|
|
|
Pielea reprezinta interfata organismului si mediului exterior.
Aflata in contact direct cu mediul inconjurator, ea este principalul suport al
simtului tactil. Diversele senzatii pe care ni le da simtul tactil sunt
datorate prezentei de multipli receptori situati la nivelul pielii, denumiti
corpusculi, care trimit stimuli la centrii cerebrali. Aceste senzatii nu sunt
resimtite in mod uniform pe intregul corp. Anumite regiuni sunt in mod
particular sensibile la contactul cu friguri sau cu caldura, altele la
presiune.
S-a crezut mult timp ca se poate trasa o harta a acestor regiuni, asociindu-le
fiecarui tip de senzatie un tip de corpuscul. Specificitatea corpusculilor este
astazi discutata si, chiar daca nu este total respinsa, ea se dovedeste mai
putin simpla crezut initial.
Fiziologii sunt de acord in a admite ca terminatiile fibrelor nervoase prezinta
o sensibilitate diferentiata dupa stimuli. Exista mai multe tipuri de
corpusculi care se repartizeaza neuniform in diferitele regiuni ale pielii.
Fiecare corpuscul este prevazut cu un receptor senzitiv, care transmite
informatiile sale la nivelul creierului.
Corpusculii tactili se situeaza in stratul cutanat superficial sau epidermul.
In stratul subiacent, dermul, se afla corpusculii lui Meissner, corpusculii lui
Krause si corpusculii lui Ruffini. La baza pielii, hipodermul gazdueste
corpusculii lui Pacini.
Dintre toti acesti receptori ai simtului tactil, corpusculii lui Pacini si lui
Meissner se numara printre cai mai importanti si cei mai numerosi. Primii sunt
cei mai voluminosi dintre toti receptorii senzoriali. Ei raspund atingerii si
presiunii si informeaza creierul despre miscarile corpului. Corpusculii lui
Pacini sunt formati dintr-o capsula fibroasa, ale carei fibre nervoase sunt
dotate cu fibrile paralele. La fiecare presiune externa, corpusculul se
deformeaza si pune in contact fibrele intre ele. Acestea sunt acoperite de un
strat cu polaritate pozitiva, astfel incat atingerea lor provoaca un fenomen
electric de respingere, imediat tradus in impuls nervos si transmis la centrul
cerebral.
Foarte abundenti in derma pulpelor degetelor, corpusculii lui Meissner sunt
fibrile prevazute cu o terminatie nervoasa ramificata. Fiecare dintre
extremitatilor lor prezinta o umflatura in forma de disc, proeminenta in
epiderm. Celulele cu proprietati elastice separa aceste fibrile si moduleaza
presiunea in momentul contactului. Ele se aplatizeaza, ceea ce are ca efect
apropierea discurilor de ramificatiile nervoase.
Aceasta perceptie a lumii exterioare prin intermediul contactului poate suplini
in parte orbirea, deoarece furnizeaza evaluarea precisa a formei, a texturii si
a structurii unui obiect datorita unei mari sensibilitati la nivelul palmei si
al extremitatii degetelor.
Corpusculii lui Meissner si a lui Pacini functioneaza mecanic. Situati la
suprafata pielii, se credea ca cei dintai erau sensibili la contacte foarte
slabe, iar ceilalti avand o pozitie mai profunda, reactioneaza la presiuni mai
puternice.
Este posibil ca senzatiile percepute de aceste doua tipuri de corpusculi sa
joace un rol indirect in mecanismul tonusului muscular.
Pielea poseda, de asemenea, receptori termici. Sunt corpusculii lui Ruffini. Nu
se stie daca impart acest rol cu corpusculii Krause, situati in derm.
Functionarea corpusculilor Krause ramane inca misterioasa. Inconjurati de un
tesut conjunctiv, ei se prezinta sub forma unei capsule fibroase continand
terminatii foarte ramificate.
Perceptia durerii este generala. Toti receptorii senzoriali pot realmente capta
durerea fizica si pot transmite informatia prin nervii senzitivi.
Ochiul este organul vederii. Denumit de asemenea glob ocular, el are forma unui
invelis sferic umplut cu lichid. Peretele sau este alcatuit din trei tunici suprapuse:
una este fibroasa, cea de-a doua e vasculara, iar cea din urma e senzitiva.
