|
|
|
Teorii ale dezvoltarii
In deceniile 3 si 4 studiul copilului a fost profund influentat de un punct de vedere total diferit de cel al psihanalizei: teoria behaviorista - o traditie ce vine din conceptia de "tabula rasa" a lui J.Locke asupra intelectului uman. Behaviorismul a inceput in decadele anterioare cu cercetari efectuate de psihologi intre care este importanta contributia initiala a lui John B. Watson. Acesta sustine stiinta obiectiva a psihologiei in idea ca orice studiu trebuie sa se concentreze direct pe evenimente observabile - stimuli si raspunsuri comportamentale si nu pe structurile inconstientului. Impresionat de activitatea lui Pavlov acesta face un experiment in 1920, folosind principiul pavlovian al conditionarii clasice, aplicat comportamentului copiilor. Un copil de 9 luni a fost invatat sa se teama de un stimul neutru - un sobolan alb furios - dupa ce Watson i l-a aratat de cateva ori insotit de un sunet terifiant. Copilul care la inceput a fost tentat sa atinga micul obiect alb, foarte curand a inceput sa planga vehement intorcand capul sa nu mai vada. Watson considera mediul ca fiind forta suprema in dezvoltarea copilului si crede ca orice copil poate fi modelat de adult in orice directie daca sunt controlate atent asociatiile stimul - raspuns. In acest scop, a aplicat teoria conditionarii in cresterea copilului.
Dupa Watson behaviorismul american a urmat cateva directii importante de dezvoltare. Prima cea a lui Clark Hull - teoria reducerii conduitei - conform careia organismul actioneaza continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice si reduce starile de tensiune. Pe masura ce sunt satisfacute conduite primare: foame, sete si sex acestora li se asociaza o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau conduite invatate. De exemplu sugarul cauta apropierea si atentia adultilor care il hranesc, in timp ce copilul va spala vasele pentru a-si primi banii de buzunar, bani asociati in mintea sa cu posibilitatea de a cumpara dulciuri care devin reductori placuti ai tensiunii conduitelor primare.
O alta directie a orientarii behavioriste este a conditionarii operante a lui Skinner. Acesta respinge idea lui Hull cum ca reducerea conduitelor primare este singurul mod de a determina organismul sa invete. El a observat ca atat animalele cat si oamenii continua sa se comporte in maniere care duc la rezultate placute de toate felurile si inceteaza manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplacute. Dupa Skinner, comportamentul unui copil poate fi imbunatatit daca este urmat de orice fel de intarire, pe langa hrana si bautura altele cum ar fi lauda, zambetul, o jucarie noua; dar comportamentul poate fi eliminat prin pedepse cum ar fi retragerea de privilegii, dezaprobare parentala sau izolarea in camera sa.
In concluzie, abordarile behavioriste - numite si abordari despre dezvoltare in baza invatarii - nu descriu etape de dezvoltare, acestea nu privesc nici cauzele istorice ale comportamentului, in schimb se concentreaza pe comportamentul imediat al copilului si pe fortele de mediu care influenteaza comportamentul.
Plecand de la teoria psihanalitica (dupa unii autori) in anii 30 cercetatorii studiaza posibilitatea de testare a predictiilor psihanalitice si de transpunerea acestora intr-o teorie a invatarii. Influenta behaviorista se intrevede prin nevoia de testare si experimentare si studiul comportamentului.
