Temperamentul si caracterul - temperamentul - latura dinamico-energetica a personalitatii

TEMPERAMENTUL SI CARACTERUL

TEMPERAMENTUL - LATURA DINAMICO-ENERGETICA A PERSONALITATII

Observatii asupra cantitatii de energie a subiectul uman, a vioiciunii si dinamismului sau si asupra modului cum isi orga­nizeaza conduita au fost facute din cele mai vechi timpuri, constatandu-se ca, in aceasta privinta, oamenii sunt foarte deosebiti. Unii sunt hiperactivi, iar altii sunt "fara vlaga'. Unii sunt foarte rapizi si tumultuosi in miscari, in vorbire, iar altii se misca lent, domol. Unii sunt navalnici, nerabdatori, impulsivi, nestapaniti, in timp ce altii isi pastreaza calmul. Toate aceste particularitati apartin atat activitatii intelectuale si afectivitatii, cat si comportamentului exterior, fiind expresia unor temperamente diferite.

In cazul temperamentelor, indicatorii comportamentali sunt foarte pregnanti. De aceea, trasaturile si tipurile temperamentale sunt cea mai accesibila si usor constatabila latura a personalitatii: latura dinamico-energetica. Cu greu vom afla ce gandeste un om, ce sentimente incearca, pe unde i se aventureaza fantezia. Dar urmarindu-i comporta­mentul vom putea in scurt timp sa spunem daca este energic, iute, cum­panit sau nu. Observatorului, temperamentele ii apar ca fiind legate de tot corpul, de regimul de functionare al acestuia. Firea a fost de aceea inca de la inceputuri presupusa a fi legata de constitutia corporala sau de particularitati fiziologice. Diferentierile temperamentale au fost frec­vent explicate prin particularitati anatomo-fiziologice.

Renumiti medici ai antichitatii, Galenus si Hypocrates, observand ca exista patru temperamente de baza, au incercat sa le explice prin modul in care, dupa opinia lor, sunt amestecate (cuvantul tem­perament semnifica, etimologic, amestec) humorile organice fundamentale: fiere neagra, sange, flegma, fiere galbena, una din cele patru dominand. De aici provine si nomenclatorul de coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic. Denumirile s-au pastrat cu toate ca modelul teoretic s-a dovedit a fi naiv si indepartat de realitate. Nu a fost insa gresita si clasificarea temperamentelor dupa observatii patrunzatoare care isi mentin valabi­litatea, in larga masura, pana in zilele noastre.

Tarziu, s-au reluat incercari de explicatii dupa constitutia cor­porala (tipuri somatice: respirator, muscular, digestiv si cerebral); dupa glandele cu secretie interna (hiper si hipotiroidian); dupa dominarea unor componente germinative (endomorf, mezomorf, ectomorf); dupa alte par­ticularitati bioconstitutionale (atletic, astenic, picnic, displastic) - dar  toate aceste incercari explicative au o valabilitate mai restransa privind descrierea tabloului temperamentelor.

PORTRETE TEMPERAMENTALE

Colericul este excitabil si inegal in toate manifestarile sale, fie ca este eruptiv, navalnic, nestapanit, fie deprimat, cuprins de teama si panica. Deseori se constata o evolutie ciclotimica. Dezvoltarea sinusoidala cu ascensiuni si caderi ale capaci­tatii de lucru este dublata de oscilatii intre entuziasm, temeritate si starea de aban­don, deceptie. Inclinatia spre exagerare, intr-un sens sau altul, pericliteaza echilibrul emotional. Colericii sunt oameni nelinstiti, nerabdatori, predispusi la furie violenta, dar si la afectiuni neobisnuite, cu relatii ce exagereaza atat amicitia, cat si ostilita­tea. In dependenta de semnificatiile activitatii lor, de idealul de viata, se pot afirma ca oameni ai marilor initiative, capabili sa se concentreze maximal in actiuni de lunga durata. Cu greu se pot suplini insa nestapanirea si perturbarea ritmului necesar disciplinei. Extravertiti, foarte comunicativi, sunt orientati spre prezent si viitor ca si sangvinii.

