EVALUAREA AFACERILOR O NECESITATE ECONOMICA

1.    Consideratii generale

Evaluarea afacerilor in general este acea operatiune de natura complexa, economica si tehnica, efectuata de catre specialisti prin care se stabileste valoarea exprimata monetar pentru care un vanzator ar accepta sa-si cedeze proprietatea sau cea pentru care un cumparator ar accepta sa devina proprietarul acesteia.

Acesta valoare este un factor determinant al activitatii managerilor, mai ales in contextul actual, cand scopul managementului a devenit marirea averii proprietarilor (asociatilor, actionarilor). Performantele managerilor actuali se pot masura prin valoarea adaugata proprietatii sau afacerii pe care o conduc. Orice proprietar de afacere isi doreste ca la un moment dat, cand va dori sa-si vanda afacerea, sa o poata revinde cu un pret mai mare decat cel cu care a cumparat-o, fructificandu-si astfel capitalul investit.

Datorita dorintei permanente a managerilor de a creste permanent valoarea firmelor, rezulta necesitatea de avea permanent imaginea valorii afacerii conduse, mai ales din perspectiva unor potentiali investitori in afacere, lucru pe care stiinta si practica evaluarii il pune la dispozitia managerilor.

Avand in vedere complexitatea activitatii de evaluare ce necesita cunostinte din domeniul economic, tehnic, juridic, activitatea de evaluarea a devenit o profesie si o disciplina stiintifica aparte de celelalte stiinte a caror instrumentar il utilizeaza, pregatind propriul sau corp de profesionisti.

Diversificarea activitatii de evalure a afacerilor se datoreaza in primul rand factorilor implicati in piata de tranzactionare a afacerilor.

Evaluarile se pot clasifica in functie de factorii implicati in tranzactie:

obiectul evaluarii:

evaluari de elemente patrimoniale: proprietati imobiliare, bunuri mobile, active circulante;

evaluari de active intangibile distincte si goodwill: licente, brevete, contracte, etc.;

evaluari de unitati independente de afaceri sau active din cadrul unei afaceri;

evaluari de intreprinderi.

scopul evaluarii:

evaluari administrative: in scopuri fiscale;

evaluari economice: in scopul determinarii valorii de piata a afacerilor

beneficiarul afacerii:

evaluari pentru proprietarii afacerii in vederea tranzactionarii acesteia;

evaluari pentru institutii financiar-bancare si fiscale;

evaluari pentru institutii sau organisme publice;

evaluari pentru instantele judecatoresti;

evaluari pentru persoane fizice ce doresc sa cumpere;

in functie de pozitia evaluatorului:

evaluari realizate de evaluator - consultant (consultant al vanzatorului/cumparatorului);

evaluari realizate de evaluatorul - arbitru (consultant al vanzatorului/cumparatorului);

evaluari realizate de evaluatorul - expert neutru (de obicei numit).

In functie de metoda folosita (desi in mod normal, daca este posibil si exista informatiile necesare, trebuie aplicate toate cele trei abordari utilizate in evaluare):

evaluari bazate pe active (patrimoniale);

evaluari bazate pe venit (pe randamentul afacerii);

evaluari bazate pe comparatia de piata.

2.    Obiectul evaluarii afacerilor

Desi exista numeroase clasificari ale obiectului evaluarii din punctul de vedere al tratarii acestuia, se considera ca obiectul evaluarii il constituie afacerea, intreprinderea, participatii la aceasta sau parti ale acesteia, activul si mijloacele fixe independente.

Afacerea reprezinta (dupa G. Whitehead) "o unitate organizata care efectueaza unele activitati productive al caror rezultat este crearea de bunuri, lucrari si servicii pentru satisfacerea unor necesitati". Caracteristic notiunii de afacere este faptul ca ea nu presupune existenta unei anumite forme de organizare (organizare formala) ci numai existenta unei forme legale de acumulare a capitalului si dezvoltarea acestuia in timp.

