|
|
|
Metode de cercetare in psihologie
Etimologia termenului de metoda trimite la grecescul methodos, care inseamna cale, drum. Putem afirma ca metoda este drumul sau calea pe care porneste cercetatorul in demersurile sale. In acelasi timp, ea este instrumentul folosit in vederea recoltarii datelor si a verificarii lor. Conceptul de metoda poate fi definit intr-o maniera analitica sau intr-una sintetica. Golu defineste metoda astfel: "Metoda este tocmai acea imbinare si organizare de concepte, modele, ipoteze, strategii, instrumente si tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic. Ea este operatorul care mijloceste trecerea, ridicarea treptata de la problema de cercetare, enuntata in plan teoretic, la reconstructia ei - observationala experimentala, actionala - in vederea corectarii, optimizarii, potentarii, restructurarii unui sector sau altul al practicii sociale'.
In Dictionnaire fondamental de la psychologie gasim urmatoarea formulare: "Metoda este ansamblul demersurilor desfasurate de un cercetator pentru a descoperi si verifica cunostintele sau de un practician pentru a rezolva o problema concreta pornind de la cunostintele existente'.
Metoda observatiei
Observatia ca metoda de cercetare consta in urmarirea intentionata si inregistrarea exacta, sistematica a diferitelor manifestari comportamentale ale individului (grupului) ca si a contextului situational al comportamentului. Cuvantul "observatie', arata Bernard, semnifica constatarea exacta a unui fapt cu ajutorul unor mijloace de investigatie si apoi studierea aprofundata a acestei constatari. Observatorul este un "fotograf' al faptului iar observatia sa trebuie sa redea exact natura faptului. Pentru aceasta este necesar ca spiritul observatorului sa fie pasiv, fara idei preconcepute.
Modelul observatiei din stiintele fizice si ale naturii a fost impus sociologiei de catre Emile Durkheim - care considera faptele sociale ca lucruri -, iar psihologiei de catre Theodule Ribot, dupa opinia caruia psihologia ar urma sa realizeze studiul exclusiv al fenomenelor psihice folosind metodele stiintelor naturii. Numai ca intre observatia din stiintele naturii si observatia psihologica exista o mare diferenta, aceasta provenind din specificul "faptelor' si fenomenelor psihice. "Faptul' psihic studiat este global si imposibil de decupat in elemente sau "transe' distincte ; el este analog faptelor psihice ale celui care studiaza, ceea ce nu va ramane fara urmari asupra actului observational; el presupune un ansamblu de semnificatii, uneori greu sesizabile nu doar la prima vedere, ci si la o analiza mai profunda; in sfarsit, orice fapt psihic este un act efectuat de persoane amplasate in situatie, ceea ce inseamna ca actele, persoanele si situatiile trebuie considerate impreuna.
Specificul observatiei psihologiei provine si din ipostazele pe care le are "subiectul' in psihologie. Piaget facea distinctia intre subiectul epistemic (eul in calitatea sa de agent al cunoasterii, al cercetarii si observarii stiintifice) si subiectul egocentric (eul in individualitatea sa, in calitatea sa de corp, istorie, subiectivitate).
Mucchielli considera ca "cele trei aspecte fundamentale ale observatiei (atentia acordata comportamentelor, analiza contextuala a comportamentelor observate, empatia) se regrupeaza pentru a constitui ceea ce numim sensul psihologic impus fiecarui observator in campul stiintific pe care il ocupa'.
Specificul observatiei ca metoda de cercetare psihologica se releva si mai bine pe parcursul derularii si practicarii ei efective. In timpul observatiei, psihologul trebuie sa intocmeasca un protocol de observatie in care sa noteze o serie de elemente precum:
1) descrierea contextului (data, timpul, spatiul, ambianta fizica, aranjamentul subiectilor si al altor obiecte);
2) descrierea participantilor (sex, varsta, etnie, imbracaminte, aspect fizic);
3) descrierea observatorului (varsta, sex, existenta sau nonexistenta unor relatii anterioare cu subiectii observati);
4) descrierea actiunilor si conduitelor participantilor (indeosebi a celor verbale si nonverbale, motorii, expresiv-emotionale);
5) interpretarea situatiei (incercarea observatorului de a intelege ce inseamna situatia pentru subiecti, care este probabilitatea ca situatia sa insemne ceva pentru participanti, care este contextul etc.);
6) interpretari alternative ale situatiei (acestea furnizeaza motive pentru concluziile la care se va ajunge);
7) notarea si explorarea de catre observator a propriilor trairi si sentimente (analiza reflexiva este intotdeauna necesara intr-o cercetare calitativa, deoarece include propria experienta a observatiei)
Principalele probleme pe care le ridica observatia in fata psihologului sunt: ce obser vam?(continutul observatiei); care sunt formele observatiei? ; de ce anume depinde calitatea observatiei?; care sunt conditiile unei bune observatii ? ; cum pot fi combatute unele obstacole ce apar in calea observatiei? ; care sunt avantajele si limitele observatiei?
Unul dintre continuturile observatiei il constituie simptomatica stabila, adica trasaturile bioconstitutionale ale individului ca si trasaturile fizionomice. Se porneste de la premisa ca infatisarea omului nu este muta, dimpotriva, ea poate furniza o serie de informatii. Vechii greci spuneau: "Chipul este oglinda sufletului' sau "Ceea ce se arata este o imagine a ceea ce nu poate fi vazut'. E. Kretschmer a constatat existenta unei relatii intre tipul somatic (infatisarea fizica) si anumite manifestari comportamentale, si chiar intre acestea si predispozitia pentru anumite boli psihice.
Un alt continut al observatiei, il reprezinta simptomatica labila, adica multitudinea comportamentelor si conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi: conduita verbala, cea motorie, mnezica, inteligenta, ca si varietatea expresiilor afectiv-atitudinale. Observand felul in care merge un individ, cum gesticuleaza, cum vorbeste, cum isi exteriorizeaza trairile psihice, ne putem da seama de multe dintre starile, insusirile si trasaturile lui psihocomportamentale. Un mers lent si greoi ne spune altceva decat altul rapid, energic, suplu, ferm; gesturile rare, moi, de mica amplitudine furnizeaza alte informatii decat cele repezi, violente; semnificative pentru caracterizarea unui individ sunt si diversele particularitati ale vorbirii: sonoritatea, fluenta, debitul, intonatia, pronuntia, structura vocabularului, adecvarea la continut.
Simptomatica labila poate fi observata in orice situatie si context de viata, inclusiv cu prilejul efectuarii unor experimente in laborator, al unei convorbiri sau al parcurgerii unui test. In ultimele doua situatii, se recomanda a fi observate :
1) atitudinile prezente la debutul activitatii (opozitie, pasivitate, cooperare, entuziasm);
2) atitudinile din timpul activitatii (atitudini generale si maniere de a fi: iritatie, spontaneitate, formulare de intrebari);
3) respectarea consemnelor (tine sau nu seama de ele?);
4) actiuni si miscari necontrolate (agitatie, ticuri, miscari ale ochilor, gurii, mainilor, picioarelor, corpului);
5) vorbirea (pronuntia si articularea, numar de cuvinte emise spontan, tipul de comportament verbal, continutul comportamentului verbal);
6) metode spontane de lucru (cum procedeaza in manipularea obiectelor sau in rezolvarea problemelor unui test ? ; exista constanta in maniera de a judeca?);
7) reactiile la incidentele materiale, la esecuri, dificultati.
Pentru observarea tuturor acestor manifestari comportamentale cercetatorul face apel la mai multe forme ale observatiei, care pot fi clasificate dupa mai multe criterii, cum ar fi:
1) orientarea actului observational: autoobservatia (orientata catre surprinderea particularitatilor propriului comportament; observatia propriu-zisa (orientata catre observarea manifestarilor comportamentale ale altor persoane);
2) prezenta sau absenta intentiei de a observa; ocazionala (intamplatoare); sistematica (face apel la un proiect care ii reduce campul);
3) prezenta sau absenta observatorului: directa (prezenta observatorului); indirecta sau mediata (observatorul este amplasat in spatele unor geamuri cu vedere unilaterala sau beneficiaza de televiziune cu circuit inchis); cu observator uitat, ignorat (observatorul este prezent, insa fiind atat de cunoscut membrilor grupului, este pur si simplu ignorat; observator ascuns (foarte asemanatoare celei indirecte, cu deosebirea ca observatorul, nebeneficiind de mijloace tehnice specializate, se "ascunde' in spatele unor draperii, al unor paravane etc.);
4) implicarea sau non-implicarea observatorului: "pasiva' (fara implicarea directa a observatorului); participativa (observatorul devine membru al grupului si participa nemijlocit la activitatea lui);
5) durata observarii: continua (efectuata pe o perioada mai mare de timp); discontinua (pe unitati de timp mai mici si la intervale diferite);
6) obiectivele urmarite: integrala (tinteste spre surprinderea tuturor manifestarilor de conduita); selectiva (se concentreaza doar asupra unei singure conduite).