Sangvinicul se caracterizeaza prin ritmicitate, echilibru si aceasta in conditiile vioiciunii, rapiditatii miscarilor si vorbirii, printr-o mare efervescenta emotionala. Este temperamentul bunei dispozitii, al adaptabilitatii prompte si economicoase. Dincolo de vioiciune si exuberanta se descopera calmul, stapanirea de sine. Sang­vinicul poate astepta fara o incordare chinuitoare si poate sa renunte fara a suferi mult. Extrema mobilitate sangvinica ingreuneaza fixarea scopurilor, consolidarea intereselor si prejudiciaza persistenta in actiuni si relatii.

Flegmaticul este un om lent in tot ceea ce face si totodata neobisnuit de calm. Dispune de un fel de rabdare naturala si de aceea, prin educatie atinge performante in perseverenta voluntara, meticulozitate, temeinicie in munca de lunga durata. Desi pare indiferent afectiv, flegmaticul ajunge la sentimente extrem de consistente si durabile. Se poate semnala o redusa adaptabilitate, inclinatii spre rutina si dezavantajul tempoului foarte lent care nu corespunde exigentelor anumitor actiuni. De regula, flegmaticii sunt introvertiti, inchisi in sine, putin comunicativi si orientati mai mult spre trecut, avand comuna aceasta trasatura cu melancolicii.

Melancolicul sau temperamentul hipotonic vadeste un tonus scazut si reduse disponibilitati energetice de unde, pe de o parte, sensibilitatea, emotivitatea deose­bita, iar pe de alta, inclinarea spre depresie in conditii de solicitari crescute. Se mai semnaleaza la el si dificultati in adaptarea sociala, aceasta si datorita unor exagerate exigente fata de sine si a redusei increderi in fortele proprii. Alte parti­cularitati sunt dependente de mobilitate si echilibru, reeditand, in acest context hipotonic, unele din trasaturile aratate la cele trei temperamente puternice, descrise mai sus.

TIPURILE DE ACTIVITATE NERVOASA SUPERIOARA

In determinarea particularitatilor temperamentale un rol principal revine sistemului nervos cen­tral care asigura coordonarea integrala a tuturor proceselor organice si mediaza comportamentul in virtutea activitatii neuropsihice a creierului.  S-au pus in evidenta trei insusiri fundamentale ale sistemului ner­vos, insusiri ce se exprima in activitatea nervoasa superioara. Acestea sunt : 1) forta sau energia, dependenta de substante functionale constitu­tive neuronului; 2) mobilitatea, exprimata in viteza cu care se consuma si regenereaza respectivele substante, functionale; 3) echilibrul, constand in repartitia egala sau inegala a fortei intre cele doua procese nervoase de baza - excitatia si inhibitia, in caz de neechilibru neputand sa intervina decat predominarea fortei excitative. Aceste trei insusiri functionale reprezinta, in mod evident, parametrii indispen­sabili pentru functionarea sistemului nervos, pentru desfasurarea activi­tatii nervoase superioare. Concret, insa, la fiecare individ insusirile de baza prezinta gradatii in sensurile: puternic-slab, mobil-inert, echilibrat-neechilibrat, majoritatea subiectilor situandu-se undeva la mijloc intre foarte puternic si foarte slab, intre labil si inert, intre perfect echilibrat si com­plet neechilibrat, dincolo de care intervine anormalitatea.

PARTICULARITATI PSIHOLOGICE ALE TEMPERAMENTELOR

Tipul de activitate nervoasa superioara reprezinta nucleul temperamental. Dar si celelalte particularitati tipologice au insemnatate, nuantand manifestarile temperamentale. Astfel, un coleric poate fi hipotiroidian sau hipertiroidian. C. Jung considerand orientarea predominanta spre lumea externa sau lumea interna, a descris tipurile de introvert si extrovert. H. J. Eysenck dovedeste ca, de regula, flegmaticii si melancolicii sunt intro­vertiti, iar colericii si sangvinicii sunt extrovertiti. Alta corelatie intervine dupa criteriul nevrozismului, melancolicul si colericul au un nivel inalt de nevrozism sau instabilitate, iar flegmaticul si sangvinicul prezinta un nivel scazut de nevrozism si, deci, sunt mai stabili.

