Politica industriala in Uniunea Europeana

"Nu intentionam sa cream un spatiu economic fara sa asiguram complementaritatea

intre efectul benefic al concurentei si o crestere a gradului de cooperare si solidaritate"

Jacques Delors, fost presedinte al Comisiei Europene.

1.1. Definirea politicii industriale

Intr-o prima acceptiune, politica industriala reprezinta totalitatea actiunilor si politicilor unui stat in relatiile sale cu industria.

Politica industriala poate fi definita ca o larga gama de masuri guvernamentale menite sa promoveze cresterea si sporirea competitivitatii a unui anumit sector sau a unor sectoare intr-o economie. Deoarece astfel de masuri implica tratament preferential, este logic sa completam definitia, cu conditia, ca celelalte sectoare beneficiaza indirect de suportul oferit sectoarelor tinta (prioritare) si nici un sector nu va fi prejudiciat de masurile acestei politici.

Ca sfera de cu prindere, politica industriala prezinta diferite abordari, in cadrul ei, ar trebui luate in considerare nu numai bunurile rezultate din activitatile industriale ci si serviciile( precum cele bancare sau ale liniilor aeriene).

Deoarece rata dobanzii influenteaza nivelul investitiilor, care, la randul lor, determina dimensiunile activitatilor industriale, sunt opinii care considera ca politica monetara ar trebui sa fie tot ca o componenta a politicii industriale.

La nivelul Uniunii Europene, se face referire la politici orizontale(fiscala, concurentiala, regionala, sociala, a factorului munca, a protectiei mediului etc.) drept componente ale politicilor industriale. Aceasta cu atat mai mult cu cat, cu ajutorul acestor politici, s-a realizat piata unica a Uniunii Europene.

Intr-o alta acceptiune, politica industriala reprezinta un domeniu in care este incurajata flexibilitatea sectorului privat si este facilitata adaptarea acestuia la socurile care apar in economie. Si aceasta ultima definitie a politicii industriale ia in considerare politicile orizontale, dar la un nivel mult mai ridicatde generalitate, cu scopul de a imbunatatii actiunea fortelor pietei.

Concluzia care se desprinde din aceste definitii este aceea ca oricat de mult s-ar dori delimitarea unei plaje de operare pentru politica industriala, aceasta afecteaza alocarea intersectoriala a resurselor economice disponibile la un moment dat in economie.

In ultimii 40 de ani, interventia statului la nivelu industriei s-a modificat foarte mult. In anii 1960-1970, aceasta interventie se realiza la nivel microeconomic si era sustinuta cu entuziasm, deoarece se considera ca numai Guvernul era capabil sa corecteze disfunctionalitatile pietei. Efectul acestei interventii l-a constituit crearea unor megafirme europene, capabile sa concureze cu gigantii industriali americani.

Incepand cu anii 1990, conceptia asupra politicii industriale a statului s-a modificat, considerandu-se ca aceasta are rolul de a promova adaptarea la schimburile carea au aparut in industrie, in conditiile existentei unei piete deschise si concurentiale.

Ca urmarea a acestei evolutii, se pune tot mai acut problema diferetierii politicilor industriale in:

- politici industriale specifice firmelor;

- politici industriale la nivel de ramura;

- politici industriale generale.

In plus, o alta clasificare a acestor politici industriale le imparte in:

- politici la nivel microeconomic;

- politici la nivel macroeconomic

Politica concurentei reprezinta o alta componenta a politicilor industriale. La nivelul Uniunii Europene, functioneaza Directoratul General al Comisiei pentru Concurenta al carui obiectiv principal este acela de a influenta structurile industriale interne ale Uniunii Europene, prin controlul exercitat asupra asocierilor dintre firme, societatilor pe actinuni si achizitiilor minoritare sau prin actiuni de prevenire a formarii cartelurilor industriale. Acest Directorat General al Comisiei pentru Concurenta poate incuraja sau descuraja diferite tipuri de intelegeri intre firmele comunitare, ajungand pana acolo incat poate defiinta eventuale carteluri industriale deja create.

