|
|
|
GHEORGHE GRIGURCU
"Poeti romani de azi'
Poeti romani de azi dezvolta ceea ce se gasea, in schita, inca in Teritoriu liric de acum sapte ani: un tablou al poeziei actuale. Exista deja mai multe astfel de incercari, care nu par insa a se cunoaste intre ele, nefacind adica apel una la experienta celorlalte. Nici Gheorghe Grigurcu nu simte nevoia sa-i numeasca pe aceia de care se apropie, in incercarea lui sau, mai ales, se delimiteaza. Cauza principala trebuie cautata in originea tuturor acestor panorame: cronica literara, in cronica, fiecare avem impresia de a spune independent de altii un lucru; cronica e solitara. Dar o istorie, un tablou al poeziei, chiar rezultat din cronici succesive, propune mai mult decit cu judecati sau definitii critice si anume un mod de structurare si o ierarhie de valori. Cum sa nu te simti indemnat sa le compari deschis cu altele? Iata o polemica absolut necesara si care ar marca mai limpede originalitatea proprie. Rudimente dintr-o astfel de polemica sint in Prefata, in Postfata sau in Consideratiile generale de care Gheorghe Grigurcu isi insoteste volumul. Mai exact spus, criticul tine sa ne avertizeze ca unele din parerile sale sint diferite de cele curente, in lipsa referirilor precise insa, numai un cititor calificat isi da seama de originalitatea tabloului. Abia o discutie prealabila, cu tot aparatul bibliografic, ar fi clarificat-o deplin. Si pare destul de curios sa corectezi mereu, cind pe unul, cind pe altul printre cronicari ori dintre autorii de tablouri similare, ca si cum ai reprosa in ansamblu criticii o viziune gresita, strimba, fara a preciza cine si unde a facut o anumita afirmatie.
Despre ce e vorba? in Teritoriu liric erau deja unele indicii ca Gheorghe Grigurcu are despre poezia romaneasca de astazi pareri necoincidente cu ale confratilor, insa cu greu se putea banui acolo anvergura contestarii ierarhiei curente si, cu atit mai putin, ce va pune criticul in locurile goale rezultate din demolari. El se marginea sa nege, cu oarecare vehementa, pe A.E. Baconsky si pe Nichita Stanescu, si, ceva mai concesiv, pe Marin Sorescu. in Poeti romani de azi devine in schimb evident ca nu un poet ori altul e vizat, si nici numai, cum am fi crezut de pilda din preferarea lui Mircea Ivanescu si respingerea lui George Alboiu, o anume formula lirica, dar o intreaga promotie, aceea a anilor 60, pe care criticii generatiei mele au situat-o atit de sus, reusind s-o impuna repede opiniei comune si chiar scolare. Nici unuia dintre acesti poeti, N. Labis, Nichita Stanescu, Adrian Paunescu sau altii, ca sa nu mai vorbesc de Cezar Baltag ori Grigore Hagiu, nu i se recunoaste, in fond, decit un merit relativ si istoric, acela de a fi participat la miscarea literara a ultimelor decenii. Exceptati oarecum de la aceasta extrema severitate sint Ion Gheorghe si loan Alexandru, dar, vai, cu cit e mai trista uneori indulgenta criticii! "Ni se pare -conchide Gheorghe Grigurcu - ca valori mult mai temeinice ale poeziei noastre actuale incep a se profila (independent de virsta autorilor) dupa seria Nichita Stanescu'. Iata si numele: Mircea Ivanescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Florin Mugur, Petre Stoica, Mircea Ciobanu, Dan Laurentiu sint poeti foarte buni? Ramin insa destui mirati de desconsiderarea lui Nichita Stanescu pina la stergerea lui dintre poeti. Gheorghe Grigurcu nu-i citeaza pe cei pe care-i combate, dupa cum nu-si citeaza nici aliatii. Si totusi, sint citiva ani de cind se poate observa o incercare a unor critici (Marin Mincu, intre altii) de a rasturna ierarhia de care vorbeam. Gheorghe Grigurcu insusi a fost un pionier in aceasta privinta. S-a plecat de la ideea ca, in vreme ce seria (ca sa-i pastrez termenul) Nichita, Stanescu a profitat de pe urma complezentei criticilor ce apartineau aceleiasi generatii, seria urmatoare de poeti nu a mai avut aceasta sansa; de aici pina la a se pretinde ca a functionat un fel de partizanat literar si o intoleranta fata de restul poetilor nu e decit un singur pas, pe care si Gheorghe Grigurcu si Marin Mincu l-au facut adesea.
