Evolutia istorica a conceptului de constitutie

Notiunile incidente sferei politicii au semnificatii variabile. Nasterea lor este legata de o anumita constelatie de circumstante istorice, de anumite confluente, convergente, conflicte sau opozitii de mentalitati ori interese, iar viata lor este durabil marcata de acestea; schimbarea inevitabila si greu reversibila a acestor factori antreneaza pe de o parte modificarea rolului, functiilor si chiar a sensului notiunilor respective, iar pe de alta parte, ocultarea totala sau partiala a semnificatiei lor initiale.

Sub aspect metodologic, ni se pare relevanta "istoria conceptelor": "o metoda specializata de critica a surselor, atenta in privinta utilizarii notiunilor politice si sociale esentiale"[1]. Istoricitatea conceptelor politice este examinata fara a limita demersul stiintific la simpla istorie a limbajului; istoria conceptelor innoieste istoria ideilor si a doctrinelor incercand "sa rupa naivul cerc vicios care leaga cuvintele de lucruri[2] []. Un cuvant devine concept atunci cand totalitatea unui ansamblu de semnificatii si de experiente politice si sociale in care si pentru care acest cuvant este utilizat intra in acel unic cuvant. [] Un cuvant contine posibilitatile unor semnificatii, un concept reuneste in el un ansamblu de semnificatii"[3]. Importanta pentru decelarea campului semantic al unui concept este asadar evidentierea contextului teoretico-istoric in care acesta opereaza, precum si a rolului si functiilor ce-i revin in cadrul acestui context.

Campul semantic al notiunii de constitutie[4] cuprinde elemente precum starea, natura sau caracterul unui lucru, o anumita ordine, precum si instituirea sau redactarea unui text scris, vizand esenta a ceea ce este "constituit".[5]

Intr-un celebru pasaj[6] din Politica, Aristotel desemna "constitutia" (=πολιτεία) drept "organizarea magistraturilor, modul lor de distributie, <stabilirea celei> suverane in constitutie si scopul fiecarei comunitati". Autorul preciza ca "legile trebui stabilite in functie de constitutie, si toate sunt stabilite astfel, iar nu constitutia in functie de legi". Termenul respectiv desemna asadar pentru Aristotel un sistem de magistraturi, avand in varf o magistratura suprema, si mai putin structura sociala si statala de ansamblu[7].

Pentru Cicero, termenul de "constitutie" avea un sens apropiat celui modern: "aceasta constitutie [haec constitutio / cette constitution][8] are in primul rand meritul unei mari egalitati, fara de care oamenii cu greu pot ramane pentru mult timp liberi, apoi ea este durabila, intrucat printr-un viciu inseparabil de primele forme de care am vorbit anterior, si care le denatureaza cu usurinta, tiranul succede regelui, o factiune aristocratiei iar anarhia statului popular "[9]. Sunt decelabile patru elemente ale "constitutiei" (constitutio): autoritatea ei in baza vechimii si a confirmarii in timp[10], forta ei de echilibrare a societatii si a organizarii statale (aequabilitas), functia de mentinere a libertatii, precum si stabilitatea de durata (firmitudo); in acceptiune, termenul ciceronian de constitutie nu a mai fost utilizat in perioada urmatoare [11].

O acceptiune diferita va reveni acestui termen in practica politica si juridica a Imperiului. Actele Imparatului (edicte, decrete, rescripte si mandate) vor fi desemnate, initial neoficial, in limbajul curent al nespecialistilor, drept "constitutii", termen care nu apare la inceput in actele publice oficiale[12]. In primul secol dupa Hristos, prerogativa imparatului de a adopta dispozitii cu caracter de lege nu este nici pe departe recunoscuta fara rezerve; relatiile vor fi insa altele in cursul secolului urmator[13]. Treptat, tuturor actelor imperiale li se recunoaste forta de lege. Reprezentativa pentru conceptia dominanta a secolului II in privinta acestor acte imperiale este definitia data de Gaius: Constitutio principis est quod imperator decreto vel edicto vel epistola constituit. Nec unquam dubitatum est, quin id legis vicem optineat cum ipse imperator per legem imperium accipiat[14]. Autorilor din acest secol cred sau pretind ca forta de lege a "constitutiilor" a fost recunoscuta de la bun inceput, argumentand aceasta idee pe autoritatea conferita imparatilor prin legea de investitura.

In timpul lui Iustinian, caracterul de "lege" al constitutiilor este reafirmat cu fermitate: "[a]sadar, orice statueaza imparatul prin epistola si semnatura, sau decreteaza in urma unei anchete, sau ordona fiind interpelat de plano sau prin edict, este cunoscut a fi lege. Acestea sunt ceea ce in mod vulgar numim constitutii"[15]

Pentru teoria medievala a statului, termenii de "constitutio" si "status" raman in continuare termeni cheie, fapt ilustrat de lucrarile lui Thoma d'Aquino, Jean de la Terre Rouge sau Philippe de Beaumanoir[16]. Urmand terminologia Digestae-lor, termenul constitutie este utilizat deseori in sensul de "lege"[17].

La Jean Bodin (1530-1596), termenul de constitutie nu apare practic de loc in ale sale Sase carti ale Republicii.[18] Importanta este insa ideea "legilor fundamentale ale regatului", legi de la care nici chiar suveranul nu este indreptatit a deroga. Printre aceste "legi fundamentale" se numara si Legea Salica, prin care femeile erau excluse de la succesiunea la tronul Frantei[19].

Absenta statului (in acceptiunea moderna a termenului, de putere centralizata si suverana), precum si existenta unei pluralitati de relatii personale de dominatie, in care monarhilor le revenea o pozitie supraordonata, dar nu dominatia absoluta asupra marilor seniori, clerului, starilor, provinciilor, oraselor si comunitatilor rurale libere au determinat o anumita configuratie a "legilor fundamentale". Acestea apar sub titulatura unor "carte ale libertatii", "acorduri privind dominatia" (Herrschaftsverträge) "angajamente" (Handfeste) sau "forme de guvernamant"[20]. Cel mai important instrument din aceasta serie este "Magna Carta Libertatum" din 1215; mai pot fi citate acte precum Angajamentul bavarez (Bayrische Handfeste, 1311), Bula de Aur a Imparatului Carol al IV-lea (1356), Tratatul de la Tübingen (1514), Capitulatia electorala a Imparatului Carol Quintul din 1519, Pacea religioasa de la Augsburg (1555), Tratatul de la Westfalia (1648), "Forma de guvernamant" suedezo-pomeraniana din 1663 si altele. Unele din aceste acte prezinta o relevanta deosebita pentru istoria dreptului international public; toate contin insa dispozitii referitoare la exercitarea puterii de dominatie de catre titularii acesteia. Ele au un caracter bi- sau multilateral, exprimand vointa mai multor subiecti de drept, a monarhilor, dar si a seniorilor imediat inferiori in rang acestora, iar in unele cazuri, chiar si a reprezentantilor unor comunitati taranesti. Dispozitiile lor privesc delimitarea si precizarea exercitarii unei puteri de dominatie deja recunoscuta in principiu; ele nu creeaza sau "constituie" aceasta putere, ci stabilesc intinderea unor puteri existente. Elementele de noutate sunt prezente, dar accentul este pus pe "vechile libertati". Vechimea unei institutii juridice era un criteriu de excelenta, iar existenta unei autoritati care sa emita acte normative, cu forta juridica obligatorie si generala si care sa abroge cutumele si reglementarile existente aparea ca fiind de neconceput.