Deoarece la baza politicilor industriale se afla analiza costurilor comparative specifice industriei, acordarea de sprijin unor activitati industriale se face intotdeauna pe seama penalizarii altor activitati industriale.

Politica industriala opereaza cu instrumente specifice. La nivel microeconomic, acestea cuprind, in principal, acordarea de subventii si masurile de protejare impotriva concurentei externe( masuri tarifare si/sau masuri netarifare).

Aceste masuri de protectie permit firmelor nationale sa-si mareasca preturile, fapt ce conduce la realizarea unui transfer de venit de la consumatori catre producatorii comunitari.

In practica, este extrem de dificil de aplicat o anumita politica industriala care sa permita obtinerea de catre toate firmele care activeaza intr-o ramura industriala.

De la inceputul existentei politicii a Uniunii Europene, Piata Comuna, transformata ulterior in Comunitatea Economica Europeana si apoi in Uniunea Europeana, a avut elemente de politica industriala, concretizate in Tratatul de la Paris din anul 1951, prin care s-au pus bazele Comunitatii Europene a Carbunelui si Oteluli, precum si prin Tratatul de la Roma- 1958, care a continut rferiri clare la asemenea elemente.

Daca insa la inceputul existentei sala Piata Comuna reunea tari care se numarau printre cele mai dezvoltate din lume, largirea sa ulterioara a schimbat profund configuratia economica initiala prin aderarea unor tari cu un decalaj semnificativ de dezvoltare in raport cu tarile fondatoare.

O politica industriala "laissez-faire", de neamestec si neimplicare a guvernului, este caracterizata prin atentia fundamentala ce o acorda realizarii unui mediu macroeconomic stabil si previzibil pentru industrie, investind in infrastructura si capital uman, evitarii 'stabilirii companiilor lideri', mentinerii deschiderii pietei si a politicii privind investitiile straine directe, utilizand un regim antitrust procompetitiv si sustinand Cercetarea & Dezvoltarea(C&D) la nivel precompetitiv (cercetari fundamentale si implimentarea rezultatelor pentru realizarea prototipurilor non-comerciale)

Politica industriala agresiva sau dirijata ce cuprinde spectrul, de la economia de comanda, de tip sovietic, ce incerca sa elaboreze si sa adopte practic toate deciziile ce guvernau relatiile economice, pana la modelul indicativ-planificat a Frantei sau Japoniei, bazat pe consensul intre industrie si Guvern. Elementele unei politici dirijabile includ in sine stabilirea sectoarelor tinta prin acordarea de facilitati fiscale (reduceri de taxe), procurari, subsidii si politici comerciale; suportul C&D ce tinde sa ajunga dincolo de faza precompetitiva si politica antitrust ce limiteaza competitia.

Diferite state au utilizat diferite mixaje ce implicau politica dirijabila si permisiva la diferite etape ale dezvoltarii. In SUA, care se considera o economie de piata fara planificare, programul de achizitii militare din perioadele anilor 50 si 60 a fost un stimulent important pentru industria americana de calculatoare si al aviatiei civile. In Japonia, orientarile pe un puternic aparat de planificare centralizat nu a spulberat posibilitatea structurii de subcontarctare in industria de automobile. In Europa, politicile industriale nationale fluctuau pentru a face fata conditiilor economice, de la politica de neimplicare a lui Thatcher pana la politica excesiv de dirijata in Franta anilor 60. Mai multi cercetatori in domeniu au demonstrat ca, in timp ce valorile politice si culturale sunt importante in explicarea de ce politica industriala a unui stat a evoluat diferit de la celelalte, factorii situationali sau obiectivi (nivelul dezvoltarii economice; structura institutionala, financiara si legala; alocare de resurse si perspectiva mediului de afaceri) sunt la fel de importanti. Statele aflate in perioada de evolutie spre o economie dezvoltata au tendinta de a aplica politica industriala mult mai interventionista decat statele cu o economie dezvoltata. Un alt factor cheie este relatia dintre Guvern si comunitatea oamenior de afaceri, care poate fi dusmanoasa, exemplu poate servi Marea Britanie in perioada guvernarii lui Thatcher, dar si situatia actuala din Moldova, pana la una de colaborare fructuoasa in Franta si Germania. Ambele elemente (factori obiectivi si relatia Guvern-oameni de afaceri) explica in mare masura evolutiile politicii industriale europene.

