In varful Costilelor prin abruptul prahovean

Trei vechi si nedespartiti tovarasi de munte: regretatul meu prieten mos Nicolae Bogdan neuitatul meu frate Petrica Gold-Haret si subsemnatul, am plecat din Sinaia spre Busteni cu o trasura de piata in ziua de 2 Octomvrie st. n. 1915 pe un frig simtitor; la 6 dim. eram la Eliseul Valea Cerbului, unde ne astepta vestitul iubitor al Bucegilor, Nicolae Jilipeanu. Indata, am si luat-o la picior, fiecare cu sacul in spate, pe Valea Cerbului in sus, apoi urmand drumul dela stanga pe sub Galma Mare, am ajuns la 7 h 30, in Poiana Costilei, alba de grosul strat de bruma ce o acoperea. Din cauza frigului insa, nu ne-am oprit nici cinci minute, ci pornind-o la deal, am inceput suisul vagaunei vecine pe dreapta, cu valea Malinilor, si caruia mos Nicolae Jilipeanu ii zicea Valceaua Poenitei. La inceput am urmat malul drept al acestei crapaturi, pe un hatas abia vizibil, care serpueste printr un desis de bradet tanar, gata-gata sa ne scoata ochii. Panta e simtitoare; cam 50° inclinatie. Totusi suim, si suim chiar repede, numai pe dreapta, si dupa o jumatate de ora de gafaiala, trecem pe malul stang. Suntem pe la 1.550 m alt., adica am si urcat 200 m in inaltime dela marginea superioara a poenei Costilei, care se afla la 1.350 m alt. Vederea de aci, mai ales in spre Piatra-Mare, este incantatoare; in spatele nostru valceaua care prezinta o inclinare fantastica este incurcata de gigantici bolovani, cari par gata a se rostogoli asupra noastra.

Urcam acum malul stang, inca vre-o suta cincizeci metri, mereu in zig-zag si tot pe o panta mare, apoi cam 50 m urmarim chiar fundul vaii si trecem din nou pe stanga pentru a sui un povarnis de 70° inclinatie. La 8 h 15' fix -adica dupa 1.500 m parcursi dela poiana Costilei - ajungem pe creasta malului stang al Valcelei Poenitei, pe la 1.650 m alt., cam in dreptul capatanei de piatra numita Sentinela (1.735). Din acest punct privim drept in jos V. Malinilor, in fata si la stanga un haos de colti si creste ascutite, spre miaza-noapte Dihamul cu a lui bizara Capatana Porcului si spre N-E drumul Dihamului la Predeal.

Dupa o scurta odihna, parasim acest punct la 8 h. 25', urcand de asta-data malul drept al Vaci Malinilor pe o panta teribila si printr'un desis aproape de nepatruns. Ajungem totusi la Hornul cel mic dela Scara (1.708), unde trecerea nu se poate face decat gratie unei adevarate acrobatii. Iata-ne in fundul vaii zise a Coltilor, numai la cativa metri din sus de confluenta ei cu Valea Malinilor. Repede am trecut pe stanga, am suit pe creasta, apoi printre jnepeni, pe o panta putin simpatica, ne-am lasat in faimoasa vale a Malinului sau Malinilor, pe fundul careia, printre bolovani si stanci uriase, am inaintat vre-o 50 m, pana ce am dat de o apa rece si limpede ce umplea ca o cuveta scobitura unei stanci si care ne-a potolit setea la toti patru. Suim mai departe tot pe firul vaii, pana ce dam de o panta de zapada de vre-o 500 m lungime, pe care am vizitat-o pana sus. Intorsi la capatul ei de jos, am fotografiat-o si la 9 h. 25' pornim din nou, catarandu-ne pe malul stang printre jnepeni si pe o panta ca peretele (85° inclinatie). La 9 h 35' ajungem sus pe creasta din care se lasa asa numita Poiana Malinilor, pe la 1800 m alt. Imediat ne lasam in jos si dam in scobitura rotunda cu iarba verde, pe care se termina coborasul de pe Valea Verde. Dincolo, suim o panta, trecem pe deasupra crestei care inconjoara Poiana Malinilor si dam deadreptul in Valea Verde, al carui versant stang din fata il suim cu usurinta. Suntem la 1.750 m alt. si din Poiana Costilei n'am parcurs mai mult de 4 km, dar ce kilometri! Sunt orele 10.

