|
|
|
1.1.0.1. "Fiecare poate sa si construiasca logica sa, adica forma limbajului sau dupa cum vrea,
in logica nu exista nici o morala" - iata esenta principiului tolerantei, asa cum a fost acesta enuntat de marele logician Rudolf Carnap in celebra sa lucrare "Sintaxa logica a limbii A reduce complexitatea deosebita a tuturor demersurilor logico-juridice la argumentarea juridica este o gresala de tipul reductionismului ingust, a nu remarca esenta eminamente argumentativa a ratiunii juridice este iarasi o gresala intr-o societate ce se pretinde civilizata trebuie sa actioneze forta dreptului si nu dreptul fortei, iar acesta forta a dreptului inseamna, in mare parte, convingere. Am considerat intotdeauna ca libertatea inseamna cunoasterea, intelegerea si dominarea practica si responsabila a necesitatii. Intr un stat de drept forta necesitatii nu se impune deci orbeste, ci prin convingere, prin acceptarea si asumarea necesitatii ca expresie a intereselor fundamentale ale comunitatii umane: "ratiunea sociala" nu pluteste providential deasupra oamenilor, ci exista in si prin oameni. Principiul tolerantei ne invata cel putin doua lucruri: mai intai, ca depinde de noi ce resurse argumentative/persuasive punem la bataie atunci cand vrem sa ne afirmam fiinta proprie in contextul fiintarii comune, apoi, ca nu putem face rabat la "regulile jocului", care, aici, sunt cele ale ratiunii, i.e. ale logicii.
1. Argumentare logica sau logica argumentarii
1.1.1.1. La prima vedere, primul termen al acestei false dileme s-ar prezenta doar ca pleonasm, al
doilea termen, ar sugera o relatie partitiva, i.e. elementul logic este doar o parte constitutiva a demersului argumentativ in genere. In realitate, lucrurile stau mult diferit, exista multe neintelegeri si, implicit, confuzii cu privire la ceea ce este argumentul, argumentarea si argumentatia. Mai mult, cind plonjam in spatiul logicii juridice, ne paste pericolul fie de a reduce domeniul acesteia la teoria argumentarii juridice, fie de a cadea intr-un fel de dualism argumentare - argumentare juridica, unde al doilea element al acestui "paralelism" nu mai este, fata de primul, in raportul gen-specie, ci se prezinta ca alternativa [MURESAN, A.- V., 2000 ]. O teorie a argumentarii juridice - consistenta (i.e. perfect necontradictorie), completa (i.e. saturata si independenta (i.e. fara interferente logice intre conceptele si propozitiile de baza) - nu a fost eleborata si nici nu cred ca va ajunge sa fie vreodata elaborata, la nivelul pretentiilor parametrilor mentionati. Acest "defect de masa" este propriu oricarui sistem formal axiomatic - tinta suprema dar si relativ utopica a stiintei - asa cum a demonstrat magistral Kurt Godel inca in 1931. Ca parte a logicii juridice, teoria argumentarii juridice parcurge acelasi framantari si chinuri ale "facerii", prezentand azi "masa critica", necesara dar niciodata suficienta, pentru o contributie semnificativa la teoria si practica dreptului.
1.2. Pentru a ajunge la o anume clarificare cu privire la ceea ce este argumentarea juridica trebuie sa plec de la cateva consideratii asupra inferentei. Daca logica (unica) este "cunoasterea, intelegerea si dominarea practica si responsabila" a structurilor fundamentale ale gandirii - oriunde si oricand, in presupozitia conditiilor de normalitate psihica si daca gandirea este un proces, o continua miscare a ideilor, atunci tinta" logicii, ca organon si canon este, inainte de toate, inferenta. Dupa cum se observa, ma feresc de sintagma "inferenta logica" pentru ca este pleonastica; in ciuda unor tentative de a acredita si existenta unor inferente matematice, lingvistice, afective, etc., inferenta este un proces logic, prin excelenta, i.e. trecerea gandirii de la cunoscut la necunoscut. Unii logicieni chiar definesc logica drept "stiinta a inferentei Evident, trebuie sa mi iau niste masuri de precautie in primul rand, o asemenea caracterizare a inferentei este "generalissima", nu surprinde esenta ei, care nu poate fi decat logica, si ar putea conduce chiar la un cerc vicios (i.e. logica este stiinta inferentei iar inferenta este eminamente un proces logic.); in al doilea rand, cu foarte multa ingaduinta am putea accepta caracterizarea respectiva drept "gen proxim"; in al treilea rand, logica nu este o stiinta, ci, in relatia ei "siameza" cu matematica, ca logico-matematica, este mai mult decat o stiinta, asa cum am pledat inca in Cap. 1.
2. Chestiuni preliminare.
2.1. Pot exista mai multe platforme de "start", unele dintre ele extrem de sofisticate: cum intentiile autorului vizeaza doar o introducere in aceasta vasta problematica, alegerea s-a oprit asupra unei variante de plecare strict elementare. Principiul carnapian al tolerantei imi ingaduie acest demers.