Punctele comune in definirea unei afaceri, preluate din literatura de specialitate, sunt:

♦       este reglementata prin lege, indiferent daca proprietarul are sau nu personalitate juridica;

♦       scopul initierii, dezvoltarii cumpararii, investirii unei/intr-o afacere este obtinerea de profit, scopul oricarei afaceri fiind unul lucrativ sau comercial, indiferent de forma de proprietate si organizare;

♦       orice afacere are nevoie de o investitie de capital care evolueaza ca marime concomitent cu evolutia activitatii;

♦       orice afacere trebuie sa aiba o inregistrare legala si sa se deruleze prin respectarea legislatiei tarii in care isi desfasoara activitatea.

Intreprinderea se defineste conform legii nr. 133/1999 privind stimularea intreprinzatorilor privati pentru infiintarea si dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii, la art. 3 astfel: "Prin intreprindere se intelege orice forma de organizare a unei activitatii economice, autonoma patrimonial si autorizata potrivit legilor in vigoare sa faca acte si fapte de comert, in scopul obtinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale, respectiv prestari servicii, din vanzarea acestora pe piata, in conditii de concurenta".

Intreprinderea de afaceri (business enterprise) sau o intreprindere (enterprise) in general este definita de standardele de evaluare internationale, europene si nord-americane ca fiind "o organizatie industriala, din sfera comertului sau a prestarilor de servicii care desfasoara o activitate economica".

Parti ale afacerii sau participatii la aceasta constau in pachete de actiuni (cotate sau necotate) - in cazul intreprinderilor cu capitalul divizat in actiuni sau parti sociale in cazul societatilor cu capitalul divizat in parti sociale.

Activul, in acceptiunea romanesca a notiunii, reprezinta o unitate operationala distincta a unei intreprinderi sau afaceri, care poate functiona independent de restul intreprinderii producand venituri si care poate fi detasata de intreprindere pentru a fi cumparata de intreprinzatori.

In Standardul European de Evaluare 5.01. se precizeaza la paragraful 5.01.2. ca "tipurile de proprietati care se evalueaza, de obicei, pe baza unitatilor operationale distincte de afaceri include hoteluri, restaurante, baruri si alte unitati care necesita licente de functionare, o gama larga de unitati prestatoare de servicii de ingrijire a sanatatii, cea mai mare parte a unitatilor de petrecere a timpului liber, incepand cu carusele si terminand cu terenurile de squash".

In alte tari problema activelor sau a unitatilor distincte de productie este tratata in sensul celor prezentate anterior. Spre exemplu in legislatia franceza nu exista o definitie a notiunii de unitate distincta de productie ci doar definitii date prin decizii ale justitiei cu ocazia preluarii unor intreprinderi aflate in dificultate. Astfel, cu ocazia unor astfel de actiuni, tribunalul de comert din Lyon a definit notiunea de unitate de productie ca fiind "un ansamblu de bunuri de productie (materiale) care, in combinare necesara cu forta de munca, contribuie fie la transformarea materiei prime in produs finit sau semifabricat, fie, pe un plan mai general, sa creeze valoare adaugata in afara profitului obtinut din vanzare".

O astfel de definitie este aplicabila tuturor entitatilor, cu sau fara personalitate juridica, care desfasoara activitati comerciale sau sunt apte sa fie disjunse dintr-o intreprindere mare pentru a fi cumparate de diversi intreprinzatori.

Mijloacele fixe independente reprezinta acele active corporale, denumite in contabilitatea romaneasca mijloace fixe si descrise in HG 964/1998 si constau in terenuri si cladiri - denumite generic proprietati imobiliare (proprietate reala) precum si echipamente tehnologice, aparate si instalatii de masurare, control si reglare, mijloace de transport, mobilier si birotica din procesul de exploatare utilizate in scopul generarii de venit si care isi transmit treptat valoarea - cu exceptia terenurilor - asupra produsului finit sau care sunt auxiliare acestui proces.

Dupa definitia de mai sus echipamentele din grupele 2, 3, 4 si 6 sunt constituite din masini, ansamble de masini, aparate, mecanisme sau dispozitive, inclusiv elemente de legatura sau conexiune (parghii, cabluri, conducte, etc.) care indeplinesc o functiune intr-un proces tehnologic, la o masina, la un vehicul, intr-o fabrica etc.

