|
|
|
GUVERNARE AUTOCRATICA VS. GUVERNARE NONAUTOCRATICA
Discutia anterioara a sugerat o distinctie intre sistemele politice in termenii rolului jucat de FORTA in achizitia si transferul puterii. Rolul fortei este vital, de asemenea, in deosebirea intre sistemele politice in termenii exercitarii si controlului puterii. Aici, contrastul este esential intre guvernarea autocratica si cea nonautocratica, totalitarismul fiind doar o specie recenta de autocratie, a carui principala antiteza contemporana este constitutionalismul. Autocratia este caracterizata prin concentrarea puterii intr-un singur centru, fie el un dictator sau un grup de persoane cum ar fi un comitet sau o conducere de partid. Acest grup recurge la forta pentru a suprima opozitia si pentru a limita progresele sociale ce-ar putea avea loc in opozitie cu regimul. Puterea centrala nu este subiect al limitarii sau controlului, necunoscand sanctiuni; este o putere absoluta. In contrast, guvernarea nonautocratica este caracterizata prin existenta mai multor centre, fiecare exercitand o parte din putere. Conducerea nonautocratica permite progresul fortelor sociale care genereaza o varietate de interese si opinii. De asemenea supune pe detinatorii puterii unor controale riguroase si a unor sanctiuni legale.
In aparenta, autocratia poate fi uneori greu de deosebit de nonautocratie. Adesea, autocratiile incearca sa obtina legitimitatea adoptand limbajul constitutiilor regimurilor nonautocratice sau prin infiintarea unor institutii similare. In multe state totalitare moderne era o practica uzuala sa fie infiintate institutii (parlamente, adunari, partide, curti, coduri juridice) care difereau putin in aparenta de structurile institutionale ale democratiilor constitutionale. In mod similar, limbajul constitutiilor totalitare era adesea exprimat in termenii doctrinelor democratice. Diferenta este ca in regimurile totalitare nici institutiile, nici litera constitutiei nu controlau puterea centralizata: ele erau simple fatade in scopul exercitarii puterii prin proceduri ierarhice care plasau toate institutiile statului sub conducerea dictatorului sau grupului. Realitatile de culise ale conducerii autocrate sunt intotdeauna concentrarea puterii intr-un singur centru si mobilizarea fortei in scopul anihilarii oricaror tentative de opozitie.
Totalitarismul, asa cum am mai spus, a fost o forma fundamentala de guvernare autocrata. Este deosebit de formele anterioare prin utilizarea puterii in scopul impunerii unei ideologii oficiale cetatenilor sai. Nonconformismul ideologic este tratat ca opozitie fata de guvernamant, iar un profesionist apart de constrangere, incluzand diferite tipuri de politie de stat sau politie secreta, este intretinut pentru a impune si conserva ortodoxia proclamatelor doctrine ale statului. Un partid unic, dirijat de la centru si alcatuit exclusiv din suporteri loiali ai regimului este o alta trasatura tipica a totalitarismului. Partidul este un instrument de control social, un vehicul pentru indoctrinare ideologica si corpul din mijlocul caruia dictatorul isi recruteaza acolitii.