De exemplu teoria lui Freud a prevazut ca frustrarea intensa a nevoilor primare ale copilului duce la anxietate si neadaptare comportamentala cum este agresiunea. Teoreticienii invatarii au adoptat aceasta ipoteza a legarii agresiunii de frustrare si au studiat-o in detaliu. Reactiile agresive ale copiilor sunt legate de masura frustrarii prin care au trecut si de recompensele si pedepsele primite pentru comportament agresiv (Dollard, 1939). Cu aceasta constatare domeniul dezvoltarii copilului intra in mediu de laborator controlat stiintific, din care se naste o noua teorie teoria invatarii sociale. Teoreticienii invatarii sociale accepta principiile conditionarii si intariri identificate de behavioristi dar ei construiesc peste aceste principii oferind puncte de vedere mai largi referitoare la modul in care copii si adultii achizitioneaza noi raspunsuri. Dupa al II-lea razboi mondial teoria invatarii sociale devine una din fortele dominante in domeniul cercetarii dezvoltarii copilului. Se contureaza astfel o serie de variante teoretice. Robert Sears este deschizatorul de drumuri in domeniul teoriei sociale in dezvoltarea personalitatii. Interesul special pe care Sears il arata teoriilor invatarii se poate explica prin apropierea de Clark L. Hull caruia i-a fost si student si mai apoi coleg in anii petrecuti la Yale. Alte influente asupra lucrarilor sale vin din perspectiva invatarii sociale in special influenta lui Dollard si Miller cu care Sears a colaborat intr-o cercetare ce avea drept obiectiv aplicarea teoriei invatarii la problemele sociale imediate. Adoptand teoria lui Hull atentia sa se concentreaza pe comportamentul insusit al copilului datorita asocierii cu reducerea conduitei primare. Alti teoreticieni ai invatarii sociale si-au propus sa demonstreze ca invatare observationala si imitarea sunt instrumente puternice de socializare pe perioada copilariei. Albert Bandura care a efectuat o serie de investigatii de laborator pentru a demonstra ca invatarea obsevationala numita modelare reprezinta baza unor mari varietati de comportamente insusite ale copilului cum ar fi agresiunea, conduita prosociala si imitatia conduitei sexuale. Bandura recunoaste ca de la varste foarte timpurii copilul achizitioneaza multe din raspunsuri ascultandu-i pe ceilalti din jur, fara pedepse sau recompense directe. Intrebarea "ce anume ii face pe copii sa doreasca sa imite comportamentul anumitor modele" a gasit raspuns prin cercetarile lui Bandura si a celor ce au continuat studiile, care au demonstrat atractia copiilor fata de modele calde si puternice si care poseda obiecte dorite de ei sau alte trasaturi. Comportandu-se ca aceste modele, copii spera sa obtina propriile resurse de valoare pentru viitor. Cercetarile lui Bandura continua sa influenteze in mare masura studiile privind dezvoltarea sociala a copiilor.
3. Teoria procesarii informatiei
Unii psihologii care s-au ocupat de dezvoltare, nemultumiti de perspectiva behaviorista ca fundament total al invatarii copiilor si dezamagiti in incercarea de a valida teoria stadiala a lui Piaget in ansamblul ei se orienteaza spre domeniul psihologiei cognitive ca un intreg pentru a gasi noi modalitati de intelegere a dezvoltarii gandirii copilului. Astazi cea mai importanta abordare pentru studierea cunoasterii copilului este procesarea informatiei. Sub influenta cercetarilor de cunoasterea adultilor, psiholingvistice si informatice, procesarea informatiei nu este atat o teorie unificatoare cat o abordare generala in care fiinta umana este vazuta ca un sistem prin care trece un flux de informatii. Informatia este activ transformata, codificata si organizata intre momentul stimularii (input) si raspunsului (output) .
Procesarea informatiei este vazuta ca un camp de texte, scheme si grafice.
De la input la output procesele de control intern sau strategiile mentale actioneaza asupra informatiei pentru a o inregistra, stoca in memorie si de a o utiliza pentru generarea de raspunsuri. Prin analogia cu computerul nu inseamna ca psihologii cred ca sistemul uman de procesarea informatiei este identic cu al computerului dar pornind de la procesarile informatiei de catre un computer se pot obtine date semnificative privind gandirea umana.
Cateva tendinte de cercetare privind procesarea informatiei exercita o influenta constanta asupra psihologiei dezvoltarii. O prima directie este aceea a studierii comportamentului uman in rezolvarea de probleme fata de maniera in care se petrece acest lucru la nivelul computerului. Alte directii pun accentul mai mult pe paralelismul dintre abilitatea de manipularea simbolurilor atat de catre gandirea umana cat si de computer ceea ce I-a incurajat pe psihologi sa imprumute terminologia si tendintele informaticii pentru a servi drept baza a unor noi teorii de functionare cognitiva.
4 Abordarile etologice
Etologistii (oameni de stiinta care se ocupa de studiul comportamentului uman si non-uman in circumstante naturale) sugereaza ca pentru anumite comportamente, constante la animale, se gasesc paralelisme cu comportamentele umane. Mai recent, cateva cercetari chiar trateaza comportamentul animal-uman in paralel. Fenomenul de intiparire descrie tendinta bobocilor de gasca iesiti din gaoace (ca si cei de rata si gaina) de a se lua dupa primul obiect pe care il vad si care se misca pe durata unei "perioade critice" care apare imediat dupa ce ies din gaoace. Perioada se numeste critica deoarece reactia fata de acelasi obiect mobil (numit declansator) inainte sau dupa aceasta perioada nu mai are ca rezultat aparitia aceluiasi comportament suprimat.
