EVOLUTIA DREPTULUI SCRIS PANA IN SECOLUL AL XVII -LEA

EVOLUTIA DREPTULUI SCRIS PANA IN SECOLUL AL XVII -LEA

1. Primele pravile si importanta lor

Dupa formarea statelor feudale romanesti, domnitorii au realizat o unitate organizatorica religioasa, fiind preocupati ca biserica sa le acorde un sprijin deplin in sustinerea si propagarea relatiilor ierarhice statornicite. Ca urmare, toti domnitorii au cautat sa-si atraga varfurile clerului, precum si activitatea bisericeasca, alaturi de opera de legiferare si normare a relatiilor sociale, a normelor de conduita si a raporturilor juridice, in scop de sprijinire a puterii domnesti si a statului feudal.

Pe langa manastirile existente la Neamt, Moldovita, Putna, Voronet, Bistrita din Oltenia si Cozia, s-au infiintat in cursul secolului al XVI-lea scoli de caligrafi, care au ajuns adevarate scoli de arta si raspandire a cuvantului bisericesc, urmand traditia inceputa in timpul lui Stefan cel Mare[1]. Pe langa aceste scoli, care au fost sustinute material si financiar de catre domnitori, s-au scris numeroase carti, necesare nu numai bisericii respective, ci si pravile cu caracter oficial. Dispozitiile imperative din pravile sunt aplicabile atat clericilor cat si laicilor, pentru folosinte bisericesti si pentru domeniul juridic.

Se cunosc nume de copisti celebri, cum sunt Macarie, Evloghie, Silvan, Mihai, Isaia si Mateias, care au realizat la manastirile la care lucrau peste 40 de manuscrise slavone, in prima jumatate a secolului al XVI-lea. Acestia si-au infiintat adevarate scoli in Moldova, de unde cartile lor au ajuns in toate cele trei tari romane, dar si la Moscova, Petersburg si Riga. In Tara Romaneasca, Dragomir, Gavriil, Macarie si Onufrie, Iacob si Ioan sunt copisti celebri, care au realizat opere de arta religioasa, dar si pravile pentru popor. Toti acesti ecleziasti au ajuns in timpul vietii lor episcopi sau chiar mitropoliti, continuand sa sprijine pe domnitori din scaunele cele mai inalte ale autoritatii bisericii ortodoxe[2].

Cele mai vechi pravile sunt cele scrise in limba slavona, avand o puternica influenta bizantina, mai ales prin folosirea limbii si a institutiilor specifice. Printre primele pravile care au fost scrise in limba slavona si care s-au pastrat sunt Pravila de la Targoviste, scrisa in anul 1452 de gramaticul Dragomir, din porunca si cheltuiala domnitorului Vladislav, Pravila de la Putna (1581), Pravila de la Manastirea Bistrita din Moldova, scrisa in anul 1618, Pravila de la Galati, scrisa la inceputul secolului al XVII-lea, si Pravila de la Manastirea Bistrita din Oltenia, scrisa in anul 1636.

Toate aceste scrieri cuprind reguli necesare desfasurarii vietii monahale si bisericesti, avand ca izvoare scrieri cu mult mai vechi, bizantine, scrise de 'parintii bisericii'   primare. Un astfel de izvor ar putea fi 'Sintagma alfabetica' a lui Matei Vlastares, scrisa la Salonic in anul 1335.

Deoarece limba slavona folosita in cult si biserici era improprie poporului roman, atat scrierile bisericesti cat si pravilele au fost traduse in limba romana. Prima pravila romaneasca in manuscris a fost scrisa sub ingrijirea ritorului si scolasticului Lucaci. In anul 1581, la cererea fostului episcop de Roman, Eustratie a intocmit o Pravila in romaneste si in slavoneste. Textul este alcatuit din 354 de file si reprezinta 'Pravila sfintilor apostoli', 'Sinoadele ecumenice', precum si fragmente din Nomocanonul lui Ioan Zonara. Un interes deosebit il reprezinta filele 204-210, care cuprind o Pravila romaneasca prelucrata dupa Sfintul Ioan Ajunasul (postitorul). Aceasta pravila este un manual practic de norme, din care s-au scos textele slavone aplicabile bizantinilor, dar s-au prelucrat problemele necesare poporului nostru.