Mutatia politica si culturala de la perspectiva autoritatii necontestate a traditiei catre atitudinea unei modificari deliberate si sistematice a institutiilor existente a fost bineinteles rezultatul unei evolutii indelungate. Ea este decelabila in Vestul continentului, mai ales in Anglia, fiind catalizata atat de climatul cultural al vremii cat si de cataclismele politice pe care le-a suportat aceasta tara in secolul XVII.

In Anglia, termenul de "constitution" se impune treptat, la concurenta cu cei de "government" si de "fundamental laws", fara a-i disloca si elimina total pe acestia din urma[21]. Prin acesti termeni este desemnata ordinea politico-juridica a tarii, inclusiv acele institutii menite preintampine abuzurile si sa previna tirania. Astfel, inainte de declansarea razboiului civil, Regele Carol I, respingand cele "19 propuneri" ale Parlamentului, sustine ca puterile ce revin Camerei Lorzilor si Camerei Comunelor sunt mai mult decat suficiente pentru a restrange o putere tiranica, iar fara puterile ce-i sunt pretinse de catre Camere, regele nu poate indeplini obligatia ce-i revine si care constituie telul acestei monarhii, intrucat ar reprezenta "o rasturnare totala a Legilor Fundamentale si a acelei excelente Constitutii a Regatului, care a facut aceasta Natiune, pentru atatia ani deopotriva faimoasa si fericita, [provocand] in mare masura invidie"[22]. Rezolutia din 1688 a Parlamentului englez, prin care se dispune indepartarea de pe tron a regelui Iacob al II-lea, invoca faptul ca acesta ar fi incercat sa rastoarne "Constitutia" regatului, rupand contractul originar dintre rege si popor si ar fi incalcat "legile fundamentale"[23].

Sintagma "fundamental constitutions" apare incidental in actul de acuzare contra regelui Carol I[24], redactat in 1649, fara a i se preciza continutul sau semnificatia. Suveranului i se imputa intentia malefica de a-si crea si mentine o putere tiranica, exercitata dupa vointa sa arbitrara si de "a rasturna drepturile si libertatile poporului, de a indeparta si goli de continut fundamentele acestora, ca si a tuturor corectiilor si remediilor relei guvernari, care prin constitutiile fundamentale (s.n.) au fost rezervate, in numele poporului, ca drept si putere a Parlamentelor succesive, sau a intrunirilor nationale in Consiliu"[25].

Un important si timpuriu proiect de lege fundamentala privind instituirea, organizarea si functionarea institutiilor statului a fost prezentat de Cromwell in 1653 Parlamentului, sub titulatura de "The Government of the Commonwealth of England, Scotland and Ireland, and the Dominions thereunto Belonging" (act denumit in mod curent "Instrument of Government")[26]. Proiectul se caracterizeaza prin intinderea prerogativelor conferite "Lordului Protector" (Cromwell fiind desemnat expres in aceasta functie in art. XXXIII) si prin absenta unor dispozitii referitoare la drepturi si libertati fundamentale.

Pentru decelarea sensului atribuit in epoca expresiei "fundamental constitutions" sunt relevante doua documente din deceniile urmatoare. Este vorba in primul rand de cele "120 de Constitutii Fundamentale" pentru Carolina, redactate de John Locke (1669). Avand obiectivul, declarat in Preambul, de a evita constituirea unei "democratii numeroase", acestea reglementeaza organizarea politica si judecatoreasca a coloniei; relevante apar dispozitiile ultimei "constitutii" (a 120-a) care stabilesc ca "aceste constitutii, in numar de 120, precum si orice parte a acestora, vor fi si vor ramane forma si regula inalterabila de guvernamant, pentru totdeauna (unalterable form and rule of governement forever)[27]. Este formularea cea mai explicita si energica de pana atunci a ideii intangibiitatii legii fundamentale si, implicit, a pozitiei sale ierarhic superioare. Al doilea document este un proiect elaborat de William Penn, cuprinzand un preambul si 24 de articole ("constitutii"), referitoare la organizarea Pennsylvaniei[28]. Aici, termenul de "constitutii" este folosit intr-o acceptiune asemanatoare cu cea corespunzand traditiilor Romei imperiale si Evului Mediu; intelesul cel mai apropiat de cel corect ar fi cel de "articole fundamentale"[29].

Una din cele mai pregnante definiri a notiunii de "fundamental laws" - notiune care in terminologia epocii incepe sa fie utilizata impreuna cu cea de constitutie - ii apartine aceluiasi William Penn, intr-o lucrare datand din 1675. "Legile fundamentale" sunt "drepturile si privilegiile pe care le numesc engleze, si care sunt dreptul prin nastere al fiecarui englez" si ele cuprind in primul rand proprietatea si posesia netulburata, in al doilea rand posibilitatea d e a vota asupra oricarei legi, astfel incat proprietatea sau posesia sa poata fi mentinute si, in fine, o influenta, prin intermediul institutiei juratilor, asupra modului de aplicare a acestor legi de catre justitie[30].

