluarii impactului lor asupra intreprinderilor mici si intreprinzatorilor;
simplificarea pe cat posibil a reglementarile nationale si cele ale UE;
simplificarea, de catre Comisie, a legislatiei referitoare la concurenta, pentru a reduce dificultatile intampinate de intreprinderile mici in procesul de conformare cu aceste prevederi legale.
IV. Asigurarea calificarii necesare, prin:
Dezvoltarea cu ajutorul institutiilor de instruire si programelor interne de pregatire ale companiilor a abilitatilor adecvate, adaptate necesitatilor intreprinderilor mici si a serviciilor de instruire si consultanta permanente.
V. Imbunatatirea accesului online, prin:
Sporirea volumului de comunicatii electronice intre autoritatile publice si sectorul intreprinderilor mici. Astfel, companiile vor avea posibilitatea sa inainteze cereri, sa primeasca asistenta, sa depuna declaratii fiscale sau sa obtina simple informatii online, mult mai rapid si la costuri mai reduse.
VI. Extinderea pe multiple piete prin:
continuarea reformelor in vederea constituirii in cadrul Uniunii a unei piete interne unice, accesibila intreprinderilor mici;
indreptarea reformelor catre unele sectoare esentiale pentru dezvoltarea IMM, cum ar fi comertul electronic, telecomunicatiile, utilitatile, achizitiile publice si sistemele de plati transfrontaliere.
VII. Perfectionarea sistemul fiscal si a aspectelor financiare, prin:
Adaptarea sistemelor de impozitare in scopul de a recompensa performanta, a incuraja intreprinderile start-up, a favoriza extinderea intreprinderilor mici si infiintarea de locuri de munca si a facilita crearea de intreprinderi mici si continuitatea lor.
Imbunatatirea accesului intreprinderilor mici la serviciile financiare prin:
identificarea si inlaturarea obstacolelor care stau in calea formarii unei piete de capital pan-europene si a implementarii Planului de actiune pentru serviciile financiare si a Planului de actiune pentru capitalul de risc;
imbunatatirea relatiilor dintre sistemul bancar si intreprinderile mici cu ajutorul crearea unor conditii corespunzatoare de acces la credite si la capitalul de risc;
imbunatatirea accesului la fondurile structurale si incurajarea initiativelor Bancii Europene de Investitii de crestere a fondurilor, inclusiv instrumentelor de capital, disponibile pentru intreprinderile start-up si pentru intreprinderile de inalta tehnologie.
VIII. Consolidarea capacitatii tehnologice a intreprinderilor mici, prin:
consolidarea programelor existente care au ca scop promovarea implementarii tehnologiei in intreprinderile mici, precum si capacitatea intreprinderilor mici de a identifica, selecta si adapta tehnologii.
incurajarea cooperarii si schimbului tehnologic intre intreprinderile de orice dimensiuni, mai cu seama intre micile intreprinderi europene, dezvoltarea programelor de cercetare mai eficiente, indreptate catre aplicarea comerciala a cunostintelor si tehnologiei, conceperea si adaptarea sistemelor de calitate si certificare in intreprinderile mici.
stimularea cooperarii intre intreprinderile mici si companii mari la nivel local, national, european si mondial, precum si cooperarea intre intreprinderile mici si institutiile de invatamant superior si cercetare.
IX. Utilizarea modelelor e-business de succes si asigurarea unei asistente de calitate pentru intreprinderile mici, prin:
incurajarea micilor intreprinderi, de catre Comisia Europeana si Statele Membre, in scopul aplicarii celor mai bune practici si adoptarii modelelor de afaceri eficiente care sa le dea posibilitatea sa se bucure de un progres real in noua economie;
coordonarea activitatii Comisiei si a statelor membre in vederea crearii unor sisteme, retele si servicii informationale si de sprijinire a afacerilor care sa fie usor de accesat si de inteles si care sa raspunda necesitatilor intreprinderilor.
asigurarea, la nivelul intregii Uniuni Europene, accesului la consiliere si sprijinului din partea mentorilor si membrilor retelei Business Angels, inclusiv prin intermediul paginilor de Internet si al Observatorului Europen al Intreprinderilor Mici si Mijlocii.