Asadar etologia are la origine studiul biologic al comportamentului animalelor iar parintele domeniului este considerat Lorenz K. (1903 - 1989) cu teoria sa asupra intiparirii ( imprinting) care corespunde unei invatari foarte rapide a unui comportament de catre un animal tanar in cursul unei perioade critice cand este predispus particular catre aceasta invatare care va orienta dezvoltarea sa ulterioara. La acestea s-au adaugat experimentele lui Harlow care au fundamentat elaborarea teoriei atasamentului social a puilor de animale sau a bebelusilor umani. Nevoia de contact social, de atasament fata de mama sa sau a unui semen apare aici desprinsa de satisfacerea nevoilor primare ( de exe. nevoia alimentara) si este considerata ca o caracteristica innascuta a speciei. Convergenta cercetarilor in etologie si in psihologia dezvoltarii catre 1960 a orientat metodele de studiu in psihologia copilului dand nastere la un curent care poate fi numit etologie umana in care Bowlby, psihiatru si psihanalist englez, este cel mai bun reprezentant ( Tourrette si Guidetti, 2002, pag. 10).
5 Abordarile psihanalitice
Abordarile psihanalitice sunt cele care incearca sa identifice forte existente, de regula in plan inconstient, adanc inradacinate in individ. Aceste forte in interactiune cu mediu au ca rezultat dezvoltarea personalitatii.
Parintele psihanalizei ca teorie si metoda este considerat Sigmund Freud (1856 -1939) . Atat in teorie cat si in practica sa psihanaliza post freudiana s-a sprijinit pe fundamentul oferit de intemeietorul sau, fundament care a deschis in primul rand un nou cadru de analiza, definind o noua directie in psihologie - psihologia abisala sau psihologia ce vizeaza sondarea inconstientului.
Intre principiile cele mai importante care ghideaza in psihanaliza intreaga functionare a psihicului uman sunt principiul realitatii si principiul placerii. Principiul placerii este un principiu general ce guverneaza viata psihica a omului conducand actiunile lui in directia procurarii placerii si evitarii durerii. Principiul realitatii este strans corelat cu principiul placerii. Initial tinta esentiala este procurarea imediata a placerii, pe calea cea mai scurta, fara amanare, iar pe parcursul acomodarii progresive cu realitatea inteleasa ca mediu, sunt acceptate deturnarile si amanarile inerente realitatii care ofera implinirea satisfactiei.
Dezvoltarea conceputa de Freud pe cele trei nivele, ID, Ego, Superego, poate fi interpretata ca o descriere evolutiva. Ideile sale sunt relevante pentru intelegerea schimbarilor motivationale produse odata cu dezvoltarea individului. Freud imparte schimbarile de motivatie intr-o succesiune de etape care se disting prin obiectele sau activitatile necesare satisfacerii instinctelor individuale pe durata respectivei etape.(vezi tabel) denumirea fiecarei etape reflecta modificarile in aria satisfactiei sexuale pe masura ce copilul se maturizeaza incepand cu etapa orala trecand prin etapa anala, etapa falica, etapa de latenta si in final etapa genitala.
Psihanaliza a rprezentat o bogata resursa de intelegere a personalitatii si este valoroasa si pentru intelegerea dezvoltarii normale, chiar daca imaginea contemporana asupra copilului este mai degraba o imagine a unui individ activ, responsiv, alert, asa cum il descrie Piaget decat o suma de pulsiuni clocotitoare stranse laolalta in sine asa cum il descrie Freud.
Teoria dezvoltarii personale si sociale a lui Erikson propune abordarea stadiala a formarii personalitatii pe latura socializarii. Daca psihologia copilului descrie odata cu Piaget dezvoltarea cognitiva a copilului, teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltarii cunoasterii sinelui in interactiunea cu ceilalti, respectiv, accentueaza asupra mediului social al dezvoltarii copilului.
Erikson propune ipoteza conform careia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul intregii vieti. In fiecare stadiu are loc o criza, ori un moment critic, de a carui rezolvare depinde cursul dezvoltarii ulterioare. Majoritatea oamenilor rezolva aceste crize satisfacator si efectele acestora sunt indepartate pentru a se misca spre alte provocari dictate de ritmul vietii, dar exista persoane care nu rezolva complet aceste crize si efectele lor continua sa puna probleme mai tarziu pe parcursul vietii. De exemplu, se considera ca multi adulti au inca de rezolvat probleme ce tin de criza identitatii manifestata in adolescenta.