Redusa frecvent la teoria separatiei puterilor - in privinta careia se citeaza de multe ori aproape exclusiv capitolul VI din cartea a XI-a, referitor la "constitutia" Angliei - conceptia politica si juridica a autorului Spiritului legilor are o semnificatie deosebita si sub aspectul evolutiei notiunii de constitutie[31]. Pentru Montesqueiu[32], semnificatia termenului de "constitutie" cuprinde atat acceptiunile traditionale, de lege adoptata de regii franci[33], sau de "guvernamant al unuia ori al mai multora" in sensul teoriei clasice a formelor de guvernamant[34], dar si intr-un sens nou, de criteriu pentru adaptarea necesara a legilor la conditiile si imprejurarile speciale ale unui anumit popor sau dintr-o anumita tara[35]. Un alt pasaj evidentiaza interconditionarea dintre constitutie si libertatea politica: "Pour qu,on ne puisse abuser du pouvoir, il faut que par la disposition des choses, le pouvoir arrête le pouvoir. Une constitution peut être telle, que personne ne serra contraint de faire les choses auxquelles la loi ne l'oblige pas, et à ne point faire celles que la loi lui permet"[36]. Montesquieu utilizeaza si formula "choquer la constitution"[37]; sensul expresiei nu este cel de insubordonare fata de o norma superioara, ci cel de inadecvare fata de principiile sau natura unei anumite forme de guvernamant ("constitutie" in sens clasic: monarhie, aristocratie sau republica)[38]. Raportul dintre constitutie si lege nu este un raport juridic al ierarhiei de norme, ci, dimpotriva, un raport politic dintre mijloace si obiective, un raport de adecvare intre dreptul public si privat si telos-ul politic[39]. Dupa cum subliniaza Olivier Beaud, Montesqueiu "prefera constitutiilor scrise acea totalitate organica si istorica pe care el o numeste ,constitutie'. Aceasta este modalitatea sa de a face libertatea efectiva. Singularitatea pozitiei sale in materie de teorie constitutionala consta prin urmare in aceea ca se situeaza la jumatatea drumului intre doua conceptii dominante: el inclina de partea curentului constitutionalist prin sustinerea si ilustrarea <<artei separarii>>, dar adopta o conceptie asupra constitutiei care il apropie de partizanii traditiei grecesti si ai conceptiei institutionale"[40].

Termenul de constitutie capata autonomie conceptuala, evidentiindu-se ca notiune de sine statatoare in opera lui Emmerich de Vattel. In opinia sa, "[r]egula fundamentala care determina maniera in care trebuie exercitata autoritatea publica este ceea ce formeaza constitutia statului. In ea se vede forma sub care natiunea actioneaza in calitate de corp politic, cum si prin cine trebuie guvernat poporul [si] care sunt drepturile si obligatiile celor care guverneaza natiunea. Aceasta constitutie nu este in fond altceva decat stabilirea ordinii in cadrul careia o natiune isi propune sa lucreze in comun pentru a obtine avantajele in vederea carora a fost stabilita societatea politica."[41] Cuprinsa intr-o lucrare ce-si propune si urmareste consecvent prezentarea sistematica a dreptului international european, aceasta definitie are un impact profund in epoca, cu atat mai mult cu cat opera juristului elvetian a influentat considerabil practica politica si diplomatica din secolul urmator publicarii sale. Noutatea abordarii lui Vattel mai consta si in afirmarea suprematiei natiunii, instanta politica suprema, singura abilitata sa adopte "constitutia"[42]. "Este asadar evident ca Natiunea este pe deplin indreptatita sa formeze ea insasi Constitutia sa, sa o mentina, sa o perfectioneze, sa reglementeze dupa voia sa tot ceea ce priveste guvernamantul, fara ca vreo persoana sa poata, in mod just, sa o impiedice. Guvernamantul nu este instituit decat pentru natiune"[43]. Semnificatia acestei evidentieri a natiunii consta in aceea ca se elimina suportul constructiilor teoretice contractualiste[44] care legitimai puterea de stat a epocii.

Pana la finele secolului XVIII, notiunea de constitutie avea asadar mai degraba valente descriptive decat normative. Ea viza domeniul realitatii politice, juridice si sociale si nicidecum pe cel al proiectelor de viitor; din conceptul de constitutie se deducea cum este alcatuit statul si nu cum ar trebui sa fie transformate legile in vigoare. "Constitutionalismul" [45] implica ordinea si o anumita masura de limitare a puterii, de mentinere a libertatii, dar nu reprezenta un standard absolut si abstract pentru evaluarea si judecarea institutiilor existente. Disputele politice implicau uneori si invocarea "constitutiei" statului, ca in cazul razboiului civil din Anglia (1642-1649) sau al detronarii regelui englez Iacob al II-lea (1688). Adversarii se acuzau reciproc de incalcare a "constitutiei" si a "legilor fundamentale"; sensul acestor recriminari viza traditiile instituite si confirmate in timp, drepturile, libertatile si prerogativele garantate de vechile institutii, iar perdantul era condamnat nu pentru refuzul de a recunoaste si aplica anumite standarde politice si juridice generale si abstracte, ci pentru atitudinea sa (reala sau imaginara) ostila fata de reguli existente, solid ancorate in traditie.

Un factor de o deosebita importanta care a influentat considerabil rolul si functiile conceptului de constitutie il reprezinta procesul de codificare[46]. Vizand in principal - dar nu exclusiv - domeniul dreptului privat, codificarea impune in mod inevitabil ordonarea si sistematizarea materialului normativ, formularea explicita, clara si univoca a regulilor de drept, eliminarea contradictiilor si a pasajelor obscure, reconsiderarea institutiilor existente si - nu in ultimul rand - precizarea cu claritate a instantei abilitate cu emiterea actului de codificare. Unul din oponentii acestui proces, Friedrich Carl von Savigny, intr-o renumita lucrare ce respingea ideea codificarii dreptului privat german[47], afirma: "[i]n aceasta epoca [mijlocul secolului XVIII], in intreaga Europa s-a manifestat o tendinta nechibzuita spre livresc. S-au pierdut intelegerea si sensibilitatea fata de maretia si specificul altor timpuri, ca si pentru evolutia naturala a popoarelor si a constitutiilor, adica pentru tot ceea ce face istoria utila si fructuoasa; in locul acestora a aparut o speranta fara limite in privinta epocii prezente, care a fost creditata cu nimic mai putin decat misiunea de a reprezenta intruchiparea perfectiunii. [] Se cereau noi coduri de legi, care prin exhaustivitatea lor urmau sa confere justitiei o precizie mecanica, prin aceea ca judecatorul, privat de orice [putere de] judecata proprie, urma sa fie limitat la simpla aplicare literala a legii; totodata ele trebuiau sa ignore toate particularitatile istorice, prin puritatea caracterului lor abstract avand utilitate pentru toate epocile si in privinta tuturor popoarelor"[48].

Fireste, constitutia moderna nu a fost privita ca un "cod al dreptului public"; nu exista pretentie de exhaustivitate in privinta reglementarii constitutionale. Pe de alta parte, dreptul public nu putea fi sustras curentului general al epocii, care se manifesta in directia reglementarii prin norme clare si abstracte, formulate in scris, a institutiilor existente.