In Transilvania, preotul Ioan Romanul din Sanpetru (judetul Hunedoara) a realizat prin copiere, intre anii 1620-1621, 'Pravila sfintilor Parinti 318 si dupa invatatura Marelui Vasile'. In secolul al XVI-lea au aparut primele tiparituri de pravile, inceputul fiind realizat cu 'Pravila Sfintilor apostoli', care in anexele sale, 'Molitvelnicul' din anul 1545, contine mai multe prevederi cu caracter laic[3]. Aceasta pravila a fost publicata din initiativa si pe cheltuiala domnitorului Radu Paisie. Tot Pravila Sfintilor apostoli a fost tiparita de diaconul Coresi la Brasov, intre anii 1560-1562, din care un exemplar s-a descoperit in anul 1921 in Maramures, devenind Pravila de la Ieud. Aceste pravile au fost copiate de alti calugari si au circulat sub forma de manuscrise pe tot cuprinsul Munteniei si Moldovei, in tot secolul al XVII-lea.

In secolul al XVII-lea, s-au tiparit si au circulat marile pravile romanesti cu caracter laic, dintre care cele mai importante au fost :

- Pravila Sfintilor apostoli dupa invatatura Marelui Vasile, care are un continut identic cu cel al pravilei tiparite de Diaconul Coresi ;

- Pravila aleasa, scrisa de logofatul Eustratie in anul 1362, dupa Nomocanonul lui Mihail Malaxos, pe care l-a tradus din limba greaca in limba romana, dar cu unele ajustari ;

- Pravila de la Govora, denumita si Pravila Mica, din anul 1640, o legiuire bisericeasca, cu multe elemente laice, o traducere din limba slavona facuta de Mihail Moxalie;

- Cartea romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti, tiparita la Iasi in anul 1646, din porunca domnitorului Vasile Lupu, prima lege laica oficiala, promulgata si investita cu autoritate legala. La redactarea ei s-a folosit legea agrara bizantina, un tratat de drept penal din limba italiana si Obiceiul pamantului;

- Indreptarea legii sau Pravila cea Mare, tiparita in anul 1652, din porunca domnitorului Matei Basarab, autor fiind un calugar erudit, Daniil Panoneanul, care ajunge ulterior si mitropolit al Ardealului.

Odata cu aparitia pravilelor manuscrise sau tiparite, sfera dreptului s-a largit, acesta primind din ce in ce mai mult o aplicabilitate teritoriala si o uniformitate in aplicarea continutului normelor. Pravilele traduse din limba slavona in limba romana au putut fi cunoscute mai bine in continutul lor si aplicate in cunostinta de cauza. Printre trasaturile comune tuturor pravilelor romanesti, care le definesc in calitate de drept scris, putem aminti adresabilitatea catre acelasi popor, circulatia in toate cele trei tari romane si continutul aproape identic, cuprinzand norme de drept bisericesc bizantin, dar si norme aplicabile domeniului laic.

2. Continutul pravilelor

Pravilele bisericesti se adreseaza in primul rand clericilor, cuprinzand texte religioase, date despre sinoadele ecumenice, despre parintii bisericii, cronici istorice si tabele de calculare a timpului. Dispozitiile juridice ce insotesc pravilele nu sunt sistematizate pe institutii sau ramuri, existand alternante intre dreptul canonic si laic, civil si penal. Exista numeroase dispozitii privind conditia persoanelor si texte cu privire la contractele de vanzare, imprumut, emfiteoza, zalog sau depozit. Faptele infractionale sunt considerate, in spiritul dreptului canonic, 'pacate', iar pedepsele sunt fizice sau duhovnicesti.

Fiind inspirate din izvoare scrise, aceste pravile au marcat receptarea dreptului roman prin filiera bizantina. Prin aceasta, exista o continuitate a penetrarii dreptului roman in tarile romane, de la dreptul daco-roman, iar apoi la dreptul scris romano-bizantin.

Pravilele s-au caracterizat prin consacrare a inegalitatii intre persoane cu statut social diferit. Boierimea sau, dupa cum s-a scris in pravile, cei de ruda buna, cei de ruda aleasa, mai marii altora, oamenii de folos, domnii bogati, se diferentiaza net de clasa taranilor, numiti saraci, tarani grosi si prosti, cei mici sau oameni de jos.

Aceasta discriminare se face si in materie de probe, in materie de raspundere si pedepse. Cu toate limitele lor, date de discriminarile de clasa sau avere, redactarea unor astfel de legiuiri, ca si straduinta de a fi aplicate, au avut o deosebita importanta pentru tarile romane, au dus la consolidarea autoritatii monarhice, la posibilitatea intocmirii si tiparirii 'Cartii romanesti de invatatura' din anul 1646.