In timp ce Tratatul CECO (Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) si Tratatul Euratom (Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice) pot fi privite ca stand la baza politicii referitoare la doua sectoare industriale de importanta majora, Tratatul CEE (Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana sau Tratatul de la Roma), care acopera toate sectoarele economice, nu face nici o referire la politica industriala. Cu toate acestea, Tratatele contin multe prevederi pe care se poate intemeia o politica industriala comuna. Totusi numai prin  Tratatul de la Maastricht [Articolul 130] a fost oferita baza legala pentru realizarea unei politici industriale comune, permitand Comisiei sa propuna masuri de imbunatatire a competitivitatii industriei europene. Cu toate acestea, Comisia trebuie sa beneficieze de sustinerea unanima a Consiliului pentru a putea desfasura activitati ce tin de politica industriala.

In cazul Uniunii Europene, pana in prezent, politica industriala este structurata pe doua nivele diferite de activitate. Primul nivel reprezinta politicile industriale nationale, iar al doilea este politica industriala comuna a UE. Fiecare stat adopta propria politica industriala, dar toate prevederile lor trebuie sa corespunda legislatiei comunitare. Politicile industriale nationale luptand cu efectele pietei unice sustin propriile sectoare industriale impotriva competitorilor straini. Pentru a limita aceste tendinte acelasi Articol 130 al Tratatului de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeana - TUE) specifica, ca "exista conditiile necesare pentru asigurarea competetivitatii industriei europene".             

Pentru a realiza o industrie europeana competitiva, TUE tot in acest, specifica ca politica industriala poate fi implementata " prin politici si activitati adoptate de Comunitate respectand alte reglementari ale Tratatului CE."  Dupa parerea lui Bourgeois si Demaret aceste reglementari ce se contin in TUE sunt urmatoarele : Articolele 85 si 86 (reglementarea concurentei ); Articolele 92 si 93 (controlul ajutorului statului); Articolul 99 (armonizarea fiscala); Articolul 100 (prevederi referitoarele la piata interna); Articolele 101 si 102 (masurile ce distorsioneaza competitia, adoptate de state); Articolele 112 si 113 (politica comerciala); Articolul 123 (adaptarea sociala la schimbarile industriale); Articolul 129b (retelele transeuropene); Articolul 130a (coeziunea economica si sociala); Articolul 130f (cercetare si dezvoltare tehnologica); Articolul 130r (mediul).

O alta dimensiune a politicii industriale o constituie concurenta si existenta, inca de la inceputurile constructiei comunitare, a unei politici concurentiale comune. Dupa mai bine de 40 de ani de functionare, aceasta politica continua sa fie o conditie necesara atat unei economii de piata viabile, cat si unei piete comune ce asigura libera miscare a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor.

Dupa cum am prezentat mai sus politica industriala a Uniunii Europene este o politica foarte complexa care reprezinta un set de politici in diferite domenii, tangente cu industria, dar fara aceste politici o politica industriala ar fi imposibila.

Principalul obiectiv al politicii industriale a UE, ramane pana in prezent, consolidarea pozitiilor industriei europene, prin asigurarea competitivitatii industriei europene pe plan international, asigurand o crestere economica continua, oferind totodata clientilor sai produse de calitate la preturi competitive, protejand in acelasi timp si mediul inconjurator.

In sens restrans, politica industriala a Comunitatii se refera la masuri specifice pentru anumite sectoare industriale si la resursele acordate in acest scop. Comunitatea s-a implicat in anumite sectoare industriale ale Europei din pricina performantelor lor relativ slabe la nivelul pietei mondiale. Dificultatile cauzate de concurenta tot mai acerba, atat in ramurile industriale de inalta tehnologie, cat si in cele traditionale nu mai pot fi rezolvate de politicile industriale nationale. Astfel, procesul de restructurare industriala este strans legat de fenomenul interdependentei economice.