Tunica fibroasa este o membrana de protectie constituita dintr-un tesut
conjunctiv dens si putin vascularizat. Este compusa din doua elemente:
sclerotica - albul ochiului - , traversata posterior de nervul optic, si
corneea, translucida si bombata, a carei fata anterioara este in contact cu
aerul. Transparenta sa este datorata prezentei fibrelor de colagen dispuse
regulat, care lasa lumina sa patrunda in ochi. Corneea face parte din sistemul
optic al ochiului; caracteristica sa esentiala este devierea razelor luminoase
spre celulele vizuale, izoland ochiul din exterior.
Corneea poseda numeroase terminatii nervoase, care comanda un reflex de
protectie prin contractia pleoapei sau prin cresterea secretiei lacrimare. Ea
este totusi expusa agresiunii soarelui si prafului; este acoperita de doua
foite epiteliale, care o protejeaza de riscul de abraziune.
Tunica vasculara, denumita si uvee, este membrana nutritiva a ochiului. Pigmentata
si bogata in vase sanguine, ea este compusa din coroida, din corpul ciliac si
din iris. In partea posterioara a ochiului, coroida este o membrana subtire,
bogata in vase sanguine. Capilarele sale hranesc toate tunicile ochiului.
Culoarea ei inchisa absoarbe si retine lumina care, astfel, nu este reflectata
in interiorul ochiului.
Corpul ciliar, in partea anterioara a globului ocular, este un inel gros,
foarte irigat, care inconjoara si sustine cristalinul, o lentila biconvexa. El
este format din fascicule musculare netede, incrucisate, denumite muschi
ciliari, care actioneaza asupra formei cristalinului.
Irisul este partea vizibila a tunicii vasculare, situata intre cornee si
cristalin. Ajunge, posterior, spre corpul ciliar. Irisul lasa sa patrunda
lumina in ochiul datorita unui orificiu rotund, denumit pupila. El poate sa-i
modifice diametrul, precum diafragma unui aparat foto. Irisul este compus din
fibre musculare netede, dispuse intr-o maniera specifica: muschiul dilatator al
pupilei este dispus in forma de raze, iar muschiul sfincter al pupilei in forma
de inel. In cazul unei surse luminoase apropiate, muschiul sfincter se
contracta, iar muschiul dilatator se destinde, ceea ce are ca efect contractia
pupilei. Invers, atunci cand obiectul care trebuie privit este indepartat sau
cand lumina este slaba, muschii determina cresterea diametrului pupilei. Tunica
senzitiva, cea mai interna dintre tunici, este suportul receptorilor vizuali.
Este translucida, prevazuta cu doua straturi. Primul este un strat pigmentar,
adiacent coroidei, care absoarbe lumina si o impiedica sa difuzeze. Cel de-al
doilea contine milioane de neuroni fotoreceptori, care transforma energia
luminoasa in influx nervos.
Exista doua tipuri de celule vizuale, bastonasele si conurile. Acestea din urma
situate in axul vederii retinei, sunt solicitate atunci cand ochiul fixeaza un
obiect. Ele au nevoie de multa lumina si percep culori si detalii datorita
celor trei pigmenti pe care ii contin(rosu, albastru, verde). Bastonasele,
situate in jurul regiunii centrale a retinei, nu percep culorile si intervin in
vederea crepusculara, cand lumina ambientala este slaba.
Intre cornee si iris se afla camera anterioara, umpluta in intregime de un
lichid, umoare apoasa. Acest lichid, a carei componenta e aproape ca a plasmei
sanguine, hraneste corneea si filtreaza capilarele ciliare inainte de a se
scurge in sange. Este innoita neincetat si contribuie la mentinerea unei vederi
bune.
Cristalinul este o lentila biconvexa transparenta situata in spatele irisului.
Este invelit de un strat elastic actionat de muschii ciliari si este compus din
epiteliu si fibre cristaline suprapuse. Cu varsta alte fibre se adauga unele
peste altele si fac cristalinul mai dens si mai putin suplu.