2.2. Procesul atat de complex al cunoasterii umane se desfasoara, si isi exprima rezultatele (cunostintele, ca informatii cognitive) mereu nedesavarsite, in si prin ceea numim azi constructe. Pentru o eventuala delimitare de alte discipline, in primul rand, de psihologie, pot acredita sintagma de constructe cognitive. Daca trebuie sa fiu mai riguros, voi merge mai departe, spunand ca - din punct de vedere logic, fie si in spiritul logicii clasice, traditionale, deocamdata, - am in vedere, in calitatea de constructe logice, notiunea, judecata si rationamentul. Cum adevarul este finalitate suprema si pentru logica, trebuie sa vedem ce constructe specific logice se coreleaza funciar cu acesta. Notiunile (conceptele) nu pot fi adevarate sau false. E.g. ar fi ciudat sa spunem despre constructul - notiune de 'judecator la Curtea Suprema de Justitie', care este designat de termenul-nume de "judecator la Curtea Suprema de Justitie" [ a se vedea Cap. 2 ], este adevarat, sau fals. Tot asa, in cazul constructelor notiuni de 'avocat', 'condamnare in contumacie', etc., designate de termenii-nume lingvistice similare: "avocat", "condamnare in contumacie", etc. La fel, rationamentele nu pot fi adevarate sau false. Este un abuz de limbaj sa spunem, de pilda, ca rationamentul (redat prin constructul - schema de rationament) 'Daca A, atunci B daca B, atunci C; prin urmare, daca A, atunci C , designat prin formula
" [ ( A→B ) & ( B→C ) ] → ( A →C ) " ,
este adevarat sau fals. In realitate, acest rationament, redat prin formula-schema de mai sus, este corect/incorect sau valid/nevalid logic, i.e. in conformitate, sau nu, cu legile logicii (formale). Sau, un exemplu clasic concret: 'Toti oamenii sunt muritori; Socrate este om; Deci, Socrate este muritor' (designat, lingvistic, prin exact aceleasi cuvinte, dar puse intre ghilimele duble, de tipul "------"). Rationamentele pot fi deci valide (corecte logic) sau nevalide (incorecte logic). Rezulta ca numai judecatile (propozitiile logice) pot fi adevarate sau false.
2.2.1. Rezumand ideile # 2.2., se poate spune ca, in calitate de construct, "O propozitie este o unitate de discurs formulata cu o anumita intentie si care poate fi acceptata sau respinsa pe baza unor criterii de evaluare adevarat sau fals, adecvat sau inadecvat s.a."(s.n.) [ BIELZ, P., GHEORGHIU, D., 1999, p. 18 ]. Aceata a fost o prima cale de a ajunge la ideea de propozitie
2.3. In continuare, pentru simplificare, voi renunta in cea mai mare parte) la detalierile ortografice ale semanticii-Bunge [ cf. Cap. 2 ]. Ele au fost utilizate temporar aici pentru a reaminti dinstinctiile necesare intre planul lingvistic, cel conceptual si cel al realitatii. O a doua cale de a contura specificul propozitiei in logica este cea care urmeaza: Pentru a sti ce valoare au cunostintele noastre, respectiv, daca ele sunt adevarate sau false, acestea trebuie "puse" intr-o anumita "forma" - propozitia logica (judecata logica, in formulare traditionala). "Cuvantul <<propozitie>> provine de la latinul propositio care, pe de o parte, insemna infatisare, prezentare sau perspectiva, proprii notiunii de propozitie gramaticala propozitie in sens lingvistic pe de alta parte insemna idee, premisa sau teza intr-o discutie sau argumentare, proprii notiunii de propozitie logica propozitie in sens logic numita uneori si judecata"(s.a.) [ BIELTZ, P., 1995, p. 5; BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 21 ]. Exista insa propozitii care redau cunostinte, dar si propozitii care exprima intrebari, ordine/comenzi, propuneri, promisiuni, etc. In toate cazurile, astfel de propozitii contin anumite informatii, dar numai anumite asemenea informatii, i.e. informatiile cognitive propriu zise, pot fi validate sau invalidate sub aspectul valorii de adevar (adevarat, fals - conform bivalentei adevarat, fals, nesigur conform trivalentei s.a.m.d. ). De aceea, in acest context al discutiei despre inferenta si argumentare, propozitiile care pot fi calificate drept "adevarate sau "false" sunt numite propozitii cognitive, iar punctul de vedere dupa care le validam este numit principiul bivalentei, i.e. principiul "conform caruia sunt acceptate numai doua valori de adevar, numite si <<valori logice>> pentru a califica propozitiile cognitive: valoarea adevarat si valoarea fals" (s.a.) [BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 22 ]. E.g. Puterea judecatoreasca, intr un stat democratic si de drept, este separata de puterea legislativa si executiva; Toti studentii romani la Drept au obtinut Bacalaureatul; Unii juristi sunt avocati, sunt propozitii adevarate, in timp ce Toti avocatii sunt magistrati; Nici un judecator nu e cinstit; Romania anului 2000 este monarhie constitutionala sunt propozitii false. In schimb, nu ne putem pronunta asupra valorii logice sau valorii de adevar a propozitiilor: De ce ai ales sa studiezi Dreptul ? propozitie interogativa), Prezinta-te la examenul de Drept civil ! propozitie imperativa, de comanda), Este obligatoriu sa obtii 50 de puncte-credite (propozitie deontica; ["deontos", in greaca veche = cum trebuie]). In multe tratate de logica se vorbeste si despre propozitii cognitive nesigure, ca valoare de adevar: e.g. Studentii la drept isi iubesc viitoarea meserie. Dar, de vreme ce putem presupune ca o propozitie / judecata logica, este adevarata sau falsa, conform principiului bivalentei, nu mai are sens sa ne complicam inutil: toate propozitiile logice vor fi discutate numai in "spatiul de joc" al adevarului si falsului.
2. Rezumand ideile de la # 2.3., trebuie sa facem deosebire intre propozitiile cognitive, propozitiile pragmatice, propozitiile axiologice, propozitiile interogative si propozitiile cognitiv-axiologice. Criteriul acestei clasificari este intentia, avand in vedere ca Forma completa prin care exprimam o intentie este propozitia" [ ENESCU, Gh., 1980, p. 184 ]:
(i) Propozitiile cognitive "sunt formulate cu intentia de a transmite o informatie, calificabila ca adevarata sau falsa, despre o anumita stare de fapt" (s.n.)
[ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1999, p. 18 ]. Deci, "intentia de a comunica o informatie" (s.n.) [ ENESCU, Gh., 1980, p. 184 ]. Exemple s-au dat mai sus;
(ii) Propozitiile pragmatice "pragma", in greaca veche = fapta ] "sunt formulate cu intentia de a provoca o modificare in comportamentul, inclusiv verbal, sau/si in atitudinea cuiva (s.n.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1999, p. 19 ]. Deci, intentia de a determina o actiune" (s.n.) [ ENESCU, Gh., 1980, p. 184]. In aceasta grupa ar intra propozitiile: (a) imperative, (b) normative,
(c) recomandari, (d) rugaminti, etc. [ ibidem, p. 200 ]. E.g. Trebuie sa aparam patria; Ar fi bine sa mananci mai putin ! ; Da mi, te rog, lucrul cutare , etc. [ ibidem ]. Necesitatea analizei fiecarui tip de astfel de propozitii a dus la aparitia unor logici speciale, dar care nu intereseaza la tema de fata;
(iii) Propozitiile axiologice axia", in greaca veche = valoare ] contin cuvinte care exprima evaluari, cum sunt <<bine>>, <<rau>>, <<frumos>>, <<urat>> etc. si sunt formulate cu intentia de a raporta un tip de conduita, o atitudine sau un anumit lucru la o valoare morala (bine, rau), estetica (frumos,urat s.a." (s.n.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1999, p. 19 ]. Deci "intentia de a da o aprecire" (s.n.) [ ENESCU, Gh., 1980, p. 184 ]. E.g. Este bine sa iti respecti profesorii; Studenta x nu este urata, etc
(iv) Propozitii interogative , un fel special de propozitii pragmatice, destinate sa obtina un raspuns. Exista o logica speciala care le studiaza erotetica sau logica erotetica (logica interogativa). Dupa criteriul naturii raspunsului, exista doua feluri de propozitii interogative: (a) propozitii cu raspunsul "da" sau "nu", respectiv, (b) propozitii cu raspuns "indicativ". Deci, "intentia de a determina un raspuns" [ ibidem, pp. 202, 184 ]. E.g. Te duci la facultate ? Raspuns: "da !" ("nu !") - pentru cazul (a); Unde te duci ? Raspuns: "La examenul de logica juridica !" - pentru cazul (b);
(v) Propozitiile cognitiv axiologice exprima si ele evaluari, dar aceste evaluari pot fi considerate drept proprietati, relatii, sau ansambluri de proprietati, relatii, s.a.m.d. ale lucrurilor, proceselor, fenomenelor, etc. constatabile prin experienta, prin raportare la un anumit obiect sau clasa de obiecte, deci, la o anume realitate. E.g. Acest examen a fost extrem de greu. Astfel de propozitii, pe care Gh. Enescu le mai numeste declarativ-subiective, au toate valoare de adevar, adevaratul sau falsul, insa verificarea lor este adesea dificila sau imposibila", pot fi considerate un fel de "marturisiri" [ ibidem, p. 216 ]. Avand in vedere insa importanta lor in argumentare, mai ales in argumentarea juridica, consider ca este bine sa prezint o subclasificare a acestora, datorata aceluiasi regretat logician roman. Astfel, ele pot fi: (a) propozitii de intentie, (b) propozitii de opinie, (c) propozitii de optiune sau preferinta, (d) propozitii de atitudine, (e ) propozitii emotionale, (f) propozitii de asteptare, (g) propozitii optative [ ibidem ].
2.3.2. Cand vorbim de valorile logice (de adevar ale propozitiilor cognitive trebuie sa avem in vedere informatia cognitiva a acestor tipuri de constructe si nu formularile lor lingvistice. In logica, numai continuturile de gandire, sub forma propozitionala, (i.e. propozitii cognitive), indiferent care ar fi acestea, in mod concret, sunt presupuse ca fiind adevarate sau false. Formele lingvistic-propozitionale nu fac decat sa exprime, deci sa designeze propozitiile logice; de aceea este posibil ca diferite expresii lingvistice sa designeze aceeasi propozitie logica. Daca aceeasi expresie lingvistica designeaza mai multe propozitii logice diferite, atunci suntem in fata fie a unei ambiguitati sintactice, fie a unei ambiguitati semantice, fie a unei ambiguitati pragmatice [ a se vedea Cap.2 ].