1.2. Principiile care guverneaza politica industriala a Uniunii Europene

In conceptia si implementarea acestei politici sunt respectate constant anumite principii:

- al subsidiaritatii, potrivit caruia Uniunea Europeana nu trateaza decat problemele care nu pot fi rezolvate mai eficace la nivel national;

- al deschiderii in abordarea pietelor care semnifica aplicarea regulilor garanteaza functionarea corecta a activitatilor comerciale in interiorul si exterior Uniunii, adoptarea unei abordari pozitive a ajustarilor structurale, respectiv evitarea politicilor protectioniste si decelerative;

- al abordarii precumpanitor orizontale, neutrale a problemelor economice sociale in defavoarea politicilor sectoriale, pe activitati sau pe regiuni;

- al parteneriatului public - privat care defineste faptul ca autoritatile public
impart cu sectorul privat o responsabilitate importanta privind promovarea cu succes politicii industriale.

- al urmaririi cresterii competitivitatii ca scop esential prin accelerarea ajustarile structurale, crearea unui mediu favorabil dezvoltarii initiativelor in cadrul Uniunii si cooperarii industriale, asigurarii unei mai bune exploatari a potentialului industrial al activitatilor de cercetare, dezvoltare tehnologica si inovare;

- al corectarii esecurilor pietei care presupune ca autoritatile publice intervii numai atunci cand piata nu reuseste sa asigure alocarea si utilizarea eficienta a resurselor pentru inlaturarea disfunctionalitatilor fiind necesar ca autoritatile publice sa faca analiza circumstantelor in care acestea s-au produs, in vederea alegerii judicioase a masurilor corective;

- al compromisului intre eficienta economica si coeziunea sociala potrivit caruia trebuie asigurat echilibrul dinamic intre cerinta eficientei economice, care pledeaza pentru un regim strict privind cheltuielile, si cerinta coeziunii economice si sociale, pentru care trebuie sa fie stabilite fonduri structurale si o politica sociala a Uniunii.

1.3. Actiuni si instrumente utilizate pentru realizarea Politicii Industriale

La semnarea Tratatului de la Roma (1957) se considera ca existenta pietei unice va regla automat, prin mecanismele ei, productia industriala si desfacerea acesteia pe piata. Principala preocupare era de asigurare a unui climat concurential propice cresterii economice, astfel incat sa fie descurajata crearea marilor monopoluri nationale.

O revizuire a acestei viziuni a aparut necesara la inceputul anilor '80, in fata concurentei tot mai crescute din partea marilor firme americane si japoneze. Fara a face deviere de la politica sa in domeniul concurentei, Uniunea Europeana a inceput sa se preocupe de formularea unei politici industriale care sa incurajeze parteneriatele intre firmele europene, sa promoveze cooperarea in domeniul cercetarii, pentru cresterea pe termen lung a competitivitatii UE pe piata mondiala.

Instrumentele traditionale ale politicii industriale combina in sine politici macroeconomice si fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achizitii, suport pentru C&D, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de imbunatatire a instruirii si a infrastructurii, regim antitrust favorabil, sustinerea exporturilor, precum si dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale pe pietele externe si bineinteles atragerea investitiilor.

Analizand toate posibilitatile si luand in consideratie schimbarile ce sau produs pe plan mondial, in 1994 Comisia formula cele patru actiuni prioritare menite sa conduca la cresterea competitivitatii industriei UE :

1. Imbunatatirea cadrului regulatoriu;

2. Asigurarea unei concurente eficiente;

3. Promovarea investitiilor intangibile;

4. Dezvoltarea cooperarii industriale;

5. Dezvoltarea cooperarii in domeniul cercetarii stiintifice.

1.3.1. IMBUNATATIREA CADRULUI  REGULATORIU

Imbunatatirea cadrului regulatoriu are la baza linii directoare adoptate la 16 ianuarie 1996. Acestea vizeaza in primul rand:

consolidarea, actualizarea si simplificarea reglementarilor existente in industrie;

desfasurarea unei analize cost-beneficii inainte de a introduce orice noi reglementari;

luarea in calcul a factorilor de risc legat de sanatatea publica sau de protectia mediului;

orice noua reglementare trebuie sa fie simpla, ieftina si in interesul sanatatii publice si al protectiei mediului.