Dimensiunea juridica a conceptului de constitutie este accentuata in mod energic, el dobandeste valente normative, fiind totodata ideologizat[49]. "Constitutia" nu mai reprezinta ansamblul de reguli scrise si nescrise, cristalizat in timp si legitimat prin traditie si care defineste fizionomia politica si juridica a unei formatiuni statale, ci devine o norma abstracta, formulata in scris in conformitate cu legile ratiunii, fiind adoptata de reprezentanta nationala. Nu numai actele si actiunile factorilor politici sunt judecate dupa criteriul "constitutiei" (ceea ce insemna, pana in secolul XVIII, verificarea conformitatii cu traditia si cu "vechile libertati"), ci chiar legile, institutiile si traditiile existente sunt apreciate in functie de exigentele unor principii abstracte incorporate in "constitutie", aparand ca lipsite de legitimitate si de forta obligatorie in cazul in care nu satisfac aceste exigente.

Daca unul sau altul din elementele conceptului modern de constitutie pot fi regasite intr-o epoca anterioara, iar uneori chiar in antichitate, factorul de noutate il reprezinta rolul proeminent, rezonanta deosebita si asteptarile fara precedent ale contemporanilor din partea unui asemenea document politic si juridic. In opinia unui important autor german[50], din perspectiva filosofiei statului si a istoriei ideilor, se pot decela patru aspecte ale notiunii moderne de constitutie.

Este vorba in primul rand, pe langa ideea codificarii, mentionata mai sus, de principiul statului de drept, a carui genealogie spirituala urca pana la vechea idee europeana a intemeierii contractuale a societatii precum si la reprezentarea crestina a rolului personalitatii umane. Factorii decisivi sunt insa aici elementele de gandire revolutionara ale filosofiei sociale a iluminismului, printre se cuvin mentionati principiul libertatii individuale si conceptul rationalist al unei constructii statale de factura tehnica, pe baza unui "plan de constructie unitar"[51]. Ilustrativa in acest sens este formularea lui Emmerich de Vattel, conform caruia, constitutia reprezinta "planul natiunii in nazuinta sa catre fericire".[52] Determinarea stricta si precisa a raporturilor dintre stat si cetatean, astfel incat acestuia din urma sa-i fie rezervata o considerabila sfera a libertatii individuale este insa posibila doar in conditiile existentei unei reglementari de ansamblu, coerente si sistematice a raporturilor private. Acest raport de dependenta a fost remarcat cu peste un secol si jumatate in urma de catre Tocqueville[53] si a fost subliniat cu insistenta in dezbaterile ocazionate de adoptarea Codului civil german. In opinia marelui jurist german Rudolf Sohm, "in dreptul privat rezida Magna Carta a libertatii noastre publice. In mult mai mare masura decat in Constitutia statului, ceea ce numim libertate se bazeaza pe dreptul civil"[54].

Cel de-al doilea aspect al conceptului modern de constitutie inglobeaza triada lui Locke "life-liberty-estate", reprezentarea si separatia puterilor[55]. Intr-un cunoscut pasaj din "Al doilea tratat despre carmuire" Locke afirma ca omul se naste cu o indreptatire la o libertate desavarsita, si cu "dreptul de a se bucura fara ingradire de drepturile si privilegiile legii naturale, in mod egal cu oricare om sau numar de oameni din lume", avand "prin natura nu numai puterea de a-si conserva proprietatea (property), adica viata, libertatea si averea [life, liberty and estate], impotriva vatamarilor si incercarilor altor oameni, ci si puterea de a judeca si pedepsi incalcarile acestei legi de catre altii"[56]. Istoria ideii de separatie a puterilor precum si a celei reprezentare constituie un capitol in sine; tratarea fie si sumara a evolutiei acestor principii ar depasi cu mult limitele demersului nostru[57].

Un al treilea aspect specific conceptului modern de constitutie rezida in noua ierarhie a surselor dreptului. Pozitivand principii ale dreptului rational, constitutia concureaza, pe planul pretentiei de durata, cu lex aeterna, ramanand totodata modificabila ca reglementare pozitiva a ordinii dominatiei politice, in privinta dispozitiilor sale organizatorice, subordonate finalitatii sale, axate pe drepturile individului[58]. Dobandind forma unei legi scrise, constitutia nu-si mai poate justifica obligativitatea pe rationalitatea continutului sau sau din contextul unei filosofii sociale; pe de alta parte, datorita caracterului sau fundamental, precum si a imprejurarii ca prin ea este legitimata insasi legea, validitatea constitutiei nu poate dedusa din propriile sale reguli privitoare la legiferare. Solutia acestei dificultati rezida in distinctia facuta de abatele Sieyès intre "putere constituanta" si "puterea constituita"[59]. Pozitivarea dreptului rational are si o alta consecinta, indirecta. Ideea contractualista, frecvent invocata din perspectiva dreptului natural (Suarez, Hobbes, Pufendorf, Wolf sau Rousseau) va mai apare ca legitimare solemna a actului puterii constituante, dar face treptat loc unilateralitatii specifice oricarei legiferari pozitive, emanatie a unei autoritati statale.

Cel din urma aspect, mentionat de Hasso Hofmann, definitoriu pe planul filosofiei statului pentru conceptul de constitutie este cel de "plan de constructie" a edificiului politic. Radacinile acestei idei se regasesc in secolul XVII, in special in Leviathan-ul lui Hobbes, unde comunitatea politica apare si sub forma unui gigantic mecanism. Pufendorf vorbea de "arhitectura politica", iar Sieyès, cu peste un secol mai tarziu, despre "mecanismul societatii". Daca statul era o creatie artificiala, in mod logic trebuia sa existe un plan de constructie; acest rol nu putea reveni decat constitutiei. Ideea ca institutiile politice si juridice pot fi create in scurt timp pe baza unui act de vointa, iar adoptarea unei constitutii scrise, formulata sistematic si rational, va duce la o schimbare dramatica a raporturilor politice in societate a fost larg impartasita in anii Revolutiei franceze; numarul mare de efemere constitutii revolutionare adoptate la intervale scurte de timp in Franta ultimului deceniu al secolului XVIII atesta acest lucru[60].

Format pe baza "fermentilor ideatici" mentionati mai sus, conceptul de constitutie al epocii moderne, caracteristic statului liberal, aflat intr-un proces de treptata democratizare are in vedere patru componente[61]:

- reglementarea instituirea, componenta, competentele si succesiunea organelor supreme in stat;

- garantarea anumitor drepturi ale persoanei, ale individului contra posibilelor ingerinte ale puterii de stat;

- limitarea exercitarii arbitrare a dominatiei, realizata prin impartirea sau separatia functiilor diverselor organe ale statului;

- superioritatea ierarhica fata de legile ordinare, in sensul ca in caz de conflict intre doua norme, norma constitutionala are prioritate.

