|
|
|
PREVENIREA CARIEI DENTARE PRIN CONTROLUL DIETEI
Igiena alimentatiei este inclusa de OMS intre cele patru mijloace de prevenire a cariei dentare, alaturi de fluorizarea generala si locala, sigilarea santurilor si fosetelor si igiena buco-dentala.
Educatia privind igiena alimentatiei are un rol important in mentinerea sanatatii orale.
Prin dieta se intelege totalitatea alimentelor solide si lichide ingerate care includ componentele nutritive. Acestea vin in contact cu dintii, cu parodontiul si cu placa bacteriana.
Dintre constituentii dietei, intereseaza in mod deosebit hidratii de carbon cu rol deosebit in etiopatogenia cariei dentare.
Initial, cercetarile dadeau o pondere mare actiunii postrezorbtive a hidratilor de carbon in perioada de formare a dintilor (SOGNAES, citat de OLTEAN si colab., 1996), dar majoritatea cercetarilor ulterioare a demonstrat punctul de vedere a lui MÜHLEMANN (1969), cum ca hidratii de carbon actioneaza in primul rand prerezorbtiv.
Hidrocarbonatele cele mai frecvent intalnite in alimentatie sunt: polizaharidice (amidonul, dizaharidele, zaharoza, maltoza) monozaharidice (glucoza, fructoza, lactoza, galactoza).
Polizaharidele - Amidonul
Amidonul din grau, cartofi, porumb, orez - neprelucrat alimentar -este virtual neacidogen (FROSTELL -1972).
Amidonul hidrolizat insa, ajuns in cavitatea bucala, in contact cu saliva, este descompus de catre amilaza salivara pana la maltaza, iar aceasta, la randul ei, este scindata sub actiunea maltazei salivare in doua molecule de glucoza, care ar putea fi folosita de microorganismele placii bacteriene la producerea de acizi.
Studii longitudinale (RUGG-GUNN - 1987) demonstreaza ca o alimentatie bogata in amidon, dar fara zahar, este putin cariogena.
O dovada a cariogenitatii reduse a amidonului, este oferita de studiul pacientilor cu intoleranta ereditara la fructoza. Acestia nu pot consuma zahar (care se scindeaza in glucoza si fructoza), dar consuma cantitati mai mari de produse din amidon, (care se descompun numai in glucoza) si prezinta carii foarte putine (HEWBURN-1990).
Dar adaugarea zaharului creste capacitatea cariogena a alimentelor ce contin amidon, aderenta amidonului cumulandu-se cu cariogenitatea zaharului.
Dizaharidele - Zaharoza
Zaharoza (sucroza), cu denumirea curenta de zahar, este o dizaharida, care, prin hidroliza, se descompune in glucoza si fructoza.
Zaharoza este cea mai des asociata cu caria dentara. Acest lucru s-a bazat pe rezultatele experimentelor pe animale, care au demonstrat,-in primul rand, ca un numar mare de carii au aparut la grupurile cu dieta bogata in zaharoza, comparativ cu alte zaharide si, in al doilea rand, ca doar zaharoza este capabila sa stimuleze productia mare de dextran in placa.
MIHALER (1972) a demonstrat ca la sobolani hrana ce continea numai 1% zaharoza este cariogena, maximum de cariogenitate obtinandu-se la 5% zaharoza, dar combinatia de 2% zaharoza cu 50% amidon in hrana este chiar mai cariogena.
Studiile au demostrat ca, la aceeasi cantitate de hrana cariogena, se obtine o incidenta mult mai mare a cariilor, in raport cu cresterea frecventei administrarii (FIRESTONE).
Experiente pe sobolani au aratat ca toate tipurile de di si monozaharide (zaharoza, glucoza, fructoza si lactoza) sunt cariogene, dar zaharoza este cea mai activa (GREMBY 1969, 1974). in prezenta zaharozei se obtin placi bacteriene mai groase, sub care pH-ul poate sa coboare mai mult si sa ramana coborat pentru o mai lunga perioada.
