|
|
|
Invatarea autoreglata reprezinta o sinteza a mai multor factori - motivationali, strategici si de autocontrol ai performantei. Acest tip de invatare incerca sa ofere explicatii la doua probleme majore: prima este legata de resursele motivationale ale elevilor pentru invatare, iar cea de-a doua vizeaza comportamentele specifice in care se concretizeaza invatarea individuala a elevilor. Pentru a facilita realizarea efectiva a acestui lucru profesorul trebuie sa identifice elementele invatarii independente a elevului pornind de la intelegerea modului in care elevul se percepe pe sine in relatie cu sarcinile scolare. Aceasta abordare strategica a invatarii se distinge de abordarile precedente, prin faptul ca muta accentul analizei educationale de pe continuturile achizitionate de catre elevi pe strategiile initiate de catre acestia pentru a-si imbunatati performantele invatarii.
Studiile au aratat ca invatarea procesului de autoreglare de catre elevi le sporeste atat performantele cat si acuratetea perceptiei autoeficacitatii. Pentru a explica relatia dintre procesele de invatare si motivatie, precum si rolul lor in domeniul autoreglarii scolare, este prezentat un model conceptual in Tabelul 2, care pune in evidenta sase dimensiuni psihologice cheie.
Invatarea auto-reglata este un proces activ si constructiv prin care elevii isi stabilesc scopuri ale invatarii in functie de care isi monitorizeaza, regleaza si controleaza activitatea cognitiva, motivatia si comportamentul. Toate aceste procese sunt constranse de caracteristicile contextului fizic si ale mediului social. Rolul activitatilor de auto-reglare este de a media relatia dintre individ si context (Pintrich, 2000b).
Invatarea auto-reglata poate fi considerata ca o interactiune intre abilitatile individului si orientarea motivationala a acestuia (Garcia, 1995). Abilitatile vizeaza utilizarea de catre elevi a diferitelor strategii cognitive, metacognitive, iar orientarea motivationala se refera la scopuri, valori si asteptari. Optiunea pentru o strategie sau alta de solutionare a unor probleme, indiferent daca implica cognitia, metacognitia, sau motivatia, depinde de asteptarile si convingerile elevului, de valorile si scopurile lui legate de studiu.
Baza teoretica pentru dezvoltarea modelului invatarii autoreglate o reprezinta teoria cognitiei sociale (Bandura, 1986). Pe baza acestui model putem afirma ca autoreglarea nu reprezinta doar o abilitate, ci vizeaza si cunoasterea si reflectarea asupra mijloacelor personale necesare realizarii acelei abilitati in contexte diferite (Zimmerman, 2000).
Auto-reglarea se deruleaza ca un proces ciclic, pentru ca feed-back-ul pe care il are elevul de la o performanta anterioara e utilizat pentru a face modificari in actiunile ulterioare. Aceste ajustari continue sunt necesare intrucat factorii personali, comportamentali si ambientali se modifica in mod constant in timpul procesului de invatare. De aici rezulta necesitatea observarii si monitorizarii continue a acestor factori in relatie cu performanta.
Pot fi identificate cateva asumptii comune ale teoriilor privind invatarea auto-reglata (Pintrich, 2000):
(a) natura activa, constructiva a invatarii. Ca atare, elevul nu este doar un receptor pasiv de informatie ci construieste in mod activ sensurile materialelor studiate.
(b) rolul autocontrolului in invatare. Modelul ivatarii autoreglate considera ca elevii au capacitatea de a-si monitoriza, controla si autoregla anumite aspecte ale: comportamentului lor, modului de operare, motivatiei, precum si unele caracteristici ale mediului lor.
(c) raportarea la un criteriu standard. Prin raportarea la acest criteriu elevul poate decide daca un proces poate sa continue sau trebuie facuta o schimbare in derularea acestuia.
(d) invatarea autoreglata mediaza interactiunea dintre caracteristicile personale, contextuale si realizarea propriu-zisa a performantei.