Unul sau mai multe din aceste elemente pot fi decelate in "legile fundamentale", "conventiile", "instrumentele" sau "capitulatiile" incheiate ori adoptate inainte de sfarsitul secolului XVIII, insa ideea unei legi fundamentale, formulate in scris si care sa intruneasca toate aceste elemente este un rezultat al schimbarilor profunde in gandirea politica si juridica ocazionate de revolutiile franceza si americana.

Pe planul practicii politice, Constitutia din 1780 a statului Massachusets este prima care poate revendica meritul unei distinctii conceptuale intre legiferarea ordinara si legiuirea constituanta, asumandu-si si consecinta unei separari institutionale ce decurge de aici[62]. Actul respectiv cuprinde un catalog al drepturilor fundamentale, urmat de un "Cadru de Guvernare" (Frame of Government), reglementand instituirea si exercitarea puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca, precum si dispozitii speciale privind revizuirea[63]. Formularea cea mai pregnanta, care sintetizeaza lapidar noua conceptie revolutionara asupra constitutiei, stabilind totodata coordonatele esentiale care definesc fizionomia statului de drept de factura liberala din secolul XIX o gasim in frecvent citatul articol XVI al "Declaratiei franceze a Drepturilor Omului si Cetateanului" din 26 august 1789: "Orice societate in care garantia drepturilor omului nu este asigurata si nici separatia puterilor stabilita, nu are Constitutie"[64].

Sub aspect juridic, constitutiile epocii inaugurate prin revolutiile americana si franceza apar ca limitari ale plenitudinii puterii monarhului, sub forma unei conventii (pact) intre puterile constitutive ale statului sau intre mai multe state membre ale unei (con)federatii (pact federal) si, in fine, ca fundament al puterii de dominatie a statului si a organizarii fundamentale a statului[65]. In primul caz, puterea statala este preexistenta constitutiei si reprezentata de monarh. Constitutia reduce sau limiteaza doar anumite prerogative ale acestuia, conferind reprezentantei nationale un drept de participare la deciziile politice si legislative si recunoscand anumite drepturi si libertati fundamentale. Puterile sau competentele nementionate expres in constitutie revin monarhului Desi teoretic el ar fi putut retrage concesiile facute, constitutia fiind emanatia exclusiva a vointei sale (constitutie octroiata), practic insa o asemenea modificare era exclusa. Modificarea legii fundamentale se putea face printr-o simpla lege, dar la adoptarea acesteia trebuiau sa concureze vointele monarhului si a reprezentantei nationale. Constitutia pact este solutia unui compromis vizand gasirea unei solutii pentru constituirea sau mentinerea unei comunitati politice. Deosebirea fata de categoria anterioara nu este atat de mare pe cat pare la prima vedere. Monarhul isi exprima vointa la adoptarea pactului fundamental (ca parte a acordului sau ca sef de stat membru al unei confederatii), iar modificarea sau revizuirea acestuia nu poate avea loc decat prin acord de vointa al tuturor partilor la conventie. Ca si precedentul, acest tip de constitutie lasa in suspensie problema titularului suveranitatii. Cel putin la inceput este neclar cine anume este titularul puterii suverane, sau, intr-o formulare mai tehnica, cine decide in cazurile pentru care textele constitutiei si al legilor nu cuprind nici o dispozitie privind competenta sau atunci cand exista un blocaj decizional intre factorii politici si constitutionali. Cat timp se mentine un anumit consens politic fundamental, problema titularului suveranitatii (monarhul sau parlamentul, confederatia sau statele membre) poate fi omisa sau neglijata. In momentul unei crize profunde, problema se va pune insa cu acuitate, iar cel ce va reusi sa-si impuna decizia devine titular al suveranitatii[66]. In fine, a treia categorie de constitutie, corespunzand cel mai bine conceptiei moderne a constitutionalismului, este cea in care poporul, titular necontestat al puterii constituante "isi da" o constitutie prin care consacra ("constituie") puterile statului, organele si autoritatile acestuia, delimitandu-le competenta. Puterile statului nu au fiinta decat daca si in masura in care au fost mentionate expres in legea fundamentala. Constitutia este sursa ultima a oricarei legitimitati, autoritati si competente. Din perspectiva juridica, statul este "creat", "constituit" sau "facut" prin constitutie.

Importanta constitutiilor revolutionare, precum si a legilor fundamentale adoptate dupa modelul lor sau ca o reactie la acestea (avem in vedere "primul val" de difuzare a constitutiilor[67]) depaseste cu mult aspectul pur juridic de reglementare a raporturilor intre puterile statului si de garantare a unor drepturi si libertati ale individului. Inspirata de principiile ratiunii, consacrand drepturi ale natiunii dar si ale individului, considerate imprescriptibile, sacre si datand din epoci imemoriale, "constitutia" devine obiect de inalta pretuire, daca nu chiar de veneratie. Atitudinea fata de ea este apropiata de cea fata de textele sacre ale unei religii. Reprezentarile iconografice intaresc aceasta idee: Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului apare in numeroasele editii din ultimul deceniu al secolului XVIII intr-o reprezentare alegorica amintind de cele XII table ale romanilor, dar mai ales de tablele legii din Vechiul Testament. "Religia civila"[68] a noii ere politice are ca principal text sacru si, deopotriva, obiect de cult constitutia. Toate sperantele de progres politic si social sunt legate de ea, toate nenorocirile, neimplinirile sau dezamagirile sunt consecinta incalcarii, ignorarii sau pur si simplu inexistentei unui asemenea act fundamental.

Pentru a folosi formularea lui Josef Isensee, constitutia avea rol nu numai de instrument juridic, dar si de "Biblie politica" sau (macar) de catehism popular al religiei civile[69].

