BUNA GUVERNARE, DREPTURILE OMULUI SI FORTELE ARMATE

BUNA GUVERNARE, DREPTURILE OMULUI SI FORTELE ARMATE

Limbajul politico-juridic al ultimilor ani s-a imbogatit cu o noua expresie si anume aceea a "bunei guvernari" cunoscuta uneori si ca un nou drept al omului, acela de a fi "bine administrati", ambele expresii facand referire la necesitatea "managementului eficient" al problemelor sociale. De fapt, idealul "bunei oranduiri" a societatii este tot atat de vechi ca si statele ca forme de organizare a comunitatilor umane, fiind strans legat de una din principalele functii ale aparatului statal si anume aceea de a elabora regulile juridice necesare bunei functionari a organismului social prin aplicarea dreptului. Ca politica si dreptul reprezinta fenomene ale vietii sociale e un adevar ce nu mai trebuie demonstrat: sunt insa necesare explicatii asupra faptului ca notiunea de "buna guvernare" a aparut mai intai in politica, ca ea s-a manifestat multa vreme ca o valoare morala, ca in statele moderne a obtinut si valente juridice si ca, abia de curand obligatiei autoritatilor si institutiilor publice de a conduce treburile publice conform valorilor impuse de poporul suveran i s-a adaugat si dreptul acestuia la o buna administrare a intereselor generale ale comunitatii.

Inca de la aparitia primelor state s-a pus problema practica de a asigura buna administrare a intereselor publice si apararea acestora prin drept. Spre exemplu, in preambulul codului sau, Hammurapi arata ca a fost chemat de zei ca sa dea "in tara putere dreptatii, ca sa nimicesc pe cel rau si viclean, ca cel puternic sa nu asupreasca pe cel slab" si atunci "am facut eu insumi dreptul si dreptatea in limba tarii, facandu-i pe oameni sa se bucure"[1]; corespondenta tinuta de el cu subordonatii sai ni-l dezvaluie nu numai ca bun ostas si mare cuceritor dar si ca un destoinic administrator, un organizator al provinciilor si al activitatii demnitarilor, care se ocupa nu numai de apararea tarii de pericole externe ci si de economie, ingrijindu-se sa asigure populatiei rezerve de alimente. Prin codul sau, Hammurapi a sanctionat actele care reprezentau un comportament primejdios pentru securitatea statului babilonian si a conducerii sale autoritare, precum rascoala impotriva oranduirii de stat, adapostirea rasculatilor si nedenuntarea acestora, nesupunerea la ordinele de mobilizare, jaful.[2] Fara a fi o referire directa la buna guvernare, Vechiul Testament cere implicit sa se faca dreptate orfanului si vaduvei si sa fie iubiti strainii, dandu-li-se hrana si imbracaminte.[3] La fel, Legile lui Manu (considerat primul om in traditia hinduista) contine invataturi pentru o buna guvernare dar si avertismente impotriva proastei guvernari.[4]

Cum s-a ocupat de toate fenomenele naturale si sociale, filozofia clasica greceasca a generat si reflectii asupra bunei oranduiri a conducerii treburilor cetatii. Platon a scris pagini intregi despre aceasta problema, considerand buna guvernare ca fiind "culmea virtutii politice" in cadrul careia se imbina armonios, legile cu magistraturile; dupa el, ordinea politica era compusa din institutia magistratilor (numarul, modul de alegere si cel de stabilire a agentilor publici) si din legi (numarul, natura si calitatea regulilor impuse fiecarei magistraturi). Acest drept public virtual al atenienilor nu era privit mecanic caci filozoful antic a observat ca desi infiintarea legilor este un lucru important "a pune intr-un stat bine constituit, in fruntea unor legi bune, niste magistrati inapti, inseamna nu numai ca nu va scoate nici un folos din calitatea legilor sale si ca se va face de rasul lumii, dar inca aceasta alegere rea va fi pentru el izvorul a nenumarate rele si nenorociri"[5]. Iar Pitagora, in stilu-i caracteristic al aforismelor, a spus si urmatoarele: "Poporule! Daca iti doresti o buna randuiala in ce priveste politica, fereste-te de o organizare fara vlaga, o administrare fara putere si de luxul ospetelor" caci aceste trei vicii dau intotdeauna nastere vrajbei in viata civila si au ca urmare imediata naruirea statului.[6] In conceptia lui Pitagora, republicile bine oranduite determina oamenii sa iubeasca libertatea nu din principiu ci pentru foloasele pe care le aduce sub o buna administratie.[7] Aristotel ne arata, de asemenea, ca "e natural ca un guvernamant perfect sa asigure cetatenilor pe care ii guverneaza, in cursul obisnuit al lucrurilor, bucuria fericirii celei mai perfecte pe care o comporta conditia lor"[8]; tot el ne vorbeste, ca si ceilalti filozofi greci, de altfel, de faptul ca guvernarea buna se refera la toate puterile statului dar si ca incalcarea virtutilor acestora conduce la guvernaminte corupte.[9]

Romanii au ramas in istorie pentru abilitatea lor de a administra cel mai mare imperiu cunoscut pana la ei dar si pentru spiritul juridic pe care se baza administratia romana, stiut fiind ca juristconsultii romani defineau dreptul ca fiind arta binelui si echitatii; de altfel, dreptul public, de care apartine ideea bunei guvernari, s-a desprins de dreptul privat mai ales prin sistematizarile propuse de juristconsultii romani. Atat administratia cat si dreptul roman s-au continuat in mostenire bizantina, in cadrul careia s-a aplicat principiul ca puterea imperiala se cuvine "sa fie biruitoare nu numai prin arme dar si inarmata cu legi, pentru ca, atat la vreme de razboi cat si de pace sa poata fi bine calauzita, iar Imparatul sa biruiasca nu numai in luptele cu dusmanii, ci (pasind) pe caile cele legiuite sa inlature nedreptatile celor ce invinuiesc pe altii pe nedrept, devenind astfel atat cel mai devotat sustinator al dreptului, cat si biruitorul vrasmasilor infranti"[10]. De fapt, atat in conceptia romana cat si in cea iustiniana care i-a urmat vreme de secole, pana in zilele noastre, buna guvernare era si o problema de drept privat deoarece statului ii revenea datoria de a-l aplica intre particulari.

Ideile despre buna guvernare ale culturii clasice grecesti si ale dreptului roman au supravietuit in Europa Evului Mediu. Dupa marile migratii ale celei de-a doua jumatate a mileniului intai si dupa depasirea slabiciunilor primelor state medievale, ele au fost recuperate ca sprijin in realizarea monarhiilor centralizate. Asa s-a ajuns, spre exemplu, ca in anul 1357 sa fie adoptata in Franta o Mare ordonanta cu 61 de articole, o adevarata Magna Carta a Starii a Treia in care se prezinta un ideal al "Guvernarii Bune"[11]; in realitate, incercand sa aduca ordine si decenta in locul dezordinii si abuzurilor, Marea Ordonanta n-a inventat o noua schema de guvernare ci si-a propus sa corecteze neregulile existente pe baza a trei principii politice fundamentale, acela ca monarhia nu putea pune nici un bir care nu era votat de stari, ca starile generale aveau dreptul sa se adune periodic dupa vointa lor si ca ele vor alege Marele Consiliu al celor 36, doisprezece din fiecare stare pentru a sfatui coroana. Idealul antic al bunei guvernari a fost recuperat de Renastere si dezvoltat in scrierile iluministilor. Publicata in 1516, "Utopia" lui Thomas Morus critica faptul ca "principii se gandesc la razboi si la fapte de arme mai degraba decat la mestesugurile binefacatoare ale pacii, si nazuinta lor cea mai mare e mai curand sa cucereasca tari noi, prin mijloace legiuite si nelegiute, decat sa le carmuiasca bine pe cele dobandite"[12]; in aceeasi ordine de idei, "Cetatea Soarelui" de Tommaso Campanella porneste de la principiul ca cea mai buna randuiala a conducerii cetatii ideale se bazeaza pe incredintarea treburilor publice si a proceselor unui principiu suprem asistat de trei principii colaterale care au ca atributii Puterea, Intelepciunea si Iubirea[13]. La polul opus se afla Machiavelli care isi invata "Principele" ca "cei mici nu conteaza" deoarece "cand guvernezi, trebuie, daca e necesar sa accepti si raul", "sa inveti sa nu fii bun"; ca la vremea respectiva buna guvernare era doar un drept al suveranului e demonstrat si de faptul ca "razboiul, institutiile si legile care-l privesc sunt singura preocupare careia principele ar trebui sa-si dedice gandurile si priceperea"[14]. Considerand ca politica lui Machiaveli e un amestec de tiranie si ipocrizie care sfideaza dreptul, justitia si morala, dispretuind armonia naturala a lumii, Jean Bodin in "Cele sase carti ale Republicii" arata ca "deosebirea dintre republica si bandele de hoti si de talhari este in primul rand dreapta carmuire"[15].

