Senzatiile - definirea si caracterizarea generala a senzatiilor, principalele tipuri de senzatii

SENZATIILE

DEFINIREA SI CARACTERIZAREA GENERALA A SENZATIILOR

Legatura informationala cea mai simpla a omului cu realitatea este realizata prin intermediul senzatiilor. Toate celelalte raporturi mai complexe nu se pot constitui fara a avea o baza senzoriala.

Senzatiile sunt procesele psihice elementare prin care se semnali­zeaza, separat, in forma imaginilor simple si primare, insusirile con­crete ale obiectelor si fenomenelor, in conditiile actiunii directe a stimulilor asupra organelor de simt (analizatori).

Desi senzatiile sunt fenomene reale ale vietii psihice, rareori omul le realizeaza separat. In mod obisnuit, ele sunt integrate proceselor mai com­plexe. Senzatiile reflecta doar insusiri separate, dar omul traieste intr-o lume a obiectelor si de aceea, cu necesitate, le integreaza in procesele perceptive. Spunem, totodata, despre senzatii ca sunt imagini primare pentru ca ele reprezinta rezultatul imediat al actiunii stimulului asupra analizatorilor si nu apar decat in aceste conditii. Imaginea primara dis­pune si de alte cateva insusiri, si anume : intensitatea senzatiei, calitatea, durata, tonalitatea afectiva asociata ei.

ANALIZATORUL - STRUCTURA SI FUNCTIE

Senzatiile sunt rezultatul activitatii reflexe a analizatorilor ca raspuns la stimularile exterioare simple. Analizatorul este un ansamblu structural-functional care face posibila producerea senzatiilor. In alcatuirea lui intra mai multe componente.

Receptorul este componenta care transforma energia excitantilor ex­teriori in influx nervos. Din punct de vedere neurocibernetic, aceasta transformare este o codare (o trecere de la stimulul fizic exterior intr-un cod neurofiziologic : impulsurile nervoase). Asa, de exemplu, receptorul vizual este retina cu conurile unitatii receptoare care con­tin iodopsina, o substanta care se descompune in pre­zenta luminii ; prin acest pro­ces se produc biocurentii ca­re vor fi transmisi celorlalte verigi ale analizatorului. Im­preuna cu componentele au­xiliare, retina constituie pri­ma veriga a analizatorului vizual. Aceasta este specializata in urma unui indelungat proces de adaptare la mediul te­restru.

Calea de conducere a influxului nervos este veriga intermediara. Ea include fibre nervoase senzitive si o serie de centri subcorticali care fac o analiza si o sinteza primara a influxurilor nervoase si un prim filtraj senzorial, astfel incat la scoarta cerebrala nu se transmit toate stimularile mediului, ci numai acelea care au semnificatie adaptiva pentru om. Caile de conducere transfera informatia la scoarta cerebrala.

Veriga centrala este cea mai importanta componenta a analizatoru­lui. Ea este reprezentata de o zona corticala specializata in operatii de decodificare, adica de transformare a impulsurilor nervoase in fapt psi­hic. Fiecare analizator are zona sa corticala (cel vizual in occipital, cel auditiv in temporal, cel tactilo-chinestezic in circumvolutiunea centrala posterioara etc.). Aceasta, la randul sau, are o portiune centrala, numita nucleul analizatorului, in care se fac cele mai fine operatii de decodifi­care, si o alta periferica, mai extinsa, cu functii de integrare a senzatiilor in ansambluri, numita zona de asociatie.

Conexiunea inversa este o parte componenta a analizatorului (desco­perita catre a doua jumatate a secolului al XX-lea). Functia ei principala este de a asigura autoreglarea analizatorilor, in vederea receptionarii cat mai bune a stimulilor. Transmiterea impulsurilor nervoase cu mesaj auto-reglator, de la centrii corticali spre periferia analizatorului, se realizeaza pe cai aferente care se gasesc in componenta nervilor senzitivi. Pe aceasta cale se realizeaza aferentatia inversa directa. Exista insa si o autoreglare realizata pe calea aparatului propriomuscular al receptorului (asa cum exista, de exemplu, la analizatorul vizual, prin care se regleaza miscarile globilor oculari sau acomodarea cristalinului).

Analizatorul are o activitate reflexa unitara. Lipsa oricarei verigi, si mai ales, a celei centrale, face imposibila aparitia senzatiei pentru care este specializat acel analizator. De asemenea, functionarea insuficienta a unora sau altora dintre componente perturba realizarea senzatiilor cores­punzatoare (poate apare cecitate cromatica prin afectarea conurilor, poate fi perturbata capacitatea de percepere a limbajului - tulburare denu­mita afazie senzoriala etc.).

