EMINESCUI - CONCORDANTA INTRE PERSONALITATEA Sl ESTETICA POETULUI

EMINESCUI - CONCORDANTA INTRE PERSONALITATEA Sl ESTETICA POETULUI

Frecventa motivului acesta sub aspecte atit de
felurite in opera lui M. Eminescu arata ca in ima-
ginea pe care ne-o facem despre un poet trebuie
sa tinem seama si de un alt punct de vedere decit
acela al adincirii plasmuirilor privite izolat. Intreaga
lui creatiune apare astfel ca o configuratie in care
uneie motive se ivesc si cresc, destainuindu-ti prin
ansamblu! lor un aspect esential a! intuitiilor lui. Pri-
vindu-i creatiunea din unghiul acesta, s-ar parea ca
trecem de sfera strict estetica, ina!tindu-ne la o vi-
ziune a tipului uman descifrat din trasaturile esen-
tiale ale totalitatii scrisului sau.

Cind motive ca cele aratate revin atit de des e o
dovada evidenta ca ele corespund unei vii nevoi de
exprimare sadita adinc in insasi forma interna a fe-
lului sau de a vedea lumea.

Dar dupa cum a intui forma interna a limbii in-
semneaza a dobindi o viziune de arta, de o categorie
speciala ³⁹>, tot astfel, a contempla dominantele for-
mei interne a totalitatii plasmuirilor unui poet este o
intuitie estetica de o categorie proprie. Daca asupra
acestei configuratii totale, privita ea insasi ca opera
°3 arta, istoricii literari si esteticienii nu s-au oprit,
cum nu s-au oprit lingvistii asupra totalitatii unei limbi
Pnv;ta unitar sub aspectul creatiunii, aceasta nu in-
semneaza ca problema nu exista. Sint certe opere de
 arta care isi definesc deplin semnificatia numai ala-
turate altor opere ale aceluiasi creator.

Dupa ce am cautat in capitolul anterior sa inte-
grez creatiunea dominanta a lui Eminescu in totali-
tatea operei lui, voi arata aici cum, la rindul ei, opera
se integreaza in aceasta unitate modelatoare care
este forma interna a felului sau preursit de a vedea
lumea, care ii conditioneaza ideologia.

Primul factor este personalitatea, care trebuie sa
fie privita in concordanta cu forma interna proprie
poetului.

Cautind in Personalitatea lui M. Eminescu sa des-
cifrez cutele adinci ale sufletului sau, arat ca, in con-
cordanta cu ceea ce ne spune infatisarea lui de om,
viata de sentiment a lui Eminescu, in intimitatea ei,
indeosebi pe terenul iubirii, era caracterizata printr-o
pornire, printr-un nesatiu tot atit de viu si de nema-
surat ca si setea lui de a sti, ca si preocuparile in-
telectuale, ca si nazuintele nationale si umane.

A iubit nemarginit valorile vietii, a cautat in ele
granitul absolutului si, negasindu-l, din amaraciune
fata de faza istorica in care i-a fost dat sa traiasca,
si din durere, sfisiere si revolta fata de marginirea
fiintei omenesti, a tagaduit, privind insa totdeauna in
sus, spre tabla valorilor, care ramin nu mai putin
valori.

Ce serabad si ce putin spune cuvintul acesta :
pesimist, cind este vorba sa carcaterizeze o fire si o
atitudine ca aceasta ! Patima, afirmare excesiva a
unor valori, si de aici liberare prin negatiune exce-
siva, - in numele valorilor mai presus de existenta,
- iata cele doua planuri care alcatuiesc dualitatea
vietii si creatiunii lui Eminescu.

in felul acesta, pentru noi, personalitate si forma
interna sint un tot, care nu se cuvine sa fie despartit,
caci reprezinta doua fete ale aceleiasi realitati crea-
toare.

Daca aratata intuitie a personalitatii lui este ade-
varata, ea trebuie sa fie confirmata la tot pasul prin
acea nedespartita unitate care este istoria si estetica^
intregii lui plasmuiri. Diriguit de imperativele fiecarei

plasmuiri, el este in acelasi timp diriguit de puteri mai
adinci, sadite in insesi tainicele tesuturi ale firii pra-
ursite, care isi insuseste din experienta si din lecturi
numai ceea ce este conform cu sine.

Luceafarul confirma intru totul vederile acestea,
atit in fazele lui de dezvoltare, cit si in icoana defi-
nitiva. Intr-o fiinta cu inalt orizont se dezlantuie pa-
tima pina la ultima limita posibila, aceea de a se le-
pada de propria fire. Iar liberarea de absolutul pa-
timii pamintesti, negatiunea ei, se face prin constiinta,
ceva mai mult : prin imperativul menirii inalte.