Chiar daca in practicile statale ale Europei gasim putine exemple de buna guvernare, teoria acesteia avanseaza rapid in epoca moderna si conduce la revolutia franceza si la declaratia americana de independenta care vor pune de acord dreptul public cu noile realitati ale societatii implementand in practica sociala teoria drepturilor naturale ale omului si pe cea a contractului social. Hugo Grotius arata in opera sa capitala ca buna guvernare nu reprezinta doar o problema de politica nationala ci si una de drept international, puterea suverana avand prerogativa de a lua masuri de aparare a societatii cand aceasta este amenintata de pericole externe; in consecinta el analizeaza atat cauzele nedrepte ale razboiului cat si pe cele indoielnice[16] fundamentand astfel ceea ce la inceputul secolului XXI se va numi "buna guvernare mondiala". La randul sau, John Locke in "Al doilea tratat despre carmuire" precizeaza ca "telul carmuirii este bine omenirii"; el se intreaba, oarecum retoric, ce este cel mai bine pentru omenire, ca "oamenii sa fie mereu expusi vointei fara limite a tiraniei sau conducatorilor sa le fie uneori manifestata opozitia, atunci cand ei fac abuz de puterea lor si o intrebuinteaza pentru distrugerea si nu pentru conservarea proprietatilor oamenilor?" Raspunsul nu e greu de gasit si anume ca atunci cand, intemeiat pe dovezi manifeste, tuturor le vine in minte ca intentiile carmuirii sunt opuse libertatilor lor, iar directia generala si tendinta lucrurilor nu pot decat sa le ofere banuieli ale raului intentionat de carmuitori, vina este a celor care pun lucrurile intr-o asemenea situatie (a guvernarii, n.n) si nu a oamenilor care au simtul creaturilor rationale si nu pot concepe lucrurile altfel decat le gasesc si simt; pe de alta parte, Locke atrage atentia impotriva spiritelor tulburente care doresc schimbarea carmuirii fara motive deoarece "oricine incearca, fie el conducator sau supus, sa incalce prin forta drepturile printului sau ale oamenilor, punand astfel temeiul rasturnarii constitutiei si codului oricarei carmuiri drepte, e vinovat de cea mai mare crima de care e capabil vreun om, trebuind sa raspunda de toate acele varsari de sange, jafuri si pustiiri pe care faramarea in bucati a carmuirii le aduce intr-o tara"[17].

Conceptia engleza a lui Locke din 1689 va fi dezvoltata de alti filozofi insulari, spre exemplu, de David Hume care arata ca miracolul guvernarii celor multi de catre cei putini (miracol pentru ca putem usor descoperi ca FORTA este totdeauna de partea celor condusi) consta in faptul ca guvernantii nu au altceva in sprijinul lor decat OPINIA, opinie care e de doua feluri, cea cu privire la INTERESE (sentimentul avantajului general ce se obtine prin carmuire impreuna cu convingerea ca acea anume guvernare care a fost instituita e la fel de avantajoasa ca oricare alta care ar fi putut fi cu usurinta instaurata) si cea cu privire la ceea ce este DREPT (dreptul la PUTERE care creeaza atasamentul natiunilor fata de carmuirile lor din vechime si dreptul de PROPRIETATE pe care se fundamenteaza sentimentul necesitatii mentinerii justitiei publice)[18]; teoriile engleze asupra guvernarii vor trece repede granitele Angliei pentru a se regasi, spre exemplu, in "Contractul Social" al lui J.J.Rousseau care defineste guvernamantul ca un corp mijlocitor intre supusi si suveran pentru legatura lor reciproca, insarcinat cu executarea legilor si cu mentinerea libertatii, atat a celei civile cat si a celei politice. Cum in viziunea lui Rousseau, suveranul este corpul politic al societatii (denumit de supusi si republica, stat, putere, popor) care contracteaza un act de asociere cu particularii (denumiti cetateni cand participa la autoritatea suverana si supusi cand asculta de legile statului) in beneficiul intregii comunitati, rezulta ca guvernarea sau administratia suprema reprezinta exercitarea legitima a puterii executive prin intermediul principelui si magistratilor, oameni insarcinati cu aceasta administratie. [19] Astfel s-a ajuns sa se inteleaga pentru prima oara in istorie ca buna guvernare nu e numai un drept sau obligatie a conducatorilor societatii ci si un drept al celor guvernati. Aceste idei vor influenta atat constituirea SUA cat si revolutia franceza. Este evident ca la cristalizarea acestei conceptii au contribuit numerosi alti ganditori politici, filozofi si juristi, un exemplu in acest sens fiind Montesquieu care, prin prezentarea necesitatii separatiei puterilor in stat a statuat asupra principiilor bunei guvernari in sensul ca el a concluzionat ca totul ar fi pierdut, atat pentru carmuitori cat si pentru libertatile oamenilor, daca acelasi individ sau acelasi corp de fruntasi, fie ai nobilimii, fie ai poporului ar exercita toate cele trei puteri comunitare, aceea de a face legi, aceea de a duce la indeplinire hotararile obstesti si aceea de a judeca infractiunile si litigiile.[20]