3.    Scopul evaluarii intreprinderilor

Evaluarea unei intreprinderi si/sau de active ale acesteia poate sa fie de natura administrativa si/sau economica.

Evaluarea economica respecta definitia pe care standardele de evaluare o dau notiunii de evaluare si se intelege a fi o procedura sistematica utilizata pentru a da un raspuns intrebarii unui client despre valoarea proprietatii lui, in cazul in care doreste sa faca anumite tranzactii cu aceasta, sau de valoarea despre valoarea altei proprietati pe care intentioneaza sa o achizitioneze sau sa se asocieze cu proprietarii acesteia. In urma procesului de evaluare rezulta o opinie sau o concluzie referitoare la valoarea unei anumite proprietati sau a unui drept de proprietate.

Evaluarea intreprinderii, in sensul doctrinei evaluarii si a Standardelor de evaluare internationale recunoscute, este un proces complex de estimare a unui tip de valoarea intreprinderii. De obicei rezultatul evaluarii intreprinderii este valoarea ei de piata sau valoarea de lichidare.

Primul tip da valoare are la baza principiul continuarii activitatii sale normale iar cel de-al doilea tip se bazeaza pe ipoteza incetarii activitatii sale normale de exploatare. In cazul in care evaluarea se face pentru un investitor care intentioneaza sa cumpere o intreprindere sau un pachet de actiuni, tipul de valoare este valoarea de investitie (sau valoarea subiectiva), care va fi calculata in mod distinct de valoarea de piata.

Evaluarea administrativa a unei intreprinderi nu este fondata pe o analiza aprofundata a proprietatii evaluate si nici a perspectivelor economice ale acesteia, reflectate in marimea veniturilor viitoare sperate de investitor, ci consta in calcule bazate exclusiv pe date contabile, pe declaratii ale contribuabilului, sau pe cursul anterior la care au fost efectuate tranzactii cu actiuni ale intreprinderii evaluate. Aceasta modalitate de apreciere a valorii NU respecta standardele de evaluare si NU duce la determinarea valorii de piata a afacerii.

Evaluari de natura administrativa sunt efectuate indeosebi in scopul stabilirii de impozitare, pe baze unor reguli stabilite de autoritatile de reglementare fiscala. In Romania, exemplul tipic de evaluare administrativa este stipulat printr-o reglementare oficiala HG 457/1997 prin care se aproba Normele metodologice privind procedurile de privatizare si conditiile de organizare si desfasurare a vanzarilor de actiuni, de parti sociale si active care stabileste ca pretul de oferta pentru vanzarea pe actiuni se stabileste prin raportul simplificat intocmit de vanzator. Metodologia de evaluare se bazeaza pe calcularea valorii activului net contabil ajustata cu media profitului net realizat in ultimii patru ani.

Reevaluarea reprezinta operatiunea de natura exclusiv contabila prin care valoarea unor elemente patrimoniale, inregistrate in bilantul contabil la o anumita data este adusa la nivelul valorii lor curente, de obicei prin aplicarea unor indici sau coeficienti adecvati de actualizare.

Fiind o activitate laborioasa si cu un impact major asupra capitalului social al societatilor comerciale ca si a bazei de impozitare, reevaluarea este decisa periodic prin hotarari ale guvernului, asa cum prevede Legea Contabilitatii nr. 81/1991.

Reevaluarile din Romania au avut acelasi scop, dar sfera lor si modalitatile de efectuare au fost nuantate. Prin natura lor reevaluarea elementelor patrimoniale ale societatilor comerciale au un pronuntat caracter administrativ.