Sa restabilim totusi unele imprejurari. Solidaritatea de generatie a lui Eugen Simion. a mea, a altora, cu poetii ce au debutat imediat dupa 1960, este mai mult o fictiune forjata in scopuri polemice. Trebuie vazut de la caz la caz pe cine am sustinut si in ce limite. E bizar ca unii ne reproseaza a fi fost orbiti de admiratie, iar altii, din contra, ca am fi stat cu ochii prea larg deschisi, despartindu-ne pe parcurs de multi dintre acesti poeti, in ce ma priveste, fara a ma pretinde infailibil, n-am a-mi pune la indoiala decit poate lipsa gustului (fericiti cei fara acest spin!); nu si pe a dorintei de a ramine lucid si obiectiv, chiar fiind in discutie poeti in care am crezut. in al doilea rihd, n-am refuzat de plano aprecierea nici unui poet dintre cei scosi azi in fata de Gheorghe Grigurcu. Lucru usor de verificat. Si in cazul lor, ar trebui sa discutam mai putin in bloc si mai mult individual. Fiindca daca uni place mai putin C. Abaluta sau am scris doar la un singur volum al Angelei Marinescu, aceasta n-are legatura cu faptul ca apartin altei generatii (daca apartin cu adevarat alteia!); nici despre Grigore Hagiu n-am scris favorabil si asta chiar acum vreo doisprezece-treisprezece ani cind unii puneau mari sperante in el, nici Cezar Baltag nu se poate plinge ca l-am incarcat de elogii, in al treilea rind, nu cumva intoleranta si spiritul partizan sint de data mai recenta si au aparut in clipa in care unii critici au simtit nevoia sa acorde poetilor de dupa Nichita Stanescu mica lor revansa? Cu mult mai intolerant decit Eugen Simion sau decit mine este Gheorghe Grigurcu insusi, bunaoara cind scrie atit de fara intelegere despre Nichita Stanescu; si, in orice caz, partizanatul de care da dovada este cu mult mai manifest decit a fost vreodata al nostru. Noi cel putin am pornit de la ideea de a promova niste poeti, nu de la aceea de a-i contesta. Si chiar daca am avut rezerve, apoi, fata de cei ce au venit mai tirziu, ele nu ne-au impiedicat, de la caz la caz, sa-i acceptam si chiar sa-i elogiem. "Manierismul' ce mi s-a parut la un moment dat a-i marca pe toti nu m-a oprit a le primi favorabil multe carti. Si sint gata sa recunosc ca am gresit cind am spus, acum multi ani, ca ei sint poeti fara evolutie, in sfirsit, nu mi se mai pare atit de convingatoare opunerea acestor doua serii de poeti, ruptura dintre ele. Acum zece ani nu se vedeau bine contururile generatiei. Azi ele sint mai clare. Cred ca e vorba de o unica generatie, a patra din acest secol (daca o socotim drept cea dintii pe aceea afirmata in jurul lui 1900, urmata de marea generatie interbelica si de o a treia intrata in scena in jurul razboiului din urma), cuprinzind poeti care au astazi intre 30 si 45 de ani si au inceput sa scrie in deceniul 1958-l968. O noua generatie ar putea fi abia aceea, foarte tinara azi, afiata in pragul consacrarii ori chiar al debutului. Cum se vede, perioada despartitoare se mentine de doua decenii (1900, 1919, 1937, 1958). Doua dintre aceste generatii, ultimele, sint active pe toata durata literaturii contemporane. Chestiunea este unde punem accentul in aceasta a patra generatie, pe ce poeti. Nici o intoleranta nu e buna in astfel de lucruri. Iar faptul ca Nichita Stanescu a marcat pe multi, aproape pe toti poetii tineri de azi nu cred ca poate fi contestat. Ceea ce ma desparte in aceasta privinta de Gheorghe Grigurcu nu e numai gustul, ci sentimentul importantei istorice a poetului. La fel, in cazul lui Marin Sorescu sau Adrian Paunescu. Autorul Poetilor romani de azi e prea subiectiv, ceea ce-l si face intolerant.
N-as vrea sa se inteleaga de aici ca e un critic lipsit de merite. Din contra: scrie admirabil despre poezie, cu o intuitie dinauntru (este si poet) pe care n-o au multi, ceea ce face insa si mai inexplicabila ostilitatea lui fata de anumiti poeti. Cea mai mare parte din articolele reunite in carte sint superbe prin finete analitica. Tipul criticii lui Gheorghe Grigurcu este acela artistic. Intuitia e suverana. Chiar si bogata asociativitate este absorbita prin intuitie si, in loc sa semene cu un instrument de raportare istorica, seamana cu o candoare a formelor similare, traind toate intr-un acelasi univers al artei. Prin degustare, se recunoaste imediat specia vinului sau partile amestecului, in sprijinul intuitiei vine o imensa fantezie a adjectivelor si adverbelor. Fiecare cuvint este dublu sau triplu determinat intr-o baroca florescenta.