Un text ilustrativ pentru ethosul politic al acestei epoci, datand din anul 1913 si apartinand avocatului new-yorkez Henry R. Easterbrook, se remarca prin modul in care devotiunea politica imprumuta formele si termenii celei religioase:

"Constitutia noastra mareata si sfanta, luminata si inviolabila, isi intinde puterea binefacatoare asupra tarii noastre, asupra marilor, fluviilor si codrilor sai, asupra fiului fiecarei mame de la noi, precum insasi mana intinsa de Dumnezeu insusi [] la crearea primului guvernamant constitutional infiintat vreodata, poporul Statelor Unite a creat si un corp judecatoresc [] poporul a instituit si o Curte Suprema - puterea cea mai rationala, mai luminata, mai inteleapta, mai iubitoare de adevar si mai impersonala - puterea cea mai deschisa, mai onesta, mai constiincioasa si mai incoruptibila - o putere care in istoria lumii sta singura si fara egal [] O, tu constitutie minunata! Pergament magic! Cuvant al prefacerii si devenirii! Creator, invatator si pazitor al umanitatii! Columbia, tu ai strans la pieptul tau nepartinitor popoarele lumii si le-ai numit egale [] As lupta pentru fiecare rand din Constitutie, asa cum as lupta si pentru fiecare stea din drapel."[70]

Dupa cum am vazut, inca din primele decenii ale secolului XIX, conceptul de constitutie reprezinta o piesa de baza in arsenalul politico-ideologic si in discursul public al stangii liberale, mai precis al categoriilor sociale legate de profesiile liberale si de activitatile comerciale sau intelectuale; aceste clase sunt reprezentate cu preponderenta in adunarile legiuitoare si vad in doctrina suveranitatii nationale si in constitutionalism instrumentele cele mai adecvate pentru a-si afirma si consolida pe plan politic pozitiile detinute pe plan economic si social. Ca clase care se disting (doar) prin "avere si educatie", ele se opun structurilor statului monarhic centralizat, sprijinite de armata, corpul functionarilor publici, clerul inalt si marii proprietari funciari. Treptat, notiunea de constitutie va fi invocata - ca si ideea contractului social - de catre adeptii unor orientari etatiste sau conservatoare, categorie in care pot fi incadrati autori foarte diferiti, precum Hegel, Carl Ludwig von Haller sau Friedrich Julius Stahl[71].

Pentru Hegel, constitutia nu poate fi opera unui act decizional al unei adunari reprezentative, oranduirea politica a unui popor depinzand de maturitatea constiintei de sine: "[c]aci o constitutie nu este doar ceva faurit: ea iese din munca secolelor, este Ideea si constiinta rationalului, in masura in care aceasta s-a dezvoltat intr-un popor. Prin urmare, nici o constitutie nu este facuta doar de subiecti anumiti. [] Poporul trebuie sa aiba fata de constitutia lui sentimentul dreptului sau si al starii sale de fapt, altfel ea poate exista, e drept, in chip exterior, dar nu are nici o semnificatie si nici o valoare[72]".

In doctrina secolului XIX vor apare apoi distinctiile dintre constitutia in sens material si constitutia in sens formal precum si intre constitutia "reala" si cea "formala". Cea din urma este inerenta unei pozitii critice fata de sistemul existent, implicand o negare, daca nu a valorilor fundamentale ale constitutiei in vigoare, atunci macar a eficientei sau seriozitatii aplicarii normelor sale. Venind pe o filiera care ii include pe Saint-Simon si pe Ferdinand Lassalle, aceasta atitudine este caracteristica pentru gandirea socialista. Engels sustinea in acest sens: "nu ma refer la constitutia engleza asa cum se prezinta in Comentariile lui Blackstone sau in fanteziile ["Hirngespinste"] lui de Lolme sau in lungul sir de statute constitutionale de la 'Magna Carta' si pana la Reform Bill, ci asa cum este ea in realitate"[73]. Relevante erau pentru el raporturile economice, si in primul rand cele de proprietate.

Critica la adresa "constitutiei juridice" va creste in amploare spre sfarsitul secolului XIX. Limitarea abuzurilor autoritatii si controlul asupra acesteia prin separatia puterilor, democratie parlamentara si garantarea drepturilor fundamentale (in special a libertatii de constiinta si de exprimare, a libertatii de asociere si a intrunirilor, precum si a proprietatii) vor apare ca insuficiente sau chiar irelevante unei noi clase sociale care nu se distinge mai prin "avere si educatie" si a carei inferioritate economica se converteste inevitabil in inferioritate politica. Integrarea politica a acestei clase se face doar cu pretul consacrarii constitutionale a unor revendicari ale acesteia sau formulate in numele ei. Pe masura ce partidele socialiste isi castiga un loc pe arena confruntarilor politice, constitutia va dobandi o noua dimensiune: cea de compromis intre clase. Politicieni de orientari politice, ideologice si filosofice diferite gasesc o formula prin care, pastrand o parte din structurile, institutiile si garantiile constitutiei de sorginte liberala, consacra anumite reguli si institutii de inspiratie socialista (dreptul la munca, la greva, la asigurari sociale, posibilitatea "socializarii", "etatizarii" sau a "nationalizarii" anumitor intreprinderi, ramuri de productie sau categorii de bunuri). Este incert daca profilul politic al statului va fi liberal (sau "burghez") sau socialist, insa ambele posibilitati sunt deschise iar decizia in aceasta privinta ramane in suspensie. Un exemplu de compromis politic intre tendinte politice si ideologice in buna masura divergente il reprezinta Constitutia Germaniei din 11 august 1919 ("Constitutia de la Weimar)[74].

Intr-o importanta lucrare consacrata teoriei constitutiei[75], Carl Schmitt distinge patru concepte de constitutie.

Primul dintre acestea este conceptul absolut de constitutie[76]. Constitutia apare ca stare de ansamblu a unitatii si a ordinii concrete sau ca forma a statului ("forma a formelor"). In aceasta acceptiune, conceptul de constitutie este ancorat in ontologic; statul nu este o constitutie "conform careia" ia nastere si functioneaza o vointa statala ci este o constitutie, o stare existenta. Constitutia mai poate sa apara ca principiu al constituirii unitatii politice, o forma speciala de dominatie; in aceasta acceptiune oricare stat are o constitutie. O a treia acceptiune a acestui concept vizeaza principiul evolutiei dinamice a unitatii politice, procesul de creare si aparitie permanent reinnoita a unitatii respective pe baza unei forte si energii aflate la baza acesteia sau operand la nivelul acestei baze[77]. Avem pana aici variante reformulate ale ideii de constitutie in sens material. In varianta normativa a conceptului absolut de constitutie, aceasta poate insemna o reglementare cu caracter de lege fundamentala, un sistem unitar si coerent de norme supreme si ultime (constitutia = norma a normelor).

Conceptul relativ al constitutiei[78] are in vedere legea constitutionala, pe care Schmitt o deosebeste fata de constitutie. Cea din urma este un tot unitar, pe cand cea dintai admite existenta unei multitudini de acte legislative, definite pe baza unor anumite criterii exterioare, formale. Orice distinctie sub aspect material se pierde in urma disolutiei constitutiei unitare intr-o multitudine de legi constitutionale individuale, formal egale. Acest punct de vedere formal, ingloband criteriile formei scrise al procedurii de adoptare si al dificultatii modificarii (revizuire), egalizeaza fara distinctie tot ceea ce sta scris intr-o "constitutie". In opinia autorului german, acest concept este cel mai problematic, oferind cel mai putin in demersul clarificarii conceptuale a constitutiei.