Atunci cand lumina patrunde in ochi, traverseaza rand pe rand corneea, umoarea
apoasa, cristalinul, corpul vitros, apoi stratul nervos al retinei inainte de a
stimula fotoreceptorii. Lumina urmeaza astfel parcursul impus de aparatul de
refractie al sistemului optic, care o face sa suporte mai multe deviatii:
intrand si iesind din cornee, patrunzand in cristalin si parasindu-l. Corneea
este piesa de baza a acestui aparat. Grosimea sa fiind uniforma, puterea ei de
refractie este constanta. Cristalinul insa este elastic. Deformarea sa permite
curbura necesara pentru a focaliza cu precizie lumina asupra retinei.
Doar razele luminoase sunt responsabile de imaginarea pe care o avem asupra
unui obiect care nu este altceva decat interpreteaza a ceea ce reflecta
Auzul este unul dintre simturi care comunica creierului date despre mediu.
Urechea umana percepe peste 1500 de tonalitati. Ea se imparte in trei mari
compartimente: urechea externa, interna si mijlocie.
Urechea externa si urechea mijlocie sunt principalele organe ale auzului; ele
capteaza si transmit sunetele intr-un mod relativ simplu. Urechea interna are
insa o structura foarte complexa; ea serveste in acelasi timp receptiei
sunetului si mentinerii echilibrului.
Urechea externa este formata din pavilion. Forma sa de cochilie are rol
principal dirijarea undelor sonore spre conductiv auditiv extern. Pavilionul
este rigidizat printr-un cartilaj elastic, cu exceptia portiunii sale
inferioare, mai carnoasa, lobul urechii.
Conductul auditiv extern ajunge la timpan, trecand prin osul temporal. In
aproprierea pavilionului, peretele sau este acoperit de piele cu peri care
protejeaza timpanul de praf. Sunt de asemenea, prezente glande sebacee, glande
sudoripare si glande cerumenoase. Acestea secreta cerumen, lichid pastos de
culoare galbuie, care incleiaza corpii straini prezenti in acest conduct.
Atunci cand undele sonore patrund in conductul auditiv extern, ele sunt
dirijate spre timpan, o membrana constituita din tesut conjunctiv fibros, lata
de 8 mm si lunga de 25 mm, care joaca rolul de capac si vibreaza pentru a
transmite sunetele la urechea mijlocie.
Denumita si cutia timpanului, urechea mijlocie este separata de urechea externa
prin timpan. Este o cavitate mica ce contine aer, tapetata de o mucoasa; este
adapostita intr-o parte a osului temporal, stanca. Ea comunica cu faringele
prin trompa lui Eustachio, un conduct al carui rol consta in mentinerea unei
presiuni egale intre urechea externa si cea mijlocie. El este inchis aproape
tot timpul si se deschide in momentul inghitirii, cascatului sau stranutului.
Aceasta cutie comunica cu urechea interna prin doua orificii: fereastra
rotunda, care este obstruata de o membrana, si fereastra ovala sau fereastra
cohleara.
Fereastra cohieei este un fel de trapa legata de timpan prin intermediul oscioarelor.
Este vorba de cele mai mici trei oase ale corpului, cu forme evocatoare:
ciocanul, solidar cu timpanul; nicovala, pe care se ajusteaza capul ciocanului;
scarita, care se articuleaza cu nicovala si obtureaza fereastra cohleara.
La sosirea sunetelor, acest lant de oscioare va transmite vibratiile membranei
timpanului la lichidele urechii interne.
Aceasta este situata in osul temporal, imediat in spatele orbitei oculare. Este
constituita dintr-un labirint osos, ce contine el insusi un labirint membranos
care ii da forma. Labirintul osos cuprinde o cavitate, denumita vestibul
auricular, trei canale semicirculare si aparatul auditiv propriu-zis sau
cohleea. Vestibulul comunica cu cohleea si este legat de cavitatea craniana
prin apeductul vestibulului. Canalele semicirculare, care se deschid in
vestibul, formeaza trei semicercuri in interiorul carora circula un lichid
limfatic.
Cohleea, cu rol major in receptia sunetelor, este o cavitate in forma de
spirala cuprinzand lama spirala si membrana bazilara.
