|
|
|
Partidele socialiste, nascute in Europa secolului al XIX-lea s-au dorit a fi organizatii ale clasei muncitoare si s-au organizat intr-o Internationala. Inca de la constituire, partidele socialiste s-au confruntat cu disensiuni interne, ideologice si programatice, atat la nivelul fiecarei tari, cat si la nivel international, determinate de multiplicitatea doctrinelor de referinta si a parintilor fondatori ai socialismelor, de modul practic in care socialismul s-a implantat in fiecare tara si de maniera in care teoriile marxiste au fost cunoscute. Partidul Socialist-Democrat German (SPA) s-a intemeiat in 1869, prin eforturile lui August Bebel si Karl Liebknecht. Partidul Socialist Italian se infiinteaza in 1891 iar SFIO (Section Française de l Internationale Ouvrière), in 1905. Sindicatele s-au organizat in confederatii in 1907 in Italia (Confederazione Generale del Lavoro) si in 1906 in Franta (Confédération General du Travail). Carta de la Amiens din Franta a respins instituirea unor legaturi intre sindicate si partid, ceea ce nu s-a intamplat in Marea Britanie.
In Marea Britanie, constituirea unui partid al lucrarilor rezulta direct din actiunea sindicatelor. In 1899, Trade Union Committee decide infiintarea unui Labour Representation Committee, care se organizeaza in 1900 si coordoneaza grupurile politice, pentru a asigura o reprezentare a lucratorilor in Parlament. Independent Labour Party, Marxist Social-Democratic Federation si Fabian Society si-au pus amprenta asupra doctrinei partidului. Partidele de tip laburist, considerate a fi partide de tip indirect sunt o emanatie politica a miscarii sindicale, initial cu rol de motor dar care, ulterior, in multe cazuri, se transforma intr-un factor inhibator. In Marea Britanie, laburismul a fost criticat pentru indepartarea de sindicate si pentru orientarea spre centru ("a treia cale", sustinuta de Tony Blair), ceea ce ar face ca el sa-si piarda continutul ideologic si chiar eticheta de partid socialist. New Labour (noul laburism) isi are originea intr-un slogan de conferinta desfasurata in 1994 si este prezent in manifestul publicat de partid in 1996, intitulat "Noul laburism, o noua viata pentru Marea Britanie". Cei mai cunoscuti arhitecti ai New Labour, Tony Blair, Peter Madelson si Alastair Campbell au pledat pentru schimbarea spre dreapta a social-democratiei europene din anii'90, cunoscuta sub numele "a treia cale". Noul laburism este caracterizat de multe ori ca o credinta in care nu exista drepturi fara responsabilitati, intr-o societate responsabila. Cea de-a treia cale a lui Blair a fost conceputa ca o strategie pragmatica, o cale de mijloc intre extremele reprezentate de "capitalismul cu sange rece" si de "statul social", care s-a impus cu prea multa putere. Obiectivul initiativelor statale este de a ajuta societatea, indivizii, familiile, comunitatile sa devina capabile sa se ajute singure. In lucrarea sa A treia cale, A. Giddens analizeaza deosebirile dintre vechea stanga (social-democratia clasica) si noua stanga, care trebuie sa adopte valorile celei de-a treia cai: egalitatea, protectia celor vulnerabili, libertatea ca autonomie, drepturile corelate cu responsabilitatile, autoritatea corelata cu democratia, pluralismul cosmopolit si conservatorismul filosofic. Dupa ce a fost criticat pentru lipsa unui sens concret, termenul "a treia cale" n-a mai fost utilizat.
Dupa modelul britanic, s-a constituit Partidul Laburist Irlandez, cel mai mic dintre partidele muncitoresti ale UE, cu rol de partid-balama, care guverneaza cand cu unul cand cu altul dintre cele 2 mari partide alternante la putere si Partidul Laburist Maltez. In Scandinavia s-au organizat Partidul Muncitoresc Social-Democrat Suedez (SAP), asemanator Partidului Laburist britanic, dar fiind mai moderat in privinta relatiei partid-sindicate si Partidul Laburist Norvegian (DNA), odinioara membru al Internationalei Comuniste.
Partidele social-democrate au fost divizate in 3 categorii: 1) partide majoritare (SAP suedez, SPD german, SPÖ din Austria, DNA din Norvegia); 2) partide minoritare (partidele social-democrate din Danemarca, Irlanda, Islanda, Finlanda); 3) partide consociative (cele din Benelux)[1].
PS-D al Germaniei (SDP), initial un partid al muncii, cu radacini in mediul clasei muncitoare s-a transformat dupa 1949 intr-un partid de centru-stanga, cu o ideologie moderata. Profilul sau politic este marcat de o puternica preferinta pentru interventia statului, cooperare neo-corporatista intre stat si grupurile organizate de interese, nivel ridicat de bunastare si protectia mediului. SPD a realizat coalitii cu FDP, CDU/CSU si Die Grünen. Partidul Socialismului Democratic din Germania (PSD), succesor al fostului Partid Socialist Unificat al Germaniei din RDG este un partid socialist de stanga, cu vederi sociale, ecologiste, feministe, antinaziste, dar ale carei tentative de cooperare cu alte partide din spectrul stangii s-au lovit de rezerve, atat din partea social-democratilor, cat si a verzilor.