Jerbele acestea pot fi culese din fiecare pagina: printr-un "peisaj crud-expresionist' adie o "indefinibila teroare'; cutare element al naturii "dobindeste o imensa proiectie amizant-terifianta (se prefigureaza astfel sadicul hiperbolism al poetului)'; ,, expresiv este si floralul morbid, provocator'; "prin sensul unei malefice forte nevazatoare, spasmodic afective si felin devoratoare apare'. Extrasele sint toate de la inceputul articolului despre AI. Philippide. Am eliminat doar citatele prin care se ilustreaza. Este o critica ce pastreaza in contactul cu textul o anume senzorialitate, ca si cum ar voi sa comunice din el mai mult decit niste abstractii scheletice (la care critica e in principiu condamnata) netaind cordonul ombilical al impresiei genuine. Gheorghe Grigurcu e un artist si un manierist, si din dorinta lui de a impaca ideea cu viata se ivesc unele contradictii foarte sugestive ale criticii practicate, intii chiar aceea dintre o documentare foarte atenta, prin citate ample, a impresiilor, si o mare ambitie de autonomie a propriului text; critica lui e un continuu du-te-vino intre doua stiluri la fel de netransparente (al poetului, al criticului), intre doua medii cu densitati diferite, si care incearca sa se intrepatrunda, devorindu-se la infinit; o opacitate vrea sa transporte o alta. Apoi, contradictia dintre un descriptivism minutios, si nevoia de formula sintetica, dintre tatonarea laborioasa a descrierii, pina la saturarea textului, si definitivul laconic al sentintelor. Astfel de definitii trec fulgurant prin pagina, metafore rare ca niste meteoriti, cazuti pe o planeta in care solul e facut de epitete: "epigonismul nu aduce decit plinsul mecanic al stereotipiei'; "acel unic limbaj al epuizarii (bacoviene) troznind ca un vreasc rupt'; (Zoosofla este o) "prodigioasa bufonerie lexicala animata de ambitii argheziene si barbiene, ca si de reminiscentele naivei scriituri a cartilor populare'; "gras spectacol de guignol autohtom'; "conservind si prelungind atitea forme ale lirismului, creatia lui Ion Caraion ne apare drept un muzeu Grevin, unde intre nenumaratele chipuri sinistre, alcatuite cu o rea migala, ne intimpina intr-un ungher si chipul ce ezita al candorii'; (in lirica lui Florin Mugur) "gratiosul nu e decit o crisalida matasoasa din care isi iau zborul fluturii cosmarului catifelati inca, palpitind cu un rest de discretie'. Cu asemenea mijloace, o critica nu poate fi decit exceptionala in latura stilistica. A lui Gheorghe Grigurcu aluneca rar din rafinamentul ce-i este consubstantial in oarecare familiaritate lejera sau pamfletara si mai des in defectul obisnuit la toti barochistii al excesului propriilor insusiri; atunci pagina critica se satureaza si se sofisticheaza, devine placida ideatic, sufocata sub greutatea atit de suavei ei materialitati.
(Romania literara, nr. 17, 1979)
"Critici romani de azi'
Meritul principal al cartii lui Gheorghe Grigurcu sta mai putin in clasificare decit in remarcabilele analize critice pe care le contine. Nu incape indoiala. Totusi, Critici romani de azi este o incercare foarte merituoasa de a trece in revista numele cele mai active, a doua, dupa aceea, mai modesta, de acum opt ani, a regretatului Ion Maxim. Putem discuta numele, ca si criteriile gruparii: nu vom ajunge prea departe. E de vazut insa daca, in primul rind, in loc sa demontam un sumar voit conventional (unde capitolele se intituleaza intre critica si istorie literara, Teoria criticii, Critica artistica si critica actualitatii, Eseul, Contributia scriitorilor), nu e mai profitabil sa citim cu atentie textele. Vom descoperi in ele atit justificarile necesare pentru metoda folosita, cit si toate acele aparente sau reale exceptii de la regula, care fac ca tabloul propus sa fie si mai viu, si mai nuantat, decit ne lasa sa intrevedem simpla distribuire a autorilor in capitole. Practica analizei este mai elocventa decit orice explicatie teoretica (exista totusi in Ipostaze critice actuale, o concisa introducere) si, in orice caz, decit sumarul, in al doilea rind, ne intereseaza ierarhia de valori pe care cartea o propune (tot implicit). Si ea este plauzibila. Ce importanta are ca, intr-o privinta sau alta, parerile noastre se despart de ale lui Gheorghe Grigurcu? E, apoi, o dovada de suficienta prosteasca, in cazul cel mai bune, sa-l acuzi de, pur si simplu, aberatii critice, cum proceda un confrate foarte tinar si foarte suparat (sau, poate, doar bun conducator de suparare). Aceasta ierarhie este chiar mai putin indrazneata decit era aceea din