Teoria drepturilor naturale ale omului si cea a contractului social vor fi transpuse in practica prin modalitati revolutionare in cadrul carora a fost necesara utilizarea fortei armate impotriva regimurilor politice care-si vedeau existenta amenintata; dar guvernarea acestor regimuri politice vetuste devenise o piedica in calea progresului social astfel incat se cerea inlocuirea lor cu noi forme de guvernare, mai adaptate noilor realitati si mai capabile sa realizeze idealul drepturilor fiecarui membru al comunitatii. Declaratia de independenta a coloniilor americane fata de Marea Britanie din 1776 a proclamat egalitatea, existenta drepturilor inalienabile vietii, libertatii si urmaririi fericirii pentru toti oamenii, existenta unei guvernari ale carei puteri sa depinda de consimtamantul celor guvernati si chiar dreptul de insurectie al cetatenilor, atunci cand este clar ca administratia abuza in mod continuu de puterile sale;[21] acest document solemn al celor 13 colonii nord-americane a marcat un pas decisiv in formarea SUA, a trebuit sa fie realizat in fapt prin razboiul de independenta ce a urmat si a influentat elaborarea , dupa "Articolele Confederatiei Uniunii perpetue" din 1777, a Constitutiei federale din 1787 in care sunt precizate si principiile unei bune guvernari si anume, "idealul realizarii unei Uniuni mai stranse, asezarii Dreptatii, asigurarii linistii interne, inzestrarii pentru apararea comuna, promovarii Prosperitatii generale si asigurarii Binecuvantarilor Libertatii pentru urmasi".[22] La numai doi ani distanta de Constitutia SUA izbucneste revolutia in Franta care va promulga in 1791 Declaratia drepturilor omului si cetateanului si Constitutia franceza. In preambulul primului document, reprezentantii poporului francez, constituiti in Adunarea Nationala, considera ca "ignoranta, uitarea si incalcarea drepturilor omului sunt singurele cauze ale relelor publice si ale coruptiei guvernantilor", motiv pentru care au decis sa prezinte intr-o declaratie solemna "drepturile naturale, inalienabile si sacre ale omului pentru ca aceasta declaratie sa reaminteasca mereu tuturor membrilor corpului social drepturile si indatoririle lor, pentru ca actele Puterii legislative si ale Puterii executive sa poata fi de fiecare data comparate cu obiectivele oricarei institutii politice si sa fie mai respectate si pentru ca reclamatiile cetatenilor, fondate pe principii simple si incontestabile, sa se refere intotdeauna la mentinerea Constitutiei si a fericirii tuturora"; important pentru buna guvernare este si art.2 al Declaratiei in care se mentioneaza ca scopul oricarei asocieri politice este conservarea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului, acestea fiind libertatea, proprietatea, securitatea si rezistenta la agresiune.[23]

Constitutionalizarea idealului bunei guvernari prin proclamarea juridica a drepturilor omului a avut un impact deosebit asupra intelegerii mecanismului raporturilor dintre stat si societate in sensul ca modul de oranduire sociala nu este o chestiune ce tine de bunul plac al guvernantilor ci o obligatie a acestora rezultata din dreptul comunitatii ca interesele generale sa fie bine administrate de reprezentantii temporari ai puterilor publice; a fost normal, de aceea, ca fortele armate si de ordine publica sa fie pastrate in continuare pentru asigurarea infaptuirii acestui ideal, impotriva celor care ar derapa de la menirea lor constitutionala sau chiar s-ar opune guvernarii democratice. Pentru ca instrumentele de forta militara ale statului sa nu se indeparteze de rolul lor de aparare a intregii societati de eventualele pericole interne sau externe, incepe sa se instituie treptat mecanisme de control politic civil asupra armatei, jandarmeriei, politiei si serviciilor de securitate. De asemenea, incepand cu secolul al XIX, in scopul perfectionarii guvernarii se instituie proceduri de limitare a puterii discretionare a autoritatilor publice prin intermediul statului de drept, idee regasita in operele filozofilor, scriitorilor politici si juristilor tot mai des. La Kant, spre exemplu, statul de drept presupune existenta a trei puteri diferite prin care statul (civitas) isi pastreaza autonomia, adica se constituie si se intretine pe sine, conform legilor libertatii, in unirea lor constand salvarea statului; prin ea nu trebuie sa se inteleaga bunastarea si fericirea cetateanului individual caci aceasta poate, probabil, sa se intalneasca in starea naturala sau intr-o guvernare despotica mai confortabila si mai oportuna ci se intelege situatia care face loc celui mai perfect acord al constitutiei cu principiile juridice, la care ratiunea ne obliga sa aspiram, printr-un imperativ categoric[24]. La randul sau, Hegel arata ca in conduita si in formatia functionarilor se afla punctul unde legile si deciziile guvernamantului ajung in atingere cu indivizii si dobandesc valabilitate in domeniul realului, acesta fiind deci punctul de care atarna multumirea si increderea cetatenilor in guvernamant - precum si realizarea sau slabirea si zadarnicirea intentiilor acestuia, intrucat sensibilitatea si cugetul cetatenilor pun tot atata pret pe modalitatea realizarii cat pun pe continutul lucrului realizat, care deja pentru sine poate constitui o povara.[25]

Notabile sunt si gandurile lui Tocqueville despre trasaturile guvernarii: "Societatile democratice care nu sunt libere pot fi bogate, rafinate, ornate, magnifice chiar, puternice prin greutatea masei lor omogene; poti intalni aici unele calitati private, tati buni de familie, comercianti onesti si proprietari demni de toata stima; in asemenea societati, veti gasi chiar buni crestini, caci patria lor nu este din aceasta lume, iar gloria religiei lor consta tocmai a zamisli asemenea buni crestini in mijlocul celei mai mari coruperi a moravurilor si sub guvernarile cele mai rele: in epoca sa de maxima decadenta, imperiul roman era plin de asemenea buni crestini; indraznesc insa sa afirm ca, in aceste societati nu veti gasi niciodata ilustri cetateni si mai ales un popor ilustru; nu ma feresc chiar sa afirm ca inimile si mintile obisnuite nu vor inceta sa decada atata vreme cat egalitatea si despotismul vor sta laolalta".[26] Ca buna guvernare e mai mult decat legea si ordinea o sesizeaza si Spencer in "Individul impotriva statului"[27]: d"o societate cum era cea romana in care oameni relativ putini detineau puterea politica si erau intr-un anume sens liberi, adevarati despoti marunti, tinand nu numai sclavi si oameni atarnatori de ei, dar pana si pe copii intr-o robie nu mai putin absoluta decat aceea in care isi tinea si vitele, o astfel de societate prin alcatuirea ei launtrica, era cu mult mai inrudita cu o societate subjugata unui despotism de rand, decat cu o societate e cetateni egali politiceste". Concluzia este, pe de o parte, ca se valideaza principiul potrivit caruia guvernarea este o categorie istorica cu o evolutie specifica timpului si spatiului social si, pe de alta parte, ca "fiecare popor are guvernarea pe care o merita", ceea ce nu inseamna totusi ca buna guvernare ar depinde in mod esential de forma de guvernamant, de forma statului ori chiar de regimul politic. Oricum, ideile cu caracter preponderent filozofic, moral si politic asupra guvernarii patrund la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de-al XX-lea si in stiintele juridice dand conotatii specifice conceptului de "buna guvernare".

J.Bentham isi aduce contributia la intelegerea mai profunda a dreptului natural, echitatii naturale, drepturilor omului si a "bunei guvernari" prin intemeierea normei juridice pe utilitate: "Binele public trebuie sa fie preocuparea inseamna legiuitorului; utilitatea generala trebuie sa fie criteriul rationamentului in legislatie. A sti in ce consta binele comunitatii ale carei interese sunt in discutie, iata ce stiinta: a gasi mijloacele de realizare in practica, iata arta".[28] Contributii la explicarea stiintei si artei guvernarii are si Ihering atunci cand afirma ca dreptul si justitia vor prospera intr-o tara nu numai daca judecatorul este continuu pregatit sa-si indeplineasca misiunea sau daca politia vegheaza prin agentii sai; pentru el, esential in lupta pentru drept este si apararea dreptului de catre cel interesat, ca o datorie a acestuia fata de societate caci, toti cei care se bucura de binefacerile dreptului au in acelasi timp si datoria de a calca in picioare capul hidrei care e fara- delegea si bunul plac, oriunde ar indrazni sa iasa la iveala.[29] Intre multi alti doctrinari ai dreptului constitutional, Esmein se preocupa de definirea notiunii de guvernare care pentru el desemneaza in sensul propriu si general exercitarea de catre suveran a autoritatii publice, cu alte cuvinte guvernarea fiind "suveranitate aplicata, care include indeplinirea functiilor statale esentiale, de a garanta si a apara natiunea contra atacurilor din afara, de a mentine ordinea in interior si de a da tuturor justitie"; cu alte cuvinte, buna guvernare se refera nu numai la puterea executiva ci, in sens larg, cuprinde si autoritatea legislativa si pe cea judiciara. Pe de alta parte, potrivit lui Esmein, exista in realitate atat guvernare despotica sau arbitrara cat si guvernare legala (in sensul de legitima) a carei esenta este libertatea politica.[30]