Calitatea observatiei depinde de o serie de particularitati psihoindividuale ale observatorului (capacitatea sa de a-si concentra atentia, de a sesiza esentialul; gradul sau de sugestionabilitate etc). Unii observatori sesizeaza relatiile dintre faptele observate, altii considera faptele independente; unii disting mai multe lucruri deodata, altii doar unul singur. Este influentata de ecuatia personala a observatorului. Alfred Binet arata ca unii observatori apartin tipului descriptiv (inregistreaza minutios, exact, sec), altii tipului evaluativ (cu tendinta de a face aprecieri, estimari, interpretari); unii tipului erudit (furnizand informatii savante suplimentare), altii tipului imaginativ si poetic (acestia neglijand faptele si dand frau liber imaginatiei, ajungand de aceea deseori la deformarea realitatii).
R.W. Gardner descria patru factori diferentiali prezenti la observatori:
1) tendinta nivelatoare (apartinand observatorilor pasivi care rezista cu greu diverselor perturbari de evaluare si de comparare a doi stimuli) si tendinta de accentuare (prezenta la observatorii activi care raman mult timp sub impresia stimulilor trecuti);
2) capacitatea de "articulare' a campului observatiei (prezenta la cei care sesizeaza raporturile, relatiile dintre faptele observate);
3) largirea sau ingustarea campului observatiei (care ii diferentiaza pe cei ce pot observa mai multe fapte deodata de cei care nu se pot concentra decat asupra unui singur fapt sau eveniment psihic);
4) capacitatea de a rezista perturbarilor perceptiei (prin folosirea unor mijloace tehnice cum ar fi lunetele ce modifica imaginea perceptiva)
De asemenea calitatea observatiei depinde si de anumite caracteristici ale perceptiei umane: de selectivitatea ei de categorizarea spontana si structuranta a campului de observatie sau de factorii sociali ai perceptiei care o modeleaza si o deformeaza.
Conditiile unei bune observatii sunt: stabilirea clara, precisa a scopului, a obiectivului urmarit; selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a conditiilor si mijloacelor necesare; elaborarea unui plan riguros de observatie; consemnarea imediata a celor observate, deoarece consemnarea ulterioara ar putea fi afectata de uitare (protocol de observatie); efectuarea unui numar optim de observatii; desfasurarea ei in conditii cat mai variate; discretia ei.
Pentru cresterea calitatii observatiei este necesar sa se apeleze la o serie de repere de control reiesite din observatiile anterioare ale cercetatorului, din experienta sa personala de viata sau din lucrarile de specialitate. Aceste repere de control reprezinta conceptualizarea faptelor observate, altfel spus, concepte psihologice operationale. Asistand la joaca unor copii in pauza, un observator poate remarca felul in care copiii alearga, vorbesc, se imping, isi ofera jucariile, si le smulg unul altuia, se cearta, se impaca etc. Unui observator neavizat, toate aceste conduite cotidiene nu-i spun nimic. Daca ele sunt insa conceptualizate in doua tipuri de conduite (amicale si ostile) si daca frecventa lor este urmarita in functie de varsta si sexul copiilor, atunci ar putea fi remarcate o serie de caracteristici semnificative.
La fel de utila este si folosirea unor modalitati de evaluare a observatiilor efectuate care sa permita inregistrarea facila a datelor si mai apoi compararea lor. In acest scop este indicata determinarea unitatilor de observatie (a cuantumului de elemente observate pe intervale egale de timp). Mai pot fi stabilite grade de estimatii ale unor insusiri psihice.
Exemplu: pentru a preciza in ce masura este prezenta o insusire psihica la un individ, se stabilesc urmatoarele evaluari: in foarte mare masura ; in mare masura; intr-o masura potrivita; in mica masura; intr-o foarte mica masura. Aceste estimari calitative pot fi convertite in cifre prin acordarea de puncte (5 puncte pentru prezenta insusirii respective intr-o foarte mare masura, 1 punct pentru prezenta ei intr-o foarte mica masura). Estimarile pot fi facute si prin calificative. Pentru insusirea unui individ de a fi atent se prevede: foarte atent; atent; atent selectiv; putin atent; neatent.
Mijlocul cel mai sigur care faciliteaza recoltarea si compararea rapida a datelor de observatie il reprezinta utilizarea grilelor de observatie.
Obstacole ce ar putea impiedica realizarea unor observatii adecvate: influenta orientarilor si dispozitiilor mintale in care se afla observatorul in momentul efectuarii observatiei, schema sa pre-perceptiva putand deforma faptele observate ; tendinta observatorului de a decodifica faptele observate in conformitate cu teoria la care adera; tendinta ca asteptarile si anticiparile observatorului sa induca rezultate in conformitate cu acestea. Acestea din urma sunt asa-numitele efecte "de anticipare', pe care Merton le denumea "profetia care se implineste'. El arata cum comportamentul "profetului' creste probabilitatea ca evenimentul anticipat sa se si produca. Masling a demonstrat ca un psiholog care are asteptari pozitive fata de un test administreaza si evalueaza testul respectiv altfel decat un psiholog care are asteptari negative: primul gaseste valori superioare ale coeficientului de inteligenta, al doilea, valori scazute. Acest lucru este valabil nu numai pentru aplicarea testelor, ci si in cazul utilizarii observatiei. Preintampinarea aparitiei unor asemenea obstacole sau eliminarea lor se face fie prin apelul la mijloacele tehnice la care ne-am referit mai inainte, fie prin formarea si educarea corespunzatoare a observatorilor. Observarea unuia si aceluiasi fapt de catre mai multi observatori si apoi analiza comparativa a protocoalelor de observatie elaborate, realizarea cat mai multor observatii de catre unul si acelasi observator pe baza unor grile de observatie sunt utile in corectarea deformarilor observatiei.
Avantaje ale metodei observatiei:
permite surprinderea manifestarilor comportamentale firesti, naturale ale individului, in conditii obisnuite de viata si activitate ;
furnizeaza mult material ce poate fi raportat la informatiile deja publicate;
este deschisa oricarui final, putand sugera multe piste pentru abordarile ulterioare;
rezultatele ei sunt accesibile si altor cercetatori; ofera informatii nu doar cu privire la ce, cand si unde se intampla, ci si referitor la implicatiile actiunilor si conduitelor;
sugereaza explicatii posibile cu privire la cauzalitatea actiunilor in situatii particulare;
ofera acces la fenomene de obicei ascunse sau care nu pot fi studiate experimental
Dezavantajele metodei observatiei:
observatorul trebuie sa astepte intrarea in functiune a fenomenului studiat;
informatiile cantitative oferite sunt putin numeroase ;
practicarea ei se soldeaza cu o serie de efecte negative cum ar fi: suscitarea intrarii in functiune a mecanismelor de aparare sociala a subiectilor observati; modificarea situatiei globale a campului psihosocial determinata de prezenta observatorului; producerea unor schimbari ale comportamentului celor observati, datorita personalitatii observatorului (unii observatori produc efecte tonice, altii efecte deprimante;).
Campbell arata ca orice observatie este "reactiva', in sensul ca il modifica pe cel observat, dar si fenomenul studiat. De aceea, se impune ca datele obtinute prin intermediul observatiei sa fie coroborate cu cele recoltate prin aplicarea si a altor metode.
Metoda experimentului
Fraisse considera ca metoda experimentala nu este in realitate decat un mod de cunoastere. Caracteristica ei esentiala este de a tinde spre coerenta unui sistem de relatii controlate prin experienta.
Greenwood era de parere ca doua aspecte sunt esentiale pentru experiment: capacitatea acestuia de a verifica ipotezele cauzale; posibilitatea pe care o ofera de a controla situatiile experimentale.
Experimentul nu este altceva decat "testarea ipotezelor cauzale prin intelegerea unor situatii contrastante controlate' (Greenwood). Cum insa verificarea ipotezelor este intalnita si la alte metode, inseamna ca esentiala pentru experiment este controlarea situatiilor experimentale. Aceasta caracteristica a experimentului este larg acceptata. A controla inseamna a introduce anumiti factori, a-i mentine constanti, a elimina sau suprima alti factori etc.
Leon Festinger definea experimentul ca fiind "observarea si masurarea efectelor manipularii unei variabile independente asupra variabilei dependente intr-o situatie in care actiunea altor factori (prezenti efectiv, dar straini studiului) este redusa la minimum' (Festinger si Katz). In aceasta definitie apar principalele caracteristici ale experimentului (faptul ca acesta este o observatie provocata, controlata), dar si conceptele de baza pe care le implica (conceptul de variabila, cel de situatie experimentala, cel de manipulare experimentala).
Prin "variabila' intelegem acel "ceva' care variaza dupa unitatile de masura si dupa conditiile in care se afla acesta.
Leslie Kish stabilea patru categorii de variabile: explanatorii (experimentale, interne); exterior controlate; exterior necontrolate; exterior necontrolate care dau erori randomizate.
Dintre acestea, cele mai importante sunt variabile experimentale, care se subdivid in variabile dependente (Vd) si variabile independente (Vi).
Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observatiei, cele a caror variatie o va studia cercetatorul in cursul experimentului. De exemplu, numarul de cuvinte reamintite dupa citirea unei liste de cuvinte, timpul in care se parcurge un test, numarul de erori intr-o proba etc. Ele se numesc "dependente' deoarece valorile pe care le vor lua in cursul experimentului vor fi functie de unele conditii pe care le va introduce cercetatorul.
Edwards a impartit variabilele dependente in doua categorii: cantitative si calitative. Pentru a asigura realizarea unui bun experiment, variabila dependenta trebuie sa satisfaca o serie de conditii: sa fie sensibila la variatiile variabilei independente; sa fie bine definita si usor de masurat pentru a putea fi investigata si de un alt cercetator in acelasi mod; sa fie fiabila, adica sa produca efecte statornice, nu fluctuante, episodice.
Variabilele independente sunt cele care produc variatia celor dependente, sunt deci surse de variatie a fenomenului studiat. Ele se numesc "independente' deoarece starile, modalitatile lor nu depind de nici o alta variabila, ele fiind legate de decizia experimentatorului care in mod deliberat le-a introdus in experiment.
In psihologie variabilele independente sunt fie de tipul S (variatiile mediului, ale stimulilor), fie de tipul O (diferentierea indivizilor supusi experimentului). Variabilele independente alese de cercetator se numesc controlate (ele sunt manipulate intr-o asemenea maniera incat variatiile raspunsurilor nu pot fi interpretate decat in functie de variabilitatea lor intrinseca), variabilele independente care intervin fara vointa cercetatorului se numesc parazite (de obicei sunt necunoscute sau neglijate; cand sunt totusi cunoscute/descoperite, experimentatorul incearca neutralizarea lor). De obicei, relatia fundamentala dintre doua variabile poate fi exprimata sub forma:
Y = f(X), ceea ce inseamna ca Y este functie de X, adica Y se schimba ori de cate ori variaza X.
In functie de combinarea celor doua categorii de variabile (dependente si independente) rezulta mai multe tipuri de experimente. Criteriile dupa care s-a facut clasificarea acestora sunt extrem de variate.
Clasificare:
- dupa gradul de interventie a cercetatorului in manipularea variabilelor avem experiment natural (in care situatia experimentala este oferita de natura) si experiment artificial (in care situatia experimentala este anume creata de cercetator). (John Stuart Mill)
Claude fiernard, in acelasi sens, vorbea de experimentul activ sau provocat si experimentul pasiv sau invocat, iar F.S. Chapin il clasifica in experiment proiectat si experiment ex post facto (in care cercetatorul reconstruieste mintal ceea ce a provocat natura).
- dupa numarul grupurilor utilizate si maniera operarii cu acestea avem experimentul simultan, bazat pe compararea grupului experimental cu grupul de control intr-o sectiune transversala, experimentul succesiv, care presupune compararea grupului experimental cu el insusi intr-o sectiune longitudinala. (Edgar Sydenstricker)
Greenwood, amalgamand clasificarea lui Sydenstricker cu cea a lui Chapin, obtine patru tipuri de experimente:
- proiectat simultan ;
- proiectat succesiv;
- ex post facto cauza - efect;
- ex post facto efect - cauza.
dupa prezenta sau absenta ipotezei, desprindem experimentul explorator (cel care se face pentru a vedea "ce se intampla') si experimentul de confirmare (care tinde spre verificarea ipotezei explicit formulate).
Daca, in vederea prevenirii erorilor ulterioare, dorim sa cunoastem anticipat eficienta unui procedeu sau a unei proceduri experimentale oarecare, putem organiza un experiment pilot sau prealabil, pe un numar restrans de subiecti.
Dependent de particularitatile relatiei ce urmeaza a fi stabilita, exista experimentul functional (centrat pe stabilirea relatiei functionale dintre diferitele valori ale variabilei independente si modificarile aparute in conditiile subiectilor) si experiment factorial (care masoara modificarea variabilei dependente ca urmare a modificarii unui "factor'). Cand intentionam sa testam care dintre doua ipoteze contrare este adevarata, apelam la experimentul crucial.
Cele mai raspandite tipuri de experimente, regasite la majoritatea autorilor, sunt experimentul de laborator, experimentul natural, experimentul psihopedagogie (ca o varianta a celui natural).
Experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din ambianta lui obisnuita de viata si activitate si introducerea intr-o ambianta artificiala, anume creata (camere special amenajate, aparatura de laborator, conditii si programe de desfasurare a experimentelor bine determinate, deseori obligatorii). Experimentul de laborator are o serie de avantaje (stabileste mai bine relatiile cauzale dintre fenomenele studiate, ofera date atat de ordin calitativ, cat si cantitativ, dispune de un grad mai mare de precizie si rigurozitate), dar si nenumarate dezavantaje. Astfel, conditiile artificiale in care este pus subiectul pot afecta reactiile acestuia; forta unor variabile care intervin in laborator este cu totul alta decat cea din viata reala, de aceea, subiectul o poate subestima sau supraaprecia; experimentatorul sugereaza uneori involuntar ce anume asteapta de la subiecti, deformandu-le astfel reactiile; la randul lor, subiectii au tendinta de a se prezenta intr-o lumina favorabila pentru a obtine stima experimentatorului sau recompensa promisa.
Pentru a contracara aceste dezavantaje se utilizeaza o alta forma de experiment, si anume experimentul natural, care presupune aplicarea probei sau sarcinii declansatoare intr-un cadru obisnuit, familiar de existenta si activitate a individului. La copii, acest tip de experiment poate lua forma jocului.
De exemplu la gradinita, un experiment asociativ-verbal consta in a adresa copilului un stimul verbal (un cuvant) la care el trebuie sa raspunda cu unul sau mai multe cuvinte care ii vin in minte, asemanatoare sau diferite de cel prezentat. Daca ne intereseaza viteza de asociere, atunci timpul de rezolvare al sarcinii va fi limitat. Daca dorim sa aflam potentialul asociativ al copilului, fluiditatea planului sau mintal, atunci timpul de asociere va fi liber (nelimitat). Prin acest experiment sondam nu numai unele caracteristici ale limbajului copilului, ci si nivelul lui cultural sau de inteligenta. Desi experimentul natural presupune schimbarea conditiilor de manifestare a diferitelor fenomene psihice, trebuie sa fim atenti ca modificarile introduse sa nu altereze reactiile firesti ale subiectului.
O forma particulara a experimentului natural, utilizata in conditiile procesului instructiv-educativ, este experimentul psihopedagogie.
Acesta poate fi de doua feluri: constatativ (urmareste fotografierea, consemnarea situatiei existente la un anumit moment dat) si formativ (tinteste spre introducerea in grupul cercetat a unor "factori de progres' in vederea schimbarii comportamentelor, schimbare constatata prin compararea situatiei initiale cu cea finala). Daca intentionam sa verificam superioritatea unui procedeu didactic, predam la o clasa folosind noul procedeu, iar la alta, folosind modelul traditional. Comparand performantele elevilor inainte de introducerea noului procedeu cu cele obtinute dupa folosirea lui si mai ales cu cele de la clasa la care s-a predat dupa procedeele traditionale, vom sti daca noul procedeu este eficient sau nu.
Cele trei forme clasice ale experimentului (de laborator, natural, psihopedagogie) prezinta o serie de limite. Alaturi de cele mentionate adaugam si ignorarea statutului de cercetator si experimentator al subiectului investigat. Omul se manifesta in diferite situatii ca experimentator al propriului sau destin. El isi "experimenteaza' capacitatile, calitatile, trasaturile, adica si le "incearca', si le "testeaza' in diferite situatii pentru a afla care este nivelul lor de dezvoltare, pentru a si le cunoaste mai bine, a si le forma, daca lipsesc, a le ameliora, daca sunt necorespunzator formate. Omul nu se experimenteaza insa doar pe sine, ci si pe altii, pentru a vedea care este imaginea acestora despre sine. La randul sau, el este supus experimentarii de catre ceilalti.
Recent s-a introdus o noua forma de experiment: auto experimentul, utilizabil mai ales in cercetarile psihosociale (Muresan). In esenta, autoexperimentul consta in solicitari adresate subiectului supus cercetarii de a-si proiecta si finaliza singur experimente in raport cu partenerii de interactiune (persoane, grupuri, relatii, procese si produse psihosociale si sociale, obiecte si fenomene fizice). Autoexperimentul indeplineste functii de cercetare, educare si diagnoza, dispunand totodata de o serie de avantaje: schimba viziunea asupra individului care este vazut nu doar ca un obiect de experimentare, ci si ca un coparticipant; creste gradul de participare, siguranta, atasament, interes si deschidere a subiectului fata de cercetare; ofera subiectului posibilitatea de a-si stabili singur variabilele de experimentare adaptate la structura lui de personalitate, spre deosebire de experimentul clasic in care acestea sunt impuse din afara in mod normativ.