PS-D din Austria (SPÖ), reinnoit in anii 60 corespunde tipului de partid cu majoritate absoluta. In 1953, el a renuntat la austro-marxism si anticlericalism, situandu-se pe pozitii reformiste. Dintre partidele social-democrate consociative, care s-au confruntat cu segmentarea societatii in grupuri datorita religiei, Partij van de Arbeid din Olanda (PvdA) si-a schimbat denumirea dupa razboi in Partidul Laburist si a organizat 3 comunitati de lucru - catolica, protestanta si laica umanista. In Olanda, majoritatea partidelor se situeaza la stanga sau la centru-stanga: Partidul Socialist (SP) - la stanga; Partidul Ecologist (GL) - la stanga; Apelul Crestin-Democrat (CDA) - la centru-stanga; PvdA - la centru-stanga; Democratii 66 (D'66) - la centru-stanga. Exista un singur partid de centru-dreapta - Partidul Poporului pentru Libertate si Democratie si un partid de dreapta - Lista Pim Fortuyn (LPF). Partidul Laburist nu are o legatura de filiatie cu sindicatele, iar programul lui se fundamenteaza pe ideea egalitatii sociale, politice, economice. La alegerile din anul 2003 obtine 42 locuri in Camera Inferioara.
In Belgia, la origini, socialismul a fost o doctrina revolutionara, anticlericala, antimonarhista, antimilitarista, fundamentata pe gandirea lui Fourier, Proudhon si Marx. La Congresul de la Bruxelles din 1885 se intemeiaza Partidul Muncitoresc din Belgia (POB) care va fi dizolvat in 1940 si inlocuit cu un partid socialist nascut in clandestinitate - Partidul Socialist din Belgia. In 1978, in urma unei sciziuni, se constituie un partid francofon - Parti Socialist (PS) si unul flamand, denumit in 1980 Socialist Partij (SP). In mod traditional, socialistii constituie forta politica a Valoniei. In Luxemburg exista un Partid Muncitoresc Socialist, moderat, anticlerical si guvernamental.
In ultimii ani, socialistii europeni au cunoscut si infrangeri, dar si succese. La alegerile din martie 2004, Partidul Popular din Spania, conservator, fondat in 1976, membru al P.P.E. din 1989 si aflat la putere din 1996, a fost invins de Partido Socialista Obrero Español, fondat in 1879, care a obtinut 42% din voturile alegatorilor. Alegerile legislative din iunie 2005 din Bulgaria au avut ca rezultat intrarea in Adunarea Nationala Bulgara a 7 formatiuni politice: Partidul Socialist Bulgar, fost comunist, reformat de Serghei Stanisev (recunoscut ca p.s.-d. european, admis in 2003 in Internationala Socialista si in 2005 in Partidul Socialist European - 31,4%); Miscarea Nationala Simeon II (19,96%); Miscarea pentru Drepturi si Libertati a Etnicilor Turci (12,41%);formatiunea ATAKA (prima formatiune extremista, xenofoba, rasista, intrata in parlamentul bulgar dupa 1989 - 8,24%); Fortele Democrate Unite (coalitie a opozitiei de dreapta - 7,7%); Democratii pentru o Bulgarie Puternica (6,44%) si Uniunea Populara (5,21%) -doua partide nascute din F.D.U.
Alegerile pentru Parlamentul italian din aprilie 2006 au fost castigate de "Uniunea" de centru-stanga, condusa de Romano Prodi, din componenta careia fac parte atat partide socialiste - Democratici de Sinistra (fondat in 1991), Socialisti (desprins in 2006 din Partidul Socialist), cat si partide comuniste ca Rifondatione Comunista, Partito dei Comunisti Italiani si partide de centru precum La Margherita, Federazione de Verdi, Radicali Italiani, Popolari UDEUR s. a. Ea a invins coalitia de centru-dreapta "Casa Libertatii", condusa de Silvio Berlusconi, in componenta careia intra partidul sau de centru-dreapta "popular-liberal-democrat-catolic" - Forza Italia, Riformatori Liberali, Partito Republicano Italiano, Nuovo PSI si formatiuni de extrema dreapta ca Alleanza Nationale, Lega Nord sau Alternativa Sociale.
In alegerile din mai 2006 din Ungaria, invingatoare a fost coalitia de stanga condusa de Peter Medgyessy, compusa din socialisti (MDSZ) si liberali (Alianta Liber-Democratilor) care a obtinut 198 de mandate fata de cele 188 ale coalitiei de dreapta, condusa de Viktor Orban si formata din FIDESZ si Forumul Democrat Maghiar (MDF).