In descrieri mai vechi se adauga si alte criterii de clasificare a tem­peramentului, cum sunt acelea de: stenic-astenic, incordat-relaxat, hipertimic-hipotimic. Rezulta ca, privit ca un complex de particula­ritati psihocomportamentale, temperamentul este o formatiune mult mai complexa decat este tipul de sistem nervos corespunzator. Restrictiv, temperamentul este manifestarea si dezvoltarea particulara a tipului nervos in plan psihologic si comportamental.

Cercetarile moderne, urmand schema temperamentelor de baza, au demonstrat temeinic ca prin combinarea dintre insusiri in prim plan apar patru tipuri de sistem nervos (prin extensie, de activitate nervoasa superioara) care sunt in relativa corespondenta cu cele patru tempera­mente descrise in antichitate. Tipul puternic neechilibrat excitabil, coreleaza cu temperamentul co­leric, cel puternic echilibrat mobil se exprima in temperamentul sangvinic, tipul puternic echilibrat inert, in temperamentul flegmatic, tipul slab (luat global) fiind pus la baza temperamentului melancolic (desi acest calificativ este nepotrivit si ar trebui sa se vorbeasca despre tempera­mentul hipotonic sau astenic). De asemenea, tipul si temperamentul slab sau hipotonic ar trebui sa fie caracterizat si sub raportul mobilitatii si echilibrului, ceea ce ar duce la trei variante similare celor ale tipului puternic, iar daca ar fi sa introducem un grup al fortei medii ar aparea inca alte trei variante. Apoi echilibrarea sau neechilibrarea poate fi con­siderata si din punctul de vedere al mobilitatilor proceselor nervoase, fiind posibil ca inhibitia sa fie mai inerta decat excitatia, de unde si unele efecte de explozivitate in comportament.

LOCUL TEMPERAMENTULUI IN SISTEMUL DE PERSONALITATE

Tipul nervos este innascut si nu isi pierde identitatea pe parcursul vietii, iar temperamentul derivat dintr-un anumit tip (ca baza naturala a individualitatii) se dezvolta pe parcursul vietii in conditii mai complexe, capata anumite nuante emotionale si chiar se moduleaza dupa conditii de activitate profesionale, de unde, si termenii de temperament artistic, militar, poetic s.a.

Temperamentul suporta toate influentele dezvoltarii celorlalte com­ponente superioare ale personalitatii, si dobandeste o anumita factura psihologica. Se vorbeste, de aceea, de compensarea unor trasaturi tempera­mentale, de mascarea lor si, in genere, de luarea in stapanire a propriului temperament prin autocontrol constient. Totusi tipurile de activitate nervoasa si totodata si temperamentele sunt nespecifice, in sensul ca nu implica anumite valori, nu sunt susceptibile de a fi apreciate din punct de vedere moral, estetic, intelectual. Nu putem vorbi despre temperamente bune sau rele, nici despre superioritatea unui tip asupra altuia.

Tipul de sistem nervos si temperamentul corespunzator isi pun am­prenta asupra intregii activitati si chiar asupra proceselor organice in­terne. Particularitatile de tip nervos se regasesc in comportamentul ani­malelor superioare, la acestea fiind si cercetate in amanunt.

Pentru om, temperamentul reprezinta cea mai generala particulari­tate dinamico-energetica a personalitatii - generalitatea nu se refera insa numai la formatiunile partiale, mai complexe, cum sunt aptitudinile, in­teligenta, caracterul psihomoral. Acestea sunt intr-adevar susceptibile de evaluari calitative, pentru ca reprezinta dimensiuni functional-creative si relational-morale specifice omului. Este clar insa ca aptitudinile si caracterele nu deriva din temperamentele globale si nu pot fi reduse la temperament. In fiecare categorie temperamentala se intalnesc debili min­tali si inteligente de varf, subiecti necreativi si inalt creativi, subiecti amorali si oameni de o mare forta si consistenta morala. Aceeasi aptitu­dine, acelasi profil psihomoral poate sa fie constatat la persoane cu diferite temperamente. Dar toate acestea nu inseamna ca temperamentele nu se exprima in activitatea si conduita morala, in gandirea, imaginatia si afectivitatea fiecaruia.