Foarte apropiat de autoexperiment este si experimentul cu un singur subiect, cu deosebirea ca acesta din urma se poate realiza de catre cercetator nu doar pe sine (ca in cazul autoexperimentului), ci si pe un alt subiect. Traditia experimentului cu un singur subiect este veche in psihologie. Acest tip de experiment a fost utilizat chiar mai frecvent decat experimentul de grup, cu mai multe persoane. De exemplu, Fechner a lucrat extensiv asupra subiectilor unici (asupra lui si asupra cumnatului sau); Ebbinghaus a experimentat anumite caracteristici ale memoriei pe el insusi; Wundt a condus nenumarate experimente pe subiecti unici; Titchener a recurs la introspectie tot pe un singur subiect; Pavlov si-a efectuat cercetarile pe caini unici.
Experimentul cu subiect unic se caracterizeaza prin faptul ca variabilitatea cea mai mare care apare in comportamentul subiectului este impusa de situatie si, de aceea, poate fi inlaturata prin controlul experimental riguros. Diferentele individuale aparute in experimentele cu mai multi subiecti au variabilitate intrinseca si ar trebui controlate si analizate statistic.
Ca strategii de cercetare sunt folosite : strategia AB - stabilirea unui punct de referinta (masurarea unui comportament inaintea interventiei, care stabileste un punct de referinta in evaluarea eficacitatii interventiei); strategia ABA - utilizarea evitarii interventiei (implica o perioada de referinta si o perioada de interventie, urmate de evitarea interventiei); strategia ABAB - interventii repetate (reprezinta un design de tip ABA cu interventii repetate dupa faza de evitare); strategia interactionista (modificarea una cate una a variabilelor pentru a determina efectele fiecareia dintre ele); strategia multiplelor puncte de referinta (introduce manipularea experimentala la momente diferite in cursul comportamentelor, pentru a vedea daca schimbarea comportamentelor coincide cu manipularea lor); strategia criteriului de schimbare (introduce in mod succesiv mai multe criterii stringente in vederea reintaririi, pentru a vedea daca schimbarea comportamentului coincide cu reintarirea schimbarii
Avantajele experimentului cu un singur subiect: centrarea pe performanta individuala; centrarea pe "marile efecte' ; evitarea problemelor etice si practice ; flexibilitatea designului experimental.
Experimentul mintal se desfasoara in minte sau, mai bine spus, dupa expresia lui Brown, "in laboratorul mintii'.
Brown realizeaza urmatoarea clasificare:
- experimente mintale distructive (joaca rol de respingere a unei conceptii, teorii, ipoteze);
- experimente mintale constructive (furnizeaza dovezi in sprijinul unei teorii);
- experimente mintale platonice (sunt simultan distructive si constructive, distrug vechiul si creeaza noul).
Experimentele mintale vizeaza fie o anumita lege, fie legitatea in general. Referindu-se la cele din prima categorie, pe care le numeste nomice, Sorensen desprinde urmatoarele varietati: de clasificare a legilor si de justificare a legilor
Experimentul mintal se opune celui obiectual; se bazeaza pe intuitie si imaginatie, apeleaza frecvent la esentializarea realului empiric, implica o mare capacitate de dedublare a cercetatorului care proiecteaza si executa, initiaza si evalueaza, actioneaza si asteapta. (Zlate)
Experimentul, indiferent de tipul sau, apeleaza la mai multe scheme/modele experimentale. Clasificarea acestora este facuta dupa mai multe criterii. Unul dintre acestea il constituie numarul grupurilor utilizate si specificul masuratorilor facute.
Din acest punct de vedere avem urmatoarele scheme experimentale:
1) utilizarea a doua grupuri, unul experimental si altul de control, cu masurarea numai "dupa' introducerea factorilor experimentali;
2) utilizarea a doua grupuri, cu masurarea atat "inainte', cat si "dupa' introducerea variabilei independente;
3) utilizarea unui singur grup, fie cu masurarea "inainte' si "dupa' introducerea variabilei independente, fie cu masurarea numai "dupa' introducerea ei.
Alte modele experimentale pot fi imaginate pornind de la numarul variabilelor independente manipulate de cercetator. Din aceasta perspectiva, observam modele experimentale cu o singura variabila independenta, chiar daca aceasta are valori diferite, si modele experimentale cu mai multe variabile independente (multi-variate).
Exista de asemenea modele experimentale care pornesc de la modul de prezentare a stimulilor si de cuplare a lor cu reactiile. Fiind vorba despre relatia dintre stimul si reactie, mediata de personalitate, acestea iau mai multe forme.
Demersurile intreprinse de cercetator in aplicarea metodei experimentului, sunt:
- generarea surselor de variatie ; in aceasta faza cel mai important lucru este stabilirea variabilei dependente ce urmeaza a fi investigata;
- formularea paradigmei experimentale; o variabila dependenta nu poate fi observata in orice tip de conditii, fiind necesara precizarea situatiei in care aceasta va fi studiata; intre variabila dependenta si situatie (Vd, S) sau intre variabila dependenta si modul de tratare experimentala (Vd, Te) se creeaza un cuplu numit paradigma experimentala;
- emiterea si testarea ipotezei; nu orice idee este o ipoteza; pentru ca o idee sa fie generatoarea unui demers experimental este necesara satisfacerea unei serii de conditii: sa existe o variabila dependenta (Vd); sa se stabileasca una sau mai multe variabile independente (Vi) care sunt surse de variatie ; sa existe predictia unui efect, adica a manierei in care sursa de variatie (Vi) va afecta variabila dependenta (Vd);
- manipularea experimentala intr-o expresie generala, inseamna stabilirea a cel putin doua stari ale variabilei independente; intr-o paradigma de reamintire libera ar putea fi manipulata frecventa cuvintelor in vocabular, lista ce trebuie reamintita cuprinzand cuvinte uzuale, mai putin uzuale sau chiar neuzuale;
- construirea planului experimental; principala problema care se ridica in fata cercetatorului este aceea de a atesta existenta unui efect paradigmatic, a faptului ca un anumit mod de tratare experimentala este cauza comportamentului paradigmatic observat; pentru aceasta se folosesc planuri diferite: planul unor masuri "inainte' si "dupa' tratarea/interventia experimentala, pe acelasi grup de subiecti; planul masurarii independente a doua grupuri, unul de control si altul experimental (Beauvois, Roulin si Tiberghien)
Experimentarea in psihologie este dependenta si de instrumentele si tehnicile care o fac posibila. Astfel, o serie de caracteristici ale perceptiei legate de durata de prezentare a stimulului sau de reactia subiectului nu au putut fi evidentiate atata vreme cat n-au fost puse la punct dispozitivele tahistoscopice (aparate care prezinta stimuli pentru durate foarte scurte de timp) sau pana ce nu au aparut calculatoarele.
In ultimii ani s-au produs modificari importante in modul de concepere a experimentului. Kurt Danziger, aduce doua amendamente importante: primul se refera la considerarea experimentului ca o forma de practica sociala, o forma de interactiune umana; cel de-al doilea presupune interpretarea experimentului in corelatie cu alte metodologii de cercetare. Experimentul, mai ales cel de laborator, realizat in conditii de izolare, a cunoscut, de la institutionalizarea lui de catre Wundt, o permanenta translatie, tinzand sa devina o "intreprindere' colectiva. Intre experimentator si subiect au loc o serie de procese care modifica functiile psihice studiate. De asemenea, schimbarile ce au loc in subiectul investigat au serioase repercusiuni asupra organizarii sociale a experimentului. Pe de alta parte, experimentul clasic, traditional, academic, data fiind dezvoltarea si a altor metodologii de cercetare, nu mai putea ramane nemodificat. Danziger se refera in mod expres la metodologia experimentului clinic dezvoltata de psihologia franceza si la metodologia cercetarii genealogiilor pusa la punct de Galton, centrata pe investigarea distributiei unor caracteristici psihice intr-o populatie data, pe introducerea notiunii statistice de eroare pentru a explica variatiile performantelor individuale. Toate acestea au adus modificari importante in organizarea experimentului, care, in zilele noastre, se deosebeste mult de asa-numita "introspectie experimentala' a scolii de la Wurzburg.
Limitele experimentului: limite ce tin de dimensiunea fenomenelor investigate, de durata vietii, de longevitatea organismului (daca aceasta este relativ scurta, experimentul este posibil; daca, in schimb, ea este mai lunga, depasind-o pe cea a experimentatorului, atunci experimentarea nu este posibila); limite morale (care provin din necesitatea de a nu aduce nici o atingere fizica sau morala subiectilor investigati); limite epistemologice (intervenind in desfasurarea fenomenelor, experimentul le constrange, el creeaza pur si simplu un nou obiect care nu mai este acelasi cu cel propus initial pentru a fi studiat). Din aceste considerente, uneori, in psihologie, recurgerea la alte metode de cercetare devine o necesitate stringenta.
Metoda convorbirii
Convorbirea este o discutie angajata intre cercetator si subiectul investigat, care presupune : relatia directa, de tipul "fata in fata', intre cercetator si subiect; schimbarea locului si rolurilor partenerilor (cel care a intrebat poate sa si raspunda, cel care a raspuns poate sa si intrebe); sinceritatea deplina a subiectului, evitarea raspunsurilor incomplete, de fatada, a celor care tind a-l pune intr-o lumina favorabila, a deformarilor voluntare; existenta la subiect a unei oarecare capacitati de introspectie si autoanaliza, evaluare si autodezvaluire; abilitatea cercetatorului in a obtine angajarea deplina si autentica a subiectilor in convorbire; empatia cercetatorului.