Doctrina guvernarii legale constituie nucleul dreptului constitutional si la Dicey, care apreciaza ca "rule of law" (guvernarea prin drept, domnia legii sau statul de drept) cu semnificatie de suprematie a legii tarii nu e o doctrina noua in secolul al XIX-lea, ea putea fi urmarita pana in Evul Mediu cand exista ideea ca legea, indiferent ca-si are originea divina sau umana, poate sa conduca lumea; la vremea cand Dicey si-a scris opera, suprematia dreptului era clamata de politicieni mai ales in afacerile internationale dar se recunostea ca ea inseamna si modalitatea de asigurare a legii si a ordinii in orice stat civilizat, chiar daca facea abstractie de regimul politic si forma de guvernamant.[31] Mai mult decat simpla subordonare a tuturor deciziilor autoritatilor publice fata de legea fundamentala a tarii, "rule of law" este considerata baza formelor democratice de guvernare in care indivizii se pot adresa tribunalelor cand drepturile lor sunt incalcate deoarece orice putere conferita guvernarii trebuie exercitata in stricta conformitate cu legea care interzice guvernarea arbitrara; puterea autoritatilor publice nu este deci discretionara ci e limitata prin lege, indivizii fiind aparati de aceasta contra abuzurilor administratiei prin controlul exercitat de institutia judiciara asupra dreptului de apreciere al guvernantilor in situatii concrete. Aceasta este si explicatia pe care Kelsen o da statului de drept, deoarece daca am admite ca orice stat este un stat de drept, cuvantul ar deveni un pleonasm; de aceea, expresia stat de drept, in sensul asocierii ei cu buna guvernare trebuie folosita "pentru denumirea unui anumit tip de stat, si anume a celui care corespunde cerintelor democratiei si securitatii juridice".[32] "Stat de drept" este in acest sens specific o ordine de drept relativ centralizata, dupa care jurisdictia si administratia sunt legate prin legi, deci prin norme generale decise de catre un Parlament ales de popor cu sau fara colaborarea unui guvern sau sef de stat aflat in varful guvernului; membrii guvernului raspund de actele lor, instantele sunt independente si anumite libertati ale cetatenilor sunt garantate, mai ales libertatea de credinta si de constiinta si libertatea de exprimare. La fel crede si del Vecchio cand afirma ca "astazi vorbim de statul de drept si afirmam ca statul trebuie sa fie un stat de drept nu in sens kantian de a-si propune ca scop unic dreptul, ci in intelesul ca statul trebuie sa lucreze in temeiul dreptului si in forma dreptului, cuprinzand in sfera sa orice activitate si incurajand binele peste tot, dar in forma dreptului, astfel incat fiecare act al sau sa se intemeieze pe lege, care e manifestarea vointei generale".[33]

Pe acest fundal al doctrinelor juridice, prima jumatate a secolului al XX-lea a avut o evolutie contradictorie si paradoxala. pe de o parte, in anumite state s-au perfectionat continuu practicile de "buna guvernare" in timp ce in altele s-au perpetuat forme de guvernare nedemocratica, fara nici un respect fata de drepturile omului si bunastarea tuturora, astfel incat in perioada interbelica s-a putut ajunge la transformarea unor state in adevarate organizatii criminale in care depravarea guvernarii a condus la incalcarea sistematica a regulilor democratiei, culminand in final cu holocaustul nazist si atrocitatile celui de al doilea razboi mondial. Pe de alta parte, in relatiile internationale, pe langa aspectele pozitive rezultate din intensificarea procesului de organizare a comunitatii internationale si a codificarii normelor de drept international, s-au inmultit si s-au generalizat crizele si conflictele internationale, demonstrand astfel ca la nivel mondial ne aflam inca in "jungla natiunilor" unde nu se punea inca problema "bunei guvernari". Totusi, dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a reusit constituirea Organizatiei Natiunilor Unite ca asociatie a popoarelor lumii hotarate sa izbaveasca generatiile viitoare de flagelul razboiului, sa reafirme credinta in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea persoanei umane, in egalitatea in drepturi a barbatilor si a femeilor precum si a natiunilor mari si mici, sa creeze conditiile necesare mentinerii justitiei si respectarii obligatiilor decurgand din tratate si alte izvoare ale dreptului international, sa promoveze progresul social si conditii mai bune de trai; in aceste scopuri, popoarele Natiunilor Unite au decis sa-si uneasca eforturile pentru infaptuirea unor obiective care prevad sa practice toleranta si sa traiasca in pace unul cu celalalt ca buni vecini, sa-si uneasca fortele pentru mentinerea pacii si securitatii internationale, sa accepte principii si sa instituie metode care sa garanteze ca forta armata nu va fi folosita decat in interesul comun, sa foloseasca institutiile internationale pentru promovarea progresului economic si social al tuturor popoarelor.[34] Am putea spune ca documentul semnat la San Fancisco in 1945 reprezinta contractul social al "bunei guvernari mondiale" care s-a rasfrant decisiv si asupra constituirii administratiilor nationale ale statelor membre. Intr-adevar, prin intermediul Declaratiei Universale a Drepturilor Omului din 1948 si prin Pactele Internationale ale Drepturilor Omului din 1966 s-au validat valori comune ale bunei guvernari in orice stat, plecandu-se de la urmatoarele considerente: recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume; ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie care revolta constiinta omenirii iar faurirea unei lumi in care fiintele umane vor beneficia de libertatea cuvantului si a convingerilor, eliberate de teroare si de mizerie a fost proclamata drept cea mai inalta aspiratie a oamenilor; faptul ca este esential ca drepturile omului sa fie protejate de un sistem de drept pentru ca omul sa nu fie constrans, ca mijloc suprem, ca revolta impotriva tiraniei si a asupririi iar o conceptie comuna a statelor despre drepturile omului si libertatile sale fundamentale e de cea mai mare importanta pentru realizarea deplina a angajamentului ONU de a favoriza progresul social si instaurarea unor conditii mai bune de viata pentru toti.[35]

Trebuie precizat, in primul rand, ca aceasta carta universala a drepturilor omului nu reprezinta, de fapt, decat un ideal comun catre care trebuie sa tinda popoarele si toate natiunile pentru ca toate persoanele si toate organele societatii, avand in vedere permanent valorile proclamate, sa se straduiasca, prin invatatura si educatie, sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure, prin masuri progresive de ordin national si international, recunoasterea lor universala si efectiva atat in cadrul statelor membre insesi cat si in teritoriile aflate sub jurisdictia lor; aceasta prima precizare ne arata ca departe de a fi un castig definitiv al unui moment al istoriei umane, buna guvernare trebuie sa fie un proces indelungat care poate fi invatat si construit efectiv cu rabdare, avand in vedere ca inca la 1850 Tocqueville spusese ca notiunea de guvernare democratica nu poate avea decat semnificatia unei guvernari la care poporul ia parte intr-o mai mare sau mai mica masura. In al doilea rand, observam in acest ideal comun al umanitatii instituit in cadrul ONU ca nu exista o referire expresa la cuvantul "buna guvernare", desi infaptuirea deplina a drepturilor omului nu poate fi realizata decat pe baza principiilor unui regim politic democratic; singura explicatie posibila este aceea furnizata de Ortega y Gasset care crede ca institutia definita intr-o lege sau intr-un convolut de legi e totdeauna, in realitatea sa efectiva si completa, mult mai extinsa decat aceea ce este formal statuat in clauzele promulgarii sale, intemeindu-se pe o portiune de valabilitati sociale pe care legea le considera presupuse sau care, cunoscute fiind, sunt trecute sub tacere.[36] In sfarsit, in al treilea rand, Carta Internationala a Drepturilor Omului nu reprezinta numai valentele unui ideal ci o realitate sociala concreta prin instituirea unui sistem coerent de control al guvernarii statale in ceea ce priveste respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului; trebuie sa mentionam ca in cadrul acestui sistem de control rolul preponderent il au statele suverane si nu cetatenii, incalcarea drepturilor acestora remediindu-se in general prin sesizari statale si anchete internationale ori masuri de constrangere adecvate si nu prin plangeri individuale. Acest mecanism universal va permite si va influenta crearea unor astfel de sisteme de protectie a drepturilor omului la nivel regional, unul din cele mai cunoscute si eficace existand in Europa, ca semn al raspandirii in lume a idealului bunei guvernari.

