|
|
|
Educatia feminina in societatea romaneasca a secolului XIX
In societatea romaneasca a sec. al XIX-lea nici educatia formala, nici cea informala nu ofereau femeii aceleasi sanse de dezvoltare precum barbatilor. Discrepantele de educatie conduceau la sanse sociale inegale, femeia romanca fiind incapabila sa-si gaseasca un loc de munca prin care sa se intretina singura. Sistemul social subordona femeia barbatului si ii restrangea activitatea la sfera privata. Inauntrul casei, departe de viata publica, femeia avea de indeplinit rolul de sotie si mama, fiind totodata responsabila de treburile gospodaresti. Datoria ei era de a cultiva moravurile familiei, ce stateau, de fapt, la baza moravurilor sociale. Infiintarea statului roman modern aduce o noua viziune a femeii, perceputa ca mama a familiei si a natiunii, o dubla ipostaza paradoxala insa, intrucat femeile nu aveau inca personalitate juridica.
Primele preocupari legate de educatia femeilor s-au concentrat asupra destinului femeilor fara dota sau care ramaneau necasatorite. Ce sanse de supravietuire le oferea societatea acestora? Aproape nici una. Prin urmare, eforturile s-au indreptat spre introducerea unui sistem de educatie care sa le asigure femeilor dezvoltarea ca fiinte umane, care sa le pregateasca pentru rolul pe care aveau sa il joace in familie, dar si care sa le faca apte sa-si gaseasca un loc de munca. Drumul pana la un astfel de sistem de invatamant care sa le ofere sanse egale a fost unul progresiv, dar lent.
Pentru a-si indeplini misiunea, femeia a primit o educatie mai intai de toate domestica, insa si aceasta depindea de starea financiara a familiei din care provenea. In familiile mai putin instarite, bunicile sau guvernantele erau responsabile de educatia fetelor, care se concentra mai mult pe dobandirea unor abilitati practice. In cazul familiilor de boieri, se recurgea la guvernante, preceptori si profesori particulari, care pana in a doua jumatate a sec. XIX-lea au fost unicii responsabili de educatia copiilor de boieri. Ulterior, fetele erau trimise fie in pensionate particulare infiintate in Principate de emigranti spre sfarsitul perioadei fanariote, fie erau trimise la scolile din strainatate. Infiintarea statului national aduce o serie de reforme ale invatamantului ce vor oferi noi alternative.
In 1864 Legea Instructiunii Publice hotara infiintarea de scoli primare urbane si rurale pentru fete. Invatamantul primar era gratuit si obligatoriu de la sapte ani, iar in orasele cu licee pentru baieti sunt infiintate scoli pentru fete. Elevele inscrise isi plateau studiile sau obtineau burse de la stat. Legea nu a reusit sa combata analfabetismul inca des intalnit mai ales in spatial rural, dar are meritul de a fi acordat femeilor sansa de a obtine o pregatire care sa raspunda cerintelor statului modern.
Un alt pas important l-a constituit reforma lui Spiru Haret prin care se organizeaza scoli secundare pe doua niveluri: scoala de gradul unu cu o durata de cinci ani si scoala de gradul doi timp de sase ani. La Iasi, Scoala Normala Superioara pregatea cadre didactice pentru scolile secundare. La cele doua sectiuni, literara si stiintifica, se predau: romana, religie, latina, matematica, stiinte, limbi straine, istorie, geografie, muzica, lucru manual, caligrafie, croitorie, gimnastica.
Ca urmare a acestor masuri numarul femeilor cu pregatire in domeniul invatamantului creste considerabil, depasind la un moment dat numarul de locuri disponibile. In acesta situatie, Spiru Haret da o noua lege in 1899, Legea Invatamantului Profesional ce ofera femeilor sansa de a obtine si o alta pregatire in afara de cea academica. In 1881 fetelor le este permis sa se inscrie la Facultatea de Medicina, iar incepand cu anul 1895 au posibilitatea sa se inscrie la universitaile existente. Masurile publice au fost sustinute si din initiativa privata, concretizata prin aparitia scolilor patronate de societati feminine sau de personalitati ale familiei regale.
Efectul destul de timid al masurilor publice si private se observa daca se compara educatia fetelor la inceput si sfarsit de secol. Astfel, Aglaia Ghica, fiica domnitorului moldovean Grigore Ghica intra la opt ani la Pensionul Dnei Garet iar la zece ani e mutata la Pensionul Dnei Haddig. In 1844 e inscrisa la Institutul de Domnisoare von Demerzel din Elvetia, unde invata germana, italiana, engleza, literatura, pictura, muzica. Peste cinci ani revine in tara intrucat fetele nu aveau voie sa se inscrie la universitate. Cu totul alta este situatia Anei Conta- Kernbach, sora omului politic liberal Vasile Conta. Pana in 1883 aceasta face studiile medii la Institutul Humpel din Iasi. Dupa ce termina cursurile Scolii Normale Superioare si pe cele ale Facultatii de Litere si Filosofie, in 1893 pleaca in Franta. Aici isi finanteaza pe cont propriu inscrierea la Facultatea de Litere si Filosofie din Paris.
Eforturile publice si private urmaresc sa acorde femeii o mai mare libertate in alegerea propriului destin, insa mentalitatile se schimba greu. In ciuda aprobarii fetelor in universitati prezenta acestora este redusa. Un caz celebru in epoca il reprezinta Sarmisa Bilcescu, prima femeie din Europa care obtine doctoratul in drept la Paris in 1890, dupa absolvirea Facultatii de Drept de la Sorbona. In teza de doctorat abordeaza problema conditiei mamei in dreptul roman si francez. In 1891 este primita in baroul de Ilfov al caruie presedinte era Take Ionescu. Situatia este exceptionala, nemaifiind intalnita in celelalte tari europene precum Italia, Elvetia, Belgia sau Suedia.
Majoritatea femeilor insa se confrunta cu teama de a nu fi intelese gresit, de a nu fi condamnate ca isi neglijeaza rolurile de mama si sotie, ca isi pierd feminitatea. Din acest motiv, eforturile de convingere au fost indreptate nu doar asupra barbatilor, ci si asupra femeilor. A fost nevoie de initiativa unor femei puternice care au infiintat societati feminine, au publicat articole si carti, au tinut dezbateri publice pentru a convinge femeile romance sa lupte pentru drepturile lor. Dintre acestea, dreptul la educatie, a dat nastere la dispute in sec. al XIX-lea cu privire la importanta educatiei, inteleasa ca setul de valori insusit, in raport cu instructia, perceputa ca nivelul de cunostinte dobandit.
Pe de o parte, avem o perspectiva ce limiteaza rolul femeii la sfera privata si care considera cei doi termeni antagonici. Invatamantul trebuie sa puna acent pe educatie deoarece instructia indeparteaza femeia de familie. Pe de alta parte, educatia si instructia sunt vazute drept complementare. Invatamantul practic trebuia sa pregateasca femeia nu doar pentru viata de familie, ci si in vederea exersarii rolului ei social. Datorita eforturilor sustinute majoritatea femeilor si-au insusit intr-un final acesta perspectiva si au inteles ca au dreptul, chiar responsabilitatea sa se implice in viata publica, sa-si puna in valoare acele calitati si aptitudini care nu tineau exclusiv de familie si gospodarie.