X. Dezvoltarea unei reprezentari mai puternice si mai eficiente a intereselor intreprinderilor mici pe plan national si la nivelul Uniunii Europene, prin:
coordonarea politicilor nationale referitoare la IMM;
utilizarea programului Multianual pentru Intreprinderi si Antreprenoriat, procedura de la Cardiff pentru reformele economice, procedura de la Luxemburg referitoare la politicile privind ocuparea fortei de munca si alte programe si initiative comunitare;
monitorizarea si evaluarea anuala a sectorului IMM, prin raportare la nivelurile cele mai ridicate inregistrate pe plan mondial pentru a imbunatati cunostintele, adopta practici mai bune in toate domeniile care influenteaza intreprinderile mici in scopul sporirii performantelor noastre.
Implimentarea masurilor respective va fi efectuata conform unei strategii coerente si coordonate acceptata de Comisie si de statele membre. Scopul final al acestor masuri ce sunt realizate atat la nivel comunitar cat si la cel national, este cresterea economica si cresterea competitivitatii, acestea fiind si principalele obiective ale politicii industriale europene.
4. POLITICA INDUSTRIALA SI DEZVOLTAREA DURABILA
Dupa ce Consiliul European a trasat la Lisabona noile obiective strategice ale UE, sa devina cea mai competitiva si dinamica economie din lume capabila la o crestere economica durabila cu locuri de munca mai multe si mai bune, si coieziune sociala. La Stockholm Consiliul European a hotarat ca startegia UE de dezvoltare durabila trebuie sa contina si sa dezvolte in contextul acestei politici si o directie de mediu. Ceea ce confirma faptul ca, pe termen lung, cresterea economica, coeziunea sociala si protectia mediului trebuie sa mearga mana in mana, adica mecanismele de aplicare ale politicilor in domeniile respective vor fi interdependente.
Cresterea standardului de trai in Europa a adus dupa sine cresterea cerintelor fata de protectia mediului, calitatea muncii, responsabilitatii sociale comune si protectia consumatorului si a sanatatii populatiei. Institutiile publice au obligatia sa raspunda la preocuparile societatii. Aceasta atitudine a fost reflectata in decizia Consiliului European de la Gothenburg in 2001, care a stabilit dezvoltarea durabila ca un obiectiv cheie al politicii industriale. Dezvolarea durabila are trei piloni, de baza, economic, social si de mediu (mai bine zis protectia mediului). Aceste provocari necesita o modificare a politicii industriale spre cresterea importantei vectorilor sociali si ecologic. Mediul de afaceri, la fel, trebuie sa joace un rol important pentru a raspunde acestor necesitati. Componenta sociala si ecologica fiind in mijlocul dezbaterilor privind responsabilitatea sociala comuna. Progresul pozitiv inregistrat in tendintele productiei industriale din UE, precum si scaderea unor emisii poluante dovedesc, o data in plus, ca, inalta competitivitate si protectie a mediului poate fi obtinuta de industrie cu suportul unui mixaj adecvat de politici.
Cerintele ridicate fata de siguranta, sanatate, protectia sociala si a consumatorului, reprezinta intr-o mare masura consecinta temerilor populatiei de efectul asupra mediului, sanatatii publice precum si unele implicatii morale a unor tehnologii noi (produse modificate genetic, clonarea). Pe langa aceasta exista si o teama, ca globalizarea ar conduce la pierderea identitatii culturale, cresterea competitiei cu tarile cu costuri de productie mici, sau subminarea structurilor economice. Ca rezultat aceste ingrijorari reflecta necesitatea de a revedea modul de conducere, control si orientare a intreprinderilor.
Necesitatile societatii pot crea deasemenea noi oportunitati de afaceri. Astfel, axarea pe protectia mediului a permis companiilor europene sa fie varvul de lance in tehnologiile de mediu si le incurajeaza sa dezvolte productie durabila bazata pe analiza ciclului de viata. Apropierea de necesitatile consumatorilor ,in special a calitatii produselor alimentare si a cerintelor de siguranta, au creat noi nise pe piata.