In conditiile razboiului rece, care punea piedici serioase infaptuirii idealurilor proclamate de Carta Natiunilor Unite si pentru motivul ca buna guvernare nu insemna regasirea paradisului pierdut al umanitatii ci lupta continua in promovarea valorilor democratiei, statului de drept si drepturilor omului, la 17 martie 1948 se adopta de catre cinci state europene Pactul Uniunii Occidentale (UEO) pentru afirmarea credintei lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea persoanei umane ca si in alte principii proclamate de Carta ONU, pentru confirmarea si apararea principiilor democratice ale libertatilor civice si individuale, a traditiilor constitutionale si respectarii legii care formeaza patrimoniul lor comun, pentru a strange in acest spirit legaturile economice, sociale, culturale care le unesc deja, pentru a coopera loial si a-si coordona eforturile in constituirea unei Europe occidentale pe o baza solida pentru reconstructia (dupa razboi, in special a ajutorului oferit de SUA prin planul Marshall, n.n.) economiei europene, pentru a-si acorda asistenta mutuala conform Cartei ONU in vederea asigurarii pacii si securitatii internationale si a impiedica orice politica de agresiune, pentru a lua masurile considerate necesare in caz de reluare a unei politici de agresiune de catre Germania si pentru a se asocia progresiv eforturilor lor alte state inspirate de aceleasi principii si animate de aceleasi hotarari.[37] Desi mai tarziu UEO a fost perceputa ca o organizatie politico-militara a statelor respective, ea isi propunea scopuri mai largi si anume reglementarea colaborarii europene in materie economica, sociala si culturala, obiectiv ce va fi realizat in cadrul Uniunii Europene care va ingloba UEO dupa Tratatul de la Nisa in domeniul Politicii Externe si de Securitate comune (PESC); la nivelul anului 1948, este importanta trasatura militara a UEO care ne arata ca fondatorii Europei Unite nu puteau concepe existenta unei guvernari democratice fara existenta unor forte armate puternice, integrate sistemului bunei guvernari, pentru apararea valorilor proclamate universal si regional. Ca lucrurile trebuie interpretate asa o demonstreaza crearea la 4 aprilie 1949 a Organizatiei Tratatului Nord Atlantic (NATO) de catre zece state europene si doua nord americane avand ca scopuri reafirmarea increderii in scopurile si principiile Cartei ONU, dorinta de a trai in pace cu toate popoarele si cu toate guvernele, apararea libertatii popoarelor lor, a mostenirii comune si civilizatiei lor, bazate pe principiile democratiei, libertatile individuale si suprematia dreptului, dorinta de a favoriza bunastarea si stabilitatea in regiunea Atlanticului de Nord si unirea eforturilor pentru apararea colectiva si pentru apararea pacii si securitatii;[38] si astazi, potrivit noului concept strategic al Aliantei, principiul fundamental dupa care opereaza NATO e angajarea comuna si vointa de cooperare intre state suverane in sustinerea indivizibilitatii securitatii tuturor membrilor sai, aceasta solidaritate garantand ca nici o tara aliata nu va fi nevoita sa se bazeze doar pe propriile sale mijloace pentru a face fata principalelor sfidari in domeniul securitatii, inclusiv in asigurarea promovarii valorilor bunei guvernari.

Mult mai legata de ideea bunei guvernari ramane insa o alta organizare paneuropeana si anume Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 de zece state europene pe baza urmatoarelor convingeri: ca edificarea pacii, bazata pe justitie si cooperare internationala este de interes vital pentru pastrarea societatii umane si civilizatiei; ca atasamentul lor pentru valorile spirituale si morale care sunt mostenirea comuna a popoarelor lor si sursa reala a libertatii individuale, libertatii politice si a statului de drept reprezinta principii care formeaza baza oricarei democratii autentice; ca pentru mentinerea si realizarea pe mai departe a acestor idealuri si in interesul progresului economic si social se impune o unitate mai stransa intre tarile europene care sunt animate de aceleasi sentimente; ca pentru a raspunde acestor necesitati si aspiratiilor manifestate in aceasta privinta este necesar a se crea un organism care sa grupeze statele europene intr-o asociatie mai stransa.[39] Fara teama de a gresi, am putea spune ca Statutul Consiliului Europei inaugureaza o organizatie a statelor consacrate pe deplin idealului bunei guvernari daca avem in vedere ca atat admiterea cat si mentinerea in aceasta asociatie sunt supravegheate permanent din perspectiva valorilor sociale considerate intrinseci democratiei, statului de drept si drepturilor omului. Nu e deci intamplator ca mecanismele de monitorizare a criteriilor politice ale Consiliului Europei s-au perfectionat cu timpul, in cadrul acestui sistem adoptandu-se o multitudine de conventii pentru perfectionarea guvernarii: Conventia europeana pentru prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane si degradante (1987) cu protocoalele ei: Conventia culturala europeana (1954); Conventiile privind studiile universitare (1953-1990); Conventia europeana privind violenta si iesirile necontrolate ale spectatorilor cu ocazia manifestarilor sportive (1985); Conventia impotriva dopajului (1989); conventiile pentru protectia patrimoniului arhitectural (1985) si arheologic (1992); Conventia privind protectia animalelor in transportul international (1968) si privind conservarea vietii salbatice si a habitatelor naturale din Europa (1979); Conventia europeana in materia adoptiei de copii (1967) si asupra statutului juridic al copiilor nascuti in afara casatoriei (1975); Conventia europeana in domeniul informatiei asupra dreptului strain (19687); Conventia de extradare (1957) si cea asupra transferarii persoanelor condamnate (1983); Conventia europeana pentru reprimarea terorismului (1977); Conventia cu privire la efectele internationale ale interzicerii exercitarii dreptului de a conduce un vehicul cu motor (1976) si pentru reprimarea infractiunilor rutiere (1964): Conventia de asistenta juridica in materie penala (1959); Conventia cu privire la controlul achizitionarii si detinerii armelor de foc de catre particulari (1978); Carta europeana a autonomiei locale (1985), Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale (1995) si Carta europeana a limbilor regionale sau minoritare (1992); Carta sociala europeana revazuta (1996); Conventia privind drepturile omului si biomedicina (1997). Toate aceste instrumente isi au rolul lor in asigurarea functionarii statelor europene pe baza principiilor bunei guvernari dar cel mai important intre ele este Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale adoptata in 1950 care, impreuna cu protocoalele sale aditionale, preia valorile declarate in Carta Universala a Drepturilor Omului si in Statutul Consiliului Europei si instituie un mecanism prin care cetatenii diferitelor state isi pot revendica drepturile incalcate de autoritatile publice in fata unei instante impartiale si neutre care este Curtea Europeana a Drepturilor Omului; sa notam in acest context ca se mentioneaza un anume specific al respectarii drepturilor omului in situatii exceptionale iar membrii fortelor armate si ai politiei au parte de anumite derogari in exercitarea drepturilor lor.

