|
|
|
Caracterul -definitie si descriere generala
In psihologie, se inalnesc 2 curente de interpretare a caracterului:
unul care include in sfera notiunii de caracter insusirile genotipice si fenotipice
altul care raporteaza notiunea numai la personalitatea umana.
Caracterul reprezinta o dimensiune esentiala care defineste orice personalitate individuala in contextul relatiilor sociale si care diferentiaza personalitatile individuale intre ele.
In definirea caracterului se impune operarea cu o acceptiune largita si cu una restransa.
In acceptiune extinsa, caracterul exprima schema logica de organizare a profilului psihosocial al personalitatii. El include:
conceptia generala despre lume si viata a subiectului
sfera convingerilor si sentimentelor socio-morale
continutul si scopurile activitatilor
continutul aspiratiilor si idealurilor
Luata in sens restrans, notiunea de caracter desemneaza un ansamblu inchegat de atitudini, care determina un mod relativ stabil de orientare si raportare a omului la ceilalti semeni.
Caracterul se implica si se manifesta numai in situatiile sociale. El se structureaza numai in interactiunea individului cu mediul socio-cultural.
Orice individ cat de cat normal, nascut si crescut intr-un mediu social, in comunicare si interactiune cu alti semeni, isi structureaza pe baza unor complexe transformari in plan cognitiv, afectiv, motivational, un anumit mod de raportare si reactie la situatiile sociale, adica un profil caracterial.
Daca tinem sa evidentem latura axiological a caracterului, atunci trebuie sa luam in consideratie interactiunea intre cele 2 multimi de 'solicitari':
'multimea solicitarilor externe' pe care individul le are fata de societate
'multimea solicitarilor externe' pe care societatea le formuleaza fata de individ
Caracterul apare ca mod individual specific de relationare si integrare a celor 2 multimi de 'solicitari'. El poate pune individul in urmatoarele 3 ipostaze:
Caracterul se structureaza prin integrarea in plan cognitiv, afectiv, motivational si volitiv a ceea ce e semnificativ pentru individ in situatiile sociale.
Semnificativul se poate imparti in individual si general. Cand caracterul se structureaza pe dominanta semnificativului individual, va fi etichetat ca marunt, cand se structureaza pe dominanta semnificativului general, va fi etichetat ca mare, nobil.
Modalitatea cea mai eficienta de cunoastere si evaluare a caracterului o reprezinta analiza actelor de conduita in situatii sociale inalt semnificative pentru individ.
Structura psihologica a caracterului
La varstele mici, integrarea caracteriala se realizeaza preponderent pe dimensiunile afectiva si motivationala; la varstele mari, incepand mai ales cu adolescenta, integrarea caracteriala se realizeaza cu precadere pe dimensiunile cognitiva si volitiva.
Astfel, putem afirma ca in structura caracterului se regasesc 'elemete' de ordin afectiv (emotii), motivational (interese), cognitiv (reprezentari) si volitiv (insusiri), care tin de existenta sociala a individului si mediaza raporturile lui cu ceilalti si cu societatea.
Ponderea celor 4 tipuri de comportamente in structura caracterului e diferita de la indivizi la indivizi, ea putand constitui un criteriu de clasificare tipologica.
Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu e acelasi la toti oamenii. Lewin a demonstrat gradualitatea structurilor personalitatii, de la niveluri initial difuze, cu componente si articulatii nediferentiate, se trece prin niveluri intermediare si se ajunge la niveluri mature. Aceasta 'schema' se aplica si structurii caracterului. Astfel, ea se poate afla la unul din cele 3 niveluri de elaborare: incipient (elementar), mediu sau superior.
Prin definitie, structura presupune o anumita stabilitate, existenta anumitor invarianti. Ca structura, caracterul trebuie sa satisfaca si el aceasta conditie.
Structura caracteriala trebuie sa posede si un anumit coeficient de flexibilitate, care sa ii permita 'perfectionarea', 'corectia', 'reorganizarea'.
