LOBBYINGUL LA UNIUNEA EUROPEANA

Lobbyingul la Uniunea Europeana

Lobbyistul este persoana platita pentru a reprezenta un grup de interese specifice, sau care serveste ca purtator de cuvant al unui set de interese specifice. El se angajeaza intr-un act de lobbying, sustinand anumite politici sau legislatii, incercand sa afecteze procesul de luare a deciziilor de catre guvern, influentand legislatorii, membrii executivului sau ai ramurii judiciare. Pe masura profesionalizarii lobbyingului, meseria de lobbyist devine ocupatia permanenta nu numai a unor avocati, ci si a unor diplomati in economie, istorie, stiinte politice, sociologie. Profesionistii sunt recrutati, in general, din mediile politice si guvernamentale, sunt fosti membri ai ramurilor executive si legislative, atasati politici. Numarul persoanelor care au trecut din sfera publica in sfera privata a facut ca aceasta practica sa fie numita "the revolving door". Daca in 1980 existau numai 9 lobbyisti la Bruxelles, in 2005 erau 15.000, reprezentand 1400 de grupuri de interes religioase, ecologice, firme medicale, din domeniul productiei de automobile etc., inscrisi intr-un registru special. Exista si unele cabinete de consultanti, dar si lobbyisti care nu apartin vreunei structuri organizate, de obicei fosti functionari europeni sau ziaristi. Wynford Grant identifica 3 cai principale de abordare a grupurilor, in incercarea lor de influentare a Uniunii:

1)     Actiunea la nivel national pentru a influenta decizia guvernului in discutiile purtate in cadrul Uniunii si implementarea hotararilor ei.

2)     Actiunea grupurilor nationale prin intermediul federatiilor de nivel european.

3)     Reprezentarea directa la Bruxelles.

Grupurile de interes utilizeaza contactele lor obisnuite de la nivelul national pentru a influenta dezvoltarea legislatiei Uniunii, dar au si posibilitatea de a folosi federatiile de nivel european ale grupurilor nationale, pentru a influenta asociatiile similare din celelalte tari membre. O etapa importanta in dezvoltarea lobbyingului european a fost marcata de adoptarea in 1986 a Single European Act, care a avut ca efect extinderea orizontului strategiilor Uniunii, incluzand sectoare de care altadata erau responsabile guvernele nationale si micsorarea influentei acestora in procesul european de nivel decizional^[1]. O mare parte a atentiei grupului de nivel european este concentrata asupra Comisiei Europene sau, mai exact, asupra serviciilor ei, oficialii constituind diferite directorate generale. Comisia doreste contacte cu mute grupuri de interese din Europa, avand nevoie de informatii despre varietatea pozitiilor si aspiratiilor eurogrupurilor si grupurilor nationale, ca si de informatie factuala, care vine mai incet de la guvernele nationale. Asemenea informatii constituie un material esential in construirea propunerilor si politicilor de aplicare comunitara.

Dupa 1987, procedura de cooperare menita a redresa "deficitul democratic" din interiorul Uniunii a facut ca Parlamentul sa devina un instrument folosit pentru introducerea amendamentelor la legislatia UE, desi puterile sale raman limitate. Cel mai puternic organ decizional ramane insa Consiliul de Ministri, organ interguvernamental in care oficialii nationali si ministrii cauta sa asigure cea mai buna pozitie pentru guvernamintele lor. Grupurile de interese vizeaza si Curtea de Justitie a UE, responsabila pentru interpretarea sau impunerea legislatiei comunitare. Ea este folosita indeosebi de organizatiile de mediu si grupurile feministe, ca mijloc de a forta guvernamintele nationale recalcitrante la implementarea legislatiei UE. Existenta diferitelor agende politice nationale contribuie la intensificarea competitiei pentru stabilirea agendei Uniunii. Nu trebuie subestimata nici forta sentimentelor nationaliste si capacitatea lor de a influenta stabilitatea politicilor comunitare transnationale.