2.3.3. Reamintesc aici ca semn in sens generic, semiotic) inseamna unitatea dialectica a semnificantului cu semnificatul; termen (in sens logic) inseamna unitatea dialectica a semnului-cuvant/cuvinte cu notiunea/conceptul, iar enunt in sens logic) inseamna unitatea dialectica a expresiei lingvistice (in limbaj natural sau simbolic cu propozitia logica. Daca tot avem in vedere propozitiile cognitive, atunci mai trebuie sa acreditam si denumirea de asertiune. Prin asertiune se intelege in sens slab - o afirmatie sau negatie; - in sens tare - o afirmatie sau negatie insotita de supozitia adevarului [ ENESCU, Gh., 1985, p. 25 ]. Este important sa mai amintesc aici ca o afirmatie nu se confunda cu o propozitie logica adevarata, iar o negatie nu se confunda cu o propozitie logica falsa. Atat afirmatiile cat si negatiile pot fi, fiecare, adevarata sau falsa. E.g. Dreptul civil este o disciplina obligatorie la facultatea de Drept (propozitie afirmativa adevarata); Logica juridica este o disciplina obligatorie la facultatea de Drept (propozitie afirmativa falsa [deocamdata !]); Nici un student la Drept nu obtine diploma de licenta fara promovarea tuturor examenlor propozitie negativa adevarata); Nici un principiu de drept nu are relevanta morala propozitie negativa falsa). "Morala" practica ? : Sub nici o forma si sub nici o conditie nu trebuie sa se confunde valorile de adevar sau valorile logice de adevarat si fals cu starile sau atitudinile epistemice (de cunoastere) "cunoscut ca adevarat" si cunoscut ca fals
3. Propozitia cognitiva si inferenta
Informatia cognitiva (i.e. informatia-cunoastere, totalitatea cunostintelor) pe care o detine, pe de o parte, omul ca individ, pe de alta parte, omenirea in intreaga sa evolutie istorica, este uriasa. A face aceasta afirmatie este a spune ceva cat se poate de banal.Tot atat de banala mi se pare azi si concluzia unor sociologi ai stiintei care constata ca volumul total de cunostinte ale umanitatii ( = tot ce se stie de la inceputurile umanitatii pana in prezent ) se dubleaza la fiecare 10 ani, mai nou, la fiecare 7 5 ani. Imaginea ce se profileaza pare, intr-adevar, terifianta. Problema serioasa care se ridica insa este cea a gestionarii acestei informatii. In acest context trebuie sa fac o serie de observatii menite sa precizeze orizontul discutiei asupra inferentei si asupra mecanismelor sale spre a ma putea apropia, pas cu pas, de natura argumentarii, in general, a argumentarii juridice, in special. Deoarece inferenta este "sistemul nervos central" al argumentarii.
(i) Sintagma informatie cognitiva a urmarit disocierea (dar nu si ruperea, izolarea informatiei cunoastere de alte tipuri de informatie: exista, de pilda, informatie genetica, informatie stocata si procesata de computere masini informatie in lumea plantelor si a animalelor, s.a.m.d. Unii autori discuta chiar de o informatie structural constitutiva a lumii, a Universului [ DRAGANESCU, M., 1988, de fapt, intreaga opera ]. Iar pana aici nu am mentionat decat informatia existenta in spatiul extra-uman, desi ea interfereaza, uneori vital, cu acesta. Cat despre informatia din universul uman propriu zis, alaturi de informatia cognitiva, se poate vorbi de informatie senzorial-perceptiva, mnezica, afectiva, apoi, estetica, culturala, sociala, etc. Este prea evident ca nu are sens largirea campului discutiei. Ceea ce consider important aici este ca - din ratiuni de simplificare - voi folosi de aici incolo cuvantul "informatie" pentru a designa conceptul de 'informatie cognitiva'. Analiza logica presupune existenta si procesarea informatiei logice, i.e. informatie cognitiva structurata in si prin constructe logice.
(ii) Niciodata un singur individ nu a putut detine toata informatia. Cand se vorbeste de mari personalitati ale Antichitatii sau ale Renasterii, adevarati titani ai cunoasterii, ca ar fi detinut cunostinte enciclopedice, avand in vedere volumul relativ modest al informatiei timpului, se face acest lucru cu intentia mai degraba de a le contura mai accentuat individualitatea cu totul exceptionala. Acest fapt nu scade cu nimic gloria unui Aristotel sau da Vinci, de pilda. Adevarul este ca cea mai mare parte a informatiei era si este si azi stocata pe diferiti purtatori materiali (substantiali si energetici). Pe langa procesul firesc de uitare sau de distorsiune in transmiterea informatiilor, proces tipic uman, s-a mai produs si pierderea sau distrugerea suporturilor materiale ale informatiei. Aceasta a echivalat cu pierderea informatiilor respective pentru totdeauna. Nu este fara "miez" a spune despre cineva ca "a dus cu sine taina in mormant". Mai mult, informatia - deja existenta la nivel uman - sufera un proces continuu de restructurare, reorganizare, concomitent cu nestavilita ei crestere.
(iii) Gestionarea informatiei (cognitive) este o problema nu numai foarte serioasa ci si foarte grea. Pentru stiinta - ca model sau ideal de cunoastere - gestionarea aproape desavarsita ar fi prin axiomatizare, dusa, daca se poate, pana la nivelul unor sisteme formal axiomatice. Ar insemna ca fiecare informatie si-ar avea, in principiu, "casuta" ei, locul ei bine stabilit in sistem, ca ar fi perfect corelata cu celelalte informatii, astfel incat sa se asigure cel putin doua lucruri: adevarul ei, garantat prin intemeierea sa pe alte adevaruri si posibilitatea generarii, producerii, in orice moment, a fiecarui adevar cautat, sau de noi adevaruri, plecand de la cele date (garantate . Exista multa rationalitate in acest demers: principiul interferentei logice a conceptelor si propozitiilor [ENESCU, Gh. 1973; 1980 ] atesta ca toata cunoasterea noastra informatia) este organizata intr-un sistem, dinamic, mai mult sau mai putin integrat, mai mult sau mai putin coerent, mai mult sau mai putin deschis, atat la nivel individual-concret, cat si la nivel social. Intre informatii se constituie sau se pot constitui multiple relatii, de la simple contiguitati, asocieri intamplatoare, la lanturi de dependente necesare, stricte, probabile, etc. Ceea ce este extrem de important este faptul ca o mare parte dintre aceste relatii, in virtutea rationalitatii lor, poate fi controlata de catre ratiune. Aici intevine logica, iar principalul instrument al gandirii ce se gandeste singura" este inferenta
(iv) Inferenta nu numai ca "face ordine" in lumea informatiilor (in acceptiunea pe care am dat-o mai sus , ci si poate produce, genera noi informatii Nu doresc aici sa redeschid vechea si deja "clasica" discutie in jurul contextului descoperirii si a contextului justificarii, "dosar" deschis, mai intai, de H. Reichenbach, continuat de R. Carnap si, apoi, de uriasa literatura ce a urmat [ HINTIKKA, J. (Ed.), 1975 Important de retinut aici, cred ca este faptul ca inferenta (logica) nu este un substitut, sau, mai utopic spus, un panaceu al "contextului descoperirii", ci un instrument. Un instrument poate mai apropiat de "contextul justificarii". Logica abordeaza formele (structurile) gandirii si nu continuturile gandirii. Aici, si in acest sens, exista si functioneaza inferenta si, tot asa, apare si statutul si rolul ei in argumentare, respectiv in argumentarea juridica.