volumul consacrat poetilor si care a stirnit un cor de proteste. Va fi ea primita in continuare cu mai multa seninatate? Sincer sa fiu, nu cred. Criticii nu se deosebesc de poeti, cind e vorba sa se supuna judecatii de valoare. Civilitatea comentariului, urbanitatea tonului lui Gheorghe Grigurcu, critic competent si neinfluentabil, sint in afara de discutie, insa destui scriitori (si nu exclud pe critici) nu inteleg just notiunea de critica. in loc sa fie interesati de discutarea reala a cartilor lor, prefera sa le fie magulit orgoliul in fraze conventionale. Iau orice obiectie drept o injurie. Singura critica pe care o accepta e aceea adulatoare. Cind opinia nu le convine, suspecteaza automat pe critic de a face jocul inamicilor literari, intre un adevar probabil si o minciuna evidenta, o aleg cu ochii inchisi pe ultima daca le menajeaza susceptibilitatile, in definitiv, putin le pasa de ce gindesc ceilalti despre ei; le ajunge o prefacatorie in stare sa le confirme stima in care se tin ei insisi, in aceste conditii, nu e de mirare ca o carte cum e Criticii romani de azi, preocupata de sinceritatea opiniei, nu de complezenta ei, va avea tratamentul pe care-l banuim. "Expresia exacta este totdeauna odioasa, cuvintul potrivit raneste', observa cu finete psihologica Thomas Mann. Gheorghe Grigurcu si-a asumat, cu siguranta, riscul de a vedea stergindu-se zimbetul de pe chipul unui confrate, pe care il caracterizeaza in felul urmator: "Spirit cultivat, insa fara suficienta pregnanta, amesteca Ia nesfirsit lutul si apa, intiniind a turna pasta in tipare'. Puterea formulei este evidenta si, inainte de a jigni, ar trebui sa incinte. Insa cine, fiind vorba de el insusi, recunoaste frumusetea unei judecati daca continutul ei il supara? Si totusi: "Xsubscrie la o critica a poeziei paradisiaca, in cadrul careia leul si mielul, elefantul si furnica pot coexista pe acelasi sol ospitalier '.. Sa ne facem iluzii in forta artei de a invinge resentimentul? Ar fi sa subestimam forta resentimentului: " Y s-a dedicat glosarii pioase a unui grup restrins de autori, ajungind proverbial'. Astfel de scapari malitioase intilnim la tot pasul in articolele lui Gheorghe Grigurcu, caruia nu-i ramine decit sa se sprijine in propria intelepciune: ,, Un polemist trebuie sa se exerseze in a primi loviturile reale ale valorilor iluzorii'. Critica aceasta vadeste insa mai mult o predispozitie artista decit una polemica. E animata in primul rind de dorinta de a-si traduce, cu suplete si fara sa piarda nici o nuanta, impresiile de lectura. Exactitatea insasi a cuvintului se datoreaza unui scrupul de artist. Gheorghe Grigurcu este un impresionist impenitent si un calofil, care-si recunoaste singur modelele in G. Calinescu ("prima mea pasiune critica'), E. Lovinescu (in care "am intrevazut prilejul unui echilibru superior') Thibaudet si Bachelard ("care mi-au dezvoltat satisfactia stilistica, cea mai vie emotie in acest sens fiind insa pentru mine legata de Marcel Prousl') Perpessicius si Streinu ("verbul lor somptuos l-am gustat cu delicii inca foarte tinar fiind'), la care putem adauga, fara teama ca gresim, pe I. Negoitescu. Stratul in care se fixeaza cu predilectie sondele critice este acela al expresivitatii, inteleasa ca organica densitate a unei limbi specifice. Ideile, intuitiile, judecatile tr.ebuie sa se concretizeze intr-un mod particular al cuvintului si al frazei. Nu numai in literatura propriu-zisa, dar si in critica, ce nu poate ocoli generalitatea, dar o- poate sublima in expresii strict individuale. Principala obiectie care iese de obicei de sub penita lui Gheorghe Grigurcu este semnificativa pentru aceasta intelegere a criticii: "Aproape totdeauna observatiile pe care le propune plutesc intr-un vazduh al abstractiunii. Ele par la indemina tuturor. Incapabile a fixa personalitatea comentatorului '. (Am eliminat numele celor la care se refera caracterizarile ori de cite ori am urmarit sa ilustrez metoda criticului, nu judecatile lui). Locul comun e deci in critica locul fara expresie. Critica e o "bransa a artei cuvintului' care pretinde "un moment de identificare substantiala' cu obiectul, " in afara careia pot rezulta fie imagini factologice, fie diatribe'. Aceste pareri se afla risipite in articole, caci Gheorghe Grigurcu teoretizeaza rareori si mai cu seama indirect (o singura exceptie, in Critica si ironie, in care actul critic e interpretat ca o "reactie de lectura' esentialmente "ironica'). Dar ele converg spre un mod de a scrie, si acesta sta integral sub semnul metaforei.