Conceptul pozitiv de constitutie[79] vizeaza constitutia ca decizie de ansamblu asupra modului de existenta si a formei unitatii politice. Constitutia in sens pozitiv se naste ca act al puterii constituante, si nu in urma adoptarii unor legi constitutionale sau de revizuire a lor. Ea este legata de anumite decizii fundamentale ale constituantului, a caror esenta nu este continuta intr-o lege sau intr-o norma. Mai degraba, norma si legea opereaza abia dupa ce unitatea politica a fost creata prin deciziile fundamentale, si pe baza acestora. Deciziile fundamentale leaga pe legiuitor, chiar si atunci cand adopta o lege de revizuire a constitutiei cu respectarea procedurilor si a majoritatilor prevazute de aceasta. Ulterior, Schmitt va dezvolta o teorie a limitelor imanente ale revizuirii constitutiei[80], care postuleaza inegalitatea fortei juridice a dispozitiilor acesteia; cele privitoare la deciziile fundamentale sunt excluse de la modificarea pe cale de revizuire, modificarea lor - care ar implica o inlaturare a constitutiei - fiind posibila doar pe calea unui act revolutionar al constituantului, reprezentand asadar o problema de ordin politic si nu normativ.

In fine, conceptul ideal de constitutie[81] are in vedere un anumit continut. Fortele politice implicate in lupta pentru dominatie in stat formuleaza anumite revendicari si nu recunosc drept "constitutie" decat actul care recunoaste, consacra sau garanteaza dreptul lor de participare la exercitarea puterii in stat. Burghezia liberala a elaborat un concept ideal al constitutiei pe care l-a opus absolutismului monarhic si l-a identificat pur si simplu cu notiunea de constitutie ca atare. Cea mai elocventa expresie a acestei conceptii o intalnim in articolul XVI (mentionat mai sus) al Declaratiei franceze a drepturilor omului si cetateanului, conform careia o societate lipsita de garantii ale drepturilor si in care nu este stabilita separatia puterilor "nu are constitutie".

Pendant al conceptiei decizioniste schmittiene[82], teoria "integrarii" elaborata de Rudolf Smend pune accentul pe elementul dinamic al formarii si evolutiei comunitatilor politice. Daca pentru Schmitt, statul si constitutia sunt rezultat al unor decizii fundamentale in limitele carora trebuie sa evolueze viata politica si juridica a comunitatii, limite care nu pot fi inlaturate decat printr-un act revolutionar al puterii constituante, pentru Smend statul este produsul unui continuu proces de integrare politica a societatii. Dezbaterile politice, discutiile publice, campaniile electorale, procesul politic in ansamblu, dar si ceremoniile publice, fie ele politice, culturale, religioase sau sportive au (si) rolul de a crea un sentiment de apartenenta la o comunitate, de a face vizibila si perceptibila existenta acesteia si de a reinnoi in permanenta legaturile politice, culturale sau sociale dintre membrii acesteia. Constitutia "este ordinea juridica a statului, mai precis a vietii, in care statul isi are realitatea vitala (Lebenswirklichkeit), si anume procesul de integrare. Sensul acestui proces este producerea mereu reinnoita a totalitatii vitale (Lebenstotalität) a statului, iar constitutia reprezinta normarea prin lege a unor aspecte particulare ale acestui proces"[83]. Interpretarea constitutiei - spre deosebire de legarea stricta fata de text si de metodologia juridica a interpretarii legii - este mai libera fata de aceste elemente si orientata spre succesul efortului de integrare. "Daca si cum survine succesul [] in privinta integrarii pacificatoare depinde de concurenta tuturor fortelor vitale ale poporului in intregul sau. Acest succes impus ca sarcina poate fi realizat pe mai multe cai ale fluxului vietii politice, nu toate tocmai constitutionale: atunci succesul misiunii integrarii impuse prin legitatea axiologica a spiritului si prin articolele constitutiei ar corespunde mai bine si spiritului acesteia, in ciuda anumitor derogari [de la litera sa] decat o viata constitutionala mai fidela paragrafelor dar lipsita de succes"[84].

Impreuna cu social-democratul Hermann Heller[85], Carl Schmitt si Rudolf Smend au intocmit, de pe pozitii ideologice si politice foarte diferite, diagnostic lucid al slabiciunilor Constitutiei de la Weimar, evidentiind totodata si punctele vulnerabile ale sistemului constitutional al democratiei parlamentare in general[86]. Un element comun al demersurilor critice la adresa constitutionalismului clasic, de sorginte liberala, consta in opunerea "constitutiei sociale" sau "reale" constitutiei "pur juridice" si "formale" a liberalismului. Statul nu mai poate fi redus la functia de a mentine ordinea juridica existenta si drepturile fundamentale ale indivizilor iar rolul constitutiei nu mai este epuizat prin limitarea, separarea si organizarea puterilor statului si garantarea drepturilor individului in raport cu acesta. Teoria statului si constitutiei va lua treptat in consideratie noi functii ale acestuia, cu privire la asigurarea conditiilor tehnice si organizatorice vitale ale existentei societatii (aprovizionarea cu energie, electricitate, gaz), infrastructura, sistemele de asistenta sociala, sanitara si de invatamant. Chiar si functii traditionale ale statului (precum garantarea pacii si ordinii interne) reclama solutii care nu sunt intotdeauna compatibile cu cele ale doctrinei liberale clasice.

Prabusirea Republicii de la Weimar si reculul inregistrat de democratiile parlamentare in deceniul premergator primului razboi mondial nu pot fi puse, nici macar in parte, pe seama criticilor uneori virulente adresate sistemului constitutional al epocii. Ororile sistemelor totalitare - in special in Germania, unde stabilirea dominatiei national-socialiste si reinnoirea "populara" a dreptului au avut loc rapid[87] pe un teren in care anterior functionau institutiile statului de drept - au facut ca ulterior sa fie regretate starile de lucruri pana atunci atat de vehement criticate. Sfarsitul regimurilor totalitare a impus revenirea la canoanele clasice ale democratiei parlamentare si la "constitutia juridica", insa cu anumite corectii in privinta formalismului acesteia din urma.