(v) Am incercat deci sa acreditez ideea ca inferenta - la modul absolut - nu creaza" informatii ci, mai degraba, organizeaza informatii. Dar, de vrem sa fim mai dialectici si deci de o mai mare suplete in nuante, trebuie sa recunoastem ca organizarea/reorganizarea formal structurala a informatiei prin diferite operatii sau procese logice, printre care , la loc central, se afla si inferenta, este, prin ea insasi, generatoare de informatii, i.e. de "noutate absoluta pentru curiosul absolut". Caci, simpla luare la cunostinta ca o propozitie logica "urmeaza" din alta propozitie logica, unde ultima propozitie este garantat adevarata, iar procedeul de derivare logica este corect (valid), inseamna deja plus-informatie. Una este informatia furnizata de fiecare propozitie in parte, alta este informatia furnizata de lantul inferential realizat intre cele doua propozitii sau expresii, daca e cazul). In aceasta ultima situatie, logica elementara ne conduce spre a considera ca stim" deja ceva mai mult. De aceea am considerat ca putem vorbi aici de doua tipuri de informatie logica: informatie logica imanenta, purtata de structurile logice ca atare (e.g. notiunea, judecata, rationamentul - ca forme logice in analiza clasica; propozitia, functia propozitionala, etc., - ca forme logice in analiza moderna ) si informatie logica emergenta, generata de functionarea, aplicarea, procesarea structurilor logice (e.g. in primul rand, inferenta) [ MURESAN, A.- V., 1999 ]. Cele doua tipuri de informatie logica sunt si in raport de continuitate si in raport de discontinuitate; oricum, ele sunt foarte strans legate intre ele, cu greu pot fi deosebile, pot trece una intr-alta, similar, mutatis mutandis, cu ceea ce se presupune ca se petrece in lumea particulelor elementare daca imi este permisa analogia.
3.2. Intre 1657 si 1658 Blaise Pascal scria doua mici lucrari, (Despre) Spiritul de geometrie [" De l'esprit geometrique"] si (Despre) Arta de a convinge [ "De l'art de persuader"]. El descrie aici metodele geometriei. In cautarea si studiul adevarului trebuie sa ne propunem trei obiective - spune el: (a) sa descoperim adevarul, cand il cautam, (b) sa demonstram adevarul, cand il posedam si (c) sa discernem adevarul de fals, cand il examinam [DE RABAUDY, C., ROLLAND, B., 1974, p. 138 ]. In buna traditie clasica franceza, Michel de Montaigne - Rene Descartes - Blaise Pascal, traditie ce ne va invata ce este spiritul de finete si spiritul de geometrie, ne gasim in fata dificilei probleme de a defini inferenta. Intreaga istorie a logicii, care se va impleti mereu cu istoria epistemologiei si, pana la urma, cu istoria filosofiei, este marcata profund de efortul de a arata ce este inferenta: o metoda de descoperire a adevarului ?, o metoda de probare a adevarului ?, o metoda de respingere a neadevarului
3.2.1. Toata pledoaria" mea de pana acum nu a urmarit decat sa sustina ideea ca argumentarea are drept gen proxim, inferenta. Argumentarea juridica - specie sui-generis a argumentarii are, indirect, drept gen proxim, tot inferenta
3.2.1.1. Conceputa traditional, inferenta este forma cea mai complicata a gandirii si consta din derivarea unei propozitii din alte propozitii. Derivarea aceasta se face printr o operatie logica si, de aceea, inferenta nu este numai o forma logica, ci totodata si o operatie logica. In logica moderna matematica, problema intemeierii inferentelor se pune in alt fel. Inferentele apar, in calcule logice, ca aplicatii ale unor legi logice, care deriva, nu dintr-un principiu, ci dintr-un grup de axiome si definitii"( s.a.) [BOTEZATU, P., 1997, p. 66 ]. Sir Harold Jeffreys, abordand tema inferentei stiintifice, arata ca problema fundamentala aici este "chestiunea naturii inferentei de la datele empirice, astfel incat sa se poata face predictia asupra experientelor ce pot aparea in viitor" (s.n.) [ JEFFREYS, H., 1973, p. 1 ]. Trecand peste ideea ca ar exista o "inferenta stiintifica", i.e. ceva deosebit de inferenta (logica . ], autorul puncteaza o idee importanta: prin inferenta putem trece de la cunoasterea faptelor concrete la cunoasterea unor legi generale ce pot permite, astfel, predictii asupra fenomenelor concrete studiate. "Cand facem o inferenta dincolo de datele observationale, expimam o relatie logica dintre date si inferenta. Aceasta relatie are loc intr-o logica generalizata, nu in logica deductiva. Nu s-a pretins ca inferenta este probata deductiv sau respinsa [ disproved, in orig.] plecind de la date. (.) Aceasta relatie intre un set de date si o concluzie este numita probabilitate (.)" (s.n.) [ ibidem, p. 23 ] . Prin