PRINCIPALELE TIPURI DE SENZATII

In clasificarea senzatiilor au fost utilizate mai multe criterii, insa doua s-au impus:

a) tipul aparatului specializat pentru receptie (denumindu-se astfel senzatii auditive, vizuale, olfactive, gustative, cutanate etc.)

b) natura continutului informational, adica ce tip de insusiri concrete sunt semnalizate prin acea modalitate senzoriala ; astfel s-au distins : 1. senzatii care furnizeaza informatii despre obiectele si fenome­nele lumii externe : vizuale, auditive, cutanate, olfactive, gustative ; 2. senzatii care furnizeaza informatii despre pozitia si miscarea propriului corp : proprioceptive, chinestezice si de echilibru ; 3. senzatii care ne in­formeaza despre modificarile mediului intern : foame, sete, durere etc.

Senzatiile vizuale sunt rezultatul actiunii undelor electromagnetice asupra analizatorului vizual. Ochiul uman s-a adaptat pentru receptionarea undelor din registrul 390-800 milimicroni. Intre aceste limite se afla toate lungimile de unda corespunzatoare culorilor fundamentale ale spectrului luminii terestre. Undele elec­tromagnetice se propaga de la sursele naturale de lumina, indeosebi de la soare, de la sursele artificiale sau de la corpurile luminate. Acestea din urma, datorita structurii lor materiale, absorb o parte a radiatiilor, iar alta parte o reflecta. Ultimele stimuleaza ochiul omului, iar acesta vede obiectele colorate intr-o nuanta cromatica corespunzatoare lungimilor de unda reflectate. Daca un obiect absoarbe toate undele luminoase, el este vazut ca fiind negru sau apropiat de negru. Daca le reflecta pe toate, in egala masura, este vazut ca alb, iar daca le reflecta selectiv, este vazut ca avand una din cele sapte culori ale spectrului.

Orice senzatie vizuala se caracterizeaza prin cateva proprietati de baza :

Tonul cromatic este dat de lungimea de unda corespunzatoare (pentru rosu, 760 milimicroni, pentru verde, 500 milimicroni etc). Tonul cromatic diferentiaza culorile unele de altele.

Luminozitatea exprima locul pe care il ocupa aceeasi culoare pe o scala in care cea mai luminoasa culoare este albul, iar cea mai putin luminoasa este negrul.

Saturatia exprima puritatea culorii. Cele mai multe obiecte nu au culori pure. Ele reflecta o lungime de unda de baza, dar si alte lungimi de unda. Daca lungimea de unda corespunzatoare unei culori are cea mai mare pondere in totalul undelor reflectate, atunci obiectul este vazut ca saturat de acea culoare. Daca lungimea res­pectiva de unda este reflectata intr-o mica proportie fata de toate celelalte, atunci acea culoare tinde catre cenusiu. In limbaj curent, se spune ca este "spalacita".

Combinarea acestor trei insusiri duce la un numar mare de nuante croma­tice. Un om obisnuit reuseste sa diferentieze circa 500 de nuante cromatice, pe cand un pictor distinge cateva mii.

In viata si activitatea oamenilor, culorile au, in primul rand, un rol de sem­nalizare (semnalizeaza existenta unor obiecte, procese, reguli etc). Dar ele au si o incarcatura energetica dependenta de lungimea de unda care le corespunde si prin care influenteaza fiinta umana, activizand-o sau calmand-o. Sunt culori vesele, an­trenante (rosu, galben), si culori terne, mohorate (negru, cenusiu). De asemenea, culorile pot dobandi semnificatii elaborate socio-cultural si pot fi astfel preferate sau nu. Influentele psihofiziologiee si semnificatiile socioculturale se pot conjuga cu anumite particularitati ale personalitatii. De aceea, preferinta pentru unele cu­lori si respingerea altora poate fi caracteristica pentru o persoana. Pe aceasta baza, s-au constituit teste proiective de personalitate, bazate pe interpretarea preferin­telor pentru culori.

Senzatiile auditive Excitantul care determina aparitia senzatiilor auditive sunt undele sonore. Dar omul nu receptioneaza toate undele sonore, ci numai pe acelea care au avut cea mai mare valoare adaptiva pentru el si anume, intre 16 si 20.000 cicli pe secunda. Infrasunetele (sub 16 cicli pe secunda) si ultrasunetele (peste 20.000 de cicli pe secunda) nu-i sunt accesibile decat cu aparate speciale.