Si in cadrul OSCE s-a pus problema bunei guvernari, inca de la Actul Final de la Helsinki din 1975 si in negocierile ce au urmat dupa aceea la Belgrad, Madrid si Viena, in contextul preocuparilor pentru securitate in Europa (primul domeniu), al cooperarii economice, stiintifice, tehnologice si de mediu (al doilea domeniu) si cooperarii in materia dimensiunii umane (al treilea domeniu). Se apreciaza in mod unanim ca negocierile in cadrul CSCE au determinat elaborarea unor platforme politice si a unui sprijin moral chiar si unor tari ale Pactului de la Varsovia, fara de care n-ar fi fost posibila incheierea razboiului rece caci caderea regimurilor comuniste dictatoriale s-a facut prin intermediul patrunderii idealurilor drepturilor omului si bunei guvernari in randul popoarelor aflate la est de cortina de fier. Dupa caderea acesteia a fost posibila redactarea Cartei de la Paris din 1990 pentru o noua Europa, in care sunt reafirmate valorile guvernarii democratice in deplin consens al tuturor statelor participante, un exemplu in acest sens constituindu-l Deciziile de la Helsinki din 1992 in care este reafirmata valabilitatea principiilor directoare si valorilor comune ale Actului Final si Cartei de la Paris, intruchipand responsabilitatea statelor unul fata de celalalt si ale guvernelor fata de popoarele lor, aceasta constituind constiinta colectiva a comunitatii CSCE si piatra unghiulara pentru dezvoltarea viitoare a societatilor nationale; recunoscandu-se ca guvernele sunt raspunzatoare unul fata de celalalt pentru respectarea angajamentelor asumate, s-au evidentiat drepturile democratice ale cetatenilor de a cere guvernelor lor respectarea urmatoarelor valori si standarde imuabile: protectia drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, inclusiv a persoanelor apartinand minoritatilor nationale; democratia si statul de drept; libertatea economica, justitia sociala si responsabilitatea fata de mediul inconjurator.[40] Dupa Deciziile de la Helsinki din 1992 s-a perfectionat structura organizatorica a CSCE (prin instituirea unui Centru de Prevenire a Conflictelor, a unui Birou pentru Institutii Democratice si Dreptul Omului si a unui Secretariat) si s-a accentuat profilul operational al organizatiei (prin desfasurarea unor misiuni de prevenire a conflictelor si gestionare a crizelor). Asa s-a putut ajunge in 1995 la transformarea Conferintei in Organizatie pentru Securitate si Cooperare in Europa in cadrul careia o importanta deosebita o are adoptarea Codului de Conduita privind aspectele politico-militare ale securitatii.[41] Chiar daca nici acest document nu are indicatii exprese la buna guvernare, el contine dispozitii clare referitoare la raportul dintre fortele armate si drepturile omului intr-o societate democratica: considerarea controlului politic democratic asupra fortelor militare, paramilitare si de securitate interna ca si asupra serviciilor de informatii ca un element indispensabil al stabilitatii si securitatii, alaturi de integrarea fortelor armate cu societatea civila ca o importanta expresie a democratiei; mentinerea conducerii efective si controlului statului asupra fortelor lui armate prin intermediul autoritatilor stabilite pe cale constitutionala si investite cu legitimitate democratica; asigurarea transparentei si accesului public la informatiile referitoare la fortele armate si cheltuielile de aparare; asigurarea exercitarii individuale a drepturilor civile de catre membrii fortelor armate si a neutralitatii acestora din punct de vedere politic; evitarea folosirii accidentale sau neautorizate a mijloacelor militare; netolerarea fortelor care nu sunt inregistrate sau controlate de autoritatile statale; asigurarea ca fortele paramilitare sa se abtina sa achizitioneze mijloace pentru misiuni de lupta in exces fata de cele pentru care au fost create; asigurarea ca recrutarea sau convocarea de personal in fortele militare este in concordanta cu obligatiile si angajamentele statale privind respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentare; reflectarea in legile nationale sau in alte documente relevante a drepturilor si indatoririlor fundamentale ale personalului militar; favorizarea introducerii studierii dreptului international umanitar in programele de instructie militara si in regulamente; instruirea efectivelor fortelor armate in ce priveste regulile, conventiile si angajamentele referitoare la conflictele armate si asigurarea ca personalul respectiv sa fie constient ca fiecare e individual raspunzator de actiunile sale in fata dreptului national si international; asigurarea ca personalul fortelor armate investit cu autoritate de comanda sa o exercite in concordanta cu prevederile relevante ale dreptului national si international si sa fie constient ca fiecare poate fi tras la raspundere in mod individual pe baza legii pentru exercitarea ilegala a autoritatii si ca nu pot fi date ordine contra dreptului national si international iar raspunderea superiorilor nu-i scutesti pe subordonati de nici una din raspunderile lor individuale; asigurarea ca personalul fortelor militare sa se poata bucura de drepturile omului si sa exercite aceste drepturi, ca si libertatile fundamentale, asa cum sunt ele reflectate in documentele OSCE, in conformitate cu prevederile relevante constitutionale si legale si cu cerintele serviciului; asigurarea procedurilor juridice si administrative corespunzatoare pentru a proteja drepturile personalului militar; asigurarea ca fortele statale sa fie in timp de pace si de razboi comandate, inarmate, instruite si echipate potrivit prevederilor dreptului international; asigurarea ca politica si doctrina statala sa fie in concordanta cu dreptul international; asigurarea ca orice decizie de angajare a fortelor armate in misiuni de securitate interna sa le parvina acestora in conformitate cu procedurile constitutionale; neutilizarea fortelor armate de catre state pentru a restrange exercitarea pasnica si legala a drepturilor omului si a drepturilor civile de catre persoane in mod individual sau reprezentand unele grupuri. Evident ca, mutatis mutandis, aceste raporturi intre fortele armate si drepturile omului convenite in cadrul OSCE pentru calificarea unei guvernari ca fiind democratica, sunt valabile si pentru alte organizatii regionale.