Mai departe urcam 150 m si ne pomenim pe o sea-creasta cu colti si ascutisuri formidabile pe ambele versante; avem impresia ca ne-am infundat si de aceea un moment suntem cam deceptionati, impresia aceasta ne-o da directia E-W a crestei, pe cand toate cela trecute pana acum aveau mai mult directii N-S. Totusi e mai usor decat credeam: dincolo luam o potecuta pe Brana Caprelor, care in Iunie trebue sa fie o minune de flori, lasand la dreapta Varful Prapadit (1.739). Potecuta, sau mai exact hatasul, ocoleste orizontal fundul unei valcele (Valea Seaca) - complet acoperit cu iarba verde - care raspunde in Valea Cerbului cam 1,500 m in amonte de poiana cu acelas nume. Privelistea este emotionanta: de o parte haosul formidabil de colti, pereti, creste si stanci uriase; de alta, golurile prapastiilor cari vor parca sa ne soarba. Si noi, niste furnici in lupta cu puternica Natura. Dar nu ne dam batuti! Catre miaza-noapte Valea Cerbului si Coltii Morarului se vad mai mult decat clar.

Urmarim Brana Caprelor pana la sfarsitul ei. scoboram apoi in fundul Vaii Seci si in partea cealalta ne cataram pe versantul ei, sub forma de perete aproape vertical (83° inclinatie).

Pana aci explorarea a fost cum a fost; mai mult potrivita - dupa mos Niculae Jilipeanu - decat grea, caci se pare ca abia acum incep greutatile mai serioase. Ca este minunat, nu mai incape vorba; ca ne simtim mandrii de increderea ce ne arata indemanateca noastra calauza, se intelege dela sine; iar ca ne umflam in pene de bucurie ca am fost in stare sa parcurgem ceeace am parcurs, si cu destula dibacie si intelegere, nu ma sfiesc a o spune. Un singur punct slab aveam toti trei. In anii 1914 si 1915, impiedicati de vecinicele concentrari si de restrictiile puse contra excursiilor in munti, din cauza contrabandelor, facusem cam putine escalade grele, de aceea, bratele noastre - cari in asemenea cazuri lucreaza atat cat si picioarele - erau cam desantrenate si acest catarat pe sute si sute de metrii, il cam simteam in muschii lor. In schimb, picioarele si respiratia erau intacte, ca si la plecare. Mos Bogdan, se tinea la cot cu noi, desi treizeci si mai bine de ani de varsta, ne desparteau.

Panta aceasta a muntelui, alba ca zapada este admirabila, Ea straluceste in soarele de toamna de ne ia ochii, iar golul fara fund dela spate ne tine intr'o incordare perpetua. Cea mai mica neatentie ne-ar pravali pe zeci si sute de metri.

Suim acum, suim mereu; mai mult in patru labe ca pisicile; dupa 400 metri ajungem la Stancile Lustruite, cari formeaza malul stang al vaei. Facem un popas de zece minute, cautam apa - care, vai! a secat - si fotografiem cu greutate, de oarece panta este atat de repede incat nu putem sta jos decat tinandu-ne cu ambele maini de ierburi. Vederea e mareata: Predealul, Piatra-Mare, Postavarul, drumul pe vechia granita dela Dihamul la Predeal, Valea Cerbului cu Poiana Costilei, par intinse chiar sub noi, vazute ca dintr'un balcon urias.

Pornim din nou, si urcam tot stanga Vaii Seci. Panta e acum un perete de piatra aiba aproape vertical, intrerupt ici si colo de cate un jneapan ce se leagana mandru in gol, sau de o tufa de graminee (Sesleria coelulans in majoritate), asa ca ne cataram ajutandu-ne cu genunchii si tragandu-ne in sus de resistentii jnepeni, fara de cari escalada ar fi imposibila. La un moment dat, dam chiar de o cornisa, pe care ca s'o putem trece, am intrebuintat franghia. Pe la 11 h. coboram din nou in fundul Vaei Seci, de unde pe dreapta porneste o brana larga si frumoasa, care ajunge pe o creasta ce se leaga de creasta-sea, de care am vorbit, si la dreapta careia se afla Valea Verde care incepe chiar de aci; mai departe, brana aceasta se pierde in Valea Malinilor. Iata-ne la 2.050 m alt.; mai avem de urcat 500 m pana in varful Costilelor; mult a fost, putin a ramas! Putin, dar greu; mai ales ca murim de sete!