Constitutia nu apare numai ca fundament al puterii de dominatie si a organizarii societatii, ci si ca ordine juridica vitala si fundament axiologic la comunitatii politice[88]. Pentru ca legea fundamentala sa nu opereze ca un cadru neutru de manifestare si afirmare a tuturor tendintelor politice si ideologice, inclusiv a celor anticonstitutionale, si pentru ca rolul ei pacificator in privinta disputelor politice sa nu se reduca la cel al unui provizoriu compromis de clasa, este necesar sa existe un consens asupra unor valori civice esentiale referitoare la modul si forma convietuirii politice. Aceasta include acordul asupra a ceea ce este sustras dezbaterii politice si deciziei prin vot. Este vorba in primul rand demnitatea umana si de continutul esential al drepturilor si libertatilor fundamentale. Sub aspect tehnic, aceste solutii pot fi consacrate formal prin textul constitutiei, stabilind caracterul nerevizuibil al anumitor dispozitii ale acesteia[89]. Un alt corolar al viziunii axiologice asupra constitutiei il reprezinta fenomenul de constitutionalizare a dreptului. Scara de valori (a carei configuratie concreta este insa de multe ori neclara) devine criteriu in functie de care sunt judecate si reevaluate institutii ale dreptului civil, al familiei, penal sau administrativ.

Daca necesitatea existentei unui consens fundamental asupra unor valori politice esentiale este evidenta, "importul" axiologiei in domeniul dreptului constitutional nu este lipsit de aspecte discutabile. Valorile - etice, politice, economice, sociale, culturale - sunt percepute si apreciate diferit de la caz la caz. Fiecare categorie socio-politica si fiecare epoca isi are propria grila si ierarhie de valori; acestea pot foarte bine sa coincida in multe privinte, dar mereu vor fi ordini si prioritati diferite in apararea lor. Factorii de decizie (guvernanti, parlamentari, judecatori) sunt si vor fi tentati frecvent sa considere propriile lor judecati de valoare drept determinari obiective ale sensului textului constitutional. Libertatile fundamentale clasice risca in mai masura sa fie afectate atunci cand in locul solutiei liberale clasice de delimitare a sferei libertatii individuale de competenta, in principiu limitata, a statului, autoritatile acestuia incep sa aprecieze modul de exercitare a unei libertati in raport de valorile pe care se cred indreptatite sau chiar obligate sa le promoveze. Problema rezida in aceea ca nu exista un criteriu obiectiv, verificabil rational, prin care valori diferite si de multe ori concurente sa poata fi comparate si "cantarite", stabilindu-se o ordine de prioritate a acestora[90], in functie de anumite categorii de situatii de fapt. Dupa cum subliniaza Ernst Wolfgang Böckenförde, la o examinare atenta, "valorile" nu constituie altceva decat desemnarea unui consens postulat sau deja existent. Sub aspect juridic, acceptiunea constitutiei de fundament axiologic si ordine axiologica nu confera sperata legitimare fundamentala si pregateste calea mai degraba intruziunii diverselor reprezentari si postulate privind consensul si aplicarea constitutiei. Prin aceasta, continutul normativ al legii fundamentale este subordonat curentelor ideologice ale momentului[91].

Examinarea evolutiei conceptului de constitutie, ca si a oricarui concept politico-juridic important, evidentiaza modul in care acesta a fost construit, interpretat si instrumentalizat diferit in functie de anumite interese si revendicari politice precum si de contextul cultural si politic al epocii. De multe ori, un anumit concept al constitutiei reprezinta un raspuns fata dat unei crize politice grave din trecut (de exemplu conceptul constitutiei fundamentat axiologic al comunitatii politice), in masura in care criza este perceputa ca fiind declansata sau facilitata de slabiciuni imanente conceptiei politice si juridice traditionale. Reputatia, gloria sau discreditul notiunii de constitutie au depins si depind in mare masura de pozitia si rolul statului in societatea umana, mai exact de masura in care comunitatea politica numita stat reuseste sa se impuna ca sursa legitima si suprema a dreptului, ca principal decident in privinta binelui comun; cu alte cuvinte, soarta constitutiei este legata de statul suveran. Rolul proeminent al constitutiei si misiunea sa esentiala consta tocmai in a limita, a temera si controla forta covarsitoare a "Leviathan-ului", garantand individului o sfera de libertate din care ingerinta puterii statale sa fie in principiu exclusa. Asadar, desi etatismul si constitutionalismul par, si sunt, in buna masura antinomice, relativizarea sau diminuarea rolului statului va duce inevitabil la golirea de continut si la slabirea rezonantei notiunii de constitutie: la urma urmei "imblanzirea" unei "fiare" aproape inofensive, concurata de actori redutabili precum societatile transnationale, organizatiile internationale si supranationale sau organizatii neguvernamentale, nici pe departe comparabila cu teribilul Leviathan, nu este o intreprindere prea temerara si glorioasa, iar actul prin care are loc aceasta "imblanzire" nu merita sa fie plasat neaparat pe pozitia de principal obiect de adoratie a religiei civile.

Desi rolul constitutiei in constiinta politica a comunitatii este mult mai putin pregnant in prezent fata de secolul XIX, el este departe de a fi epuizat. Constituirea si evolutia comunitatii suprastatale a Uniunii Europene si, mai ales elaborarea proiectului de Tratat privind Constitutia europeana, reprezinta factori ce impun reconsiderarea functiei politice a constitutiei. O constitutie europeana poate deveni factor de integrare politica a statelor si popoarelor europene in Uniune[92] si poate conferi acestei comunitati gradul necesar de omogenitate in vederea consolidarii Uniunii ca actor politic stabil, viabil si capabil de actiuni politice coerente si de amploare.

In conditiile absentei elementelor de omogenitate intalnite in cazul comunitatilor statale (limba, cultura, religie, etnie sau trecut si experiente istorice comune) Constitutia Europei poate opera, in principiu, ca factor de integrare politica a statelor si popoarelor europene. In acest caz ea va imprumuta (sau confisca) in buna masura ceva din prestigiul si "aura de respectabilitate" a conceptului liberal clasic de constitutie, cristalizat in secolele XVIII si XIX, si aceasta pentru un proiect politic, nu numai total diferit fata de cel propriu acestui concept - crearea si dezvoltarea statului modern -, dar care in buna masura este antinomic fata de acesta. Aceasta "frauda semantica" nu trebuie insa sa ne ingrijoreze; la randul sau statul modern, pentru a realiza integrarea politica a comunitatilor premoderne a utilizat sistematic mitul natiunii, pentru a da un continut concret si palpabil ideii de comunitate statala, pe care constitutia avea sa o (re)structureze pe baza unor principii rationale si abstracte.