" Cred ca numai metafora poate darui un fel de eternitate stilului', afirma Proust. Nu ma indoiesc ca Gheorghe Grigurcu ii impartaseste parerea. Stilul lui se sprijina instinctiv pe metafora de cite ori vrea sa-si "apropie' ideea. Cea mai simpla comparatie este o luare in posesie: " Observatiile sint temeinic articulate precum capetele unei birne'. Sau: "Jovialitatea eseistului e pernicioasa mereu ca o roza cu ghimpi'. Sau, in acelasi registru botanic: "Spovedanii aspre precum un cactus'. Astfel de efecte sint de neuitat si fixeaza stilistic pe cel care le produce, in comparatie isi amesteca adeseori licoarea referinta culturala: "Metoda e tinta sa (a lui Adrian Marino - n.n.) suprema, Mecca impresionantului sau itinerar erudit'. Complexitatea analogica e altadata mai mare. " Farmecul cartii lui Mircea Martin e dat tocmai de aceasta neconcordanta intre un plan riguros determinat al miscarii critice (inevitabil mecanizata) si mersul pe jos al comentariului spontan' Ironia nu lipseste din urmatoarea fraza despre prea generoasele eseuri ale lui Dragos Vranceanu: "Asemenea ghirlande de flori artificiale impodobesc doar sarbatorile particulare ale autorului, consumate in propriul domiciliu intelectual'. O ironie insa acoperita mai intotdeauna de o miscare de simpatie fata de obiect: "Carturar sensibil, fericit impleticit in citate. Aurel Rau '.
Ne putem da lesne seama ca, la Gheorghe Grigurcu franchetea (cum am vazut, esentiala, ca atitudine etica) e adesea deturnata artistic. Criticul este un rafinat iubitor de ceremonii, refuzind sa improvizeze, tragind la sticla vinul impresiilor sale. El se foloseste de o gama destul de larga de expresivitati, de la eufemismul induiosat (cind de exemplu numeste apelarea excesiva la bibliografie, "juvenila disponibilitate informativa') la formula brutala si casanta ("Fraza e impletita din ochiurile moi ale banalitatii'), "emisie opulenta de adevaruri a la Palisse', "expresia sa antreneaza mase indigeste de observatiuni indiferente' - toate culese de pe o singura pagina), incearca, linga drumul drept, si potecile ocolitoare. Politetea lui poate fi inselatoare: "Autorul nu se exprima direct, ci prin mijlocirea unei complicate regii de opinii straine, citate nu atit pentru a sustine un punct de vedere anume, cit spre a ilustra o multipla existenta ideatica', in traducere, aceasta vrea sa insemne ca autorul e un compilator de opinii straine, nici macar sintetizate in jurul unui punct de vedere, ci asezate cap la cap. Maniera e invatata de la Perpessicius, cel malitios si obsecvios in acelasi timp: "Ne intilnim si aici cu acelasi timp: «dezordonat», de jouisseur livresc, cu oroare de operatia organizatoare consecventa'. Un defect (lipsa, ordinei in idei) apare aici justificat ca o politete ironica prin presupusul lui caracter deliberat. Motivarea (de asemenea presupusa) a unui neajuns poate si ea sa arunce o lumina avantajoasa asupra acestuia: " Din cauza unei tipice nervozitati, exegetul ezita in a-si fixa obiectul la un anumit nivel, graitoare fiind tocmai alunecarea necontenita a acestuia'. Sau antifraza: "Afirmatii capabile, fara indoiala, a determina o adeziune unanima', scrie criticul despre o suita de banalitati. Si, la fel: "Analize echilibrate, venind in intimpinarea unor consensuri'.
Predominanta nu este insa "ipocrizia' stilistica, in felul lui Perpessicius, ci eleganta solemna, chiar somptuoasa, ce da compunerii un aer de maxima seriozitate, in felul lui Streinu si Negoitescu. Stilul este sever si eminamente scriptic, aproape singura "frivolitate' fiind de natura lexicala. Criticul colectioneaza neologisme inuzitate ori extrem de rare (ambroziac, ampolos, apertura, aprehenda, aviva, bornat, dorlota, flanerie, grimasa, inconcervabil, polimatie, pulverulenta, putrescent, rumina, sumisiune, superfectatie, uberos s.a.) ori dubleaza adjectivul nu numai in scopul de a obtine mai multa precizie, dar si in acela de a sugera tensiunea launtrica, paradoxul dintre elementele caracteristice ale unui fenomen (visator) persiflator, protocolar-picant, mediocru-lucuriant, briant-contradictoriu, studiat-indecis, gratios-mordant, extatic-febril, belicos-lilial s.a.). Pretiozitatea vine si din combinarea insolita (citeodata oximoronica) de cuvinte: anatomie glumeata, manoase congruente, entuziast senzoriu, sintagme critice obstesti, anomie dulceaga, imacuiata calomnie etc.).