Cele opt stadii ale vietii dupa Erikson se identifica cu o criza majora ce trebuie rezolvata pentru a intruni conditiile unei personalitati sanatoase. Ultimele trei stadii descriu maturitatea pentru ca asa cum am aratat, Erikson spre deosebire de alti teoreticieni nu considera ca dezvoltarea se incheie cu adolescenta iar individul trebuie sa parcurga si ultimele trei stadii pentru a progresa . Cu fiecare stadiu parcurs si prin obtinerea unei rezolvari, individul capata o dimensiune a competentei sale
Perioada de la nastere la 18 luni corespunde crizei relative la construirea increderii versus pierderea increderii. E foloseste cuvantul "versus" pentru a indica lupta vitala dintre doi poli. Relatia copilului cu mama este determinanta in aceasta perioada. Importanta psihologica se axeaza pe relatia de tip "a lua" - " a da in schimb".
Esenta acestui stadiu este dezvoltarea increderii in lumea inconjuratoare, ca si a increderii in sine. Natura duala a acestei crize considera Erikson se afla in descoperirea de catre copil atat a propriilor nevoi cat si a nevoilor mamei. O alta fateta a problematicii stadiului incredere - neincredere, paralel cu stadiul oral descris de Freud, este aceea ca sugarul se afla initial confruntat cu conflictul fundamental dintre neincrederea intr-o lume despre care stie foarte putin si tendinta de a dezvolta o atitudine de incredere in acea lume.
Perioada de la 18luni la 3 ani corespunde crizei relative la autonomie versus indoiala sau teama . Punctul central in aceasta criza este relatia cu parintii. Descrierea psihologica a stadiului poate fi contrasa in semnificatia continuta de doua verbe "a pastra" si "a lasa" sa plece, a elibera.
Independenta castigata de copil prin dezvoltarea motorie si verbala limiteaza dependenta sa de ceilalti si construieste nevoia de independenta si autonomie. La aceasta varsta copilul se afla in criza determinata de conflictul dintre dorinta de a fi protejat si nevoia de a fi liber.
Perioada de la 3 ani la 6 ani corespunde crizei relative la doi determinanti opoziti si anume initiativa versus sentimentul de vina. Relatiile ce determina echilibrul intre cei doi determinanti sunt cele cu familia in general iar descrierea psihologica a stadiului coincide cu explorarea posibilitatilor sinelui sau restrangerea lor.
Perioada de la 6 la 12 ani corespunde in conceptia lui Erikson cu nevoia de a produce /construi lucruri. Criza este determinata de opozitia intre aceasta nevoie si sentimentul de inferioritate sau credinta in incapacitate. Relatiile ce determina solutionarea crizei sunt cele legate de mediul scolar.
Perioada de la 12 la 18 ani corespunde conflictului intre construirea identitatii si confuzia la nivelul asumarii rolurilor. Relatiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni si cele determinate de pozitia de conducator sau de condus. Descrierea psihologica poate sa se constituie in baza alegerii de tipul a fi sau a nu fi tu insuti. Perioada adolescentei este determinata de raspunsul la intrebarea: "cine sunt eu? "
Erikson considera adolescenta un stadiu caracterizat de furtunoase schimbari psihologice datorate deciziilor sub presiunea alegerii carierei scolare si profesionale fapt ce determina chestionari si redefiniri ale unor aspecte ale personalitatii construite in timpul stadiilor timpurii.
Perioada tineretii corespunde alegerii intre intimitate si izolare. Relatiile determinante sunt legate de experiente privind competitia, cooperarea, prietenia, sexualitatea. Axa psihologica dupa Erikson este aceea a descoperirii si pierderii sinelui in celalalt.
Perioada de viata adulta corespunde alegerii intre reproducere si autoconstructie. Relatiile determinante sunt cele cu partenerul si relatiile de munca.
Axa psihologica este oferita de sintagma "a avea grija de " / "a se ocupa de " .
Perioada batranetii este caracterizata de criza generata de pendularea intre integritate si disperare axa psihologica fiind descrisa de capacitatea de a face fata ideii de a nu mai fi, de a muri.