Caracteristicile excitantului, adica ale undei sonore, se exprima in proprietatile senzatiilor auditive. Astfel, frecventa vibratiilor (numarul de vibratii pe secunda) va determina inaltimea sunetului, amplitudinea undei (gradul de deplasare a undei fata de pozitia de echilibru), va da intensitatea, iar forma undei (determinata de natura sursei sonore si constand dintr-o unda fundamentala si apoi alte unde mai scurte care i se asociaza) se va exprima in timbrul dupa care se poate identifica sursa acestui sunet. Periodicitatea undelor caracterizeaza sunetele muzicale, iar neperiodicitatea este proprie zgomotelor.

Sunetele se mai caracterizeaza prin durata si prin influenta lor neurofunctionala. Impreuna cu alti factori, sunt folosite in psihoterapie.

Senzatiile cutanate includ doua submodalitati :

a) senzatiile tactile, rezultate din atingerea si presiunea asupra obiectelor ;

b) senzatiile termice.

In cazul senzatiilor tactile, excitantul este reprezentat de factura suprafetelor obiectelor. Prin intermediul lor pot fi obtinute informatii privind netezimea, as­peritatea, duritatea obiectelor. Impreuna cu senzatiile chinestezice, contribuie la perceperea intinderii si formei obiectelor. Cele mai sensibile zone tactile sunt : varful degetelor, regiunea buzelor, varful limbii. Cele mai putin sensibile sunt fruntea si spatele.

Excitantul sensibilitatii termice este diferenta de temperatura dintre corpul propriu si cea a obiectelor exterioare cu care omul intra in contact. Acest fapt este usor de dovedit daca se face urmatorul experiment: cele doua maini se tin, un anumit timp, in doua vase ; intr-unul se gaseste apa calda, iar in celalalt apa rece. Apoi ambele maini se introduc intr-un vas cu apa la o temperatura intermediara. Mana tinuta in apa calda va simti acum rece, iar cealalta, cald, desi este unul si acelasi lichid. Senzatiile termice permit cunoasterea proprietatilor calorice ale obiectelor si totodata se includ in mecanismele de termoreglare.

Senzatiile olfactive semnalizeaza proprietati chimice ale obiectelor. Excitan­tul care le determina sunt particulele de substante volatile care patrund in fosele nazale (unde se afla receptorii specializati) o data cu aerul respirat sau prin miscari speciale de inspirare. Senzatiile olfactive pot fi intense sau slabe, au calitati va­riate care poarta denumirea sursei (exemplu : miros de benzina, miros de tran­dafiri). Ele servesc cunoasterii proprietatilor obiectelor si sunt, totodata, implicate in mecanismele de aparare ( o serie de substante nocive sunt evitate, datorita pro­prietatilor lor odorifice) si in reglarea apetitului. Fiind insotite intotdeauna de o tonalitate afectiva, pozitiva sau negativa, ele contribuie la buna sau proasta dispozitie a omului.

Senzatiile gustative reflecta calitatile chimice ale substantelor solubile care patrund in cavitatea bucala. Ele se deosebesc unele de altele prin intensitate si cali­tate. Exista mai multe feluri de senzatii de gust, dar patru sunt fundamentale: sa­rat (provocat de clorura de sodiu), amar (chinina), dulce (zaharina), acru (acidul acetic). Din combinarea acestora, in proportii variate, rezulta toate celelalte gus­turi. Senzatiile gustative contribuie la cunoasterea insusirilor substantelor, la apa­rarea fata de cele nocive si la reglarea comportamentului alimentar. Si ele au o tonalitate afectiva pozitiva sau negativa.

Senzatiile proprioceptive semnalizeaza starea de postura a membrelor, a trun­chiului si a capului. Excitantul lor este intern, reprezentat de tensiunea musculara a acelor muschi antrenati in pozitia stationara.

Senzatiile chinestezice apar in cursul efectuarii miscarilor si informeaza despre directia, durata si intensitatea efortului pentru realizarea lor. Au un deosebit rol in reglarea fina a miscarilor si integrarea acestora in actiuni voluntare complexe. Cand, dintr-o cauza sau alta, lipsesc sau sunt tulburate, omul nu-si mai poate adecva miscarile la obiect. Formele de baza ale chinesteziei sunt : a) chinestezia aparatului locomotor ; b) chinestezia manuala ; c) chinestezia verbo-motorie.

Senzatiile de echilibru semnalizeaza schimbarea pozitiei capului fata de trunchi si a corpului in intregime, cand se fac miscari de rotire si balansare. Ele au rol in :

a) stabilirea centrului de greutate a corpului in conditiile in care se petrec schimbari ale pozitiei acestuia

b) mentinerea echilibrului vertical in timpul mersului si al directiei de deplasare ;

c) redresarea starii de echilibru in situatiile in care se produc alunecari, caderi, etc.