Dincolo de acest aspect al scriiturii (pretioase, dense, rafinate), este de remarcat ca in putine cazuri ea nu este si eficienta tehnic. Cititor experimentat, Gheorghe Grigurcu are un gust sigur care, oricit de dilatata literar ar fi expresia, nimereste repede tinta. Tabloul din Criticii romani de azi rezulta din cronici succesive la carti, nu din sinteze, si totusi nu lasa deloc impresia de improvizatie ori de repetare a opiniilor. Acest lucru se datoreaza felului in care criticul analizeaza cartile. El nu procedeaza in fond ca un cronicar, obligat acesta sa intreprinda toate operatiile marunte premergatoare urcarii operei pe masa chirurgicala: analize de laborator, examen clinic general si celelalte. Gheorghe Grigurcu trece direct la bisturiu, ceea ce ii permite sa se debaraseze de lestul prezentarii cartii in elementele ei ocazionale. Caseta tehnica a articolului e, astfel, considerabil diminuata. Nici nu-l intereseaza cartea in sine, ci formula critica din ea. Si scrie nu atit cu fata la carte, cit la opera intreaga a autorului, caruia i se schiteaza "portretul'. Pe de alta parte, lipseste orice vocatie a vulgarizarii. Cititorul eventual e presupus la curent cu lucrurile. Totusi criticul nu se limiteaza la caracterizari concise, ci intra in toate ungherele operei, de unde iese cu miinile incarcate de exemple, citate, referinte, raportari. Placerii artiste si calofile ii aliata un spirit foarte pozitiv si metodic. Si, in definitiv, daca privim in urma la volumele succesive pe care Gheorghe Grigurcu le-a dedicat literaturii actuale, nu putem sa nu remarcam la acest impresionist, cu gustul spontan si expresia inventiva si originala, o rabdare benedictina cu care sterge, una dupa alta, petele albe de pe harta lui critica. Poezia si critica ultimelor doua decenii sint la el zone aproape complet hasurate. Acest efort trebuie apreciat fara zadarnice mizerii. Pentru cine e dispus s-o faca, devine evident ca Gheorghe Grigurcu este unul din cei mai buni critici de azi, a carui recunoastere intirzie mai putin din cauza lui (o anume dificultate a specializarii la literatura, si inca la aceea contemporana, ce refuza concesiile, ca si faptul ca nu scrie deloc despre proza si teatru, genuri mai populare), si mai mult din cauza acelora pe care independenta lui de spirit ii agaseaza.
(Romania literara, nr. 37, 1981)
"Existenta poeziei'
Peste Gheorghe Grigurcu, valurile succesive ale modernismelor critice au trecut fara sa lase nici o urma: critica lui ramine ceea ce a fost dintru inceput, si anume o critica de artist. Abia de vom gasi in articolele despre goeti strinse in Existenta poeziei (Cartea Romaneasca), palide ecouri ale noului pozitivism structuralisto-semiotic ori ale noii hermeneutici, si inca si acestea doar la nivel de limbaj, in substanta insa, critica lui continua sa fie aceeasi de la debutul cu Teritoriu liric si din culegerile de dupa el: empiric-savuroasa, bazata nu atit pe idei generale, cit pe intuitii, adica pe "palparea textului insusi', cum spune acum chiar autorul (p. 117), act magic si totodata senzual de (dis)cernere, in care analiza se realizeaza printr-o profunzime de citate insotite de fraze incantatorii, memorabile ca niste invocatii, pe scurt, o critica prin excelenta artistica, plastica, subiectiva si cu mari resurse stilistice.