Proclamarea democratiei, statului de drept si drepturilor omului ca valori inerente bunei guvernari in documentele unor organizatii universale sau regionale n-a exclus insa conservarea atributului statelor de a proceda chiar si in acest domeniu potrivit vointei lor suverane, modalitatea de guvernare fiind in continuare o chestiune ce tine de competentele exclusiv nationale ale statelor; globalizarea si cresterea interdependentelor dintre state a determinat insa si mecanisme de constrangere a statelor la respectarea valorilor respective (ONU) iar in unele organizatii suspendarea exercitarii calitatii de membru (OSCE) sau chiar excluderea din asociatie (Consiliul Europei). Un exemplu de organizatie regionala in care principiile bunei guvernari au trecut din domeniul moral si politic in cel juridic este Uniunea Europeana. La inceputul procesului de constructie europeana, obiectivele realizarii unei bune guvernari erau destul de vagi, in Declaratia Shuman din 9 mai 1950 pentru crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului precizandu-se doar ca pacea mondiala n-ar putea fi salvgardata fara eforturi creatoare pe masura pericolelor care o ameninta, ca Europa nu se va face dintr-o data, nici intr-o constructie de ansamblu ci prin realizari concrete care sa creeze mai intai o solidaritate de fapt si ca astfel va fi realizata, simplu si rapid, fuzionarea intereselor indispensabile stabilirii unei comunitati economice si va fi administrat fenomenul unei comunitati mai largi si mai profunde intre tari multa vreme dezbinate de invrajbiri sangeroase. Viziunea lui Robert Shuman din 1950 a fost validata treptat de evolutiile procesului de integrare europeana astfel incat de la domeniul economic s-a putut trece la cel monetar si politic in Tratatul asupra Uniunii Europene din 1992 care a fost incheiat pe baza urmatoarelor considerente ale celor 12 state membre: hotararea lor de a strabate o noua etapa in procesul de integrare europeana angajat prin crearea Comunitatilor Europene; importanta istorica a incheierii divizarii continentului european si necesitatea stabilirii unor baze solide pentru arhitectura europeana viitoare; atasamentul lor la principiile libertatii, democratiei si respectului drepturilor omului, al libertatilor fundamentale si al statului de drept; dorinta de adancire a solidaritatii intre popoarele lor respectand istoria, cultura si traditiile acestora; dorinta intaririi caracterului democratic si al eficacitatii functionarii institutiilor, cu scopul de a le permite sa-si indeplineasca mai bine misiunile care le sunt incredintate; hotararea de a-si intari economiile astfel incat sa asigure convergenta acestora si sa stabileasca o uniune economica si monetara; hotararea de a promova progresul economic si social al popoarelor lor in cadrul desavarsirii pietei comune interne si al intaririi coeziunii si a protectiei mediului si sa puna in practica politici asigurand progrese paralele in integrarea economica si in alte domenii; hotararea de a stabili o cetatenie comuna pentru resortisantii tarilor lor; decizia de a pune in practica o politica externa si de securitate comuna incluzand definirea in timp a unei politici de aparare comune care ar putea conduce la o aparare comuna, intarind astfel identitatea Europei si independenta sa in scopul promovarii pacii, securitatii si progresului in Europa si in lume; reafirmarea obiectivului de a facilita libera circulatie a persoanelor, asigurand totodata siguranta si securitatea popoarelor lor prin inserarea dispozitiilor asupra justitiei si afacerilor interne; hotararea de a continua procesul creand o uniune din ce in ce mai stransa intre popoarele Europei, in care deciziile sunt luate cat mai aproape de cetatean, conform principiului subsidiaritatii.[42]

Considerentele motivationale de la Maastricht au fost reevaluate si imbunatatite la Amsterdam in 1997 si la Nisa in 1999 precum si cu prilejul largirii UE in 1995 la 15 membri si in 2004 la 25 de membri. Negocierile de aderare a noilor state au demonstrat vointa UE ca tarile candidate sa se conformeze criteriilor stabilite la Copenhaga in 1993 pentru acceptarea aderarii, criterii definitorii pentru idealul de buna guvernare, referitoare la domeniul politic (stabilitatea institutiilor garante ale democratiei, statului de drept, respectarea drepturilor omului si protectiei minoritatilor), la domeniul economic (economie de piata functionala si care sa poata face fata presiunilor concurentei de piata unica a U.E.), la cel legislativ (aplicarea acquisului comunitar pana in momentul aderarii) si la cel administrativ (capacitatea statului candidat de a-si asuma obligatiile de stat membru). Aceste criterii de admitere la aderare ca si procesul strict de negociere si monitorizare stricta a statelor candidate prin intermediul rapoartelor periodice de tara demonstreaza ca buna guvernare in cadrul U.E. devine un concept cu valente multidimensionale, cu o aplicare practica foarte concreta asigurand si legatura dintre fortele armate si drepturile omului intr-o societate democratica. Mai mult decat in alte organizatii internationale, in care statele isi pastreaza totusi monopolul asupra directiilor de urmat in functionarea bunei guvernari, constructia institutionala originara a U.E. legalizeaza idealul bunei guvernari ca obligatie a statelor membre si instituie un mecanism supranational de buna guvernare la nivel european, demonstrabil prin acordarea catre cetateni europeni a dreptului la o buna administrare. Astfel, in toate cele trei mari parti ale Tratatului de instituirea a unei Constitutii pentru Europa gasim referiri concrete la ideea de buna guvernare europeana. In Partea intaia, art. I-49 prevede ca "in scopul promovarii unei bune guvernari si pentru a asigura participarea societatii civile, institutiile, organismele si agentiile Uniunii lucreaza respectand in cel mai mult grad principiul deschiderii". In Partea a doua, Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, art. II-41 intitulat "Dreptul la buna administrare" din Titlul V dedicat drepturilor cetatenilor dispune in patru paragrafe urmatoarele: "1. Orice persoana are dreptul de a beneficia de un tratament impartial, echitabil, si intr-un termen rezonabil, din partea institutiilor, organismelor si agentiilor Uniunii, in ceea ce priveste problemele sale. 2. Acest drept implica in special: a) dreptul fiecarei persoane de a fi ascultata inainte de luarea oricarei masuri individuale care ar putea sa o afecteze in mod nefavorabil; b) dreptul de acces al fiecarei persoane la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidentialitate si de secretul profesional; c) obligatia administratiei de a-si motiva deciziile. 3. Orice persoana are dreptul la despagubire din partea Uniunii pentru daunele cauzate de catre institutiile, organismele sau agentii acesteia, aflati in exercitiul functiunii, conform principiilor generale comune si drepturilor statelor membre. 4. Orice persoana se poate adresa institutiilor Uniunii intr-una din limbile constitutiei si are dreptul de a primi raspuns in aceeasi limba". Iar in Partea a treia, Politicile si functionarea Uniunii, art. III - 185 Cooperarea administrativa se refera la faptul ca "aplicarea eficienta la scara nationala a dreptului Uniunii de catre statele membre, esentiala pentru buna functionare a Uniunii, este considerata o problema de interes comun"; din aceeasi Parte a treia merita mentionat si art. III-193 referitor la actiunea externa a UE, care in paragraful al doilea stabileste ca Uniunea defineste si desfasoara politici si actiuni comune si actioneaza pentru asigurarea unui nivel de cooperare in toate domeniile relatiilor internationale, in scopul: a) Salvgardarii valorilor, intereselor fundamentale, securitatii, independentei si integritatii Uniunii; b) Consolidarii si promovarii democratiei, statului de drept, drepturilor omului si principiilor dreptului international; c) mentinerii pacii, prevenirii conflictelor si consolidarii securitatii internationale, in conformitate cu principiile Cartei ONU; d) promovarii dezvoltarii durabile in plan economic, social si al mediului a tarilor in curs de dezvoltare, cu scopul primordial de eradicare a saraciei; e) incurajarii integrarii tuturor tarilor in economia mondiala, inclusiv prin eliminarea treptata a restrictiilor in comertul international; f)participarii la elaborarea unor masuri internationale pentru conservarea si imbunatatirea calitatii mediului, pentru gestionarea durabila a resurselor naturale mondiale in vederea asigurarii unei dezvoltari durabile; g) acordarii de asistenta acelor populatii, tari si regiuni care se confrunta cu dezastre naturale sau provocate de om; h) promovarii unui sistem international bazat pe o cooperare multinationala mai sustinuta si pe o buna guvernare mondiala. Asa se face ca in dreptul administrativ european a fost consacrat ca un principiu general si dreptul la o buna administrare (la o corecta administrare) pe baza caruia s-a elaborat si Codul european al bunei conduite administrative[43].