In principiu, caracterul e maleabil pe toata durata vietii individului, dintr-un initial negativ, putand deveni unul pozitiv.
Caracterul reflecta sin e trimite intotdeauna la latura de continut, de esenta a personalitatii ca subiect social si ne impune valorizarea etica a comportamentului.
Din punct de vedere functional, structura caracteriala include 2 blocuri:
In cadrul blocului de comanda, trebuie sa administram existenta urmatoarelor elemente esentiale:
Toate aceste elemente, strans interdependente, sistematic articulate, formeaza latura interna, vizibila a caracterului.
Activitatea blocului de comanda se impune a fi corelata cu activitatea blocului de executie. Din punct de vedere psiologic, acest bloc include:
Interferenta intre structura interna, profunda a caracterului si conduita manifesta o constituie subsistemul atitudinal.
Atitudinea e pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala in care e pusa.
Atitudinea reflecta fidel forma in care experienta anterioara e acumulata, conservata si organizata la individ, cand acesta abordeaza o situatie noua.
Atitudinea apare cao veriga de legatura intre starea psihologica interna dominanta a persoanei si multimea situatiilor la care se raporteaza in contextul vietii sale sociale.
Caracteristici:
Dinamica atitudinii e conditionata de caracteristicle obiectului de referinta:
Expresia externa a atitudinii o reprezinta opinia si actiunea.
Opinia e forma verbal-proportionala de exteriorizare a atitudinii; consta din judecati de valoare si de acceptare sau de respingere in legatura ci diferitele situatii.
Actiunea reprezinta intrarea subiectului in relatie directa cu situatia si efectuarea unor demersuri de integrare in situatie.
Intre atitudine si manifestarea ei externa, in forma opiniei sau actiunii, nu exista o concordanta perfecta si neconditionata.
Astfel apare dedublarea, subsumata fie conformismului, fie nagativismului.
Dedublarea are o valoare adaptativa de necontestat, ea realizeaza un compromis convenabil intre individ si societate.
Dupa obiectul de referinta, atitudinile se impart in 2 categorii:
Atitudinile fata de sine reflecta caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza perceptiei si autoevaluarii si a perceptiei si evaluarii celor din jur. Ele se diferentiaza si se structureaza la 2 niveluri: segmentar si global.
In primul caz, vom avea atitudinea fata de Eul fizic, psihic si social.
In al 2-lea caz, e vorba de pozitia global ape care o adoptam fata de propria personalitate in unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.
Atitudinea globala fata de sine se poate structura pe grade de autoevaluare diferite:
autoevaluare obiectiv-realista - asigura cele mai bune premise psihologice de relationare
autoevalare in hiper - induce trasaturi etichetate de cei din jur ca negative
autoevaluare in hipo - favorizeaza trasaturi caracteriale nefavorabile pentru subiect.
Atitudinea fata de societate se diferentiaza si se individualizeaza potrivit diverisitatii 'obiectelor' si 'situatiilor' generate de realitate. Astfel, se delimiteaza:
atitudinea fata de munca
atitudinea fata de normele si principiile morale
atitudinea fata de diferitele institutii
atitudinea fata de structura si forma organizarii politice
atitudinea fata de ceilalti semeni.
APTITUDINILE
Definitie si descriere generala
Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub aspect adaptativ-instrumental concret. Ea se leaga de perfoemanta si eficienta, in dublul sau inteles: cantitativ si calitativ.
In evaluarea laturii cantitative a performantei, apelam la indicatori precum:
volumul sarcinilor rezolvate si volumul 'produselor finite' obtinute
timpul necesar rezolvarii unei sarcini individuale
timpul necesar obtinerii unui 'produs finit'
intensitatea efortului depus
Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de indicatori precum:
gradul de dificultate si complexitate a 'sarcinii' rezolvate
noutatea si originalitatea 'produsului finit'
valoarea in sine a 'produsului final' in domeniul dat
procedeul folosit in rezolvarea sarcinii
diversitatea modala a sarcinilor accesibile rezolvarii
Orice aptitudine pune in evidenta un aspect absolut si unul relativ.