Membrana bazilara contine organul lui Corti, receptorul vibratiilor, care
transforma vibratiile sonore in impulsuri nervoase. Contine celule care au
particularitatea de a fi ciliate. Extremitatea cililor atinge membrana externa
a organului lui Corti, iar baza lor este legata de o fibra nervoasa. Mesajul
sonor este transmis prin intermediul fibrelor nervoase la creier, care
intercepteaza atunci influxul nervos, iar sunetele devin audibile
La om mirosul este uneori considerat ca un simt minor, in timp ce la animale el
este foarte important. Este totusi extrem se fin. Mirosul actioneaza efectuand
o analiza chimica a aerului ambiant si in particular a emanatiilor care se
degaja din alimente. El completeaza astfel simtul gustului prin stimulari
precise ale neuroreceptorilor.
Perceperea unui miros se face in mai multe etape. Aerul plin de diversele sale
mirosuri patrunde in nari si in cavitatile nazale. Moleculele emise de
substantele odorizante, odata ajunse in nas, vor atinge un tesut denumit
membrana olfatica. Aceasta membrana, acoperita de un mucus dens, se afla
deasupra cavitatii nazale. Ea este compusa din numerosi cili microscopici care
impiedica intrarea prafului si a microbilor din aer. Cili iau, de asemenea,
parte activa la aprecierea mirosurilor. Receptori olfactivi situati pe
terminatiile lor au sarcina de a transmite mirosurile la creier. Nasul contine
aproape 20 de milioane de receptori sensibili la aproape 30 de mirosuri primare
(camfor, mosc, floral, mentolat, eterat, imtepator, putrid). Celelalte substante
odorizante sunt derivati ai acestora.
Atunci cand un miros ne gadila cilii, receptorii reactioneaza trimitand
impulsuri nervoase creierului. Fiecare tip de celula receptoare este sensibila
la dimensiunile unei anumite molecule; datorita acestui fapt, ea se
specializeaza intr-un tip de miros. De aceea, atunci cand un miros ajunge pe
mucoasa nazala, molecula odorizanta se fixeaza direct pe receptorul
corespondent, declansand formarea unui influx nervos.
Toate influxurile ajung in final la bulbul olfactiv, o extensie a cortexului,
situata imediat deasupra foselor nazale. Datorita unor structuri denumite
glomeruli, aflate in bulbi, influxurile nervoase ajung la creier intr-un mod
ordonat.
Cu ajutorul nervului olfactiv, mesajul odorizant este astfel condus la creier,
care il interpreteaza. Mii de mirosuri diferite pot fi astfel identificate.
Simtul mirosului si cel al gustului se completeaza; functionarea este
independenta, dar ele interfereaza. In timpul unei mese, mirosul alimentelor
excita narile si accentueaza deci deseori in sinergie, iar creierul nostru le
asociaza automat efectele.
Gustul functioneaza prin simplul contact al limbii cu alimentul sau cu lichidul
pus in gura.
Acest simt a fost totusi multa vreme necunoscut pentru oameni inaintea inventarii
microscopului. Constituita din muschi puternici, limba, umple practic toata
cavitatea bucala. Are ca functie servirea gustului, inghitirii si a
respiratiei. Este acoperita cu o suprafata rugoasa la atingere, papilele
gustative, ce prezinta organele senzoriale la gustului. Ele se disting dupa
forma lor. Identificarea fiecarui gust se realizeaza dupa localizarea acestuia.
Limba poate distinge gusturi de sarat, amar, dulce, aciditatea si acru. Semnele
emise de receptorii gustativi sunt transmise pana la sistemul nervos central.
Spre deosebire de miros, gustul nu-si pierde acuitatea daca nu este solicitat.
Celulele gustative sunt destul de dinamice pentru ca perceptia gustativa sa nu
ramana fixa. Celulele noi sunt deci intotdeauna gata sa primeasca alte gusturi.
Doar imbatranirea duce la pierderea anumitor perceptii gustative, numarul unor
papile scazand cu trecerea anilor.
Fara a fi constient de el, avem un al saselea simt: cel al echilibrului.
Mentinerea echilibrului se bazeaza pe o cautare permanenta de informatii despre
pozitia membrelor si despre orice miscare in general. A te mentine imobil ca si
a te deplasa necesita ajustari subtile ale tonusului muscular. Omul, in
calitate de biped, este foarte sensibil la deplasarile centrului sau de
greutate in raport cu verticala, pe care trebuia sa si le controleze permanent
pentru ca altfel isi pierde echilibrul!