cele spuse imediat mai sus, se constata ca inferenta este conceputa aici drept inferenta inductiva, i.e. trecerea de la cunostinte particulare la cunostinte generale. Psihologic poate, putem trece de la senzorial perceptiv la rational-teoretic, dar nu si logic. La o analiza mai atenta, nu avem de-a face cu saltul de la senzatii si perceptii la idei, ci cu o trecere de la o cunoastere, formulata in propozitii (particulare), tot la o cunoastere, o cunoastere noua, formulata in propozitii (universale), ceea ce este cu totul altceva. Temeiul trecerii (inferentei) de la una, sau de la o serie de propozitii, la o alta propozitie poate fi si probabilitatea. Problema logica a probabilitatii, distinctia dintre probabilitatea a priori si probabilitatea a posteriori, interogatia daca exista sau nu probabilitate in plan ontic, i.e. daca "D-zeu joaca zaruri", este extrem de interesanta si provocatoare pentru un logician, epistemolog sau filosof al stiintei. A fortiori, ea nu poate fi abordata aici. Dar iata si alte doua definitii, "de dictionar", ale inferentei: "Act de a infera, adica de a trage, dintr-un fapt dat sau dintr-o propozitie data, consecinta care rezulta din acestea (.) Sinonima cu inductia, concluzia, deductia" [ FOULQUIE, P., SAINT-JEAN, R., 1969, p. 359 ]; " A. Orice operatie prin care se admite o propozitie al carui adevar nu este cunoscut in mod direct, in virtutea legaturii sale cu alte propozitii deja acceptate ca adevarate. Aceasta legatura poate fi astfel incat propozitia inferata sa fie gandita ca necesara, sau numai plauzibila. Inferenta este astfel termenul cel mai general, caruia ii sunt cazuri speciale rationamentul, deductia, inductia. (.) B. Propozitie a carei asertare rezulta dintr-o inferenta in sensul A s.a.) [LALANDE, A., 1968, p. 510-511 ].
3.2.1.2. Din punct de vedere logic, se ridica o importanta intrebare: care este raportul dintre inferenta si implicatie ? Desi, aparent, intutiv, sesizam relativ usor discrepanta" dintre o "trecere/derivare" de la premisa/premise la concluzie si o "trecere/derivare" de la antecedent la consecvent, raman inca o multitudine de lucruri de lamurit. Acest fapt este extrem de important. Voi avea in vedere in cele ce urmeaza cateva abordari ale problemei de catre doi mari logicieni romani ( Gh. Enescu si P. Botezatu si de catre un reputat logician francez - R. Blanche.( Se va vedea, ceva mai departe, ca aceeasi problema dificila se pune, in mod analog, dar altfel nuantat, cu privire la raportul dintre argumentare/argumentatie/argument si implicatie
(i) Definind inferenta drept Proces de trecere de la premise la concluzie. Relatie intre premise si concluzie.(.) Termen sinonim cu rationament"(s.a.) [ ENESCU, Gh., 1985, p. 151 ] , autorul o diferentiaza de relatia de implicatie inferenta poate fi conceputa ca implicatie inferentiala. Relatia de implicatie este o "clasa de ralatii de ordine caracterizata prin urmatoarele proprietati a) tranzitivitate, b) incompatibilitate intre primul termen luat pozitiv si al doilea termen luat negativ, c) nesimetrie, d) modus ponens " [ ibidem, p. 321 ]; se exprima in forma ipotetica "daca a, atunci b", i.e. prin propozitii implicative (ipotetice). Implicatia inferentiala este "o relatie de implicatie intre propozitii (judecati Pe langa proprietatile generale ale relatiei de implicatie, este reflexiva si antisimetrica. Cazul cel mai interesant de implicatie inferentiala este implicatia deductiva. Implicatia inferentiala depinde de forma propozitiilor si de distributia valorilor logice" (s.n.) [ ibidem, p. 146 ]. Se face astfel deosebire intre implicatia inferentiala si alte tipuri de implicatie:
Implicatia cauzala = relatia de implicatie intre cauza si efect, avand ca proprietati, ireflexivitatea si asimetria, cu observatia ca, in situatia cauzei imediate, relatia este intranzitiva, iar in situatia unui lant de cauze (i.e. cauza in sens mai larg), relatia este tranzitiva;
Implicatia nomologica = relatia necesara redata prin legile stiintei
Implicatia contrafactuala = implicatia a careu antecedent este o presupune inversa starii de fapt
Implicatia formala = deosebita de implicatia materiala, nefiind definibila ca functie de adevar, dar fiind folosita pentru formalizarea legilor naturii forma de lege
Implicatia stricta = implicatia modala redata prin propozitia "este necesar ca daca p atunci q ", sau " p implica in mod necesar q
Implicatia materiala implicatia in care nu exista nici o legatura interna intre propozitiile legate intre ele, ci exista numai legatura cu privire la adevarul sau falsul lor [ ENESCU, Gh., 1973; 1980; 1985; 1997 ].