CARACTERUL - LATURA RELATIONAL-VALORICA A PERSONALITATII

In vechea greaca cuvantul caracter inseamna tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifica fizionomia individului luat nu atat sub raportul chipului sau fizic, cat sub cel al structurilor sale psi­hice, spirituale, pe care le deducem din modelul sau propriu de a se comporta in activitate si relatii sociale. Este, deci, o fizionomie spirituala prin care subiectul se prezinta ca individualitate irepetabila si prin care se deosebeste de altii, asa cum se deosebeste prin infatisarea sa fizica. Se intelege ca particularitatile de caracter, asemenea celor fizionomie si mai mult decat ele, presupun o anumita constanta sau stabilitate. Nu se schimba, nu sunt variabile pentru ca atunci insasi consistenta ca­racterului ar fi contrazisa.

In sens larg caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularitati psihoindividuale ce apar ca trasaturi ale unui portret psihic global. In aceasta viziune cuprinzatoare, termenul de caracter ne apare sinonim cu cel de personalitate. In psihologia europeana se recurge, totusi, la o delimitare a caracterului, ce este diferentiat de celelalte com­ponente ale personalitatii - temperamente si aptitudini.

In  sens restrans si specific, caracterul reuneste insusiri sau parti­cularitati privind relatiile pe care le intretine subiectul cu lumea si va­lorile dupa care el se conduce. Este un subsistem relational-valoric si de autoreglaj. In sistemul de personalitate, caracterul reprezinta latura relationala si axiologica, fiind in principal un ansamblu de atitudini - valori.

In  timp ce temperamentul este neutral, din punctul de vedere al continutului sociomoral, al semnificatiei umaniste, caracterul se defineste, in principal, prin valorile dupa care subiectul se calauzeste, prin rapor­turile pe care le intretine cu lumea si cu propria fiinta. Temperamentul rezulta din particularitati constitutionale morfo-functionale si nu este conditionat de constiinta si decizii constiente, in timp ce la formarea si afirmarea caracterului participa judecatile de valoare, iar pentru felul cum se comporta subiectul poarta o anume respon­sabilitate morala, fiind apreciat corespunzator (cinstit sau necinstit, sincer sau fatarnic, mincinos etc).

Caracterul este o formatiune supe­rioara la structurarea caruia contribuie trebuintele umane, motivele, sen­timentele superioare, convingerile morale, aspiratiile si idealul, in ultima instanta, conceptia despre lume si viata In toate acestea un rol impor­tant revine modelelor culturale de comportament, pe care se constituie un fond de deprinderi sociomorale si totodata tabele de valori pe care le impune si cultiva colectivitatea. In aceste conditii, fata de temperament caracterul este o instanta de control si valorificare. Cineva poate fi mobil sau dinamic, lent sau rapid, dar el este apreciat dupa calitati caracteriale cum sunt: omenia, bunatatea, harnicia, sinceritatea etc, iar acestea nu depind de temperament.

COMPONENTELE DE BAZA ALE CARACTERULUI : ATITUDINEA STABILA SI TRASATURA VOLITIVA

Psihologia populara, care are mai ales preocupari morale, la trasaturile sufletesti si de conduita raporteaza diverse insusiri caracteriale: tenace, neinduplecat, intelept, ingaduitor, rabdator, sever, chibzuit, aspru, iertator, indaratnic, ambitios, certaret, perseverent, darnic, zgarcit, lacom, bun sau rau etc Observam ca unele trasaturi caracteriale sunt incarcate de afectivitate si ar putea fi considerate ca sentimente generale (predispus la iertare, la abuz, la toleranta etc), in timp ce alte trasaturi au o dominanta voluntara si chiar se exprima in termeni de insusiri ale vointei. Sunt, deci, modalitati de autoreglaj caracteristice pentru persoana respectiva.