Urechea interna este sursa principala de informatii despre pozitia capului in
spatiu. Ea comanda organ senzorial, denumit sistem vestibular, care este
echipat cu receptori sensibili la modificarile de pozitie. Aflat sub tampla,
sistemul vestibular formeaza un labirint osos compus din trei canale
semicirculare. Acestea sunt orientate dupa trei directii in spatiu.
Un labirint membranos, plin cu un lichid, endolimfa, imbraca formele
labirintului osos, de care este separat printr-un lichid, perilimfa. Atunci
cand capul se misca, lichidul se deplaseaza in canalele semicirculare. La
deschiderea lor, se gasesc receptori sensibili la miscari, constituiti din
celule ciliate acoperite cu mucus gelatinos. Acest mucus contine mici
pietricele de calcar, care apasa mai mult sau mai putin pe celulele senzoriale
atunci cand sunt opuse in miscare. Receptorii vestibulului aduc informatii
despre pozitia capului in spatiu.
Informatiile despre miscari sunt traduse in semnale care tranziteaza prin
fibrele nervoase ale nervului auditiv. Mesajele sunt triate in centrii nervosi
ai bulbului si al cerebelului, de la baza creierului, apoi sunt comunicate
altor structuri ale sistemului nervos.
De astfel, sensibilitatea perceptiva a aparatului locomotor contribuie la
simtul echilibrului. Senzatiile legate se miscare, de pierderea echilibrului,
de comanda unui gest sau de pozitia corpului sunt culese de fibrele nervoase
senzitive ale aparatului locomotor. Muschii si oasele au receptori mecanici
sensibili la deformari. Ligamentele si tendoanele sunt dotate cu receptori care
reactioneaza in principal la alungire sau la compresiune. Senzatiile nascute la
nivelul acestor diferiti receptori sunt transmise creierului prin intermediul
maduvei spinarii.
In functie de informatiile vestibulare, vizuale sau kinestezice, sistemul
nervos central elaboreaza instructiunile motorii, permitand ajustarea posturii
si le transmite muschilor implicati in echilibru.
Cautarea echilibrului se bazeaza in mare parte pe reflexe complexe: reflexele
statice si reflexele de redresare. Reflexele statice permit modificarea
pozitiei corpului pentru a mentine echilibrul. Reflexele de redresare in
schimb, compenseaza pierderile de echilibru pentru a reveni la pozitia de baza.
Ele intervin in invatarea precoce a mersului si in anumite sporturi unde
echilibrul joaca un rol major (bicicleta, sporturi ce implica alunecarea). Sunt
miscari automate si inconstiente, dar fin coordonate. In sfarsit, stapanirea
echilibrului poate fi ameliorata prin gesturi constiente, cum sunt cele ale
echilibristului.
Organismul recunoaste particulele straine si poate sa le elimine
deoarece stie sa identifice ceea ce ii apartine: stie sa distinga "eul" ne
"non-eu".
Fiecare individ poseda propria sa identitate biologica. Printre cele cateva
zeci de mii de gene ale speciei umane, care permit manifestarea unui caracter
determinat, unele se regasesc identic intr-o populatie data, dar numai gemenii
proveniti din acelasi ou au in mod riguros acelasi program genetic.
Grupele sanguine sunt markeri ai identitatii biologice. Anumite molecule
prezente la suprafata celulelor sanguine la impart in mai multe categorii. Acestea
sunt antigenii: la un individ apartinand altui grup ele vor declansa o reactie
de respingere. Din aceasta cauza, in momentul unei transfuzii sanguine, trebuie
ca donatorul si primitorul sa aiba grupe de sange compatibile.
Sistemul AB0, cel mai cunoscut dintre sistemele de clasificare, este prezent la
toate populatiile umane. El imparte indivizii in patru grupe, A, B, AB, 0, in
functie de natura antigenilor prezenti pe suprafata globulelor lor rosii:
antigen A pentru grupa A, antigen B pentru grupa B, antigen A si B pentru grupa
AB, absenta antigenilor A si B pentru grupa 0.