1.3.2. ASIGURAREA UNEI CONCURENTE EFICIENTE

Sfarsitul anilor '90  aduce schimbari in politica concurentiala a Uniunii Europene. Cele mai semnificative sunt propunerile de lichidare a unor monopoluri de stat, cum ar fi cele din sectoarele: posta, telecomunicatii, energie, etc. Desi functia sociala a acestor servicii este evidenta, nu se mai justifica monopolul de stat asupra lor atunci cand aceasta pozitie dominanta duce la costuri foarte ridicate pentru populatie si la pierderi de productivitate in sectoarele respective.

Consiliul de Ministri a mandatat Comisia sa urmareasca punerea in practica a calendarului de liberalizare a telecomunicatiilor, astfel incat pana la sfarsitul lui 1998 sa ajuns la o deplina libera concurenta in acest domeniu.

Liberalizarea serviciilor postale se face foarte incet, intrucat lipseste consensul necesar intre statele membre. Aceasta se datoreaza in parte rolului cheie pe care aceste servicii il joaca mai ales in comunitatile rurale ale Uniunii Europene.

In sectorul energiei, obiectivul este crearea unei piete unice care sa asigure transparenta, eficienta, siguranta, concurenta si respectul pentru mediul inconjurator.

1.3.3. PROMOVAREA INVESTITIILOR INTANGIBILE

Competitivitatea unei firme in secolul 21 va depinde tot mai mult de puterea sa de inovatie in ceea ce priveste procesele de munca,  organizarea muncii si implementarea rapida a noilor tehnologii. De aceea, investitiile in cercetare-dezvoltare, proprietatea intelectuala, specializarea fortei de munca, asigurarea sanatatii si sigurantei la locul de munca, procesarea datelor etc., devin domenii cheie ale viitorului. Se prevede formularea si implementarea unor strategii specifice de dezvoltare a unor industrii precum electronica, informatica, biotehnologia, textilele.

1.3.4. DEZVOLTAREA COOPERARII INDUSTRIALE

Uniunea Europeana a creat cadrul legal si mecanismele de sprijinire a cooperarii intre firme din diferitele sale state membre. O atentie deosebita se acorda intreprinderilor mici si mijlocii (IMM) care sunt mai ezitante in realizarea unor activitati de cooperare care sa depaseasca granitele statului unde sunt inregistrate. Ele reprezinta insa 99% din numarul firmelor inregistrate in UE, oferind 70% din locurile de munca existente in sectorul particular. Pentru a impulsiona sia incuraja cooperarea au fost create un sir de institutii specializate, cele mai importante fiind cele prezentate mai jos.

Gruparea Europeana a Interesului Economic este o structura legala, creata in iulie 1989 si recunoscuta de toate statele membre. Ea are rolul de a facilita cooperarea pe proiecte, a partenerilor din mai multe state membre, in domenii precum cercetarea-dezvoltarea, aprovizionarea, producerea si desfacerea produselor de diferite tipuri. La aceasta grupare se poate afilia orice firma publica sau privata, ce doreste sa beneficieze de avantajele punerii si folosirii in comun a resurselor umane si financiare.

Centrul de Cooperare in Afaceri este o alta structura ce se ocupa de difuzarea informatiilor privind propunerile de cooperare inaintate de firme mici din mai toate ramurile industriale.

Reteaua Cooperarii in Afaceri pune in legatura consultantii pe probleme de cooperare din statele membre. Sute de oferte si cereri de cooperare se intalnesc si isi gasesc solutionare prin intermediul acestei retele.

Programul Europarteneriat organizeaza de doua ori pe an intalniri directe intre conducatori de firme. Scopul programului este de a incuraja cooperarea si de a promova intelegeri de afaceri intre IMM-uri din regiuni mai putin dezvoltate ale UE si firme din alte tari europene sau mediteraneene.