Influentele primite, trecerea de la epic la vibra-
tiune lirica cu cortegiul de idei si sentimente, totul
s-a tesut treptat in jurul acestei viziuni modslatoare.
Iar cronologia elementara trebuie sa se desfaca de
calea stearpa a cronologiei actelor de notariat, ca
sa ajungem la o cronologie conforma cu esenta crea-
tiunilor poetice.

Revin la propria marturisire a lui Eminescu : "daca
geniul nu cunoaste nicr moarte si numele lui scapa de
simpla uitare, pe de 'alta parte, insa, pe pamint, nu
e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit'.

Cu alt prilej, am incadrat conceptia aceasta de-
spre geniu in ansamblul de vederi literare si filozofice
care-i dau tot relieful ^W).

Cit timp in literatura a dainuit directia clasic-ra-
tionalista, poetul era privit ca deosebindu-se de cei-
lalti oameni, mai ales prin partea de mestesug care
consta in insusirea de a minui "regulile'. Cind insa
puterea lui de creator apare pe primul plan, soarta
lui exceptionala, in raspicat contrast cu lumea cu-
renta, incepe sa devina unul din motivele cele mai
caracteristice. Contrastul dintre poezie si viata este
astfel miezul conflictului dramatic din Torquato Tasso
a lui Goethe. Si ca sa amintesc atitudini din literatura
franceza, ce sint opere ca Mo/se sau, mai ales, Chat-
terton de Alfred de Vigny, daca nu icoane ale ex-

ceptionalelor suferinte legate de soarta geniului pe
pamant ?

Dintre scriitorii care i-au vorbit mai mult lui Emi-
nescu in anii lui de formatiune, E. Hoffmann ocupa
un loc aparte. Amintirile prietenilor si insemnarile din
manuscrise fac dovada evidenta a pasiunii cu care
citea pe acest povestitor. Si dintre toti scriitorii seco-
lului al XlX-lea, tocmai Hoffmann este acela care a
dat necontenit in povestirile Iui expresie conflictului
dintre firile exceptionale ale artistilor si inconjurimea
lor marginita.

Pregatit astfel prin lecturile copilariei si adoles-
centei, modelat in aca&asi directie prin permanentul
'conflict dintre elanurile lui si inconjurime, nu este
de mirare ca Eminescu s-a oprit avid asupra acelor
pagini de filozofie, care dadeau un inteles acestei in-
doite experiente : literara si mai ales personala.

Dintre filozofii care au dat o deosebita luare-a-
minte psihologiei omului de geniu, Schopenhauer este
acela care ocupa primul loc, pentru ca nu se mar-
gineste numai la insusirea citorva locuri comune,
ci priveste intreaga problema a omului de geniu sub
toate aspectele, incadrind-o in ansamblul conceptiei
despre lume⁴¹⁾. Marturisirea lui : "sint cel dintii care
a adincit firea proprie a geniului si a explicat-o lim-
pede', arata nu numai constiinta valorii, dar si cit
temei punea pe aceasta parte a filozofiei sale.

Ma voi opri deci sa pun in lumina aceasta con-
ceptie. Dar pentru aceasta este nevoie sa actualizez
spiritul filozofiei lui Schopenhauer. Oricine vrea sa
studieze pe Eminescu trebuie sa se familiarizeze cu
acest filozof. Vom vedea ca nu numai amanunte din
Luceafarul, dor si intreg sensul poemei si aspecta
controversate capata un relief mai plin cind dau unor
cuvinte si momente atmosfera speciala schopenhau-
eriana.

S-ar parea de prisos zabava la aceste excursuri.
Dar am constatat ca adesea tocmai neglijarea acestei

fundamentale influente duce la discutii zadarnice, ca
de pilda in lucrarea d-lui G. Calinescu, Opera Iu!
M. Eminescu. In capitolul Filozofia teoretica, ocupin-
du-se si de ideologia Luceafarului, discuta orice, dar
tocmai aspectul esential ramine acoperit.

Adesea au fost cautate in ideologia lui Eminescu
cele mai departate influente, cind adincirea lui Scho-
penhauer ne-ar fi scutit de multe ocoluri. Iata de
ce este nevoie sa incadram mai de aproape opera
poetului in ideologia filozofului preferat. Desi toata
lumea cunoaste vederile acestui filozof si as putea sa
le presupun stiute, sau sa trimet la lucrari de vulga-
rizare, cum exista si la noi, totusi voi actualiza aici
ideologia schopenhaueriana, pentru ca este necesar
ca cititorul sa o aiba viu prezenta. Numai astfel isi
va da seama in ce chip forma interna eminesciana
este factorul care l-a apropiat pe poet de filozof.

Lumea aceasta toata, de la grauntele de nisip
si pina la cele mai inalte manifestari, lume intocmita
de simturile si de formele intelegerii noastre, e intru-
parea, potrivit categoriilor spatiu si timp, a unei forte
necunoscute in esenta ei, dar pe care antropomor-
Fizind-o si asemuind-o cu tendintele cele mai profund
sadite in noi, o putem numi : vointa.

