EVOLUTIA ORGANIZARII SOCIALE SI POLITICE IN PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI ROMAN

EVOLUTIA ORGANIZARII SOCIALE SI POLITICE IN PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI ROMAN

1. Organizarea sociala

Triburile slave au ocupat Dacia si apoi Balcanii in ipostaza de cuceritori. Ele au atacat si provocat distrugeri oraselor, au robit populatia sau au supus-o pentru a plati tribut. Mult timp s-a acreditat ideea ca populatia daco-romana s-a retras in munti dupa anul 275, pentru a-si gasi scaparea din fata navalitorilor, apoi cand acestia au fost izgoniti sau au plecat, populatia ar fi coborat la ses. Adevarul este ca adapostul populatiei agresate de valurile migratoare a fost padurea, care se intindea pe suprafete imense ale teritoriului strabun.

Muntenia, podisul Transilvaniei si podisul Moldovei erau acoperite cu imensi codri care plecau din zona muntoasa si ajungeau pana la Dunare. Zonele locuite de populatia daco-romana erau cele ale vailor raurilor cu posibilitatea de retragere in padurea ce oferea adapost hrana si un trai mai lesnicios. Nu este de mirare ca lunca Dunarii, vaile raurilor Ialomita, Mostistea, Colentina, Dambovita, Neajlov, Glavacioc si Teleormanul au fost locuite din timpuri preistorice.               

Caracteristic pentru acest mod de viata este denumirea de catre slavi a regiunii Vlasca ca tara a romanilor (valahilor), tara care se gaseste pe un teritoriu de ses, dar cu paduri imense cursuri de apa. Codrul Vlasiei se intindea din Muntenia pana in Dobrogea, oferind in evul mediu un adapost util populatiei greu incercate de furia navalirilor.

Aceasta populatie traia in comunitati, sub conducerea unor capetenii alese, numite juzi sau judici, dupa termenul latin, mostenit de judex. Acestor juzi li se subordonau oamenii liberi ai comunitatii, ei avand si denumirea de "cneaz" sau "vataman", ce desemna conducatorul unui sat. Populatia romanica din Dacia, fiind supusa de catre slavi, a fost denumita cu apelativul "ruman", nume dat taranului neliber. Romanii, care aveau aceasta denumire au fost denumiti "rumani"- termenul popular - in intelesul de tarani supusi, termen care va fi folosit, in intreg evul mediu pentru a categorisi pe taranii dependenti. Astfel "rumania" devine o institutie juridica, care se refera in acceptiunea sociala bine stabilita la conditia taranului neliber, care are un stapan[1].

Procesul prin care numele etnic a ajuns sa desemneze pe serbi a avut loc in epoca in care slavii au ocupat si supus Dacia. Se stie ca slavii au denumit populatiile romanice cu termenul de valahi, ceea ce insemna populatia supusa, adica romani.

Un alt insemnat proces in cadrul cuceririi Daciei de catre slavi a fost formarea paturii boierilor, nobilimea romaneasca. Slavii au luat in stapanire pamanturile daco-romanilor, dar nu in mod individual, ci pe clanuri sau familii. Acesti stapani sau familii de stapani se numeau boieri fata de taranii care continuau sa lucreze, dar plateau dijma (cuvant slav), sau prestau munci (cuvant slav) si anume: carausie, lucru la mori si iazuri, conform dictonului slav "semanati si secerati; noi o sa va luam numai o parte din produse".

Aici incepe diferentierea sociala si economica dintre clasa boierilor si clasa taranilor, diferentiere ce se adanceste si se concretizeaza pe plan social in existenta unor privilegiati si a unor tarani dependenti. Diploma Ioanitilor din anul 1247 releva o stare sociala preexistenta, pe de o parte "majores terrae", adica "mai marii pamantului", nobili sau boieri, si de alta parte tarani liberi sau dependenti [2].

Stapani ai pamantului, slavii au constituit si elementul conducator din punct de vedere politic. Cnezii si voievizii sunt capeteniile populatiei bastinase supuse. Ei au drepturi judecatoresti, sunt conducatorii oastei si se razboiesc cu popoarele migratoare. Pe vaile raurilor se intemeiaza cnezate si voievodate care sunt compuse dintr-o populatie mixta romano-slava, in care populatia romana este covarsitoare, iar cea slava in curs de asimilare. Procesul de asimilare se incheie in jurul anului l000, astfel ca toate cnezatele si ducatele (dux = voievod) gasite de regalitatea maghiara pe teritoriul dacic sunt formatiuni romanesti.