In afara studiilor experimentale pe animale si a celor statistice privind rolul consumului de hidrocarbonate in aparitia cariei, au existat studii pe oameni in care s-au modificat regimurile alimentare, studii ce au verificat si completat rezultatele obtinute pe animale.
Cel mai amplu studiu interventionist s-a realizat la VIPEHOLM pe handicapati psihici, intre anii 1945 si 1953, si a fost prezentat de GUSTAFFSON in 1954.
Organizat de Ministerul Sanatatii din Suedia intr-un spital de bolnavi psihici, al caror regim putea fi strict controlat, a cuprins grupuri de studiu la care s-a administrat zahar in cantitati diferite, modalitati diferite (sirop, paine, ciocolata, caramele) si orare diferite (la mesele pricipale, intre mese).
Examenele clinice au fost realizate in sistem dublu orb; s-au realizat fotografii cu film muscat, modele de studiu si fotografii pentru fiecare subiect, la fiecare examinare.
Concluziile studiului au fost:
Consumul de zahar in timpul meselor principale este insotit de o crestere mica a incidentei cariei dentare;
Consumul de zahar in timpul meselor principale, dar si in perioada dintre mese este insotit de o crestere marcata a incidentiei cariei dentare;
Cresterea activitatii carioase se intrerupe odata cu retragerea zaharului din alimentatie;
Rata aparitiei leziunilor carioase in conditii experimentale este o variabila individuala;
Leziuni carioase apar si in cazul evitarii consumului de zahar.
Pentru ca testarile in vitro pe asa numitele 'guri artificiale' ('ORAFAX') sunt criticate pentru diferentele de comportament dintre ele si cavitatea bucala reala s-au folosit tehnici de producere a leziunilor incipiente a suprafetelor de smalt la dinti inclusi in punti sau proteze provizorii.
Folosind teste de microduritate (KOULORIDES - 1976), microradiografii (PEARCE - 1979) sau grad de permeabilitate la o solutie- cu iod, s-au testat modificarile aparute in smalt in urma interactiunii placii bacteriene cu diferite alimente.
Rezultatele acestor cercetari arata ca zaharul si produsele de zahar produc carii in functie de:
momentul consumarii lor, si anume cariogenitatea este crescuta daca acestea sunt consumate intre mese;
frecventa consumului;
concentratia in zahar a produselor. Demineralizarea fiind proportionala cu cresterea concentratiei de zahar si frecventei prizelor.
Monozaharidele
SCHEININ si MOKINEN (1975) au demonstrat ca, la oameni, monozaharidele, in prezenta unor placi bacteriene suficient de groase, au un potential cariogen egal cu cel al zaharozei.
FROSTEL (citat de OLTEAN si colab.) sustine ca lactoza si galactoza sunt semnificativ mai putin cariogene decat zaharidele.
Potentialul acidogen al hidrocarbonatelor este dependent de clearance-ul oral (timpul de stationare in cavitatea bucala).
Clearance-ul bucal al hidrocarbonatelor depinde de;
consistenta si aderenta alimentului;
secretia salivara provocata de aliment;
retentivitatile dintilor si arcadelor dentare naturale sau artificiale;
capacitatea de autocuratire.
Clearance-ul oral (BRAMSTED - 1967) diferita de la individ la individ. La acelasi individ depinde de forma de prezentare a produsului, anumite produse lipicioase vor stationa mai mult decat bauturile dulci.
Arcadele indemne favorizeaza autocuratirea, in timp ce factorii retentivi bucali (carii, lucrari protetice) prelungesc timpul de clearance. Clearance-ul cel mai lung - de 40 de minute - il are guma de mestecat cu zahar; dulciurile (caramele, bomboane, ciocolata) au un timp de 15 - 20 minute si 5 minute timpul cel mai scurt, il au bauturile racoritoare, legumele si fructele proaspete.
Prelungirea timpului de clearance este favorizata de:
- secretie salivara scazuta;
- vascozitate crescuta a salivei;
- factori retentivi locali.
Scurtarea timpului de clearance este influentata decresterea rapida a cantitatii de saliva prin folosirea la sfarsitul mesei a unor alimente de consistenta crescuta sau puternic aromatizate (legume crude, fructe proaspete etc).