Ceea ce caracterizeaza vointa aceasta, substratul
intregii fiintari, spre deosebire de vointa constienta
a psihologiei, e un impuls, la inceput inconstient, o
dorinta perpetua de-a fi, de-a se obiectiva intr-o in-
trupare tot mai intreaga. Din aceasta dorinta izvo-
raste mereu lumea fenomenala, a carei cea mai
inalta treapta e fiinta omenesaca.

Trei sint, dupa Schopenhauer, felurile de a cunoas-
te lumea. Mai intii, putem cunoaste toate aspectele
ei ca reprezentare, raportindu-le la temeiul subiectiv
al oricarei sigurante : ratiunea suficienta, adica te-
meiul pentru cere afirmi ca un lucru este intr-un fel
si nu intr-alt fel. Ratiunea suficienta are o impatrita
radacina : pot raporta lumea la conditia subiectiva

a spatiului si a timpului ; o mai pot raporta la suc-
cesiunea de cauza si efect. Intr-al treilea rind, ac-
tiunile omenesti se supun unei cauzalitati interne,
motivarea ; in sfirsit, mai pot sa am o cunoastere a
lumii si prin elaborarea judecatilor. Aceste patru for-
me ale oricarei constiinte omenesti nu pot insa infatisa
decit aspecte partiale ale lumii privita ca reprezen-
tare. Ele nu-mi pot destainui adincul insusi al vietii.
Fiind forme ale reprezentarilor, ele se marginesc la
suprafata lucrurilor. intre constiinta omeneasca si rea-
litatea primordiala a lumii sta acest impatrit val :
spatiu si timp, cauza, motivarea interna, judecata.

Privind din punctul acesta de vedere cel mai apro-
piat obiect de cunoastere : fiinta mea, constat ca si
ea imi apare ca o reprezentare supusa acestor patru
forme de cunoastere. Dar daca ma cobor in adincul
fiintei mele si caut sa inlatur tot ceea ce este rapor-
tare la cele patru forme ale ratiunii suficiente, con-
stat ca mai ramine ceva care nu poate intra in for-
mele ratiunii suficiente. in fiinta mea este ceva mai
adinc : acel impuls orb de care am vorbit mai sus,
vointa pe care n-o pot caracteriza mai potrivit decit
ca pe o tendinta atotputernica de a persevera in exis-
tenta. Aceasta forta atotputernica este esenta nu
numai a mea, dar a intregii lumi. Intelectul meu, cu
resursele lui de a cunoaste, este ceva secundar. Lu-
mea afectiva, vointa, tendintele sint esentialul. insusi
intelectul nostru este o obiectivare a vointei. Stiinta
este ca o lumina de care se serveste vointa, pentru
a-si indestula nesatioasa ei sete de afirmare.

Dar in afara de formele de cunoastere aratate
pina aici, mai este un alt fel de a cunoaste lumea :
avem, unii intr-un grad mai redus, altii in chip co-
virsitor, putinta de a ne desface de catusele ratiunii
suficiente si ale vointei. Avem insusirea de a ne adinci
in chip dezinteresat in esenta aspectelor lumii, si in
acest act de contemplare dezinteresata ni se dezva-
luie ceva nou : dincolo de intimplatoarele aparente,
putem prinde un aspect esential al vietii. Aceasta

contemplare dezinteresata este apanajul artei. Ridi-
cindu-ne la viziunea aceasta, ea ne inalta intr-o stare
deasupra spatiului si timpului. Ne apropie de ideile
eterne, care sint prototipul formelor imperfecte si tre-
catoare. Aceasta cunoastere prin contemplare este
forma speciala de cunoastere a geniului.

Pentru ca in interpretarea operei lui Eminescu vom
avea nevoie si de o atmcsferizare cu etica lui Scho-
penhauer, relev aici un aspect esential al ei. In
chip obisnuit, dupa cum stiinta, tot astfel si actiunile
practice ale noastre sint cirmuite de acea tendinta
de afirmare a vointei. Cind Eminescu, in repetate rin-
duri, sub forme felurite, revine la aceasta idee : al
lumii-ntregul slmbur, dorinta-i si marirea, sau cind
vorbeste de dorinii nemarginite sadite intr-un atom,
evident, accente de felul acesta au o coloratura scho-
penhaueriana.

Vointa noastra, insa, manifestata in fapte, este o
pornire vesnic insetata : ajuns la o tinta iti fauresti
alta ; ceea ce ieri parea ca te indestuleaza, azi nu
mai are pret. Si pentru ce aceasta straduinta necur-
mata ? Pentru ca fiinta individuala a fiecaruia sa dai-
nuiasca, afirmindu-se cit mai mult. Aceasta tendinta
de a raporta totul la sine este egoismul, radacina
oricarui rau, si in nici o fiinta nu este mai covirsi-
toare, mai apriga, ca in om - "ragele pamintuiui',
"centrul universului'.