(ii) Conceptia lui P. Botezatu aduce la lumina o serie de nuante ce sunt bine venite aici: "Raporturile dintre propozitii, afara de raportul de independenta, dau nastere la inferente. Ceea ce in logica traditionala se numea rationament, se numeste, in logica moderna, inferenta. Astazi se considera ca termenul de rationament are un inteles psihologic, este operatia logica insotita de atitudinea subiectului fata de acea operatie. Orice inferenta are la baza o lege logica, se constituie pe baza unei legi logice. Dar nu orice lege logica este si o inferenta, ci numai acelea care se prezinta sub forma implicatiei sau a echivalentei. Astfel, legea necontradictiei (este incompatibil cu non-p ) sau legea tertului exclus ( p sau non-p ) nu reprezinta inferente, deoarece nu sunt implicatii" (s.a.) [BOTEZATU, P., 1997, p. 64-65 ]. Deci, inferenta este alcatuita din propozitii: propozitia sau propozitiile date, numita/e premisa/e si propozitia derivata din premisa/e, numita concluzie; concluzia deriva din premisa/e. De aici, o asociatie de propozitii constituie o inferenta daca si numai daca
I. Unele propozitii sunt date (premisele);
II. Din acestea rezulta o propozitie noua in raport cu ele (concluzia)
III. Premisele constituie conditia suficienta a concluziei: nu mai este nevoie de altceva pentru a deriva concluzia
IV. Concluzia constituie consecinta necesara a premiselor: premisele fiind date, concluzia trebuie sa urmeze. [ ibidem, p. 65 ].
Reputatul logician iesean mai face insa urmatoarele observatii: "Ca orice legatura de dependenta, si legatura dintre premise si concluzie se subsumeaza principiului ratiunii suficiente, care, in acest fel, sta la baza tuturor rationamentelor. Se intalnesc cazuri in care premisa este conditia necesara a concluziei: falsitatea concluziei rezulta din falsitatea premisei. De asemenea, in unele cazuri, concluzia poate constitui o consecinta suficienta" [ ibidem, p. 65-66 ]. Prin urmare, se impune generalizarea conditiilor (III) si (IV) de mai sus
III'. Premisele constituie conditia fie suficienta, fie necesara ) a concluziei, respectiv,
IV'. Concluzia constituie consecinta ( fie necesara, fie suficienta ) a premiselor. [ ibidem, p. 66 ]. Se pot rezuma, in consecinta, urmatoarele
(a) O inferenta (argument) este valida daca premisele implica concluzia. In caz contrar ea este nevalida. Iar aici atentie termenii implicatiei sunt antecedentul si consecventul; termenii inferentei sunt premisa/premisele si concluzia.
(b) Premisele pot fi adevarate sau false.
(c) O inferenta valida cu premise adevarate este conclusiva. In caz contrar este neconclusiva [ REICHENBACH, H., 1947 ]
(d) Intre cele 3 calitati ale inferentei ( adevarul premiselor, validitatea inferentei si conclusivitatea inferentei ) pot fi sistematizate urmatoarele relatii
Adevarul premiselor Validitate Conclusivitate
================================ ==== ==== ==== ==== ==== =====
1. adevarat [ 1 ] validitate conclusivitate
2. adevarat [ 1 ] nevaliditate neconclusivitate
3. fals [ 0 ] validitate neconclusivitate
4. fals [ 0 ] nevaliditate neconclusivitate
== ==== ==== ==== ==== ==== ==== ==== ==== ==== ==== ==== ==
Evident, numai inferenta conclusiva da concluzii adevarate, demonstrate ca adevarate. O inferenta neconclusiva poate produce concluzii adevarate, dar numai intamplator si oricum, aceste concluzii nu sunt demonstrate [ BOTEZATU, P., 1997, p. 66 ]. Inferenta (pur-logica) are deci pretentiile ei.
(iii) Reluand minutios drumul istoric parcurs de teoria logica, avind ca traiectorie implicatia -> inferenta -> rationamentul , apoi, deductia -> demonstratia, R. Blanche ajunge la o serie de concluzii demne de luat in seama [ BLANCHE, R., 1968; 1970; 1973; 1975 ]. Aceste concluzii sunt cu atat mai importante, cu cat "careul" logic implicatie-inferenta-argumentatie demonstratie ar putea fi transformat intr-un "hexagon" logic, (daca mai adaugam deductia/inductia, respectiv rationamentul), oferind clarificari decisive cu privire la raportul dintre inferenta si implicatie.
(a) "Trebuie deci sa veghem sa nu confundam, intr-o teorie a rationamentului, cuplul principiu consecinta, care exprima raportul de dependenta logica intre propozitii, [ si ] care este atemporal, cu cuplul premisa concluzie, care se raporteaza la sensul parcursului, la ordinea cronologica in care este angajat actul de inferenta" (s.a.), [ BLANCHE, R., 1973, p. 12 ].
(b) "Astfel, desi legatura logica dintre propozitiile care il compun este nervul oricarui rationament, aceasta nu semnifica faptul ca propozitia care rezulta de aici, drept concluzie, este intotdeauna consecinta logica a celor care au fost luate drept premise; trebuie rezervat cazul unde se inverseaza nu numai, desigur, dependenta logica, ci si utilizarea care este acordata de aceasta in conduita unui rationament" [ ibidem, p.13 ].
(c) "(.) validitatea logica a unui rationament este totalmente independenta de adevarul propozitiilor care il compun; sau, spre a spune altfel, adevarul concluziei sale nu este decat conditinal: daca p este adevarata si daca p are drept consecinta q, atunci q este adevarata " [ ibidem ].
(d) "A rationa just inseamna a face inferente corecte". Daca rationamentul concret "este
inlocuit printr-o schema de inferenta, de exemplu: Orice A este B si orice C este A, deci
orice C este B (.) cum se va sti ca schema astfel obtinuta este cea a unei inferente valide ?