Convorbirea este considerata metoda psihologica cea mai complicata si cea mai greu de invatat din mai multe motive:
1) in cadrul ei, influenta reciproca dintre cercetator si subiectul investigat este mai mare decat in oricare alta metoda;
2) presupune recoltarea marturiilor subiectului, care pot fi incomplete sau chiar deformate (involuntar, dar si voluntar);
3) implica o selectie a relatarilor facute de subiect, or, aceasta s-ar putea sa fie la fel de subiectiva ca si relatarea insasi.
Spre deosebire de observatie si experiment - prin intermediul carora investigam conduitele, reactiile exterioare ale subiectului -, convorbirea permite sondarea mai directa a vietii interioare a acestuia, a intentiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiratiilor, conflictelor, prejudecatilor si mentalitatilor, sentimentelor si valorilor subiectului. Pe langa informatiile referitoare la trairile prezente sau anterioare ale subiectului, prin convorbire urmarim si clarificarea sensului unor reactii ale acestuia, manifestate cu prilejul aplicarii altor metode (observatie, experiment etc).
Exista mai multe forme ale convorbirii, si anume: convorbirea standardizata, dirijata, structurata (bazata pe formularea acelorasi intrebari, in aceeasi forma si ordine tuturor subiectilor, indiferent de particularitatile lor individuale); convorbirea semistandardizata sau semidirijata (cu adresarea unor intrebari suplimentare, cu reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor etc.); convorbirea libera, spontana, asociativa (in functie de particularitatile situatiei in care se desfasoara, de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar si de momentul cand are loc)
In afara acestor forme, in care rolul esential il are cercetatorul, exista si alte modalitati (convorbirea psihanalitica, propusa de Freud, si convorbirea nondirectiva, imaginata de Rogers), in care cercetatorul creeaza conditiile psihologice ce vor facilita destainuirea spontana a subiectului, chiar fara ca acesta sa fie permanent intrebat, astfel incat subiectul singur sa ajunga la constientizarea si solutionarea propriilor lui conflicte. Aceste forme de convorbire, mai ales cea psihanalitica, au fost denumite "asimetrice', deoarece retin doar faptele care sunt in acord cu postulatele conceptiei psihanalitice.
Pentru reusita convorbirii este necesar ca cercetatorul sa se gandesca anticipat la ea, sa-si structureze intrebarile; sa culeaga informatii despre subiect; sa-i anticipeze raspunsurile, pentru a sti cum sa se comporte in eventualele situatii neprevazute (blocarea subiectului, refuzul lui de a raspunde etc).
Cea mai mare grija a psihologului consta insa in a-l motiva pe subiect sa se angajeze in convorbire si sa furnizeze informatii cat mai complete si mai reale despre sine si despre trairile sale psihice. In acest sens, anumite trasaturi personale ale cercetatorului (incepand cu prezenta fizica si terminand cu o serie de caracteristici de personalitate) nu sunt deloc neglijabile. Extrem de importante sunt si anumite abilitati psihosociale, relationale ale cercetatorului, atitudinile manifestate de acesta in timpul convorbirii. Rogers recomanda psihologului sa manifeste o "consideratie pozitiva neconditionata' fata de subiect, adica sa fie autentic, sa se implice dezinvolt, cu simpatie, sa abordeze cu caldura, cu sentimente pozitive relatarile si manifestarile subiectului, chiar daca acestea sunt uneori in contradictie cu modul sau de a fi. Numai astfel subiectul capata incredere in psiholog si se dezvaluie nestingherit. Intuitia si empatia sunt doua dintre caracteristicile esentiale ale celor care aplica aceasta metoda de cercetare.
Avantajul convorbirii consta in faptul ca permite recoltarea unor informatii numeroase, variate si pretioase intr-un timp relativ scurt si fara a necesita materiale si instalatii speciale.
Dezavantajul provine din posibila lipsa de receptivitate a subiectului, din subiectivitatea sa; de aceea se impune cu necesitate ca datele obtinute sa fie completate si verificate prin alte metode.
Metoda anchetei psihologice
Ca metoda de cercetare psihologica, ancheta presupune recoltarea sistematica a unor informatii despre viata psihica a unui individ sau grup social si interpretarea acestora in vederea desprinderii semnificatiei lor psihocomportamentale.
Ancheta, ca metoda de cercetare prezinta doua caracteristici esentiale:
1) caracterul ei metodic, in sensul ca trebuie sa satisfaca unele cerinte riguroase si sa permita recoltarea unor informatii cuantificabile;
2) caracterul particular al realitatii asupra careia se apleaca: universul personal, intim al celui cercetat, parerile lui personale despre el sau despre altii (ancheta psihoindividuala); universul social, institutionalizat (ancheta sociala); universul psihic colectiv, supraindividual, latent sau activ, constient sau inconstient (ancheta psihosociala). in sunt utilizate doua forme ale acestei metode, pe care le prezentam in continuare.
In cercetarea psihologica exista doua forme ale acestei metode: ancheta pe baza de chestionar si ancheta pe baza de interviu.
Ancheta pe baza de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei si consta in folosirea chestionarului ca instrument de lucru.
Mucchielli afirma ca "un chestionar nu trebuie sa fie considerat o lista de intrebari'
Chestionarul este definitcafiind: osuccesiunelogicasi psihologica de intrebari scrise sau imagini grafice cu functie de stimuli, in raport cu ipotezele cercetarii, care prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmeaza a fi inregistrat in scris (Septimiu Chelcea).
Etapele anchetei:
- etapaprealabilasaupreanchetacarepresupune:stabilirea obiectului anchetei; documentarea; formularea ipotezei; determinarea universului (populatia) anchetei; esantionarea.
- etapa I - consta in alegerea tehnicilor si redactarea chestionarului. Se impune in prima faza aplicarea unui pretest pentru a vedea daca a fost bineconceputchestionarul,dupacaresepoateredactadefinitiv chestionarul. Tot in aceasta etapa se vor stabili si modalitatile de administrarealechestionaruluifieprinauto-administrare,fieprin intermediul personalului specializat.
- etapa a II-a - este rezervata desfasurarii propriu-zise a cercetarii.
- etapa a III-a - prelucrarea datelor obtinute.
- etapa a IV-a - analiza si interpretarea datelor precum si redactarea si comunicarea raportului final de ancheta.
Cele mai dificile si, totodata, cele mai importante momente ale anchetei pe baza de chestionar sunt alegerea esantionului, care trebuie neaparat sa fie reprezentativ - adica sa reproduca la scara mica toate caracteristicile populatiei care urmeaza a fi investigata - si redactarea intrebarilor,achestionarului.
Aspecte importante in construirea chestionarului:
1) stabilirea continutului intrebarilor (de regula acestea putand fi: intrebari factuale sau de identificare - cer date obiective despre subiect, cum ar fi varsta, sexul, studiile etc.; intrebari de cunostinte; intrebari de opinii si atitudini; in sfarsit, intrebari de motivatie);
2) stabilirea tipului intrebarilor (cu raspunsuri dihotomice inchise, precodificate - da, nu; cu raspunsuri libere, postcodificate - lasate la initiativa subiectului; cu raspunsuri in evantai - mai multe raspunsuri din care subiectul retine unul, doua, care se potrivesc modului sau de a fi, de a gandi sau pe care le ierarhizeaza in functie de valoarea acordata);
3) stabilirea formei intrebarilor care este capabila sa surprinda mai multe modalitati de raportare la realitatea sondata: perceptiv ("Ce impresie ti-a facut noul profesor? '), proiectiv-prezumtiv ("Intentionezi sa-ti schimbi optiunea profesionala facuta? '), apreciativ-evaluativ ("Consideri ca angajarea ta in activitatea profesionala este satisfacatoare?'), motivator-explicativ ("De ce te pasioneaza electronica?'). Prin aceste forme distincte ale intrebarilor se obtine diferentierea mai riguroasa dintre planul real si aspirational, se sesizeaza mai direct gradul de constientizare al subiectului ca si capacitatea sa de intelegere;
4) evitarea unor greseli in formularea intrebarilor, precum: intrebari prea generale; limbaj greoi, artificializat, tehnicist, stiintific; cuvinte ambigue, cu dublu inteles; cuvinte vagi ("cam asa', "de regula'); intrebari tendentioase, care sugereaza raspunsul; intrebari prezumtive; intrebari ipotetice (care atrag dupa ele un anumit tip de raspuns, de obicei afirmativ);
5) stabilirea structurii chestionarului, a ordinii intrebarilor (cea mai nimerita este urmatoarea: intrebari introductive, de contact, de "spart gheata", intrebari de trecere, intrebari filtru; bifurcate; de motivatie; de control, de identificare.