Primul rezida in ceea ce un subiect luat separat reuseste sa faca intr-o sarcina sau situatie data.
Aspectul relativ ne indica faptul cat de mult si cat de bine realizaeaza un subiect in raport cu ceilalti si ce pozitie ocupa el intr-o clasificare valorica.
Termenul de aptitudine il putem folosi intr-o acceptiune largita si intr-una restransa.
In sens larg, el exprima potentialul adaptativ general al individului uman, pe baza caruia el reuseste sa faca fata situatiilor si solicitarilor externe si sa isi satisfaca starile de necesitate. Aptitudinea e o componenta inalienabila a oricarei structuri normale de personalitate.
In sens restrans, termenul de aptitudine e aplicabil numai omului si el desemneaza un potential instrumental-adaptativ care permite celui ce il poseda, realizarea unor performante superioare mediei commune.
Ca nivel integrativ de rang superior, aptitudinea nu e reductibila la un process psihic particular.
Aptitudinea e 'substratul constitutional al unei capacitati, preexistent acesteia' (Dictionar de psihologie - Pieron).
Aptitudinea se diferentiaza si se individualizeaza in concordanta cu structura obiectiva a sarcinilor si scopurilor care compun o activitate integrala.
Schema structurala a unei aptitudini cuprinde urmatoarele verigi:
veriga informationala
veriga procesual-operatorie
veriga executiva
veriga dinamogena si de autointarire
veriga de reglare
Structura aptitudinii are un caracter dinamic ceea ce face ca obiectivarea ei in cadrul aceleasi activitati si la acelasi individ sa capete un caracter inalt variabil.
Daca luam viata omului in ansamblul ei, putem constata ca aptitudinea are o istorie, pune in evidenta o traiectorie evolutiva, pe care o putem rezuma in 3 stadi:
de structurare si maturizare
de optimum functional
de regresie
Raportul innascut-dobandit in structura aptitudinilor
In psihologia clasica, abordarea s-a facut de pe pozitii unilateral-absolutizante, delimitandu-se 2 orientari: ineista si genetista.
Prima isi are originea in flosofia idealist-rationalista, care afirma caracterul innascut si immanent al ideilor si principiilor; iar cea de-a 2-a isi are originea in filosofia empirist-pozitivista.
Ineismul absolutizeaza rolul ereditatii, mediului fiindu-i recunoscut cel mult doar rolul de factor activator-declansator.
Galton afirma ca individul se naste cu un potential aptitudina mai sarac sau mai bogat, mai prolific sau mai steril, care ramane in structura si esenta sa neschimbat, mediul neadaugand nimic semnificativ la el. Geniul e integral innascut si nicicum facut.
Genetismul, fidel principiului 'tabula rosa', procedeaza la absolutizarea rolului mediului extern, reducand la zero valoarea fondului ereditar. Aptitudinea e considerata un proces exclusiv al mediului, care determina si controleaza integral procesul invatarii si dezvoltarii.
Private prin prisma metodologiei contemporane, ambele orientari sunt la fel de eronate, nici una, nici cealalta neputand oferi o explicatie satisfacatoare a aptitudinilor.
O asemenea explicatie nu poate fi gasita decat de pe pozitiile principiului interactiunii, care reclama admiterea determinismului complex al aptitudinilor.
Raportul ereditate / mediu nu are un caracter dinamic complex. Esential e raportul de compensare reciproca dintre cei 2 factori. Pot fi identificate urmatoarele variante relationale:
In structura generala a unei aptitudini, putem delimita din punct de veder genetic, 3 tipuri de componente:
Pe baza cercetarilor effectuate pana la ora actuala, se poate formula ipoteza ca structura unei aptitudini integrale se datoreste deopotriva ereditatii si mediului si numai o mica parte actiunii 'separate' a unuia sau a altuia din cei 2 factori.