In ambele situatii insusirea-caracteriala reprezinta o pozitie a subiectului fata de cele din jur, un mod de a se raporta la evenimentele existentei sale in lume. Aceste modalitati de raportare care pornesc de la subiect, il exprima pe el si se traduc prin comportamente, poarta numele de atitu­dini. La nivelul caracterului ne intereseaza nu atitudinile circumstantiale si variabile, ci acelea care sunt stabile si generalizate, fiind proprii subiectului in cauza, intemeindu-se pe convingeri puternice. Atitudinea, ca trasatura de caracter, de asemenea, nu poate fi determinata doar dupa o manifestare singulara. Nu poti spune despre un tanar ca e mincinos doar pen­tru ca in viata lui a mintit de cateva ori ci este necesar sa se vada daca minciuna e o regula pentru el, un narav de care cu greu se poate dezbara.   

Definim atitudinea ca o modalitate de raportare la o clasa generala de obiecte sau fenomene si prin care subiectul se orienteaza selectiv si se autoregleaza preferential. Impunerea imperativa a atitudinii dinauntru in afara o defineste pe aceasta ca un vector major propriu personalitatii. Atitudinea este, in primul rand, selectiva in perceperea si evaluarea eve­nimentelor.

Prima componenta a atitudinii include motivatie, scopuri si preocupari cognitive corespunzatoare. Cea de-a doua este executiva si presupune un mod de autoreglare al subiectului, deseori fiind necesare eforturi voluntare importante. Este posibil ca aceasta a doua componenta, sa nu fie in aceeasi masura dezvoltata ca si prima, si, deci, sa nu se poata finaliza. In acest caz, caracterul este considerat a fi dominat mai mult de afectivitate si orientari intelectuale si relativ deficitar sub raportul executiv-voluntar. Insusirile voluntare pot sa depaseasca atitudinile de o categorie sau alta si sa se manifeste in orice situatie constant. In acest caz, se vorbeste de un caracter dominat de vointa, indiferent de orientarile sale atitudinale.

Dupa domeniul in care ele se manifesta clasificam atitudinile in:

- atitudini fata de oameni. Tematica principala este aceea a umanismului. Se presu­pune ca omul este, in primul rand, scop si apoi mijloc in vederea reali­zarii scopului. Indepartarea sau chiar contrazicerea principiului despre om ca valoare suprema este o retragere pe pozitii ostile omului. In acelasi timp, se pune problema recunoasterii valorii altora si a libertatii de opinie a tuturor. Invidia si intoleranta tradeaza atitudini ce trebuie sa fie combatute. E. Fromm a creat un intreg sistem de gandire in jurul dragostei fata de om. Este o directie opusa tendintelor mizantrope. In conditiile respectului fata de individualitatea singulara a fiecaruia, intervine totusi necesitatea cooperarii, colaborarii si a con­cilierii. De asemenea, trebuie sa imbinam dragostea cu exigenta fata de cei ce ne sunt apropiati. Aceasta obligatie nu poate fi detasata de altruism.

- atitudinea fata de sine Este necesar, in primul rand, sa ne cunoastem, comparandu-ne, pe cat posibil obiectiv, cu altii. Cultivarea propriei in­dividualitati nu trebuie sa ajunga la narcisism si sa se depaseasca cadrele rationale. Demnitatea inseamna constiinta propriei valori in conditiile res­pectului fata de altii si ale neacceptarii injosirii. Sunt inacceptabile atat umilinta, cat si aroganta. Cat priveste modestia, aceasta se cere a fi core­lata cu demnitatea. Exigenta fata de sine este o conditie a autoperfectionarii. Increderea  justificata in fortele proprii este o alta parghie a reali­zarii de sine. Fiecare trebuie sa se concentreze intr-o anumita masura prproprie si sa manifeste, in limite normale, un anume egoism dar exagerarea lui se intoarce impotriva intereselor individului, care trebuie sa traiasca in raporturi armonioase si drepte cu toti ceilalti.

- atitudinea fata de munca, care are un rol esential in viata si existenta omeneasca. Rolurile profesionale indeplinite cu efort si competenta sunt, dupa multi autori, indicatori ai valorii sociale a personalitatii. In toate timpile si in toate societatile este apreciata harnicia, stradania de a duce lucrurile la bun sfarsit si de a perfectiona mereu propriul stil de lucru. Interesul fata de munca depusa, reunit cu aptitudinile corespun­zatoare, duce la creatie.

- atitudinil culturale, care privesc cunoasterea stiintifica si arta, tehnica si cultura in ge­nere. Personalitatea se apreciaza si dupa consistenta atitudinilor legate de traditii si obiceiuri.