Ar fi de vazut daca recentul volum contine vreo noutate de forma sau de atitudine. As raspunde ca el contine una, relativa, de atitudine. Intr-un comentariu de mai demult, Mircea Martin observa ca "pentru Grigurcu, critica inseamna mai ales negatie, o negatie desigur complexa, respectind integritatea ideala a obiectului, dar adincindu-i 'defectele astfel Incit sa le faca exemplare'. (Singura critica, p. 210-211). Aici sint doua lucruri de retinut, intii, impresia unui Grigurcu negator. Aceasta mi s-a parut totdeauna gresita. In fond, ea a fost acreditata de citeva idiosincrazii ale criticului, ce pot fi numarate pe degetele de la o mira: Nichita Stanescu, A.E. Baconsky, Marin Sorescu etc. Sigur, acestia fiind poeti care se bucurau de prestigiu, demolarea lor (daca demolare a fost!) a stirnit o nervozitate indreptatita. Asa a fost lipita de numele lui Grigurcu eticheta cu pricina. Alexandru George a patit la fel pentru studiile despre Calinescu. Dar in majoritatea cazurilor, Gheorghe Grigurcu s-a dovedit un cititor dispus mai curind sa afirme decit sa nege. Si-a facut, chiar, un mic titlu de glorie din a sustine valoarea (pe care insa nici un critic serios n-o contestase) unor poeti a caror consacrare prin anii '70 i se paruse a intimpina dificultati nemeritate (Florin Mugur, Emil Brumaru, Mircea Ivanescu s.a.). Ca aceasta este orientarea principala a spiritului sau ne-o probeaza articolele din Existenta poeziei (si ma intorc la intrebarea daca volumul aduce vreo noutate), in care furia idiosincraziilor din tinerete s-a diminuat (Marin Sorescu e privit acum cu intelegere) si componenta afirmativa s-a dezvoltat, extinzindu-se asupra unor poeti de toata mina, in legatura cu care Gheorghe Grigurcu nu pare deloc interesat de grave obiectii sau de facile sicane, ci de descoperirea miezului poetic valabil. Trebuie sa adaug numaidecit: unde este si cit este. Fara a mai fi in primul rind o critica de apreciere, critica actuala a autorului e scutita in general de eroarea stergerii diferentelor valorice, cintarindu-si grijuliu cuvintele. Ea nu inventeaza poeti: cel mult, descopera poezia acolo unde altii au ignorat-o. Tendinta spiritului sau critic ramine una favorabila, incit, daca dorim sa-i gasim criticului inaintasii, afinii, mi se pare ca el, format ca noi toti in admiratia fata de E. Lovinescu, s-a indreptat incet, dar sigur, cu virsta, spre Perpessicius, atit prin pretiozitate stilistica si rafinament, cit si prin acel altruism al judecatii de care aminteam, disimulat, adesea, e drept, in volanele si volanasele unei exprimari incintatoare si sofisticate.
in observatia lui Mircea Martin exista insa si o alta idee care merita atentie, si anume aceea care se refera la modul particular al lui Grigurcu de a face exemplare defectele poetului examinat. Eu as spune ca Grigurcu face exemplare mai cu seama calitatile poetului, precizind ca aceasta este insasi metoda lui critica. Am sugerat din capul locului faptul ca tehnicile moderne n-au aflat in ochii lui nici o gratie: si daca era de asteptat ca tiparul structuralist sa i se para rebarbativ prin rigiditate, n-ar fi fost surprinzator, in schimb, ca el sa arate mai multa intelegere pentru analiza moderna de tip hermeneutic, de pilda pentru critica de identificare sau pentru tematismul suculent al lui J. P. Richard. N-a fost sa fie asa. Lectura lui Grigurcu poate fi definita prin citeva elemente, neschimbate de la debutul sau, in ciuda evidentei maturizari a expresiei, si prin felul in care ele se combina: intuitie de tip artist, care "simpatizeaza' cu textul: descriere, citate, epuizare a textului, nu pe calea analizei abstracte, ci pe aceea s,tactila', a palparii lui atente, ca risnirea manuala a cafelei, prin zdrobirea ei bob cu bob: lirism difuz al expresiei critice, bogata in formulari puternice si originale, nu insa substituindu-se naiv obiectului, ci infasurindu-l de citeva ori, imbratisindu-l si patrunzindu-l, pina la a-l face sa-si deschida enorm toti porii si sa-si cladeasca subtila calitate a rocii alcatuitoare. Este o critica erotica sui-generis ca orice critica de artist. Rezultatul este exemplaritatea de care se bucura, ca de un prestigiu secret, insusirile depistate de critic in poezia citita. Citatele si parafrazarile se concentreaza asupra lor, dilatindu-le. Celelalte insusiri - nerelevate - ale operei stau ascunse in umbra, ca si cum n-ar exista. Concluziile criticului le ignora, bazindu-se (uneori pripit) doar pe cele dintii.