1.3.5. DEZVOLTAREA COOPERARII  IN DOMENIUL CERCETARII STIINTIFICE

Fata in fata cu competitorii americani si japonezi, Uniunea Europeana a trebuit sa-si dezvolte o politica de cercetare-dezvoltare care sa-i permita mentinerea competitivitatii internationale. Uniunea Europeana sprijina parteneriatele intre cercetatorii, laboratoarele si oamenii de afaceri din diferitele state membre. Cooperarea la nivel european este o conditie a finantarii de care acestea pot beneficia in cadrul numeroaselor programe comunitare create anume. Subventiile comunitare acopera de regula 50% din costul proiectelor.

Aceste programe sprijina mobilizarea resurselor umane, financiare si tehnologice necesare cooperarii in domeniul cercetarii. Ele ofera de asemenea stimulente intreprinderilor mici pentru a participa in programe de cercetare-dezvoltare:

finantarea studiilor de fezabilitate pentru determinarea beneficiilor participarii la programe de cercetare;

sprijinirea intreprinderilor, in special a celor mici, in valorificarea maxima a rezultatelor cercetarii (programul Value);

facilitarea transferului de tehnologie intre firmele europene (prin programul Sprint);

incurajarea firmelor mici in impartirea costurilor legate de contractarea cercetarilor de care au nevoie (programul Craft).

sprijinirea designului de produse noi, ce pot fi plasate rapid pe piata (programul Eureka).

Domeniile prioritare ale programelor comunitare de cercetare-dezvoltare sunt: tehnologia informatiilor si comunicarii, tehnologia industriala si a materialelor, mediul inconjurator, energia, resursele umane si mobilitatea acestora.

Un rol deosebit revine protectiei proprietatii intelectuale, prin sistemul patentelor, care permite firmelor sa-si recupereze investitiile in cercetare-dezvoltare.

1.4. Trasaturi definitorii ale politicii industriale a Uniunii Europene

Analiza atenta a principiilor, obiectivelor, masurilor si actiunilor care dau substanta acestei politici permite evidentierea principalelor ei trasaturi:

1.4.1. . Cristalizarea progresiva

Politica industriala a Uniunii Europene s-a construit treptat in cursul timpului si a devenit gradual mai complexa si coerenta. Un consens crescand asupra necesitatii unei politici industriale la nivelul Uniunii si asupra tipului de politica ce trebuie urmat s-a dezvoltat in cadrul acesteia. Consensul a fost favorizat de experienta politicilor imple­mentate in cadrul comunitatii in a doua jumatate a anilor '80. Aceasta experienta concludenta a intarit convingerea guvernelor Statelor Membre ca o politica industriala activa poate sa asigure cele mai bune conditii pentru intarirea alocarii resurselor de catre fortele pietei, accelerarea ajustarii industriale si imbunatatirea competitivitatii industriilor si firmelor.

Emergenta politicii industriale comunitare a mai fost favorizata de transformarile economice pozitive care s-au concretizat in stabilizarea macroeconomica, profunda ajustare structurala si puternica redresare industriala. Aceste schimbari ample au fost determinate de un cadru stimulativ stabilit la nivelul Comunitatii, in cadrul caruia trei politici majore au fost aplicate: stabilizarea macroeconomica, completarea Pietei Unice si intarirea bazei economice.

1.4.2. Coerenta

Politica industriala a Uniunii Europene combina intr-un mod coerent instrumente si masuri specifice diferitelor politici comunitare, urmarind imbunatatirea functionarii pietei (politica concurentei si ajutoarelor de stat, politica comerciala) si cresterea capacitatii industriei de adaptare la schimbari (politica sociala si regionala, politica inovarii si difuzarii tehnologice, politica privind intreprinderile mici si mijlocii).

Asigurarea coerentei este adesea dificila din cauza elementelor antinomice ale politicilor pe care politica industriala se bazeaza. Este clar ca, de exemplu, politica concurentei este potential opusa politicii regionale in sensul ca sprijinul regional este directional spre anumite regiuni, industrii si firme, si aceasta distorsioneaza competitia.

Uniunea Europeana incearca sa reduca distorsiunea prin directionarea sprijinului regional spre ariile cel mai defavorizate, afectate de declinul industrial si rata inalta a somajului.