3. Cartea romaneasca de invatatura

Cartea romaneasca de invatatura este prima legiuire laica oficiala[4]. Primele 94 de paragrafe au ca izvor o lege 'colonariae, agrariae, rusticae' ce dateaza din secolele VIII-IX. Celelalte paragrafe sunt opera tradusa a romanistului italian Prosper Farinaccius, denumita 'Praxiset theoricae criminalis '. Continutul acestei pravile este variat, incepand de la izvoarele dreptului, care sunt considerate legea si obiceiul, si continuand cu diviziunile dreptului. Astfel, pravila contine trei diviziuni principale: ius humanum (pravila lumeasca), ius divinum (pravila dumnezeiasca) si ius naturale (pravila firii omenesti), in care se detaliaza dreptul clasei feudale. Pravila stabileste obligativitatea aplicarii dreptului pozitiv, adica a legii locului. Prin pravila se stabileste obligatia cunoasterii si respectarii normelor de drept de catre toti locuitorii, indiferent de rangul social.

Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile, exercitiul, dobandirea si pierderea lor. Persoanele fizice sunt tratate in raport de statutul lor si de pozitia de clasa. Pravila cuprinde si reglementari cu privire la familie si persoane, pozitia fiului de familie, capacitatea persoanelor, pozitia lor in functie de clasa, religie, varsta, stare mintala, inrudire, profesiune, domiciliu si stare civila. Pravila cuprinde reguli cu privire la proprietatea bunurilor, posesiune si uzufruct. Un alt domeniu se refera la problema obligatiilor (izvoare, garantii, contracte), a faptelor ilicite (dolul si culpa), a actelor juridice si a reprezentarii. Calea judecatoreasca de aparare a drepturilor subiective este tratata in mod deosebit, vorbindu-se despre judecatori, impricinati, instante, inscrisuri, martori, experti, juramant, prezumtii, hotarari si executarea acestora.

Prevederi privind dreptul penal sunt inscrise, numindu-se pedepsele 'certare' si infractiunile 'vini'. Pentru aprecierea pedepsei se tinea seama de persoana infractorului, de locul si vremea infaptuirii infractiunii.

Sunt reglementate, de asemenea, tentativa, recidiva, complicitatea, cumulul de infractiuni, cauzele care apara de pedeapsa (nebunia, varsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima aparare, denuntul). Printre circumstantele care micsoreaza pedeapsa, sunt prevazute: mania, varsta, betia, obiceiul locului, ignoranta, somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinta sau destoinicia faptasului si aprecierea judecatorului.

Pravila se ocupa in amanunt de unele infractiuni, cum sunt: tradarea, rebeliunea, ultragierea solilor, calpuzania, omorul, paricidul, otravirea, bigamia, biandria, adulterul, hotria (proxenetismul), rapirea, atentatul la pudoare, sodomia si injuria. Actiunea penala porneste la initiativa victimei sau a reprezentantului acesteia si se incheie sau se pierde prin prescriptie, executarea hotararii sau prin impacare.

4. Indreptarea Legii sau Pravila cea Mare

Indreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tiparita in anul 1652. La fel ca si 'Cartea romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti si de la alte judete cu zisa si cu toata cheltuiala a lui Vasile voievodul si domnul Tarii Moldovei, den multe scripturi talmacite den limba italieneasca pre limba romaneasca'[5].

Porunca lui Matei Basarab determina aceasta 'Indreptare a legii'[6] sa aiba acelasi continut. Intregul cuprins al lucrarii este mai bine sistematizat, iar traducerea este mai buna. Partea a doua, cea cu privire la partea penala, este luata intocmai din Cartea romaneasca de invatatura.

Pravila este impartita in 417 articole sau 'glave', fiecare articol fiind divizat in 'zaceale', care reprezinta aliniatele. Fata de modelul moldovean, sunt si unele prevederi noi cu privire la inchiriere, asociere, donatie, casatorie, divort, mostenire si unele prevederi procedurale.

5. Dreptul scris al Transilvaniei in perioada Voievodatului si in Principat

In perioada feudalismului timpuriu si in prima perioada a feudalismului dezvoltat (voievodatul), dreptul scris a cuprins o seama de norme prevazute in 'Decretele regale'[7]. Daca la inceput aceste decrete emanau de la Regatul feudal maghiar, in perioada Principatului acest izvor de drept se completeaza cu legile elaborate de principi in colaborare cu Dietele, iar sub imparatii Habsburgi, prin legile generale ale imperiului si cele particulare ale Transilvaniei. Decretele regale au reglementat atat dreptul public, cat si cel privat. Cele mai importante decrete regale au fost elaborate in timpul regilor Stefan I, Ladislau I, Coloman, Andrei al II-lea, Bela al IV-lea, Carol Robert, Ludovic I, Sigismund si Matei Corvin. Decretele regale au consolidat drepturile si privilegiile clasei nobiliare, dar au cuprins si norme procesuale de drept civil, drept administrativ si bisericesc. Cele mai multe decrete au fost elaborate in timpul regelui Sigismund si pe timpul Huniazilor. Ele au fost reunite in 'Corpus Iuris Hungarici'[8]. Regele Matei Corvin a fost cel care a pus problema perpetuitatii decretelor, a alcatuirii de statute si decrete permanente.