Daca examinam aceste concluzii in forma plastic-memorabila, socante si deseori oximoronice ("trist expansiv', p. 43, "dureros-jubilant', p. 187, "atrocitate extravaganta', p. 206, "caligrafie colturoasa', p. 343), remarcam tocmai felul in care ele provin din organizarea unilaterala a intuitiei. Un articol in care "unilateralitatea' isi arata deopotriva avantajele si riscurile este acela despre Gellu Naum, "un maestru al indraznelii', al carui "rol istoric' in poezia contemporana n-ar fi fost "deloc scos in evidenta pina in prezent' (p. 20-21). Asumindu-si aceasta sarcina, Grigurcu descopera ca "autorul Copacului-animal indatoreaza o seama de poeti' si ca " istoria literara va trebui sa refaca itinerariile unor deveniri lirice, prote/ind dreptul de pionierat al celui mai important poet suprarealist al nostru' (ibidem). As fi fost cu totul de acord cu aceste constatari, daca n-ar fi fost sprijinite de niste citate care mai curind le infirma. Modul in care Grigurcu prefera unei analize complexe (ce ar fi pornit, in cazul de fata, de la stilistica lui) scoaterea de concluzii prin testare si sondare (adica prin citate) il deserveste. Nici versurile lui Dimov, nici cele din Nichita Stanescu, nici cele din Petre Stoica nu m-ar fi dus cu gindul la Gellu Nauni. Poate doar acelea din Marin Sorescu, ceea ce arata o data mai mult arbitrariul relativ al procedeului. Nu trebuie sa se inteleaga de aici ca reprosez lui Grigurcu subiectivismul lui. Ma numar printre cei incredintati ca orice critica adevarata incepe si se incheie cu un act de subiectivitate creatoare (si implicit deformatoare, mutilatoare); obiectiv nu poate fi decit traseul care leaga aceste acte unul de celalalt, calea regala a demonstratiei; si daca acest traseu garanteaza criticii coerenta, inteligenta si puterea de convingere, numai profunda ei subiectivitate ii asigura seductia, stralucirea si geniul. Am dat exemplul de mai sus spre a se vedea reversul unei metode critice perfect legitime in nazuinta ei, si inca slujita de un om atit de talentat ca Grigurcu.
El a pus, de altfel, in circulatie numeroase "etichete' pitoresti si sclipitoare, definind de pilda la Doinas "barocul cerebralizat' (p, 40), la Daniel Turcea "dionisiacul stilizat' (p. 187) sau la Emil Brumaru "rococoul beat de sine' (p. 235). Sau, la Florin Mugur (p. 180), o lirica strategie defensiva: "Poezia lui e o complicata reactie de aparare. O strategie dificila o preface intr--un soi de cochilie mereu mai ornamentala, stralucitoare prin efectul polizarii. Lumina esteta linge suprafetele curbe, tortuoase, reducindu-le la unitati functionale, impecabil finisate. Melc covirsit de incertitudini vibratile, poetul iese din casa lui verbala numai in masura in care doreste a-i sublinia, cu tact, verosimilitatea () Cea 'mai sigura defensiva psihica a poetului se arata a fi poezia'. Aceste formule si altele nu pot fi verificate, dar oricine a citit pe poetii cu pricina le simte valabilitatea. Critica artistica nici nu poate fi controiata cu ajutorul detectorului de minciuni. Cel putin atita vreme cit ramine pe teritoriul ei - descriind poezia - ea traieste din expresivitate ca dintr-un suc propriu. Riscul apare in generalizari, in stabilirea de ierarhii si de grupari istorice, pe scurt, in calcarea pe domeniul istoriei literare, care e, pentru ea, ca valea plingerii din poveste pentru fiul de imparat: ca sa-si pastreze tineretea, critica artistica trebuie sa vineze dincolo de hotarele estetice ale operei; de cum pune piciorul in afara lor, imbatrineste subit si moare covirsita de ani si de desuetudine. Ca sa se convinga, oricine poate pune alaturi un articol cum este acela final din Existenta poeziei, intitulat Despre innoirea liricii romanesti, in care autorul este un mediocru istoric literar, cu o pagina de portret, in care autorul este de obicei un remarcabil artist. Am ales-o pe urmatoarea, dar putea fi si alta: "Aurel Gurghianu prezinta, in momentele-i de reusita, finetea indrazneata a artistilor extrem-orientali. Ni-l amintim cum, cu mai bine de un sfert de veac in urma, aparea in nocturnul careu hibernal al Clujului ce constituise scena preferata a versurilor si carnetelor sale, silueta eleganta in imperceptibila ezitare de inalt plop, cu o palarie aproape alba in contrast cu paltonul negru (ah, acea unica in oras palarie alba!), indelung urmarit de aviditatea privirilor noastre studentesti. Era o intrupare a Poeziei, purtind misterul unei. recente mari deceptii intime, imbatator ca un parfum. Trecea ingaduitor si absent, in apropierea dandystei orbite baconskyene, cu o pedala particulara de izolare' (p. 316).
Am fost unul din pretuitorii lui Gheorghe Grigurcu inca de pe vremea cind putini ii recunosteau talentul si originalitatea. Acum, cind el este recunoscut de catre cei mai multi, nu-mi ramine decit sa-mi reafirm opinia, subliniind seriozitatea si farmecul articolelor lui din Existenta poeziei, peste care nici un cititor de buna credinta al poetilor romani de astazi nu poate sa treaca nepasator.
(Romania literara, nr. 51, 1986)