- atitudinea fata de natura. In  secolul nostru se pun, cu multa acuitate, si probleme privind na­tura, apararea ei si asigurarea unui mediu natural potrivit pentru exis­tenta omului ca fiinta. Umanismul contemporan cuprinde si o serie de atitudini ecologiste ce trebuie dezvoltate in stransa legatura cu preocu­parile pentru sanatatea tuturor oamenilor ce populeaza aceasta planeta.

- atitudinea fata de societate, care le integreaza pe toate celelalte, vizeaza raspunderile cetatenesti si politice pe care fiecare le are fata de destinele colectivitatii din care face parte in conditiile democra­tiei si ale libertatii. In  plan social-istoric, valoarea diriguitoare este patriotismul.

SISTEMUL DE ATITUDINI : STRUCTURI CARACTERIALE

Atitudinile si calitatile voluntare asociate lor sunt corelate, interde­pendente si chiar organizate intr-un sistem prin integrari la diverse niveluri, in acelasi fel in care se prezinta piramida conceptuala. Numai ca ierarhia conceptelor este la toti oamenii aceeasi in timp ce piramida atitudinilor caracteriale este de la un subiect la altul mult diferita, in sensul ca, de pilda, la un subiect o trasatura concreta de exemplu avaritia, ocupa o pozitie dominanta, se situeaza in varful piramidei, pe cand la un alt subiect zgarcenia este periferica si prea putin exprimata, la acesta fiind dominant spiritul de aventura.

La fiecare individ se pot descoperi 1-2 trasaturi cardinale care domina si controleaza pe toate celelalte. Este apoi un grup de trasaturi principale (10-15), iar in rest, sute si mii de trasaturi secun­dare si de fond, care sunt slab exprimate si pe care insusi subiectul uneori, le neaga. A cunoaste pe cineva, inseamna a-i determina trasaturile caracteriale cardinale. Trasatura "stapana" nu trebuie sa se rupa de trasaturile principale pe care si le subordoneaza si pe care le integreaza intr-o structura unica. Ierarhizarea atitudinilor si trasaturilor in sistem este principala articularitate a structurii caracteriale. Totodata, insusi sistemul doban­deste o serie de particularitati structurale a caror cunoastere permite o mai buna definire a profilului caracterial al fiecarei persoane. Cele mai importante sunt:

Unitatea caracterului inseamna a nu modifica in mod esential conduita de la o etapa la alta din motive de circumstante, contrare principiilbr declarate; Expresivitatea se refera la dezvoltarea, precumpani­toare, a uneia sau a catorva trasaturi, care dau o nota specifica intregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, usor de relevat si domi­nante in raport cu situatia in care se afla; Originalitatea presupune autenticitatea in insusirea si realizarea anumitor valori, coerenta launtrica a acestora, forta lor morala, gradul lor diferit de dezvoltare si imbinare la fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctiva a persoanei in raport cu alte persoane; Bogatia rezulta din multitudinea relatiilor pe care persoana le stabileste cu viata sociala, cu munca, cu semenii etc.; Statornicia se realizeaza daca atitudinile si trasatu­rile caracteriale au o semnificatie de o mare valoare morala, aceasta fundamentand constanta manifestare in comportament; Plasticitatea este o conditie a restructurarii unor elemente ale caracterului in raport cu noile cerinte impuse de necesi­tatea slujirii acelorasi principii. Se asigura, astfel, evolutia caracterului si autoreglajul eficient in dependenta de diverse imprejurari; Taria de caracter se exprima in rezistenta la actiuni si influente contrare scopurilor fundamentale, convingerilor, sentimentelor de mare valoare morala etc, pe care persoana le-a transformat in linii de orientare fundamentala si de perspectiva. Datorita fortei caracteriale, omul atinge nivelul suprem al eroismului.

Toate aceste particularitati, de ansamblu, ale caracterului releva inca o data faptul ca acesta poate fi definit ca sistem de atitudini stabile si spe­cific individuale, avand o semnificatie sociala si morala, atestandu-1 pe om ca membru al societatii, ca purtator de valori, deci, ca personalitate.