In lumea moderna, democratia constitutionala este principala forma de guvernare nonautocratica. Definitia minimala in termenii institutionali ai democratiei constitutionale releva ca aceasta forma postuleaza un sistem periodic legal de organizare a competitiei politice a partidelor, sufragiu universal, decizii luate prin vot majoritar cu protejarea drepturilor monoritatilor, un aparat judecatoresc autonom, apararea constitutionala a principalelor libertati civile si sansa schimbarii oricarui aspect al sistemului guvernamental prin proceduri de intelegere. Doua caracteristici ale democratiei constitutionale necesita a fi subliniate in contrast cu guvernamantul totalitar: constitutia, ca lege fundamentala si partidul politic. O constitutie, asa cum exemplul constitutiei democratice a Marii Britanii o sugereaza, e nevoie sa nu se rezume la un instrument scris. Intr-adevar, esenta unei constitutii sta in faptul ca formalizeaza un set fundamental de norme ce guverneaza comunitatea politica si determina raporturile dintre conducatori si supusi si interactiunile dintre centrele de putere. In majoritatea democratiilor constitutionale moderne, totusi, exista un document constitutional ce postuleaza limitarea exercitarii puterii. Aceste postulate includ adesea trei elemente majore: o repartizare a unor functii specifice de stat in mai multe institutii statale, delimitarea puterilor fiecarui organ sau institutie si infiintarea ordinii necesare interactiunii cooperative a acestora; o lista a drepturilor si libertatilor individuale protejate de exercitarea puterii statale; o formulare a metodelor prin care Constitutia poate fi amendata. Cu aceste elemente respectate, concentrarea puterii in mana unuia singur, anumite sfere ale vietii sociale si politice sunt imunizate fata de interventiile puterii iar schimbarea pasnica in mediul politic este facuta posibila. Partidul politic este celalalt instrument principal intr-o democratie constitutionala, deoarece este organizatia prin care electoraltul se implica atat in exercitarea cat si in transferul de putere. In contrast cu directia centralizata, autocratica a partidului unic specific organizarii totalitare, partidele politice ale democratiilor constitutionale sunt descentralizate, interesate de intergrarea cat mai multor scopuri si opinii si deschise participarii publice. In democratiile constitutionale exista de obicei o masura a competitivatatii intre partidele poilitice, fiecare dintre ele, daca nu poate spera sa formeze un viitor guvern, avand macar abilitatea de-a influenta cursul actiunii politice statale. Partidul dintr-o democratie constitutionala este un mijloc de reprezentare a electoratului in exercitarea puterii li de asemenea un mecanism de inlocuire pasnica a unei garnituri guvernamentale cu o alta.
Dstinctia dintre conducerea autocratica si cea nonautocratica nu ar trebui sa ascunda existenta unor tipuri de interval care sa combine elemente din amandoua aceste forme. In aceste cazuri, cea mai buna procedura comparativa este investigarea configuratiilor de putere subiacente structurilor formale si examinarea gradului in care puterea este concentrata intr-un singur loc sau rolul jucat de forta in conservarea regimului. Este un tip de analiza care, prin orientarea atentiei spre greutatea relativa a puterii coercitive si consensuale si scopul libertatii individuale in cadrul ordinii politice, permite comparatii intre sisteme in termenii celor mai importante atribute ale acestora.
GUVERNAMANTE CLASIFICATE DUPA NIVELUL DE DEZVOLTARE
ANALIZA SCHIMBARII POLITICE
Viata politica este conturata de o larga varietate de factori, incluzand conditii soviale si culturale, organizare economica, influente filosofice, geografice sau climaterice sau circumstante istorice. Incercari periodice au fost lansate pentru a reduce aceasta plaja de variabile la o dimensiune abordabila analitic. Acesta este in parte motivul eforturilor marxiste sau altele de genul de-a lega tipuri specifice de sisteme politice de stagii ale progresului economic sau moduri particulare de organizare socioeconomica. Desi au fost descoperite importante interrelatii intre progresul economic si cel politic, aceste abordari moniste sunt inadecvate demersurilor de explicare a schimbarii politice. Problema nu este doar existenta multor factori ce.ar trebui examinati dar si ca ei se se gasesc in diferite combinatii de la o societate la alta. Toate ordinile politice sunt unice ca produse istorice si creatii ale fortelor si conditiilor exclusive ale mediului. O a doua problema cu care se confrunta analiza comparativa este dificultatea gasirii volumului progresului politic. Definitia a ceea ce este modern sau a ceea ce constituie un sistem politic avansat sau dezvoltat a preocupat pe foarte multi teoreticieni recenti. In mod clar, vechile notiuni ale progresului spre telurile constitutionalismului sau democratiei trebuiesc puse serios sub semnul intrebarii, iar judecarea maturitatii sistemului politic in termenii gradului in care adopta orice garnitura particlara de institutii sau tehnici de guvernare este de asemena o procedura demna de scepticism. O alta problema este ca schimbarea politica nu este doar o reactie la factorii obiectivi ca fortele economice, ci si produsul manipularii constiente. In explicarea progresului sistemelor politice este imposibil sa ignori faptul ca oamenii, considerand avantajele si dezavantajele diferitelor forme de guvernare, adesea decid pentru o forma mai degraba decat pentru cealalta. O problema similara apare din faptul ca natura interactiunilor dintre sistemele politice si mediul lor este extrem de complexa. De exemplu, tratarea sistemului politic ca simplu rod al unor modele partculare de organizare sociala sau economica constituie ignorarea faptului ca schimbarile in structurile sociale si economice sunt adesea produsul, uneori produsul intentionat al actiunii guvernamentale.