Metoda anchetei sociale poate fi folosita cu succes in diferite tipuri de actiuni sociale sau psihologice, indiferent de natura lor politica, pedagogica etc. Reinjectarea rezultatelor anchetei in populatia anchetata reprezinta un asemenea tip de "actiune psihologica', deoarece prin intermediul ei se urmareste: informarea populatiei de ancheta; sensibilizarea ei fata de o problema si mobilizarea energiei in sensul unei actiuni pozitive; modificarea climatului grupului, a perceptiei globale a situatiei in care se afla subiectii.
Ancheta pe baza de interviu presupune raporturi verbale intre participantii aflati fata in fata, centrarea asupra temei cercetate, directia unilaterala de actiune, fiecare participant pastrandu-si locul de emitator sau de receptor. Interviul, desi strans legat de alte fenomene (intalnirea, convorbirea, dialogul, interogatoriul), se deosebeste net de ele. Astfel, interviul presupune intalnirea, fara ca intalnirea sa presupuna neaparat interviul, intre ele se stabilesc relatii ca de la mijloc la scop. In intalnire, interviul este unul dintre scopurile posibile. In convorbire, avem schimb de informatii in ambele sensuri, persoanele schimbandu-si permanent locurile, fapt care nu este posibil in interviu.
Dialogul si interviul se presupun reciproc, prin ele facandu-se trecerea de la o stare la alta; totusi, interviul este mai mult decat un dialog, fiindca in cadrul lui se obtin informatii pe care nu le cunoastem dinainte.
Interviul, in calitatea sa de strategie de culegere a informatiilor, poate fi conceput ca metoda integrata altor metode mai largi sau ca metoda de sine statatoare, cu legile si caracteristicile sale proprii. Exista interviuri individuale si de grup, apoi interviuri clinice (centrate pe persoana) si focalizate (centrate pe tema investigata).
Clasificarea interviurilor poate fi facuta si dupa criterii ca: scopul lor, gradul de implicare a participantilor, intentionalitatea intervievatorului etc.
Malim si Birch au efectuat urmatoarea clasificare:
- interviul ostil (cand cele doua parti au scopuri diferite);
- interviul de cercetare (caracterizat printr-o minima implicare personala a ambelor parti, fapt care creste gradul de obiectivitate);
- interviul raport (presupune un mare grad de interactiune si cooperare pentru atingerea scopului propus);
- interviul increderii asimetrice (o parte este mai increzatoare decat alta, ca in relatia dintre medic si pacient, in care pacientul are un mai mare grad de incredere in medic decat invers);
- interviul de profunzime (in care intentia intervievatorului este de a stabili un grad maxim de incredere a intervievatului in vederea explorarii perspectivelor si motivatiilor acestuia);
- interviul fenomenologic (se bazeaza pe discutii libere, se sprijina mult pe incredere).
Cercetarea prin interviu creeaza un anumit context si ridica o serie de probleme cum ar fi: ce se pierde si ce se castiga din raspunsurile intervievatului in functie de transcrierea lor (transcrierea completa, dar fara semne de punctuatie, sau incompleta, dar cu punctuatia conventionala ?); supra- sau sub-interpretarea (atribuirea pentru raspunsuri a unor sensuri pe care acestea nu le detin); interpretarea partiala (textul scris pierde mult din interactiunea vie a participantilor); intentionalitatea si lecturile multiple (este bine ca cercetatorul sa dispuna de multe perspective fara ca acestea sa conduca la denaturarea raspunsurilor participantilor); efectele relatiilor anterioare; pericolul fetisizarii anumitor strategii; interpretativitatea si contratransferul etc.
Ambele forme de ancheta permit investigarea unui numar mare de subiecti intr-un timp relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat, ca si prelucrarea lui rapida. Datele anchetei se preteaza la o analiza cantitativa in vederea surprinderii unor legitati statistice. Ca metoda de cercetare, ancheta psihologica are insa si o serie de limite. Datorita faptului ca, pe de o parte, presupune relatia dintre operatorul de ancheta si subiectul investigat, iar pe de alta parte, recurge la autocunoasterea subiectului, ea nu este scutita de interventia unor deformari subiective. Se poate intampla ca subiectii, bine intentionati, sa creada ca ne furnizeaza marturii sincere, "adevarate' din punctul lor de vedere, dar, din cauza operarii cu o imagine pasagera, episodica, superficiala, care induce o falsa constientizare, sa ne furnizeze de fapt informatii iluzorii, neadevarate in raport cu fenomenul insusi (Golu).
Fiind supusa riscului deformarilor, ancheta psihologica necesita masuri de protectie speciale precum instruirea si formarea operatorilor, standardizarea chestionarelor etc.
Metoda biografica
Consta in culegerea de informatii prin discutiile cu individul si cu alte persoane care il cunosc, despre principalele evenimente din existenta individului, in schimbul reconstituirii dezvoltarii psihice, al cunoasterii intregului proces de formare a personalitatii sale, in incercarea de a identifica factorii determinanti ai anumitor manifestari si de a stabili modalitatile optime de actiune in viitor.
Se analizeaza conditiile social-economice, mediul concret - antecedente familiale, conditii socio-educative, antecedente scolare, antecedente psiho-fiziologice, comportarea in familie, societate, randamentul in activitate etc.
Contribuie alaturi de alte metode la stabilirea profilului personalitatii subiectului, dar si la explicarea comportamentului actual al acestuia.
Se concentreaza asupra succesiunii diferitelor evenimente din viata individului, relatiilor dintre evenimentele cauza si evenimentele efect, dintre evenimentele scop si cele mijloc. Cauzometria si cauzograma, ca variante mai noi ale metodei, au ca scop tocmai surprinderea relatiilor dintre evenimente.
Exista o dificultate intampinata in folosirea acestei metode - cea a masurarii, in care indicatiile biografice ar putea fi convertite in date stiintifice. Experimentatorul dispune de doua categorii de procedee de analiza a datelor, obtinute prin metoda biografica:
- procedeecantitative(selective)analizandu-secursulvietii subiectului in intregime;
- procedeecalitative(integrale)analizandu-seomicrounitate biografica, de exemplu o zi obinuita din viata individului, din momentul trezirii si pana la cel al culcarii.
Informatia primara poate fi recoltata pe cale indirecta sau directa. Calea indirecta consta in studiul documentelor (fie scolare, profesionale, caracterizari, recomandari, jurnale, date de familie etc.) si in discutii cu persoane cu care subiectul studiat se afla in relatii semnificative (rude, prieteni, colegi, sefi, subalterni etc.). Pentru a intelege comportamentul actual al subiectului si relationarea lui cu ceilalti, este necesar sa ne concentram atentia asupra perioadelor modale ale psihogenezei:
- varsta de 3 ani - constituirea constiintei de sine si a Eului;
- varsta de 6/7 ani - adaptarea si integrarea scolara;
- varsta de 12/14 ani - pubertatea si profundele sale transformari;
- varsta de 16/18 ani - adolescenta, afirmarea Eului, structurarea liniei si a idealului de viata.
Calea directa consta in obtinerea datelor care ne intereseaza de la insui subiectul pe care ni l-am ales spre studiu, in cadrul unor convorbiri sau interviuri speciale. Se stie ca oamenii difera foarte mult intre ei in ceea ce privete deschiderea, disponibilitatea de a-i relata in mod obiectiv si sincer trecutul. De aceea psihologul trebuie sa aiba in vedere cateva exigente metodologice precum: determinarea prealabila a apartenentei tipologice a personalitatii subiectului; stabilirea strategiei dialoguluiin vederea obtinerii datelor si informatiilor necesare; catigarea increderii subiectului si inlaturarea barierelor cognitiv- afective care ar putea frana raspunsurile la intrebari; pastrarea unei distante necesare, prin neimplicare afectiva pentru a disocia din relatarile individului, realul de imaginar, sinceritatea de simulare; inregistrarea doar a evenimentelor semnificative modale pe care le-a trait subiectul si care prin continutul sau impactul avut, au marcat cursul devenirii ulterioare a profilului personalitatii; manifestarea prudentei, chiar suspiciunii in legatura cu datele furnizate de subiect si neaparat verificarea acestor informatii prin alte metode.
Variantele mai noi ale metodei biografice sunt cunoscute sub denumirea de cauzometrie sau cauzograma si isi propun sa surprinda mai exact relatiile dintre diferitele tipuri de evenimente traite de individ de-a lungul vietii sale.
E.I. Golovahna si A.A. Kronik propun urmatoarea metodica. Subiectii, dupa un scurt interviu de tip non-directiv, sunt rugati ca, in calitate de "experti' in demersul de reflectie asupra propriei vieti, sa participe la alcatuirea unui inventar de 15 evenimente care redau aspecte, intamplari, transformari semnificative din viata lor. Evenimentele sunt analizate prin relationarea lor pe perechi: cauza - efect (analiza de cauzalitate); scop - mijloc (analiza finalista). Interpretarea cantitativa se face prin intermediul a doua modalitati: tabelarea relatiilor dintre evenimente (alcatuirea cauzomatricei); prezentarea lor grafica (alcatuirea cauzogramei). Pentru a patrunde in esenta vietii unui individ si a o explica, metodica de cercetare ar trebui sa urmeze traseul adancirii treptate a investigatiei, trecand de la momentele si evenimentele externe, formale, superficiale la cele interne, psihologice, de continut.