Desi nu constituie o problema de interes pentru cursul de evaluare a afacerilor si nu exista nici o legatura intre cele doua notiuni, in utilizarea metodelor de evaluare patrimoniala (sau inscrise in abordarea pe baza de active) pentru evaluarea unei intreprinderi, evaluatorul va fi pus in situatia de a interpreta anumite valori de inregistrare in contabilitate (pentru mijloacele fixe, investitiile in curs de executie, terenuri, etc.) calculate prin reevaluarile succesive din perioada 1990-1998. De aceea, consideram ca este necesara o scurt istoric al acestor reevaluari.

a)     HG 945/1990 - Hotarare cu privire la inventarierea si reevaluarea patrimoniului unitatilor economice de stat si normele de aplicare a prevazut prima reevaluare cu o sfera larga de cuprindere, respectiv fondurile fixe (denumire pentru mijloacele fixe), mijloace circulante, stocurile si investitiile in curs, posturile de obligatii, credite bancare de orice fel, alte pasive. Aceasta reevaluare a fost singura care a avut un pronuntat caracter de evaluare economica de piata, nefiind prevazuti indici de reevaluare; mai mult decat atat, metoda indicilor de actualizare a preturilor era prevazuta a fi utilizata numai ca exceptie, respectivatunci cand nu era posibila aplicarea regulii generale de stabilire a valorii de inlocuire in functie de preturile de productie sau de livrare in vigoare la 30.06.1990 si cheltuieli de achizitie si montaj actualizate. Prin HG 945/1990 a fost calculata valoarea ramasa actualizata a fondurilor (mijloacelor) fixe la data de 30.06.1990.

b)     HG 26/1992 a prevazut o noua reevaluare a unor active si pasive, ca urmare a unificarii cursurilor de schimb ale leului si regimului de preturi si tarife in aceste conditii. Sfera de cuprindere a cuprins toate mijloacele ale agentilor economici cu capital de stat, inregistrate in bilantul contabil la 31.12.1991. ca si investitiile in curs de executie. Pentru reevaluarea categoriilor de cladiri si constructii speciale au fost prezentati intr-o anexa distincta indici medii de actualizare, diferentiati pe perioade de executie, de dare in functiune si de inscriere in inventar. Aplicarea acestor indici a fost obligatorie pentru reevaluarea cladirilor si constructiilor speciale si calcularea valorii ramase actualizate a tuturor mijloacelor fixe la data de 31.03.1992. Aceasta evaluare a avut mari anomalii fata de modul normal de gandire economic ceea ce a condus la mari abateri de la principiile pietei si inclusiv a valorilor reevlauate.

c)      HG 500/1994 a avut ca scop reevaluarea imobilizarilor corporale si actualizarea capitalului social, respectiv mijloacele fixe si terenurile pentru care agentii economici au obtinut titlu de proprietate si le-au inregistrat in contabilitate si in capitalul social conform HG 824/1991 si normelor de aplicare. Noutatea acestei reevaluari a constat in cele trei criterii pe baza carora s-a calculat valoarea ramasa actualizata a imobilizarilor corporale supuse evaluarii, la data de 30.06.1994: coeficientii de actualizare in preturile din luns iunie 1994 detaliati pe ani si grupe, calcularea valorii ramase actualizate si in functie de gradul de utilizare a capacitatilor de productie si aplicarea unui coeficient de actualizare de 8,873 pentru reevaluarea terenurilor inregistrate in contabilitate.

d)     HG 983/1998 privind reevaluarea cladirilor, constructiilor speciale, terenurilor si imobilizarilor corporale in curs de natura cladirilor si prevede aca obiectiv stabilirea valorii ramase actualizate la data de 30.06.1998. Caracteristica acestei reevaluari a fost imbinarea unei abordari administrative de evaluare, reflectata prin prezentarea coeficientilor de actualizare pentru cladiri, constructii speciale si terenuri cu o abordare de piata cu caracter de corectie asupra valorilor rezultate din aplicarea coeficientilor de actualizare.

e)     HG 403/2000 privind reevaluarea imobilizarilor corporale prevede ca agentii economici pot ceda la reevaluarea imobilizarior corporale aflate in patrimoniul lor la data de 31.12.1999, pe baza ratei de inflatie comunicate de Comisia Nationala de Statistica, in cazul in care rata inflatiei comulata pe ultimii trei ani depaseste 100 %. Rezultatul reevaluarii va fi cuprins in bilantul contabil al anului respectiv.
 