Antigenii acestui sistem sunt lanturi formate din cateva zaharuri simple,
dispuse ca niste antene pe membrana globulelor rosii. Toate au un schelet
comun: antigenul H.
Prezenta anticorpilor in plasma sanguina restrange posibilitatea de transfuzie
incrucisata. Fiecare individ poseda anticorpi activi impotriva antigenilor care
nu exista la suprafata propriilor sale globule rosii( anticorpi anti-antigen B
in grupa A, anticorpi anti-antigen A in grupa B, anticorpi anti-antigen B si
anti-antigen A in grupa 0). Acesti anticorpi au ca efect aglutinarea globulelor
rosii - sunt "aglutinine". Subiectii cu grupa 0 sunt donori universali,
deoarece antigenul H este prezent in toate grupele si nu induce aglutinare. Cei
din grupa AB sunt primitori universali: ei poseda cele doua tipuri de antigeni,
nu poseda nici anticorpi anti-antigen A, nici anticorpi anti-antigen B si pot
primi, deci, antigenii celorlalte grupe sanguine.
Un alt grup de antigeni sanguini constituie sistemul Rhesus, care isi datoreaza
numele unei maimute din sud-estul Asiei, Macacus Rhesus, la care a fost
identificat. Este guvernat de trei gene, care exista fiecare in doua versiuni
diferite: C sau c, D sau d, E sau e. Toate aceste gene controleaza producerea
unei proteine membranare susceptibile a provoca o reactie imuna in cazul
transfuzii, cu exceptia genei d, care este "muta". Subiectii care prezinta gena
D sunt numiti "Rhesus pozitivi"(Rh+), iar ceilalti, purtatori ai genei d mute,
"Rhesus negativ"(Rh-).
Daca transfuzam sange de la un subiect Rh+ la un subiect Rh-, se formeaza
anticorpi care pot distruge globulele rosii ale primitorului. In cazuri mai
rare, accidentele transfuzionale pot fi datorate unor incompatibilitatii relative
la ceilalti antigeni, C si E.
Exista si alte grupe de sange. Cele mai importante sunt sistemele Lell, Duffz,
Kidd si MNH. Unele nu se intalnesc decat la unele populatii.
Sistemul HLA se bazeaza pe clasificarea antigenilor identificati pe globulele
albe.
La suprafata celulelor fiecarui individ exista cei 12 antigeni principali ai
sistemului HLA. Sase sunt produsi dupa plan mostenit, celelalte de la mama.
Daca transfuzam sange de la un subiect Rh+ la un subiect Rh-, se formeaza
anticorpi care pot distruge globulele rosii ale primitorului. In cazuri mai
rare, accidente transfuzionale pot fi datorate unor incompatibilitati relative
la ceilalti antigeni, C si E.
De astfel, cand o mama Rh- are copil Rh+, trecerea accidentala a globulelor
rosii ale sangelui fetal in sangele matern va declansa formarea de anticorpi la
mama. Cu ocazia unei a doua sarcini, daca li al doilea copil este tot Rh+,
acesti anticorpi vor putea traversa placenta si vor distruge globulele rosii
ale fatului, provocand o anemie grava. Din fericire, se pot lua masuri
preventive simple, care permit astazi evitarea sa.
Exista si alte grupe sanguine. Cele mai importante sisteme sunt Lell, Duffz,
Kidd si MNH. Toate aceste clasificari se bazeaza pe compozitia membranara a
globulelor rosii. Nici celelalte celule sanguine nu sunt lipsite de antigeni
membranari.
Sistemul HLA se bazeaza pe clasificarea antigenilor identificati pe globulele
albe. Ulterior, s-a observat ca acesti antigeni figureaza si la suprafata
celulelor tisulare. Antigenii HLA sunt deci foarte numerosi.
La suprafata celulelor fiecarui individ exista cei 12 antigeni principali HLA.
Sase sunt produsi dupa un plan mostenit de la tata, ceilalti de la mama. Cum
natura acestor 12 antigeni este extrem de variabila, o grefa va fi cu atat mai
bine tolerata cu cat donatorul este un membru apropiat al familiei. Moleculele
de HLA permit recunoasterea eului si non-eului in momentul reactiilor imune.
Design de Vitalie SchiopuCopyright ©2004