In timpul Voievodatului, in Transilvania, ca urmare a tendintei de autonomie, au aparut, ca o desfacere de autoritatea centrala, activitati intense de legiferare, conduse de voievozi. Totusi, decretele au fost principalul izvor de drept pana la desprinderea de statul ungar. Dupa constituirea Principatului Transilvania, autonom, rolul decretelor a fost luat de 'Hotararile Dietale'. Aceste hotarari au fost aprobare de principi, in calitate de suverani. Reunirea tuturor acestor lucrari a creat posibilitatea aparitiei, in secolul al XVII-lea, a unor coduri de drept cu aplicabilitate generala pe tot teritoriul, numite 'Aprobatae Constitutionis' si 'Compilatae Constitutiones'[9]. Decrete si Patente s-au emis si in perioada dominatiei habsburgice de catre imparat, in diferite probleme de importanta majora pentru viata sociala si politica a Transilvaniei.

Alte izvoare de drept scris sunt si 'Privilegiile regale' sau 'princiare' acordate unor persoane, corporatii, straturi sociale sau grupuri de populatie, bresle, orase, grupuri etnice, stabilite intr-un adevarat 'ius singulare'. Statutele au constituit izvoare formale speciale de drept, avand aplicabilitate intr-o zona locala sau intr-o comunitate, fiind expresie a autonomiei locale, ingaduita de puterea centrala in anumite limite. Unele statute se refereau la provincii, teritorii privilegiate, orase sau cu privire la bresle.

Dintre statutele Transilvanene, o importanta speciala au avut-o cele sasesti, codificate in secolul al XVI-lea in lucrarea 'Statua Iurium Municipalium Saxonum', elaborata dupa statutele oraselor germane Magdeburg si Viena si folosite de aceasta comunitate in orasele Cluj si Medias. Uneori, normele sunt inmanunchiate sub forma de 'Conventie', cum a fost cea din sase iulie 1437 intre reprezentantii taranilor rasculati si cei ai claselor dominante, dupa rascoala de la Bobalna, sau cea incheiata intre clasele dominante sub denumirea de 'Unio Trium Nationum', in toamna aceluiasi an.

Unul dintre cele mai importante coduri scrise este cel aparut in anul 1571, dupa rascoala lui Gheorghe Doja, intocmit de Stefan Werboczi, numit 'Tripartitum'.

Pentru populatia romana, de o importanta exceptionala, reprezentand tendinta de autonomie si conducere dupa norme proprii, sunt 'Statutele Tarii Fagarasului', intocmite in anul 1508, precum si 'Constitutiile Tarii Fagarasului', din anii 1657 si 1690, care contin norme multiple ale dreptului cutumiar, codificate in limba latina, cu referire la dreptul penal, organizarea judiciara si procedura. Aceste statute sunt traduse dupa documente romanesti anterioare, provenite de la scaunele de judecata locale.

In secolele XVI-XVIII au fost colectionate si alte norme si acte de reglementare a unor raporturi juridice, cum sunt cele ale populatiei secuiesti, care s-au cuprins in 'Constitutiile secuilor' din anul 1555, in cetatile de la Sibiu, Odorhei si Zarand.

Colectia de legi denumita 'Corpus Iuris Hungarici' cuprinde decretele din tot cuprinsul secolelor XVI-XVII, fiind realizat sub aceasta forma in anul 1699. Documentul a fost folosit de populatia maghiara din Transilvania, precum si de administratia maghiara in raporturile sale cu celelalte categorii de populatii, respectiv sasii, secuii si romanii.

Incepand din anul 1691 si ulterior in intreaga perioada de destramare a feudalismului, care coincide in Transilvania cu dominatia habsburgica, legile sunt conservate prin Diploma Leopoldina. Aceasta recunoaste valabilitatea Tripartitului, Aprobatelor si Compilatelor, Statutelor si Decretelor, precum si a Constitutiilor existente. In aceasta perioada apar ca izvoare noi de drept Diplomele si Patentele, care sunt emise pana in secolul al XIX-lea de catre forul superior al statului, dar fara a se mai consulta Dieta Transilvaniei.