Conducerea de catre slavi a populatiei din punct de vedere social si politic se regaseste si in procesul de introducere in biserica a limbii si scrierii slavone, limba a stapanilor. Chiar dupa ce slavii au fost asimilati, limba slavona a ramas in biserica, aceasta fiind o institutie conservatoare, la fel ca scrierea. Daca limba slavona a fost treptat inlocuita cu limba romana, scrierea slavona sau cu caractere slavone s-a pastrat mult timp atat in biserica, cat si in cancelariile domnesti, pana in secolul al XVII-lea.

In procesul de asimilare al slavilor trebuie avut in vedere timpul lung in care a avut loc acest proces. Deosebirea de situatie sociala si drepturi care exista la inceput intre cele doua paturi de populatie s-a estompat, unii dintre conducatorii daco-romanilor, dintre juzii si judecii lor au ajuns, prin faptele lor de arme sau prin legaturi de familie, intr-o situatie mai inalta. In procesul de asimilare, o parte deosebita de merit o au si femeile daco-romane, care prin casatorii au realizat in timp convietuirea si asimilarea slavilor.

Pornind de la sat (fosatum), localitate intarita cu un sant si cu ziduri - s-a ajuns la confederatii de sate, judete, cnezate si voievodate, care ulterior, prin extindere si confederare in lupta impotriva expansiunii migratorilor, vor duce la organizarea de tari.

2. Administratia centrala si locala in timpul migratiilor

Dupa retragerea legiunilor romane si a conducerii administrative din Dacia, noul popor creat prin contopirea dacilor cu romanii a fost nevoit sa-si adapteze formele de viata si de organizare la noile conditii. Cunoscuta teorie a lui Nicolae Iorga despre "romaniile" populare ofera o imagine concludenta cu privire la evolutia vietii economice si social-politice in spatiul de la nordul Dunarii, in perioada valurilor trecatoare ale populatilor migratoare. Invaziile repetate, ca si dominatia temporara a unor "barbari" au sfaramat unitatea Daciei romane, facand-o sa se fragmenteze in mai multe teritorii, care pastrau trasaturile etnice. Aceste "romanii" sunt denumite de catre izvoarele vremii si de vecini sau chiar migratori ca fiind vechi, adica tinuturi locuite de vlahi, populatia romanizata. Utilizarea acestui termen a fost facuta in principal de slavi, care au gasit pe teritoriile nord Dunarene o populatie numeroasa, puternic romanizata. Romanii nu s-au numit pe ei insasi vlahi, ci si-au zis romani, de la "romanus" ceea ce demonstreaza puterea constiintei etnice. Printre urmarile principale ale retragerii autoritatilor romane din Dacia a fost aceea a desfiintarii administratiei centrale a fostei provincii, ceea ce a avut ca principala consecinta o intoarcere la modul de organizare autohtona, la eliberarea din forta de constrangere romana si la organizarea locala adaptata pentru a face fata migratiilor. Organizarea populatiei prin mijloace proprii a fost facuta si ca urmare a faptului ca puterea politica nu a fost cedata de statul roman altui stat [3]

Popoarele migratoare, in trecerea lor pe teritoriul nostru, nu au intemeiat aici state, dar au inclus teritoriile in zona de influenta "barbara", de unde si denumirea de Gotia, Gepidia sau Sclavinia.

Marile centre urbane ramase pe teritoriul Daciei romane si-au continuat viata sociala si economica o perioada indelungata de timp, mai ales ca erau locuite de o populatie densa, bine aparata si organizata. Atractia spre aceste orase a migratorilor este data de bogatiile ce se gaseau aici si de posibilitatea de a procura rapid hrana, arme, cai si robi. Atacurile permanente asupra oraselor au dus la intarirea lor ca adevarate cetati inconjurate de ziduri de aparare, de turnuri de observare, de fortificatii cuprinzand santuri cu apa, porti intarite in fata unor poduri mobile, care sa opreasca hoardele migratoare de a devasta. Cu toate acestea, orasele decad. De la mandrele metropole, municipii si falnicele colonii, se ajunge treptat la o abandonare sau distrugere a oraselor si ruralizarea lor, existand exodul populatiei catre centre mai mici sau sate, in care puteau mai usor sa se ascunda din fata trecerii devastatoare a migratorilor. Raman orase ca Apulum, Ampelum, Potaisa, Napoca, Poralisum, dar celelalte se pierd treptat. Pe ruinele fostelor orase raman sate, uneori cu denumirea originala a orasului sau cu denumiri noi. In procesul de decadere al oraselor, atributiunile administrative si de judecata raman acelor juzi sau judeci, de unde si denumirea teritoriala de judete.