Politica industriala trebuie sa realizeze echilibrul, pentru ca scopurile ambitioase de la Lisabona si Goteborg sa fie realizate. O crestere economica puternica ofera resurse pentru realizarea necesitatolir sociale si ecologice crescande, in special cand inbatranirea populatiei europene creaza cerinte sociale suplimentare.
Necesitatea industriei europene de a realiza o structura mai dezvoltata a productiei a devenit o forta motrica a cresterii economice si productivitatii, cum a fost mentionat in raportul Summit-lui Mondial privind Dezvoltarea Durabila din Johannesburg. Companiile cu viziuni de viitor, chiar si IMM, pot obtine profituri si “valoare durabila”, utilizand proiectarea si inovatia pentru a crea produse mult mai prielnice din punct de vedere ecologic, dar si piete de desfacere ce sunt din ce in ce mai solicitate de consumatori.
UE dezvolta si intareste politica de productie de durata pentru a realiza angajamentele asumate la summitul de la Johannesburg, privind productia durabila si standardele de consum. Aceasta consolidare va fi realizata bazanduse pe initiativele deja existente si in corelare cu ele. De asemenea, acesta politica se va realiza de comun acord si dupa consultari cu reprezentantii industriei si marii actionari pentru a asigura implicarea lor si a incuraja activitatile de voluntariat. Elementele esentiale pentru realizarea acestei consolidari sunt:
incurajarea raspandirii pe o scara cat mai larga a implementarii practicilor reusite, pentru imbunatatirea eficientei ecologice in folosirea resurselor si cresterea utilizarii resurselor regenerabile;
promovarea industriei de reciclare viabile din punc de vedere comercial si a implementarii practicilor avansate;
implementarea conceptului de “ciclul de viata” pentru politica produselor integrate (IPP) prin acorduri benevole, standarde si declaratii pentru produse ecologice;
incurajarea dezvoltarii si distribuirii tehnologiilor curate prin ridicare barierilor in implimentarea lor si incurajarea interactiunii public-privat in C&D;
extinderea utilizarii schemelor managementului ecologic, luand in consideratie caracteristicile specifice ale IMM, si promovare in continuare a responsabilitatii sociale comune.
In plus, promovarea unei structuri durabile al productiei industriale va implica de asemenea dezvoltarea capacitatilor de promovare, stapanire si anticipare a schimbarilor in procesul de organizare a muncii.
5 POLITICA IN DOMENIUL CONCURENTEI
Una din cheile succesului integrarii in Europa Occidentala o constituie existenta, inca de la inceputurile constructiei comunitare, a unei politici concurentiale comune. Dupa mai bine de 30 de ani de functionare, aceasta politica continua sa fie o conditie necesara atat unei economii de piata viabile, cat si unei piete comune ce asigura libera miscare a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor.
Principalul beneficiar al unei politici a liberei concurente este cetateanul, in tripla sa calitate: de consumator (concurenta libera conduce la o paleta mai larga a ofertei, cu scaderea corespunzatoare a pretului de vanzare); de participant pe piata fortei de munca (concurenta libera obliga la inovatie continua, atat a produselor, cat si a procesului de productie); si de actionar (concurenta libera conduce la eficienta crescuta, si deci si la profituri ridicate).