4.    Necesitatea evaluarii

Complexitatea situatiilor in care un evaluator se poate afla in raport cu afacerile pe care le evalueaza este data de cerintele clientilor care cer evaluarea.

Evaluarea afacerilor sau a componentelor sale este necesara pentru o multitudine de solicitari si scopuri dintre care enumeram pe cele mai importante:

• vanzarea - cumpararea intreprinderii/afacerii;
• vanzarea - cumpararea unei participatii la intreprindere/afacere;
• majoarea capitalului firmei;
• estimarea  aportului in natura adus la constituirea unei alte intreprinderi sau in cazul unei asocieri temporare;
• lichidarea unei firme;
• fuziunea cu alta firma;
• divizarea activitatii in mai multe unitati operationale distincte;
• stabilirea bazei de impozitare pe proprietate;
• scopuri legale ca: exproprieri, mosteniri, litigii, pretentii de despagubiri, dispute intre actionari;
• aprecierea cursului actiuni unei intreprinderi necotate;
• estimarea eficientei economice reale a capitalului investit;
• managementul valorii firmei.

Cunoasterea scopului evaluarii este esentiala pentru determinarea tipului de valoare care va fi estimata si care, la randul ei se poate calcula pe baza unor metode adecvate de evaluare.

5.    Piata afacerilor necotate

Piata 100 % sau pentru participatiile de control ale intreprinderilor necotate este desigur compusa din vanzator si cumparatori, dar spre deosebire de piata intreprinderilor cotate ea nu este reglementata si nici organizata formal. Prin urmare tranzactiile sunt caracterizate de preturi obtinute in conditiile urmatoare:

inexistenta unor informatii despre tranzactii anterioare;

inexistenta unor repere sau referinte de pret;

cand negociaza cu un cumparator, vanzatorul nu poate fi sigur ca daca va rupe cu acesta negocierile, va aparea alt posibil cumparator;

vanzatorul nu poate fi niciodata sigur ca toti cumparatorii posibili au fost contactati si prin urmare a putut obtine cel mai mare pret posibil;

unii cumparatori potentiali iau cunostinta despre tranzactie numai dupa ce a fost incheiata;

de regula, cumparatorii nu pot fi niciodata siguri in timpul negocierii ca exista si o alta oferta de cumparare.

O actiune de marketing bine conceputa si executata poate atenua aceste influente negative asupra pretului. In acest caz, cunostintele competenta si experienta in vanzarea intreprinderilor, cunostintele financiar-contabile si fiscale, precum si puterea de negociere a consultantilor si intermediarilor pot juca un rol semnificativ in reusita tranzactiei.

Fiecare dintre participantii de pe piata - vanzatorii, cumparatorii, consultantii si intermediarii - au locul si rolul lor bine definit fiind prezentat in cele ce urmeaza.

Vanzatorii de intreprinderi necotate pot fi:

• companii publice (sau de stat) sau fonduri de investitii cand se vand participatii;
• vanzatorii individuali sau companii holding cand se vand intreprinderi in intregime.

Vanzatorii - companii/fonduri sunt mai experimentati, motivati in general economic, cu o componenta emotionala nesemnificativa in decizia de a vinde si in procesul de negociere.

Motivatia vanzatorilor din aceasta categorie se refera la:

momentul vanzarii este atunci cand e considerat propice de vanzator;

perceptia pietei este ca intreprinderea oferita la vanzare are o influenta negativa asupra valorii vanzatorului si/sau nu e chiar asa de valoroasa si indepartarea ei se face pentru a creste valoarea partii ramase;

intreprinderea oferita spre vanzare nu genereaza o fructificare fie a activelor folosite fie a investitiei si nu se prevede a se redresa in viitor;

intreprinderea oferita la vanzare nu face parete din strategia pe termen lung a vanzatorului;

vanzatorul este in dificultate financiara si prin vanzare se redreseaza;

vanzatorul trebuie sa vanda pentru a se conforma unei legislatii (de exemplu privind concurenta) sau a altor reglementari;

vanzatorul prevede ca in viitor va pierde o parte din piata specifica sau va fi nevoit sa investeasca de obicei pentru retehnologizare;

vanzatorul a primit o oferta fara a solicita asa ceva.