Daca populatia se muta in zone de organizare rurala, este firesc ca satele sa ia amploare si ca numar si ca dezvoltare economica. Inexistenta unei presiuni romane face ca la inceputul perioadei satele sa sporeasca in spatiu si populatie. Formarea ulterioara a satelor pe ruinele coloniilor si municipiilor se constata in toate zonele teritoriale romanesti. Chiar denumirea de sat, de la termenul latin de "fossatum", demonstreaza existenta si continuitatea unor asezari romanesti. Satele au o organizare militara proprie, fortificatii care sa le permita respingerea unor atacuri din partea migratorilor, precum si o aparare mai temeinica a averii comune, formata din fondul de case, animale, morile, livezile si terenurile agricole. Micile catune formate din cateva gospodarii taranesti raman cu denumirea lor daca, autohtona.

3. Obstea teritoriala

Mutarea centrului de greutate al vietii economice la sate a determinat si modalitati de organizare a muncii si vietii sociale in comunitatea existenta, astfel incat ea sa raspunda din punct de vedere administrativ nevoilor locuitorilor sai.

Satul romanesc a fost organizat ca o unitate de administrare si viata sociala colectiva, obsteasca. Aceasta organizare solidara s-a realizat si, ca urmare, a rudeniei dintre membrii sai, dar si, ca urmare a unitatii de limba, traditii, cutume si religie, precum si din necesitatea muncii eficiente pentru exploatarea agricola a teritoriului. Obstea sateasca are in principal o trasatura economica, chiar daca exista inca puternice relatii de rudenie de sange, ca si in obstea gentilica. Stapanirea teritoriala, agricultura si cresterea vitelor - baza existentei comunitatii - face sa se schimbe accentul pe latura economica a tipului de relatii ce se stabilesc intre membrii colectivitatii [4]. Puternicele traditii monogame ale relatiilor de familie genereaza o diferentiere a familiei mari, in frunte cu "pater familias", in favoarea familiei individuale, formate din perechea de soti si copii lor.

Totusi rudenia de sange se mentine ca o puternica legatura, dar de aceasta data de tip economic, familiile care se inrudeau intre ele formand "cetele de neam" care lucrau in comun si cresteau vite. Cetele de neam coexistau in obstea sateasca, avand interese economice comune si traditii de viata si culturale. Este firesc ca aceste comunitati sa-si organizeze o conducere democratica, bazata pe principiul electivitatii conducatorilor si pe autoadministrarea treburilor comune.

Autoadministrarea se realiza prin hotararea majoritara a tuturor membrilor obstii, adunati in "adunarea megiesilor", care erau stapanitori devalmasi a tuturor teritoriilor apartinatoare. Adunarea megiesilor isi desemna un sfat al batranilor din cei mai cu experienta lucratori, dintre cei cu putere de convingere si posibili aparatori ai valorilor comune. Ei se numeau "oameni buni si batrani", avand de cele mai multe ori si atributiuni jurisdictionale in cazul unor litigii ce puteau aparea. Sefii militari ai obstii erau juzii sau judecii, iar in unele cazuri erau numiti cnezi. Acestia, impreuna cu barbatii vanatori, aveau sarcina de a apara satul de straini, precum si de a pastra ordinea in interior, de a veghea la continuitatea traditiilor si cutumelor[5].

Satele au fost asezate pe vaile raurilor, in depresiunile montane, de-a lungul cailor de comunicatie si aveau legaturi economice intre ele. Infiintarea unor sate se facea ca urmare a sporului natural al populatiei, a posibilitatilor de infiintare a unor noi exploatari agricole.

Satele existente si cele nou formate stabileau legaturi intre ele, in cadrul schimburilor economice si culturale, precum si pe timp de primejdie, cand doar lupta comuna le putea salva. In aceste conditii au aparut uniunile de obsti care nu mai erau legate prin comuniunea de rudenie sau de viata economica zonala, ci erau unite prin interese de aparare, traditie, limba, viata religioasa si necesitatea punerii in valoare a unei regiuni mai mari de exploatare agricola [6].

4. Forme de organizare feudala prestatala

Cu vremea, reprezentantii obstilor, care aveau si rolul de intermediari ai acestora, ocupandu-se de strangerea darilor pentru domnitorii straini, au ajuns sa castige averi importante, sa le creasca rolul in cadrul comunitatii, devenind conducatori deasupra obstilor, transformand functia in instrument pentru dominatia politica.

Dupa opiniile majoritatii istoricilor, formarea unor relatii de tip feudal s-a cristalizat in secolele VIII - IX, cand acestea coexistau cu relatii din cadrul unor obsti teritoriale libere.