APARITIA STATELOR-NATIONALE DEZVOLTATE
Aceste dificultati analitice au impiedicat aparitia oricarei teorie satisfacatoare de explicare a proceselor ce duc la schimbare politica sau progres. In absenta unei astfel de teorii cativa scriitori au incercat recent sa identifice cateva faze fundamentale in dezvoltatea sistemelor politice nationale. Spre exemplu, cinci etape majore in aparitia statelor nationale dezvoltate ase lumii moderne sunt adesea aduse in discutie: 1. Unificare si independenta (sau autonomie); 2. Dezvoltarea si diferentierea institutiilor si functiilor politice; 3. transferul puterii de la elitele traditionale; 4. Dezvoltari si diferentieri ulterioare insotite de dezvoltarea unui numar de interese sociale organizate si progresul functiilor guvernamentale; 5. Folosirea puterii statale in incercarea de-a dirija sau controla activitatile sociale si economice, exploatarea vasta a resurselor ca rezultat al dezvoltarii tehnologice si participarea deplina in cadrul sistemului politic international.
Alti teoreticieni disting intre societati traditionale, de tranzitie si moderne in incercarea de-a identifica diferente si regularitati ale dezvoltarii sociale, economice, politice si culturale. Structura sociala a societatii traditionale este descrisa ca fiind ierarhica, impartita pe clase, bazata pe legaturi de rudenie si divizata in grupuri sociale organizate rudimentar. Economia se bazeaza aici in special pe agricultura, iar industria si comertul sunt relativ nedezvoltate. Institutiile politice sunt cele ale monarhiei sacre, conducerii nobiliare si ale altor variate forme de particularism. Sistemul social al societatii de tranzitie este caracterizat prin formarea unor clase sociale noi, in special al clasei mijlocii si a proletariatului, precum si conflicte intre grupuri etnice, culturale si religioase. Sistemul sau economic se confrunta cu mari tensiuni ca rezultat al progresului tehnologic, al dezvoltarii industriei, al urbanizarii accentuate sau utilizarea comuncarii rapide. Institutiile sale politice sunt tipic autoritare, desi formele constitutionale isi fac simtite aparitia. Modernitatea este vazuta ca epoca a unei superioare mobilitati sociale, egalitati, educatii universale, comunicarii in masa sau dezvoltarii unei economii complet diversificate. Institutiile sale politice sunt acelea specifice democratiei sau totalitarismului modificat, si, in alt caz, o birocratie specializata este utilizata sa exercite functiile extensibile ale guvernamantului.
Eforturile de identificare a etapelor de modernizare sunt substitute sarace pentru o teorie generala a schimbarii politice, insa ele servesc la sublinierea complexitatii tuturor structurilor (sociale, politice si economice) ale statului modern. InElaborarea institutiilor si procedurilor guvernamantului modern pare a fi o reflectare a fortelor sociale si economice in plina desfasurare in lumea contemporana si, in parte, rezultatul eforturilor de-a controla aceste forte prin actiune guvernamentala. Structurle complexe ale sistemelor politice avansate sunt tratate in textul ce urmeaza.