Indulcitorii alternativi
Gustul dulce este unul dintre principalele gusturi de baza ale omului. inca din prima copilarie se formeaza obisnuinta de a consuma alimente dulci. Datorita gustului dulce, placut, zaharul este principalul factor determinant al aparitiei cariei, el fiind consumat in cantitati considerabile.
Luand in consideratie ca efectele nocive ale consumului frecvent de zahar se regasesc si in producerea unor afectiuni generale ca diabet, obezitate, boli cardio -vasculare, acesta a fost substituit cu indulcitori alternativi.
Indulcitorii se clasifica in:
A. indulcitori naturali:
zaharidele;
polioli;
polipeptide.
B. indulcitori artificiali.
A. Indulcitorii naturali:
Zaharidele (indulcitori traditionali): zaharoza, glucoza, fructoza, lactoza, galactbza, sorboza;
Polioli (alcooli dulci): sorbitol, manitol, xilitol, maltiol, lactitol;
Polipeptide: thaumatin, monelin.
B.
Indulcitori artificiali: zaharina, ciclamat, aspartam,
acesulfam K,
glucoza hidrogenata, isomalt, alitame, sucraloze, sweetner 2000.
Zaharidele reprezinta clasa indulcitorilor traditionali, iar poliolii, polipeptidele si indulcitorii artificiali reprezinta clasa indulcitorilor alternativi.
Indulcitorii alternativi se pot imparti in: indulcitori de volum si indulcitori de intensitate.
Indulcitorii de volum: sorbitol, manitol, sirop de glucoza hidrogenata, izomalt, xilitol, lactitol, maltitol.
Indulcitorii de intensitate: zaharina, acesulfam de K, aspartam, taumatin.
Indulcitorii de volum sunt aproximativ la fel de dulci ca si zaharoza, gram / gram; de asemenea, ei produc la fel de multe calorii ca si zaharoza.
Indulcitorii de intensitate produc foarte putina sau aproape de loc energie si, de multe ori, sunt la fel de dulci ca zaharoza.
Poliolii
Poliolii au o molecula asemanatoare cu a zaharidelor, dar la unul din atomii de carbon este atasata o grupare alcool.
Sub raport caloric, poliolii sunt similari zaharidelor, dar gradul de indulcire este mai mic fata de zaharide. Nu modifica aspectul alimentelor dar nu se produce caramelizarea caracteristica produselor zaharoase.
Sorbitolul este considerat, in general lipsit de nocivitate, riscul la carie fiind mult mai mic decat la zaharoza. Este folosit ca indulcitor in gume de mestecat, medicamente orale lichide si dentifrice si in alimentele pentru diabetici.
Caldura negativa la dizolvare (senzatia racoroasa) este utilizata avantajos in bomboanele mentolate, care au un gust placut, racoritor.
Sorbitolul este fermentat de catre microorganismele placii bacteriene, dar rata este foarte lenta fata de cea a glucozei si a zaharozei, to'ate experimentele demonstrand scaderea mica a pH-ului placii bacteriene.
Rezultatele testelor clinice cu gume de mestecat continand sorbitol au demonstrat ca acestea nu sunt cariogene.
Manitolul este un indulcitor fara zahar utilizat in dulciuri si gume de mestecat, in special ca pulbere presarata, paste de dinti, ape de gura, dar este mai putin utilizat decat sorbitolul datorita pretului ridicat. Experimentele au demonstrat aceleasi efecte ca ale sorbitolului in ceea ce priveste cariogenitatea: fermentare lenta de catre microorganismele placii bacteriene, scaderea foarte mica a pH-ului placii bacteriene.
Xilitolul are capacitate de indulcire egala cu a zaharozei.
Prin faptul ca dizolvarea sa este insotita de absorbtie de caldura produce un gust dulce racoritor. Este folosit, in special, ca indulcitor al gumelor de mestecat. Costul este de zece ori mai mare decat al zaharului.
Subiect al multor cercetari, Xiiitolul a demonstrat ca nu este cariogen.