Senzatiile organice sunt determinate de modificari ale chimismului intern al organismului : scaderea concentratiei de substante nutritive in sange, a apei, a oxigenului etc. Senzatiile organice indeplinesc, in primul rand, o functie adaptativa pentru ca, semnalizand deficitul, stimuleaza omul sa actioneze astfel incat sa se re­stabileasca echilibrul. Ele contribuie la mentinerea starii de sanatate fizica si la realizarea bunei dispozitii.

Senzatiile de durere semnaleaza tulburarile functionale sau distrugerile de te­suturi organice. Se deosebesc unele de altele prin tip (dureri periferice cutanate, dureri profunde musculare, dureri viscerale), intensitate (usoare, puternice), durata (unele sunt fulgeratoare, altele continue), prin tonalitate afectiv accentuata, con­cretizata in suferinta. Au un rol fundamental in apararea organismului si sti­muleaza actiunile de indepartare de sursele nocive si de ameliorare a durerii.

LEGILE GENERALE ALE SENSIBILITATII

Legea pragurilor absolute si diferentiale a fost una din primele legi descoperite in psihologie. In cercetarile de laborator s-a constatat, cu surprindere, ca un excitant produce o senzatie numai daca are o anu­mita intensitate, daca depaseste un anumit prag, denumit pragul minimal absolut Acesta se defineste ca intensitatea cea mai mica a unui stimul care poate determina o senzatie specifica. Astfel, pentru sensibilitatea vizuala el este de 1-2 cuante, pentru cea auditiva de 16-20 vibratii pe secunda, pentru cea tactila de 3-4 g pe mm² etc. S-a demonstrat apoi ca exista si un prag absolut maxim, definit ca cea mai mare cantitate dintr-un stimul care mai determina inca o senzatie specifica. Dincolo de pragul maxim, excitantul produce suprasolicitare si nu mai apar senzatii specifice, ci durerea. De aceea se si spune ca o lu­mina prea puternica este orbitoare, un sunet foarte intens este asurzitor, etc. Valoarea generala a pragurilor este stabilita statistic. Unele persoane pot avea un prag mai mic si se spune ca au o sensibilitate mai mare; al­tele pot avea un prag mai mare decat cel obisnuit si se spune ca au sen­sibilitate scazuta. Prin urmare, intre marimea pragului si cea a sensibi­litatii exista un raport invers. (Deci, cu cat pragul este mai mic cu atat sensibilitatea este mai mare si invers).

S-a descoperit si un prag diferential. El se defineste ca acea canti­tate minima care, adaugata la stimularea initiala, determina o noua senzatie. Astfel, daca se aplica pe mana unui subiect mai intai o greutate de 100 g si apoi, fara ca acesta sa vada, adaugam inca o greutate, ea trebuie sa reprezinte 1/30 din cea initiala, adica in cazul dat 3,3 g. La sensibi­litatea vizuala acest prag este de 1/100, iar la cea auditiva de 1/10.Comparandu-se modificarea intensitatii stimulului si a intensitatii senzatiei s-a vazut ca stimulul creste in progresie geometrica, iar sensi­bilitatea in progresie aritmetica. Aceasta relatie a fost pentru prima data formulata de Weber si Fechner. Cercetarile ulterioare au aratat ca legea se respecta numai la valorile medii ale excitantilor. Cand intensitatea lor se apropie de cele doua praguri, raportul nu mai este constant. Psihologul roman Gh. Zapan a adus corecturi formulei initiale, dobandind o recunoastere mondiala.

Legea pragurilor diferentiale a fost aplicata, mai ales, in psihologia industriala si s-a elaborat un nou concept, cel de prag operational, care este de cateva ori mai mare decat cel diferential.

Legea contrastului senzorial consta in scoaterea reciproca in evidenta a doi stimuli cu caracteristici opuse. De exemplu, un stimul negru pe fond alb se sesizeaza mult mai usor si mai repede decat pe un alt fond cu care nu este in contrast. Cercetarile au aratat ca in structura fiecarui analizator exista mecanisme speciale de accentuare a contrastului. Exista doua feluri de contrast: un contrast succesiv, exprimat in cresterea sensibilitatii pentru excitantul care urmeaza, asa cum este cazul cu relatia dintre un sunet mai inalt care urmeaza unuia jos, si un contrast simul­tan cel mai frecvent realizat in cadrul sensibilitatii vizuale. In ordinea descrescatoare exista urmatoarele relatii de contrast care faciliteaza receptarea semnalelor cromatice : negru pe galben, verde pe alb, verde pe rosu. Primul insa, daca actioneaza un timp mai indelungat, devine obositor. Contrastul cromatic este foarte mult utilizat in psihologia industriala si in psihologia transporturilor, la fel cel auditiv, iar cel gustativ in industria alimentara.