Avantajele metodei biografice decurg din naturaletea si autenticitatea datelor furnizate de aceasta.
Dezavantajele sunt date de faptul ca fiind o metoda de reconstituire a vietii unui individ, pornind de la diverse surse, este posibil ca aceasta reconstituire sa fie incompleta sau chiar voit deformata.
Din acest considerent, este necesar ca psihologul sa manifeste multa prudenta si chiar suspiciune in legatura cu unele date furnizate de persoana studiata, verificarea acestor informatii prin alte metode fiind obligatorie.
Metoda povestirilor de viata
Este o metoda complexa, compozita, in esenta individualizandu-se in raport cu celelalte. Face parte din categoria asa-numitelor metode de "intretinere' (convorbirea, interviul etc), si prezinta un specific aparte.
"Povestirile de viata' sunt relatari ale unui subiect, incitat de un cercetator, referitoare la o parte sau la intreaga sa experienta traita. Este vorba despre descrierea istoriei (obiective si subiective) realmente traite de subiect.
Daniel Bertaux, care a studiat si a perfectionat aceasta metoda, face urmatoarele precizari, menite a configura specificul ei: avem de-a face cu o povestire de viata atunci cand un subiect povesteste unei alte persoane, cercetator sau altcineva, un episod oarecare din experienta sa traita (de unde rezulta ca povestirea de viata este o forma narativa, fara a exclude alte forme de discurs in cadrul ei); trebuie facuta o distinctie neta intre istoria reala a unei vieti si povestirea ei in circumstante date (ceea ce inseamna ca istoria unei persoane poseda o realitate prealabila manierei in care ea este povestita si independenta de aceasta; punand in relatie mai multe marturisiri asupra experientelor traite ale unei situatii sociale, putem depasi singularitatea lor, ajungand, prin constructie progresiva, la o reprezentare sociologica a componentelor sociale ale situatiei); deoarece povestirea de viata este structurata in jurul unei succesiuni temporale de evenimente si situatii, rezulta ca suita evenimentelor si situatiilor constituie coloana vertebrala sau linia unei vieti; dat fiind faptul ca intre experienta traita de un subiect si povestirea ei survin o serie de mediatori (perceptia, memoria, reflexivitatea subiectului, capacitatile sale narative, parametrii situatiei de intretinere), s-ar putea crede ca povestirea de viata nu este decat o reconstructie subiectiva lipsita de legatura cu istoria reala traita (numai ca tocmai asemenea "infiltrari' ale acestor mediatori sunt proprii parcursului pe care subiectul se straduieste sa-l povesteasca; pe de alta parte, "mediatorii' nu schimba structura diacronica a situatiilor si evenimentelor care jaloneaza parcursul vietii; studiind mai multe povestiri de viata se poate degaja nodul lor central, care corespunde dimensiunii sociale (Bertaux).
Acelasi autor arata ca "povestirile de viata' indeplinesc o tripla functie :
functia exploratorie (contribuie la descoperirea unui intreg univers de viata);
functia analitica sau explicativa (reprezinta o tehnica importanta de cercetare care permite analiza materialului recoltat, compararea lui cu alte informatii, obtinute prin alte metode);
functia expresiva (dobandita atunci cand "povestirile de viata' sunt publicate).
Inteleasa in acest mod, metoda "povestirilor de viata', desi pare a fi identica cu metoda autobiografica, se diferentiaza de ea. Autobiografia este o forma scrisa si autoreflexiva; in cadrul ei subiectul, in singuratate, proiecteaza o privire retrospectiva asupra vietii sale trecute, considerata in totalitate si ca o totalitate.
Povestirile de viata sunt forme orale si foarte spontane, dialogate. Subiectul este invitat de catre cercetator sa considere experientele sale trecute, filtrate si orientate de intrebarile cercetatorului. Desi se incadreaza in randul metodelor de intretinere, "povestirile de viata' reprezinta, prin caracteristicile lor, o forma particulara a acestui tip de metode. Metoda povestirilor de viata are o mare aplicabilitate in etnosociologie (un tip de cercetare empirica fondata pe ancheta de teren, care isi inspira tehnicile de observatie din traditia etnografica, dar care isi construieste obiectele prin referinta la problematica sociologica).
Metoda analizei produselor activitatii
Potentele, fortele psihice ale omului, insusirile si capacitatile lui se exteriorizeaza nu doar in conduite motorii, verbale sau expresiv-emotionale, ci si in produsele activitatii sale. In desenele, in creatiile literare realizate de un individ, in modul de formulare si de rezolvare a unor probleme, in constructiile tehnice, in produsele activitatii stiintifice sau ale oricarui tip de activitate, se obiectiveaza, se "materializeaza' diversele sale disponibilitati psihice. Analiza psihologica a acestor produse ale activitatii furnizeaza nenumarate informatii despre dinamica si nivelul de dezvoltare a capacitatilor psihice ale indivizilor. De exemplu, analizand desenele unui copil prescolar putem deduce daca acesta are sau nu spirit de observatie, daca si-a format sau nu perceptia formei, a culorilor, a proportiilor obiectelor, daca dispune de inclinatii artistice, deprinderi de lucru, sensibilitate etc.
Produsul activitatii, "desprins' de individ, devine oglinda creatorului sau, iar prin analiza lui psihologica vom reusi sa aflam multe lucruri despre insusi creatorul sau. Pe langa depistarea caracteristicilor psihice ale unor persoane in viata, metoda analizei produselor activitatii ofera si posibilitatea caracterizarii si cunoasterii unor persoane disparute.
Metodele psihometrice
Psihometria este ansamblul metodelor cantitative folosite in psihologie pentru a pune in corespondenta anumite proprietati ale numerelor cu anumite proprietati ale faptelor psihice. Metodele psihometrice vizeaza masurarea capacitatilor psihice ale individului, in vederea stabilirii prezentei sau absentei lor si mai ales a nivelului lor de dezvoltare. Cea mai raspandita si mai cunoscuta este metoda testelor psihologice. Termenul de test a fost introdus in psihologie in 1890 de catre J. McKeen Cattell. Testele au fost utilizate mai intai de catre Binet in determinarea dezvoltarii intelectuale a copiilor, extinse apoi de H. Munsterberg la determinarea aptitudinilor in vederea selectiei profesionale, pentru ca in momentul de fata sa fie folosite in legatura cu orice functie psihica si in orice domeniu de activitate.
Testul psihologic este o proba relativ scurta, care permite cercetatorului strangerea unor informatii obiective despre subiect, pe baza carora sa se poata diagnostica nivelul dezvoltarii capacitatilor masurate si sa se poata formula un prognostic asupra evolutiei lui ulterioare.
Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie sa indeplineasca anumite conditii:
- validitatea (sa masoare exact ceea ce isi propune);
- fidelitatea (sa permita obtinerea unor performante relativ asemanatoare la o noua aplicare);
- standardizarea (sa creeze aceleasi conditii pentru toti subiectii supusi testarii, fara a-i favoriza pe unii si defavoriza pe altii; se standardizeaza: continutul probei - acelasi test, cu acelasi continut, distribuit tuturor subiectilor ; conduita cercetatorului fata de subiecti - se recomanda utilizarea aceluiasi instructaj verbal, a aceleiasi conduite fata de toti subiectii; timpul de aplicare a probei - care trebuie sa fie egal pentru absolut toti subiectii, aceasta, evident, in cazul testelor cu durata determinata);
- etalonarea (adica stabilirea unui etalon, a unei unitati de masura a rezultatelor obtinute).
Clasificare:
- dupa modul de aplicare (individuale ; colective);
- dupa materialul folosit (verbale ; nonverbale);
- dupa durata lor (cu durata strict determinata ; cu durata la alegerea subiectului);
- dupa continutul masurat,
- dupa scopul urmarit prin aplicarea lor (teste de performanta cu subdiviziunile teste de cunostinte; teste de nivel intelectual; teste de aptitudini; teste de inteligenta ; teste de personalitate ; teste de comportament).
Cele mai complexe sunt testele de personalitate, care isi propun sa investigheze resorturile profunde ale individului, trasaturile lui invizibile, deseori mascate, necunoscute sau neacceptate de subiect (Rosca). Aplicarea lor necesita luarea unor masuri speciale precum : cerinta adresata subiectului de a cumpani bine pentru a se referi la insusirile dominante din conduita lui; cerinta de a fi sincer in raspunsurile formulate; asigurarea caracterului confidential al raspunsului etc. Cat priveste interpretarea lor, uneori aceasta este atat de dificila, incat trebuie sa se apeleze la ajutorul computerului. Oricat de abilitat ar fi cercetatorul prin cunostintele sale psihologice si oricat de inzestrat ar fi el cu diverse grile de prelucrare, in interpretarea rezultatelor isi spune cuvantul propria sa subiectivitate (cel putin in unele tipuri de teste).