Studiile microbiologice au relevat faptul ca Xiiitolul nu este metabolizat de majoritatea microorganismelor din placa bacteriana. Unele specii microbiene pot insa degrada xiiitolul pana la faza de acizi, dar rata este foarte lenta si aceste microorganisme apar in placa bacteriana in numar nesemnificativ.
Studiul efectuat in Finlanda, la UniversitateTurku, pe o perioada de doi ani, pe loturi de subiecti adulti (studenti), care au consumat alimente ce continneau substante dulci: zaharoza, fructoza sau xilitol a demonstrat pentru lotul care a consumat alimente indulcite exclusiv cu xilitol, urmatoarele:
Si alte studii, care s-au axat pe cercetarea efectelor unei diete in care zaharul a fost inlocuit doar partial cu xilitolul, au intarit concluzia ca xilitolul nu este cariogenic.
Polipeptidele
Thaumatinul este o polipeptida naturala extrasa dintr-o planta ce creste in vestul Africii si are un gust dulce intarziat, iar in final are gust de alcool. Se utilizeaza ca aditivi farmaceutici, in bauturi racoritoare combinate cu zaharina.
Puterea de indulcire este de 2000 de ori mai mare decat cea a zaharozei. Nu este metabolizata de microorganismele placii bacteriene.
Experientele pe animalele de laborator demonstreaza ca poate induce remineralizarea leziunilor incipiente ale smaltului, chiar in conditiile unor diete cu amidon.
Indulcitori artificiali
Zaharina a fost descoperita pentru prima oara in 1879 si se utilizeaza ca aditiv alimentar de mai bine de 80 de ani. Este mult mai dulce decat zaharoza, datorita gradului mare de indulcire 500, dar prezinta un gust amar in concentratii de peste 0,1%.
Nu este metabolizata de placa bacteriana.
In combinatie cu ciclamatul se foloseste ca indulcitor la bauturile dietetice hipocalorice.
Aspartamul. Este o dipeptida cu grad de indulcire 180. Este unul dintre cei mai folositi indulcitori artificiali. Aspartamul are in compozitia sa acid aspartic si fenilalanina. Are o putere calorica de 4 calorii/gram.
Este contraindicat bolnavilor care prezinta fenilcetonurie.
Este folosit in bauturi dulci, inghetata, guma de mestecat sau indulcitor extemporaneu.
Acesulfam K a fost descoperit in 1967 de catre AG Hoechst din Germania, dar se foloseste ca indulcitor din anul 1988. Este comercializat sub denumirea de Sunette, are grad de indulcire 200.
Se foloseste ca indulcitor in industria farmaceutica, in pastele de dinti, bauturi si dulciuri.
Acesulfam K este excretat rapid si total, fiind complet nemetabolizat.
Glucoza hidrogenata
Siropul de glucoza hidrogenata, comercializat de firma Roquette sub denumirea de Lycasin, este o solutie apoasa, care contine sub 0,3% zaharide libere. Comparativ cu zaharoza, siropul de glucoza hidrogenata produce o minima coborare a pH-ului placii bacteriene, dovedindu-se mult mai putin cariogen (RUGG -GUNN - 1988) si se foloseste la indulcirea alimentelor, a bauturilor si in siropurile medicinale. Are grad de indulcire de 0,75.
Izomaltul (Palatinit)
Izomaltul, avand denumirea comerciala palatinit, este un amestec echimolar de doi alcooli dizaharidici. Primul studiu asupra utilizarii potentiale a izomaltului ca un indulcitor non-cariogenic dateaza din anii 1970.
O solutie de 10% palatinit nu produce modificarea pH-ului placii bacteriene (1MFELD - 1983).
Este folosit la indulcirea bauturilor racoritoare.
Efectele adverse ale indulcitorilor alternativi
Xilitolul si Sorbitolul ar putea sa produca diaree osmotica fara mare importanta pentru adulti, dar se recomanda evitarea administrarii lor la copii.
Ciclamatul si metabolitii zaharinei au fost asociati cu producerea de tumori vezicale, fapt ce a condus la interzicerea folosirii lor in SUA si in Europa de Vest.