N-ar fi o exprimare metaforica daca am spune ca, astfel, U.E. asigura exportarea in alte tari a propriilor principii ale bunei guvernari, mai ales ca si-a creat si mijloacele necesare in acest scop. Intr-adevar, in cadrul Politicii Europene de Securitate si Aparare s-a initiat dupa Consiliul European de la Nisa din anul 1999 un adevarat sistem de gestiune militara si civila a crizelor in cadrul caruia pana in prezent s-au desfasurat cu forte europene mai multe operatii militare si de politie dar si de sprijin a administratiei civile, justitiei, democratizarii si instituirii statului de drept, ca o contributie esentiala a Europei, cu sau fara participarea altor organizatii internationale, la securitatea si stabilitatea unui ansamblu se tari bine guvernate in jurul Europei si in toata lumea[44]; acest proces de prevenire a conflictelor si de gestiune civila a crizelor pune inca o data probleme raportului dintre buna guvernare bazata pe democratie, stat de drept si drepturile omului si fortele armate ca necesitate a protejarii acestor valori.

De altfel, in Strategia Europeana de Securitate[45] adoptata in decembrie 2003 sub deviza "O Europa singura intr-o lume mai buna", alaturi de terorism, de proliferarea armelor de distrugere in masa, de conflictele regionale si de crima organizata, proasta guvernare este considerata una din amenintarile esentiale la adresa securitatii U.E.; se considera ca alaturi de conflictele civile, proasta guvernare (care include coruptia, abuzul de putere, institutii ineficiente si lipsite de responsabilitate) afecteaza statele din interior ducand la slabirea acestora, in anumite cazuri putand produce destructurarea autoritatii statale ca in cazul Somaliei, Liberei sau regimului taliban din Afganistan. Strategia mentioneaza ca se poate asocia colapsul statelor cu alte amenintari esentiale, ca terorismul si crima organizata, ceea ce reprezinta un fenomen alarmant, o provocare globala care amplifica instabilitatea regionala si afecteaza guvernarea globala. De aceea, intre obiectivele strategice ale U.E. s-a inclus si interventia si asistenta in conflicte regionale pentru sprijinirea statelor slabe in Balcani, Afganistan si Congo, restaurarea bunei guvernari in Balcani si reinstaurarea democratiei ori intarirea capacitatii autoritatilor locale de a face fata crimei organizate fiind una din cele mai eficiente metode ale U.E. de a se confrunta cu amenintarile globale pe propriul teritoriu; documentul mentionat apreciaza expres ca slabirea statelor si crima organizata se imprastie daca nu sunt controlate, asa cum s-a vazut deja in Africa de Vest, ceea ce inseamna ca U.E. trebuie sa fie gata sa actioneze inainte la izbucnirea crizei. Se mai precizeaza ca in gestionarea provocarilor cauzate de proasta guvernare pot fi necesare instrumentele militare pentru restaurarea ordinii iar mijloacele umanitare pentru rezolvarea imediata a crizelor si reinstalarea guvernarii civile eficiente, U.E. fiind echipata special pentru a raspunde la astfel de situatii multidimensionale si polivalente. Deoarece este in interes european ca in special tarile din vecinatate sa fie bine guvernate, U.E. va promova un brau de tari bine guvernate la frontierele sale estice si mediteraneene, cu care sa poata intretine relatii cooperative apropiate. Concluzia Strategiei Europene de Securitate este ca cea mai buna protectie pentru Securitatea U.E. este o lume de state democratice bine guvernate, raspandirea bunei guvernari, sprijinirea reformelor sociale si politice, cresterea eficacitatii organizatiilor internationale, confruntarea cu coruptia si abuzul de putere, stabilirea statului de drept si protectia drepturilor omului fiind cele mai bune mijloace de intarire a ordinii internationale; contributia la o mai buna guvernare prin programul de asistenta, masurile comerciale conditionate si orientate raman o figura importanta in politica U.E. care va trebui intarita in continuare caci o lume perceputa ca aducand dreptate si oportunitati pentru toti va fi mai sigura pentru U.E. si cetatenii sai.

In realizarea acestor obiective strategice U.E. isi propune sa devina mai activa, mai capabila si mai coerenta pe scena internationala, cooperand cu toate celelalte tari si organizatii internationale. In felul acesta, U.E. se incadreaza pe deplin in obiectivele propuse la nivel global prin elaborarea Declaratiei Mileniului[46] adoptata de Adunarea generala a O.N.U. la 8 septembrie 2000 cu consensul sefilor de state si de guverne ale tarilor membre ale Natiunilor Unite in care se precizeaza ca guvernarea democratica si participativa bazata pe vointa poporului e cel mai bun mijloc de a asigura libertatea si celelalte drepturi esentiale ale omului, ca eradicarea saraciei si dezvoltarea depind de asigurarea unei bune guvernari in cadrul fiecarei tari si a unei bune gestiuni la nivel international si ca mentionarea pacii si securitatii depinde in cea mai larga masura de o guvernare echitabila bazata pe democratie si drepturile omului. Chiar daca principiile bunei guvernari mai sunt incalcate de unele state (fixate de celelalte state pe "axa raului") si chiar daca insesi organizatiile internationale dau uneori dovada de gestionare corupta a afacerilor mondiale (fie in cazul administrarii, provizorii a unor teritorii fie in aplicarea unor sanctiuni internationale, ca in cazul Programului "petrol contra hrana" in Irak) adevarul este ca la inceputul secolului XXI, stiinta si arta guvernarii s-au imbogatit cu conceptul "bunei guvernari" caruia i s-a acordat valente juridice in sensul obligatiei autoritatilor de a- implementa si al dreptului cetatenilor de a-l revendica. Prin programele de guvernare si rapoartele despre starea natiunii dar si prin participarea efectiva la activitatea organizatiilor internationale promotoare a democratiei, statului de drept si drepturilor omului, inclusiv prin integrarea in Consiliul Europei, in N.A.T.O. si in U.E., Romania demonstreaza ca si-a insusit buna guvernare ca o valoare politica juridica si umana ea fiind deja introdusa in Constitutie si in cele mai importante legi, urmand ca in anii urmatori sa culeaga si fructele acestei atitudini , inclusiv in domeniul drepturilor omului si fortelor armate caci ca realitati sociale, buna guvernare nu exclude existenta situatiilor exceptionale care sa nu poata fi rezolvate altfel decat prin interventia fortelor armate aflate la dispozitia autoritatilor in interesul general al comunitatii[47]; ca ideal social, buna guvernare reprezinta un nivel care nu va fi atins integral niciodata si fata de care unele state se vor afla mai departe si altele mai aproape. Insusindu-se lectiile trecutului si experientele proprii si ale altor tari in stiinta si arta guvernarii, sa speram ca Romania integrata in N.A.T.O. si in U.E. va fi de acum incolo cat mai aproape de idealul bunei guvernari. Ortega Y Gasset spune ca ceea ce societatea, in functionarea ei spontana nu e capabila sa faca sau o face prost, reclama supraorganizatia statului, ca trebuie sa observam ca statul se naste pentru a face fata unei situatii periculoase si pentru a face lucrurile bine dar ca impactul supraorganizarii asupra omului este si mai perturbator prin intentia de "a face bine lucrurile" care e constitutiva statului si, in sfarsit ca a face bine lucrurile inseamna a fi eficace ceea ce, la randul sau, asta face ca statul sa tina seama prea putin de individ; statul fascist german, cel militarist japonez statul comunist si cel politienesc in general, fac lucrurile bine dar pana in final in detrimentul individului. Toate acestea ne determina sa conchidem asupra raportului optim dintre democratie si statul de drept si dintre drepturile omului si fortele armate prin parafraza conform careia buna guvernarea nu este un sistem perfect dar altul mai bun pentru functionarea societatii nu exista, ceea ce insemna ca impreuna, autoritatile si cetatenii trebuie sa cladeasca increderea in viitor prin virtutile guvernarii democratice . Numai constituirea unei adevarate culturi a bunei guvernari va reusi sa cladeasca increderea ca acest principiu este solutia unei vieti mai bune la nivel local, in Romania si in Europa dar si in intreaga lume.