Organele de conducere ale uniunilor de triburi de obsti au evoluat cu timpul de la o reprezentare nominala aleasa democratic, la o familie sau la un grup de familii care dispuneau de averi si de un prestigiu social mai mare, precum si de cete de razboinici. Transformarea functiilor eligibile in functii ereditare a constituit motorul aparitiei relatiilor feudale timpurii.

In cadrul obstii satesti, judele, functie care exista inca de pe vremea Imperiului Roman, se transforma in cneaz sau voievod incepand cu secolul al VII-lea, concomitent cu asimilarea slavilor. Institutia cnezatului a aparut ca o functie de subordonare fata de domn si stapanitor, care este voievodul, proces caracteristic numai la romani. Nevoia de organizare a unei forte capabile sa lupte impotriva dusmanilor (asa numitii hostes - dusmani, de unde vine si cuvantul oaste) a dus la confederarea obstilor satesti, la crearea unor uniuni teritoriale de obsti. Aceste uniuni de obsti constituiau formatiuni prestatale, aveau un rol de aparare impotriva numeroaselor agresiuni straine. Ele erau conduse de un voievod care era comandantul ostirii, domn si stapan pe plan politic, judecatoresc si militar.

Functia de voievod a evoluat in timp, dar la inceputurile sale desemna pe conducatorul oastei, forma de organizare a romanilor ce se bazeaza pe datoria de a lupta a tuturor impotriva dusmanilor. Momentul istoric de formare a acestor formatiuni prestatale este dat de slabirea presiunii exercitate de migratori in secolele VII - IX, de trecerea slavilor in sudul Dunarii (anul 602) si de distrugerea statului avarilor de catre Carol cel Mare. Procesul de unire a obstilor teritoriale este evidentiat in cele trei forme de organizare sociala si politica.

CNEZATUL[7] - Existau cnezi de sat, care stapaneau de regula un sat sau doua, si cnezi de vale, care ajungeau sa stapaneasca un grup de patru pana la optsprezece sate situate intr-o regiune unitara din punct de vedere geografic. Deoarece cneazul a fost conducator al satului, el a luat locul politic de judec sau jude. Cnezatul de vale este o forma intermediara intre cnezatul de sat si voievodat, uneori cneazul de vale fiind numit jupan, de unde deriva mai tarziu denumirea de domeniu - jupanat.         

VOIEVODATUL - Este o forma cu un caracter ereditar mai putin consolidat, ca si cnezatul de vale, dar are atributiuni administrative mai intinse. Voievozii au provenit din familiile cnezilor celor puternici, erau alesi si indeplineau trei tipuri de atributii: militare, judiciare, religioase. Autoritatea voievodului era limitata de adunarea cnezilor, asa cum mai tarziu va fi limitata de sfatul boierilor.

TARA - Uniunea a sase sau sapte uniuni de obsti, situate din punct de vedere geografic in aceeasi zona (vale, depresiune), formeaza o "tara"; sunt cunoscute in izvoarele istorice: Tara Barsei, Hategului, Fagarasului, Oasului, Lovistei, Vrancei.

Faza finala a etnogenezei romanesti si inceputurile istorice ale poporului roman, constituit ca o entitate distincta, reprezinta trecerea de la "romaniile populare" sau uniuni de obsti, la structuri mai complexe, cum sunt tarile sau voievodatele. Acestea s-au format si consolidat si in lupta permanenta ce populatia romana a trebuit sa o poarte pentru neatarnarea fata de migratori.

Se cuvine sa aratam ca in secolul al VIII-lea s-a constatat pe intreg spatiul de formare al uniunilor de obsti teritoriale, al cnezatelor, jupanatelor si tarilor existenta unei uniformizari a civilizatiei locale, care se evidentiaza mai ales prin formarea limbii romane, ceea ce reprezinta incheierea procesului de impunere a elementului etnic romanesc. In secolele urmatoare s-a constatat dezvoltarea demografica puternica a populatiei romanesti, iar odata cu aceasta crestere a sporit stratificarea sociala proprie feudalismului.

Secolul al X-lea marcheaza existenta unor formatiuni politice romanesti deja consolidate, raspandite pe teritoriul locuit de romani. Ducatele sau voievodatele lui Gelu, Glad si Menumorut din Transilvania, jupanatele din Dobrogea, cnezatele de vale din Maramures si cetatile din nordul Dunarii sunt prezente istorice deosebite.

Lunga etapa care a urmat constituirii unor formatiuni social politice a fost marcata de lupta continua a poporului roman impotriva unui val de popoare migratoare (pecenegii, uzii, cumanii si tatarii), precum si impotriva tendintei de extindere a dominatiei statului maghiar in Transilvania.