Continuam suisul tot pe vale in sus, escaladand si incalecand bolovani gigantici, asa ca-desi locurile nu sunt din cele usoare- inaintam totusi, relativ repede, caci bolovanii acestia ingramaditi unul peste altul, ajuta mult, oferind numeroase puncte de sprijin si agatare. La 11 h. 40' urcam punctul cel mai scabros al excursiunii, ajungand la 2.120 m alt, dupa ce am luat-o la dreapta din vagauna vaii si urcand peretele ei printre jnepeni pe o creasta. Creasta aceasta, foarte ascutita, are cam 100 metri lungime; de toate partile este inconjurata de prapastii adanci si numai intr un singur punct este legata de peretele formidabil al Costilelor, care de aci in sus devine complet vertical. Privelistea este neinchipuita si emotia ce resimtim este ca si sfanta. Parca planam in aer. Cerul si Pamantul se imbina intr'o linie absolut perfecta si vederea de care ne bucuram asupra acestor dragi munti, ne vrajeste. Punctul in care ne aflam este un belvedere remarcabil; rare-ori, in viata mea de alpinist, mi-a fost dat sa regasesc ceva asemanator. Luam cateva fotografii; mancam frugal; ne intindem la soare un sfert de ora si cu durerea in suflet si ochii plini de lacrami, parasim la 12 h. 10' ingusta si minunata creasta, careia ar fi drept sa i se zica Creasta Viilor Sensatii.

Coboram inapoi, si cu mare bagare de seama, o inconjuram pe la baza ei, cand urcand, cand scoborand, pana raspundem in Valea Tapului la 2.125 m alt. Urcam gaiaini din greu - desi am jnancat putin - aceasta sistoaca alpina cu hopuri si saritori si ia ora 13 dam in Brana cu Jnepeni (2.170), pe care cautam un loc mai comod spre a ne da o jumatate ora repaos. Ziua splendida si calduroasa pe deoparte, munca fizica desfasurata pentru a ajunge aci pe de alta parte, ne-au facut sa transpiram abundent, asa ca muream de sete.

Nu trebuie sa uitam ca eram in Octomvrie, deci ziua foarte mica. In contra dorintei noastre, am fost siliti sa ne grabim. De aceea la 13 h. 30' am parasit Brana cu Jnepeni, minunat loc de priveliste si repaos in mijlocul maretiei aspre si ordonate a muntelui, luand-o din nou pe Valea Tapului in sus si escaladand diabolicele ei pante, cum puteam: cand pe dreapta, cand pe stanga, cand pe firul vaii, cand servindu-ne de franghie. La un moment dat, am avut chiar impresia ca nu mai putem inainta si ca vom fi siliti a petrece noaptea in mijlocul acestei regiuni infernale, perspectiva grava, dat fiind ca eram in Octomvrie, ca n'aveam haine groase, nici lemne de foc, nici merinde! Dar tocmai cand faceam aceste reflexii, mos Jilipeanu a descoperit un fel de camin, care ne-a permis inaintarea, astfel ca la orele 15 am rasbit in Brana Mare a Costilelor la 2.320 m alt., brana care vine neintrerupta tocmai din Valea Alba.

De aci descrierea excursiunii nu mai prezinta interes, ca escalada. De aceea trec repede asupra ei. Cei 200-300 m ce ne desparteau spre stanga de Valea Malinilor, i-am parcurs cu usurinta gratie acestei Brane Mari. Am urcat apoi inceputurile V. Malinilor pana sus, ajungand toti patru teferi si voiosi la orele 16 si 30' in varful mare al Costilelor (2.497). Plecati de acolo la 17, eram in Sinaia la orele 20, pe o noapte splendida, cum numai pe muntele inalt se poate vedea. Nici o suflare de aer n'am avut in drumul nostru de intoarcere lung de 15 km; nici un sgomot n'a tulburat tacerea profunda si impozanta a Bucegilor. Maretia spectacolului, cu bolta cereasca stralucitoare de milioane de stele, era asa de impresionanta si emotia noastra atat de violenta, ca din momentul ce s'a inoptat dea-binelea, adica din dreptul Babelor si pana in Sinaia, n'am mai schimbat intre noi nici macar un singur cuvant.

Am transcris aproape cuvant cu cuvant, notele luate in aceasta interesanta explorare alpina, caci am credinta ca sunt mai impresionante asa si ca vor indemna pe entusiastii muntelui sa refaca si ei acest drum, asupra caruia noi avem intaietatea, cel putin dela Creasta Viilor Sensatii, de unde chiar mos Niculae Jilipeanu, atat de umblat, trecea pentru prima data.

Performantele[1] de felul acesteia sunt extrem de utile din multe puncte de vedere si tineretul nostru intelectual ar avea numai profit, daca s'ar avanta cu mai multa dragoste catre excursiile grele din munti.