|
|
|
Ilustreaza elementele de compozitie a textului dramatic (act, scena/tablou, replica, indicatii scenice), prin referire la o opera literara studiata.
Act venetian, de Camil Petrescu
Camil Petrescu a fost nu numai dramaturg, ci si om de teatru, interesat de tehnicile regizorale si actoricesti, de folosirea diverselor limbaje scenice in arta spectacolului.Textul e alcatuit din dialogul propriu-zis si didascalii sau indicatii scenice Didascaliile sunt bogate, transformand piesele lui Camil Petrescu in piese de lectura, de biblioteca. Se stie ca autorul a refuzat sa i se joace piesele altfel decat indica regizorul in didascalii. Pentru el, indicatiile scenice erau mai valoroase decat textul propriu-zis. La autor, indicatiile de rostire sunt foarte putine, in raport cu cele portretistice, gestuale si psihologice. In ansamblul didascaliilor, singurii receptori sunt cititorii (spectatorii fiind informati prin intermediul lecturii oferite de regizor).
George Ca linescu, in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Bucuresti, Minerva, 1982:
«Autorul isi presara piesele cu note pentru actori si pentru regizori, cu ideea ca cea mai mica greseala de gest si de intonatie distruge drama. Asta plictiseste pe interpret, mai cu seama ca teatrul traieste din miscarile sufletesti exterioarePentru cititor, luate ca parte integranta din text, notele sunt excelente, fiind aici portrete si constructii de atmosfera, aci analize ale psihologiei de moment.»
Tipuri de didascalii
1. didascalia de adresare: Catre+numele personajului: Pietro (catre Nicola, dupa un timp de reflexie).
2. didascalii portretistice: «Pietro este un barbat ca de patruzeci-patruzeci si cinci de ani, inalt, nas puternic, gura mare, nervozitate barbateasca, impulsiv.»/ «Alta, femeie de o frumusete nelinistitoare, voinica, dar mladioasa, cu miscari senzuale. Are ochii mari in cearcane vinete, care-i dau un aer de profunda melancolie cand priveste staruitor, fara sa vorbeasca.»/ «Nicola e un fel de urias tacut, parca mereu incruntat.»
3. didascalii de tonalitate: Alta (cu o voce moale ca un suras).
4. didascalii gestuale: Pietro (isi musca usor buza de jos
Piesele camilpetresciene contin foarte putine indicatii de rostire, disproportionat fata de numarul indicatiilor portretistice, gestuale sau psihologice.
Structura textului -
In 1919, prima varianta a piesei continea un singur act, fiind plasata actiunea in trecut istoric romanesc.
In 1945-1946 apare varianta definitiva a piesei, in trei acte Dramaturgul muta actiunea in Venetia sec. al XVIII-lea. Autorul prefera acest spatiu din mai multe motive:
- Venetia simbolizeaza orasul iubirilor pasionale, a decaderii spirituale, al carnavalului si al mastilor;
- spatiul cultural venetian este unul elevat, mult mai potrivit trairilor sufletesti complicate ale eroilor;
- Venetia este asemanata cu exotismul.
Act - subdiviziune autonoma a unei piese de teatru, delimitata de o ridicare si de o lasare de cortina;
3 acte, divizate in scene, cu 5 personaje: Alta, Marcello Mariani, Pietro Gralla, Nicola, o servitoare. Accentul este pus pe drama de constiinta a personajului principal, Pietro Gralla.
Scena
2 subdiviziune a unui act dintr-o piesa de teatru, delimitata fie de plecarea sau de venirea unui personaj, fie de modificarea locului sau a timpului actiunii.
3 Prin extensie, scurta etapa in desfasurarea unei opere literare - de orice specie - in care are loc o singura intamplare, intr-un cadru neschimbat.
Este interesanta scena 6, din actul I, in care are loc un dialog intre Pietro si Alta. In conceptia lui Pietro, Alta intruchipeaza idealul de feminitate, absolutul erotic. Pentru el, Alta este femeia perfecta, este o monada, adica acel punct care reflecta in el toata existenta Universului: "Femeia e cheia naturii Toate tainele sunt rezumate in ea si, cand un suflet de femeie ti s-a deschis, ti s-au deschis toate intelesurile lumii".
Replica - raspunsul dat de un personaj interlocutorului sau in cadrul unui dialog.
Cand facem o cerere sau o rugaminte pe care n-ar trebui s-o facem sau situatia este nepotrivita, se poate utiliza verbul a vrea, punandu-l in tema pe destinatar ca ceea ce urmeaza e o solicitare:
Alta: "Vreau sa te rog" (AV, pg.42)
Refuzul poate fi exprimat printr-o asertiune si printr-o locutiune verbala (cu meputinta) ce exprima clar deferenta (raceala si distanta intre interlocutori).
Cellino: "Conte, este cu neputinta sa mai raman" (AV, pg. 43)
In fraza de mai sus putem identifica o exprimare eufemistica, prin
care actantul (Cellino) incearca sa incheie o discutie violenta intr-o nota acceptabila.