Legea adaptarii senzoriale se refera la modificarea sensibilitatii analizatorilor sub actiunea repetata a stimulilor. Astfel, daca un stimul slab actioneaza mai multa vreme, adaptarea se realizeaza in sensul cresterii sensibilita­tii (astfel incat el este din ce in ce mai bine receptionat), iar la actiunea unui stimul puternic, prin scaderea ei.

Adaptarea senzoriala permite realizarea legaturilor informationale optime, chiar cand se modifica conditiile de interactiune cu stimulii. Aceasta lege actioneaza la nivelul tuturor analizatorilor, dar este mai deosebita in vaz, tact si olfactie. Cea mai puternica adaptare este cea vi­zuala. Cand intr-o zi de iarna cu multa zapada si soare iesim dintr-o in­capere intunecoasa, in primele momente nu vedem nimic, dar dupa 4-5 minute vedem normal. Adaptarea la intuneric se realizeaza mai rapid in primele 10-15 minute, apoi mai lent, durand 3-4 ore. Ea creste de 200 000 ori fata de valoarea de la start. Adaptarea olfactiva este rea­lizata in 1-3 minute, iar cea la atingerea obiectelor chiar dupa 3 secunde, cand impresia de presiune scade deja cu 1/5. Adaptarea auditiva este mai slaba.

Legea interactiunii analizatorilor se exprima in faptul ca o senzatie care se produce intr-un analizator influenteaza producerea senzatiilor in alti analizatori, intensificandu-le sau diminuandu-le. Astfel, zgomotul pro­dus de decolarea unui avion determina mai intai o diminuare a sensi­bilitatii vizuale cu 20% si apoi o crestere a acesteia peste valoarea medie. Daca se emite un sunet de intensitate mica, dar continuu, si con­comitent cu el se aprinde si se stinge o lumina, sunetul este receptionat ca avand o intensitate variabila. Daca se consuma substante dulci-acrisoare, creste capacitatea de adaptare in trecerea de la lumina la intu­neric. Daca se stimuleaza doar un ochi, in timp ce celalalt este inchis, se constata o crestere a sensibilitatii si la acesta din urma. Toate aceste fenomene se pot explica pe baza legii inductiei reciproce, care actioneaza la nivelul creierului. Aceasta lege este utilizata pentru a creste sensibilitatea la anumiti stimuli sau pentru a accelera procesele de adaptare senzoriala, atunci cand activitatea o cere (de exemplu, in conditiile adaptarii vizuale rapide, cand trebuie sa se actioneze prompt in medii slab luminate).

O interactiune cu totul deosebita este sinestezia, care consta in fap­tul ca stimularea unui analizator produce efecte senzoriale caracteris­tice pentru un alt analizator, desi acesta nu a fost special stimulat. Si­nestezii frecvente sunt intre vaz si auz. Stimularea sonora de o anumita calitate poate produce si efecte de vedere cromatica si invers. In limbaj curent se spune ca unele sunete sunt catifelate sau unele culori sunt dulci etc. Sinestezia pare a fi o premisa a dotatiei artistice in pictura, muzica, coregrafie.

Legea semnificatiei stimulului Semnificatia mare a unui stimul face sa creasca sensibilitatea fata de el, sa fie mai repede receptat si chiar sa contra­zica o lege mai generala, cum este cea a relatiei intre intensitatea sti­mulului si intensitatea senzatiei. Astfel, un stimul mai slab, dar mai semnificativ, poate fi mai repede si mai bine detectat decat altul cu o intensitate normala sau chiar superioara. La animale, semnificatia rezulta din valoarea biologica a stimulilor. O caprioara ramane indiferenta la foarte multe zgomote puternice din jur, dar devine atenta si receptio­neaza cu promptitudine pe cele slabe care-i semnalizeaza pericolul. La om se adauga si o semnificatie socio-culturala. Un mecanic auto cu experienta sesizeaza cu usurinta modificari ale zgomotelor motorului pentru ca acestea au o mare valoare diagnostica. Prin urmare, se poate creste sensibilitatea la anumiti stimuli, sporind semnificatia lor. In realizarea oricarei senzatii toate legile actioneaza corelat.