"(s.a.) [ ibidem, p. 17 ]. La aceasta mare intrebare, Blanche, dupa ce arata ca schema de
inferenta de mai sus exprima o lege logica, da raspunsul: "Este tocmai adevarul legii cel care
garanteaza validitatea schemei de inferenta, si prin aceasta, [validitatea] inferentelor
concrete care se adaptaza exact la aceasta schema". Observatia de mai sus, datorata
reputatului logician francez (as spune ca si spiritului de finete, mai degraba decat spiritului
de geometrie), formuleaza cu o claritate carteziana o idee fundamentala a logicii si care ar
trebui insusita de oricine doreste sa stapaneasca tehnica logica a argumentarii: validitatea
(corectitudine logica) a inferentei si adevarul propozitiilor angajate intr-un demers inferential
nu sunt si pot fi niciodata in acelasi plan (nivel de discurs) : adevarul de nivel n garanteaza
validitatea de la nivelul n-1, validitatea de nivel m garanteaza conservarea adevarului de
nivel m 1; adevarul si validitatea sunt etern in contra pas.
(d) "Peirce ne-a sugerat din fericire sa calificam drept illativa relatia ce permite sa inferam consecinta plecand de la principiu, dar substantivul, de altfel neuzual, de illatie, marcheaza in mod propriu zis operatia prin care, in virtutea acestei relatii, se infereaza consecinta din principiu, si este deja greu de a o extinde la relatia insasi; cat priveste verbul a infera, evident nu-l putem folosi in alt scop decat pentru actul de a face illatia si nu pentru a marca prin aceasta o relatie intre doua propozitii" [ ibidem, p. 30 ]. Din nou, R. Blanche ne atentioneaza asupra diferentei intre operatia prin care se face inferenta si relatia dintre propozitiile angajate in inferenta. Termenul latin de illatio semnifica "a atrage dupa sine si nu pur si simplu "a avea drept consecinta', deci nu se poate pune semnul egalitatii intre "de la premisa/ela concluzie si de la antecedent la consecvent intre "rezulta, prin urmare." si implica s.a.m.d. Implicatia este mai generala ( mai "formala") decat relatia de consecinta a inferentei. [ MURESAN, A.-V., 2000, p. 82 - 84 ]. In limba engleza, pentru un astfel de demers al gandirii (i.e. illatio) exista termenul "to entail". Dar si limba romana ne permite sa recurgem la aceste subtilitati atat de necesare.
3.3. Mai ramane o remarca de facut. Asa cum am atentionat in capitolele anterioare, nu ne putem in mod obiectiv - dispensa de limbaj. Acesta este instrumentul de constructie, exprimare si comunicare al gandirii. Dezvoltarea impetuoasa a cercetarilor moderne de lingvistica a interferat, normal, cu cea a cercetarilor de logica, implicit de logica juridica. Relatiile dintre logica si lingvistica nu au fost, din pacate, intotdeauna cordiale Cum am incercat, pe tot parcursul de pana acum, sa raman in limitele limbajului natural, sa evit, pe cat posibil, formalismul logico-matematic, avand mereu in vedere specificul discursului juridic, este de datoria mea sa atrag atentia asupra unor analize ce parvin din lingvistica, mai precis din pragmatica lingvistica. Logica juridica este puternic incarcata de dimensiunea pragmatica si de aceea nu pot evita o serie de atentionari cu privire la o anumita terminologie intalnita in lucrari de lingvistica ce trateaza si probleme de logica in cazul de fata - inferenta si implicatia). Terminologia lingvistica pe care o voi semnala ( e vorba, deocamdata, de cazul termenilor de " implicatura si de " implicitare " ) ar putea deruta.
(i) Termenul de "implicatura" a fost introdus de P. Grice si vizeaza unele concluzii care pot fi trase din enunturi, fara ca relatia dintre aceste concluzii si enunturile in cauza sa se poata reduce la relatia logica de implicatie" [ MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, p. 506 ]. Exista doua tipuri de implicaturi : implicaturi conventionale si implicaturi conversationale [GRICE, H. P., 1989 ]. In primul caz, se pleaca de la termenii lingvistici si se au in vedere presupozitiile sau prezumtiile lexicale. Eg. din Emil Constantinescu a renuntat la candidatura la Presedintie se produce implicatura Emil Constantinescu a candidat la Presedintie. In al doilea caz, se are in vedere ceea ce se numeste inferenta nedemonstrativa. E.g. daca A ii propune lui B sa bea cafea si daca B ii raspunde ca aceasta il impiedeca sa doarma, enuntul lui B are drept implicatura conversationala faptul ca B nu vrea sa bea cafea [MOESCHLER, J., REBOUL, A., 1999, p. 506 ].
(ii) "Implicitarea", alaturi de "explicitare", sunt termeni ai analizei lingvistice, predominant pragmatici (i.e. nu trebuie luati in semnificatiile limbajului comun si care desemneaza "doua tipuri de produse ale interpretarii unui enunt" [ ibidem ]. Ei au fost introdusi de D. Sperber si D. Wilson si se pot corela cu implicaturile [SPERBER, D., WILSON, D., 1989 ]. Explicitarea se realizeaza prin simpla imbogatire a formei logice a unui enunt, iar implicitarea acopera toate propozitiile ce pot proveni din interpretarea unui enunt dar care nu sunt explicitari.
Se poate remarca usor cat de des ne intalnim cu implicaturi si implicitari in limbajul juridic: de la interpretarea legilor si reglementarilor, la declaratiile inculpatilor, martorilor, etc. Important este sa stim si in astfel de cazuri - cand demersul este pur logic si cand demersul este pragmatic interpretativ.