Dintre testele de personalitate, raspandite si usor de aplicat sunt chestionarele sau inventarele de personalitate. Acestea contin un sir de intrebari la care trebuie sa se raspunda prin DA sau NU sau intrebari ce cuprind mai multe raspunsuri, subiectul optand doar pentru unul dintre ele.
Chestionarele de personalitate pot fi bifactoriale sau multifactoriale. J.H. Eysenck, aplicand un chestionar ce continea 57 de intrebari, a ajuns la stabilirea tipurilor de personalitate extravertite si introvertite. Woodworth si Metheus, pe baza unui chestionar cu 76 de intrebari, au determinat 8 tendinte psihonevrotice ale personalitatii (hiperemotivitate, impulsivitate, instabilitate etc). R.B, Cattell, cu un chestionar de 187 intrebari, a stabilii 16 factori de personalitate, de unde si numele chestionarului sau: PF 16.
O alta categorie de teste de personalitate o reprezinta cele de completare sau de descriptie. Acestea presupun formularea unor inceputuri de fraze ce vizeaza interesele, aspiratiile, convingerile, conceptiile subiectului, care sunt mai apoi terminate de subiect. De exemplu: Cel mai mult imi doresc sa ; Cele mai mari bucurii le am atunci cand ;
O forma interesanta este "Testul celor 20 de propozitii' propus de M.H. Kuhn si T.S. McPartland. Testul consta in completarea a 20 de propozitii care incep cu formularea "Eu sunt '. Louis Zurcher, aplicand acest test, a obtinut patru tipuri de propozitii: propozitii de tip A (contin caracterizari generale si particulare de ordin fizic); propozitii de tip B (se refera la caracteristicile statutului social al subiectului); propozitii de tip C (cuprind particularitatile de ordin psihic ale subiectului); propozitii de tip D (includ identificari complexe de tip filosofic). Dominatia unora dintre aceste propozitii in totalul celorlalte arata prezenta unor tendinte psihocomportamentale ale subiectului. Un test similar este propus de Zlate: proba CSE - Cine sunt Eu?
Testele proiective, surprind dinamica psihica a unei persoane, cu elementele ei constitutive si cu relatiile dintre ele. In testele proiective nu exista raspunsuri prestabilite (bune sau mai putin bune), valoarea lor fiind data de capacitatea de proiectie a subiectului si de cea de analiza, decodificare si interpretare a psihologului. Didier Anzieu, considera ca acestea au o mai redusa rigoare psihometrica in standardizare, etalonare, ca si in estimarea sensibilitatii, fidelitatii si validitatii. Unii autori evita termenul de teste proiective, inlocuindu-1 cu cel de metode sau tehnici proiective
Exemple de teste proiective
Testul Rorschach sau testul petelor de cerneala (propus de H. Rorschach in 1921), cere subiectului ca pornind de la stimuli vagi, nestructurati (niste pete de cerneala), sa spuna ce crede ca reprezinta plansa respectiva.
TAT-ul sau Testul Aperceptiv Tematic, propus de H.A. Murray in 1938, pornind de la o imagine care prezinta personaje, cere subiectului sa construiasca o povestire de aproximativ 300 de cuvinte in care sa precizeze: ce s-a intamplat in imaginea respectiva; care sunt gandurile, sentimentele personajelor?; ce anume a determinat situatia respectiva ? ; care va fi deznodamantul ei ?
Testul de frustratie Rosenzweig (1948) modeleaza diferite situatii in care oamenii sunt frustrati.
Eric Loonis a propus o noua varianta, nedefinitivata, numita TAST (test aperceptiv sistemic tematic), pentru abordarea relatiilor interpersonale, fiind bazata pe un model psiho-sistemic familial rezultat din transpozitia conceptelor psihologiei proiective individuale in psihologia grupurilor.
Aceste teste se numesc proiective deoarece subiectul, in incercarea sa de a structura imaginea, de a-i da un sens, de a elabora o povestire, isi proiecteaza, isi exteriorizeaza propriile trasaturi de personalitate, modul sau de a fi si de a gandi, dorintele cele mai ascunse. Desi testele proiective sunt cele mai dificile, mai ales in partea lor de interpretare, ele raman cele mai semnificative si mai eficiente instrumente de sondare a personalitatii, chiar daca, adeseori s-a facut abuz de ele, mai ales in psihopatologie (Anzieu).
Testele, in general, au o mare utilitate in psihologie. Ele sunt folosite ca instrumente de cercetare in vederea psihodiagnozei. N. Mitrofan le gaseste aplicabilitatea in testarea psihologica a copilului mic. P. Muresan le integra in universul cromatic al omului, preferinta pentru culoare fiind "oglinda universului nostru interior'. Testele pot servi insa si ca mijloc de autocunoastere si autoevaluare.
Testul este considerat uneori o metoda experimentala sau o varietate de experiment, in realitate, testul si experimentul se diferentiaza atat prin scopul pe care il au, cat si prin tehnicile utilizate.
Al. Rosca arata ca testul nu implica manipularea activa a unei variabile independente. Chiar daca in cazul lui se vorbeste de existenta unei variabile independente, aceasta este nonexperimentala, neputand fi variata de cercetator. Aplicand un test de memorie, vom afla cate cuvinte retine un copil de 6 ani si cate retine unul de 7 ani. Varsta, ca variabila independenta, este data si nicidecum variata de cercetator. In test, variabila independenta nu constituie altceva decat criteriul de selectie a subiectilor.
Desi intre test si experiment exista diferente semnificative, ele pot trece unul in altul. De exemplu, unele teste de memorie sunt folosite ca situatii sau stimuli in cercetarea experimentala, pentru a se studia modul de memorare a cuvintelor izolate, a frazelor, a versurilor etc. La randul ei, o situatie experimentala, daca este standardizata, se transforma in test. Timpul de reactie studiat in laborator in functie de o serie de particularitati ale stimulilor (intensitate, similaritate etc.) poate fi aplicat si ca proba de selectie a soferilor sau aviatorilor.
Desi ofera mari posibilitati in diagnoza nivelului de dezvoltare a insusirilor psihice, testele au si suficiente limite, datorate mai ales modului lor de concepere, de aplicare si de valorificare a rezultatelor. Rosca arata ca testele iau in considerare rezultatul, dar nu si felul in care se ajunge la obtinerea lui.
Pentru a spori utilitatea si eficienta testelor in general este necesara respectarea urmatoarelor recomandari: crearea unor teste in concordanta cu specificul socio-cultural al populatiei pe care acestea urmeaza a fi aplicate; adaptarea celor deja elaborate la specificul culturilor pe care se vor aplica; utilizarea nu doar a unui singur test, ci a unor baterii de teste; corelarea rezultatelor obtinute prin aplicarea testelor cu rezultatele obtinute prin aplicarea altor metode de cercetare ; coroborarea rezultatelor de la teste cu rezultatele obtinute in activitatea practica.
Metoda modelarii si simularii
Este o metoda relativ noua si a aparut ca urmare a dezvoltarii ciberneticii si a inteligentei artificiale, in psihologie, modelarea se realizeaza in doua planuri: in plan operational-paradigmatic si in plan obiectual. In primul caz se face apel la diverse principii, reguli, criterii de ordin logic si statistico-matematic, in vederea structurarii demersurilor cognitive sau a modalitatilor experimentale de abordare pe viu a unor functii psihice. In cel de-al doilea caz - planul obiectual -, sunt create si cercetate modele de tip homomorfic (analogic) ale diferitelor componente apartinand sistemului psihic. Se folosesc, astfel, modele macheta (substituti concreti sau transpuneri miniaturizate ale unei realitati existente); modele analogice (comparatii intre diferitele instalatii tehnice sau tehnologice si sistemele vii); modele tip "scheme de functionare' sau "scheme bloc' (care redau sub forma unor figuri sau reprezentari diferite secvente sau inlantuiri de operatii presupuse de procesarea informatiilor. De asemenea, se face apel la structurile logico-simbolice, programele simulative. In aceasta categorie intra, de exemplu, modelele matematice ale procesului invatarii, propuse de Bush, Mosteller; Estes, Coombs etc.
Simularea pe computer a diferitelor functii psihice reprezinta "forma cea mai inalta de aplicare a metodei modelarii in cercetarea psihologica' (M. Golu).
Modelele simulative sunt, in esenta, programe pentru ordinatoare, validarea lor facandu-se prin derularea lor pe computer si compararea traiectoriei generale a transformarilor cu traiectoria procesului viu, aproximata pe baza cercetarilor empirice. Cand valorile curente ale realitatii simulate coincid cu cele testate pe computer, credibilitatea modelului creste. Faptul ca un model functioneaza pe calculator nu inseamna insa ca el va functiona si in realitate. Cu toate acestea, nu poate fi negata sau subestimata valoarea euristica a modelului. Modelarea simulativa a obtinut progrese insemnate in sfera proceselor perceptuale, a celor de rezolvare a problemelor, mai recent trecandu-se si la simularea proceselor afectiv-motivationale si chiar a dinamicii generale a personalitatii.