Motivatia vanzatorilor individuali sau a companiilor holding cuprinde elementele de mai sus (cu exceptia celui de-al doilea) iar in plus se poate enumera:

varsta si starea sanatatii vanzatorului;

o diminuare sau o pierdere a interesului in intreprindere din cauze emotionale, personale sau a altor imprejurari;

dorinta de a nu mai risca averea personala;

dorinta de a reduce riscul rezultat din investirea averii personale intr-o singura afacere;

incompetenta manageriala sau de a selecta un management competent;

presiunea din partea familiei sau a partenerilor de a vinde.

Cumparatorii de intreprinderi necotate se impart in 4 categorii si fiecare au motivatiile lor individuale si o filozofie de investitie aparte. Aceste categorii sunt:

companii cotate care de regula au accces la o baza mai mare de capital.

Managementul acestor companii nu este dispus sa-si asume riscuri prea mari si urmaresc de multe ori rationalizarea capacitatilor sau alte avantaje strategice in combinatie cu alte activitati pe care le desfasoara. Aceste companii tind sa nu apara intreprinderi mari si vor sa fie investitori pe termen lung. Totodata vor urmari sa nu apara o scadere a valorii propriilor actiuni (dupa cumparare) si pentru aceasta ele sunt dispuse sa cumpere intreprinderi necotate care au o fructificare a capitalului mai mare decat o are un pachet minoritari din propriile actiuni.

companii necotate in care de multe ori actionariatul include si managementul.

Ele tind sa cumpere intreprinderi mai mici si sa fie investitori pe termen lung. Criteriul principal in cumparare este perceptia lor privind fluxurile financiare nete ce se obtin dupa cumparare.

cumparatori, de obicei companii necotate care considera achizitionarea de intreprinderi necotate ca niste tranzactii financiare.

Aceste companii utilizeaza o inginerie financiara sofisticata si nu sunt in mod necesar investitori pe termen lung. Ele prefera sa nu se implice in management si tind sa cumpere intreprinderi mari. Pentru cumparare vor face imprumuturi mari (folosind drept garantii chiar actiunile intreprinderii pe care o cumpara). Pretul pe care sunt dispusi sa-l accepte este influentat si in unele cazuri poate fi de salariatii intreprinderii oferite la vanzare.

Asa numitul MEBO este perceputa ca o investitie pe termen lung si tendinta lor terminat de marimea, termenul si conditiile de obtinere a creditului.

cumparatorii care includ managementul (sau o parte a lui) sieste sa cumpere intreprinderi mai mici. Acesti cumparatori sunt mult mai informati referitor la functionarea intreprinderilor, dar pot avea o privire mai ingusta referitor la influentele externe. Ei tind sa ia credite mari si aceste tranzactii nu au de regula o valoare adaugata semnificativa dupa cumparare. Pretul este deseori influentat foarte tare de marimea, termenul si conditiile creditului disponibil si tinde sa fie mai mic decat cel oferit de primele 3 categorii.

Intermediarii reprezinta consultantii externi (in management, finante, legislatie) care pot juca in proces, sa fie un rol constructiv, fie unul distructiv. In aceasta privinta sunt importante urmatoarele elemente:

momentul si durata implicarii intermediarilor in tranzactie si ca regula generala cu cat ei se implica mai tarziu cu atat rolul va fi mai distructiv;

intelegerea si indeplinirea de fiecare intermediar a rolului sau in procesul de evaluare si negociere care sa duca la structurarea tranzactiei si convenirea pretului;

nivelul de intelegere de catre intermediar a motivatiei si obiectivele vanzatorului si cumparatorului;

abilitatea intermediarului de "a da tonul" negocierilor si de a lua decizii cruciale;

experienta, abilitatea si capacitatea de negociere a fiecarui intermediar;

baza de remunerare a fiecarui intermediar si posibilitatea lipsei de obiectivitate in scopul fortarii incheierii tranzactiei.