Ratiunea acestei orientari este ca beneficiul rezultat din dezvoltarea industriala compenseaza larg distorsiunile produse competitiei.

Politica cercetarii si dezvoltarii, inovarii si difuzarii tehnologice este, in general, convergenta cu obiectivele politicii concurentei intrucat dezvoltarea noilor produse si tehnologii intensifica concurenta. Chiar in acest cadru, probleme pot aparea cand sprijinirea inovarii se face in stadiul competitiv sau este supraestimata.

In ceea ce priveste celelalte politici care dau substanta politicii industriale, acestea corespund regulilor functionarii pietei libere, cu exceptia cazurilor cand unele state membre incearca sa adopte o pozitie mai activa in aceste politici care afecteaza climatul competitional.

Abordand aceste cazuri, Uniunea Europeana nu face derogare de la principiile mentionate ale politicii ei industriale.

1.4.3. Armonizarea politicilor industriale ale Uniunii si ale Statelor Membre

Documentele de referinta care definesc politica industriala a Uniunii Europene sau au legatura cu aceasta stabilesc cu claritate obiective, principii, masuri si actiuni care trebuie transpuse in fapt, bazate pe analiza critica si realista a situatiei industriei Uniunii, a virtutilor si slabiciunilor ei. Documentele accentueaza consecvent necesitatea asigurarii conditiilor pentru functionarea eficienta a unei economii de piata avansate, concretizate in mentinerea mediului competitiv, stimularea ajustarilor structurale si asigurarea coeziunii economice si sociale.

In cadrul general al politicii industriale a Uniunii, fiecare dintre Statele Membre are spatiu suficient pentru a-si stabili propria politica industriala potrivit obiectivelor si problemelor sale specifice. Urmarind obiective specifice, politicile industriale ale Statelor Membre pot contine uneori decizii care nu sunt concordante cu principiile, coordonatele si instrumentele politicii industriale a Uniunii.

Drept urmare, in ciuda politicii sale industriale orizontale, orientate spre piata, Uniunea se confrunta cu politici industriale ambitioase si precis directionale urmate de unele State Membre. Incongruentele dintre politica industriala comunitara si politicile corespunzatoare ale Statelor Membre sunt determinate de diferentele dintre obiectivele urmarite si dintre abordari.

1.4.4. Registrul larg al instrumentelor utilizate

Politica industriala a Uniunii combina instrumente operationale specifice tuturor celorlalte politici care au o anumita influenta asupra activitatii industriale. Gama acestor instrumente cuprinde:

- instrumente legate de functionarea pietelor - controlul fuziunilor si al aranjamentelor contractuale, controlul intelegerilor dintre firme, al mono­polurilor si al oligopolurilor, al ajutoarelor de stat acordate firmelor si sectoarelor industriale etc.; folosirea unor asemenea instrumente urmareste mentinerea functionarii eficiente a pietelor si a presiunii concurentei;

- instrumente legate de capacitatea industriei si a firmelor de a se adapta la cerintele pietelor internationale, in conditiile globalizarii economiei mondiale -stimulente si facilitati pentru cercetare & dezvoltare, inovare si difuzare tehnologica, activitati de instruire, servicii profesionale destinate sa sprijine firmele etc.

Potrivit principiului abordarii precumpanitor orizontale folosirea acestor instrumente este neutrala; aplicarile operationale ale principiului au insa loc in piete particulare si trebuie deci sa ia in considerare conditiile specifice ale fiecarui sector, in acest context putandu-se aprecia masura in care instrumentele de politica industriala utilizate interactioneaza cu cele specifice politicii de asigurare a coeziunii economice si sociale.

Alocarea optima a resurselor, asigurata de catre abordarea orizontala, reclama, de asemenea, ca pietele sa fie deschise atat in cadrul, cat si in afara Uniunii. Aceasta abordare nu impiedica insa adoptarea unor politici mai putin dezirabile, sau 'cele mai bune secundare'' (second best), cand constrangerile externe impun acest lucru. Dimpotriva, cand regulile care guverneaza comertul international sunt respectate, recursul de catre Uniune la diferite tipuri de masuri si instrumente folosite curent pentru protejarea producatorilor interni este exclus.