Politica in domeniul concurentei interzice practicile de:
1. acordare de ajutoare publice care creaza distorsiuni in relatiile de concurenta
dintre agentii economici;
2. stabilire a preturilor prin intelegeri prealabile intre producatori sau furnizori;
3. creare de carteluri care sa-si imparta piata, astfel incat sa nu se concureze intre
ele;
4. abuz al pozitiei dominante pe piata;
Baza legala a acestor prohibitii este stabilita in Tratatul de la Roma si anume:
art. 85 si 86 interzic orice intelegeri intre intreprinderi, care ar afecta libera concurenta in interiorul pietei comune, cum ar fi:
impartirea pietei, a canalelor de aprovizionare sau distributie
aplicarea de conditii inegale la parteneri ce presteaza servicii echivalente
conditionarea incheierii de contracte de prestatii suplimentare, ce nu au legatura cu obiectul contractelor
impunerea de preturi sau alte conditii de comercializare neechitabile
limitarea productiei, distributiei sau dezvoltarii tehnice, cu afectarea intereselor consumatorilor
art. 90 interzice abuzul pozitiilor dominante detinute de unii operatori pe piata. Acestea se pot traduce fie in dictarea conditiilor de tranzactie, fie in impiedicarea patrunderii altor competitori pe piata
art. 92 (1), cu privire la subventii, interzice sprijinirea sub orice forma de catre stat sau din resursele statului a unor intreprinderi sau a unor produse, conducand astfel la ingradirea concurentei; in paragrafele 2 si 3 al articolului sunt stabilite derogarile de la aceasta regula:
subventii pe durata limitata acordate firmelor ce necesita restructurarea;
subventii pentru privatizare;
subventii pentru sprijinirea unor regiuni ramase in urma din punct de vedere economic si social, cu grave probleme de somaj;
subventii orizontale, pentru sprijinirea cercetarii-dezvoltarii;
Pentru atingerea celor doua obiective ale politicii concurentiale, functionarea economiei de piata si functionarea pietei unice, doua conditii trebuie indeplinite:
1. Regulile de concurenta trebuie aplicate universal, atat intreprinderilor de stat, cat si celor particulare; este de neconceput o piata integrata in care sa existe reguli diferite de concurenta intre cele doua tipuri de intreprinderi;
2. Autoritatea de implementare a regulilor concurentiale trebuie sa aiba capacitatea de a impune penalitati, constand in amenzi suficient de mari pentru a descuraja incalcarea legii.
Tratatul de la Roma acorda puteri executive Comisiei Europene. Aceasta adopta (cu o majoritate de voturi) decizii cu valoare de lege in toate statele membre, rolul acestora din urma fiind numai unul consultativ. In implementarea acestei politici exista o diviziune a muncii intre Comisia Europeana si statele membre. Comisia se ocupa doar de concentrarile de mari dimensiuni, in care sunt implicate companii care isi desfasoara o parte semnificativa din activitati pe teritoriul mai multor state membre UE.
O parte majora a politicii concurentiale este reprezentata de monitorizarea concentrarilor economice. O importanta dezvoltare in acest domeniu a fost introdusa in 1988 prin propunerea unui cod al fuziunilor, care, printre altele, schimba posibilitatea de actiune a Comisiei din „a posteriori“ in „a priori“. Conform codului, Comisia trebuie sa dea un raspuns in privinta legalitatii unei fuziuni in doua luni de la notificarea acesteia, plus cel mult patru luni, cand este nevoie de o ancheta mai laborioasa.
Comisia are puteri largi de investigare. Personalul ei poate face vizite inopinate la firme suspectate de incalcarea liberei concurente, avand acces la toate documentele acestora. Firmele gasite vinovate de practici concurentiale ilegale (practici concertate sau abuzul pozitiei dominante) pot fi sanctionate cu amenzi de pana la 10% din fondurile lor (cea mai mare amenda a fost data in 1992, fiind in valoare de 75 de milioane de ECU). Firmele amendate pot face apel la Curtea de Justitie, care poate decide reducerea amenzii.
Confruntata cu un caz de intelegere intre firme, intelegere suspecta de incalcarea liberei concurente, Comisia Europeana are urmatoarele posibilitati:
sa declare intelegerea legala, prin decizie formala, intrucat in urma investigatiilor a rezultat ca nu distorsioneaza libera concurenta, sau are efecte sociale, de mediu, etc. care contracareaza pierderea in termeni concurentiali;
sa dea o „scrisoare de confort“ care permite intelegerii operarea pe piata comunitara, intrucat sunt operatii fara un impact semnificativ, din punct de vedere legal, economic sau politic;
sa accepte operatiunea de intelegere numai cu indeplinirea anumitor conditii pentru a garanta respectarea liberei concurente;
sa declare intelegerea ilegala.
Comisia poate incepe o ancheta asupra unei firme/grup de firme la cererea acestora (pentru a obtine aprobarea de operare), in urma unor plangeri depuse de terte parti, sau din proprie initiativa.