Un mijloc de stavilire a pornirilor egoiste, care,
lasate sa se dezlantuiasca liber, ar duce la salbatici-
rea omenirii printr-un perpetuu razboi al fiecaruia
contra tuturor, au nascocit oamenii intemeind Statu!.
"Suum cuique', iata formula care face cu putinta con-
vietuirea egoismelor in stat. Totusi cite jigniri, cite ne-
dreptati ramin inca posibile inauntru si^chiar la ada-
postul vietii de stat ! Istoria intreaga, experisnta ac-
tualitatii ne stau marturii neindoielnice. Rezulta ca
statul, el insusi produs al egoismului obstesc, nu ne
poate deschide orizontul unei vieti superioare. De
aceea, cind in inger si demon, sau Imparat si pro-

letar, se infatiseaza lupta pentru noi forme de stat
nu in aceste lupte care pot schimba forma, dar lasa'
nealterat egoismul omenesc, vede Eminescu dezle-
garea fericirii sau nefericirii omenesti.

Dar, in afara de liberarea prin contemplarea es-
tetica, mai avem o posibilitate de izbavire, dupa
Schopenhauer superioara liberarii prin arta, pentru
ca dezleaga definitiv miezul problemei umane. in to-
iul luptelor dintre egoisme, se iveste cind si cind un
fenomen neasteptat, fundamental potrivnic pornirilor
care ne stapinesc de obicei : bratul deprins sa lo-
veasca fara crutare se opreste, caci ochii se deschid
uimiti asupra dusmanului pentru a recunoaste in el
un alt eu ; inversunarea de pina acum se preschimba
parca intr-o identificare cu celalalt, care acum nu mai
apare altul. E ca si cum bariera dintre individ si in-
divid s-ar fi naruit - devenim partasi la durerile
altuia ca si la ale noastre - acesta este fenomenul
milei.

Mila, explica Schopenhauer, este echivalentul de
simtire al unei intelegeri intuitive, al unei luminari
subite, datorita careia ne patrundem de adevarul ca
fiecare individ, deci chiar dusmanul din ajun, este,
in esenta lui, intruparea aceleiasi vointe, care ne
mina pe fiecare. Mila e temelia oricarei actiuni mo-
rale : de la ea pleaca Schopenhauer cind vrea sa sta-
bileasca ierarhia valorilor morale. Este aici un fel
de a vedea care apropie pe Schopenhauer de doctrina
crestina si de cea buddhista. Si cind intr-una din
poeziile sale poetul infatiseaza contrastul dintre im-
parat si proletar sub titlul Ta-tvam-asi, ceea ce in
sanscrita insemneaza "tu esti aceasta', spiritul poe-
ziei este infratirea dintre proletara decazuta si fiica
de imparat, prin intuitiva constiinta a identitatii de
esenta. Adesea formula aceasta din filozofia indica
apare la Schopenhauer pentru a ilustra procesul de
contopire a contrastelor prin mila.

Mila insa nu este o stars permanenta in omenire,
deoarece vointa, potolita numai citva timp, izbuteste

repede sa-si reia stapinirea asupra individului im-
preuna cu tot cortegiul ei de suferinte. intr-adevar,
rezultatul de neinlaturat al pornirilor egoiste e o stare
de framintare, de suferinta continua, pentru indestu-
larea nevoilor, niciodata definitiv satisfacute. Orice
placere nu este decit o alinare trecatoare a unei do-
rinte, a unei dureri. Fericirea fiind indestulatoarea
unei' nevoi, deci vremelnica stingere a acesteia, se
naste, cum zice Eminescu, din moartea ei. Durerea
este deci starea statornica, pozitiva, a omenirii. Pe
linga aceasta, durerea omeneasca mai e sporita si
prin faptul ca omul n-are numai reprezentari imedia-
te, ci si idei abstracte : cu cit reflectiunea e mai dez-
voltata, cu atit putinta de a suferi e mai mare ; apoi
omul e urmarit de amintirile dureroase ale trecutului,
de perspectiva nesigura a viitorului, dominat de o
singura certitudine : moartea.

Atunci, daca ursita ne este sa fim sclavi pururea
indurerati ai unei puteri oarbe ce na cirmuieste, la
ce bun viata aceasta ? Nu este nici o scapare ? se
intreaba Schopenhauer. Nici un ideal de izbavire (in
afara de sinucidere, care nu e decit o forma a ego-
ismului) nu poate fi propus omenirii ?

Idealul ar fi, dupa Schopenhauer, o stare de per-
petua si desavirsita inlaturare a vointei de a trai -
ideal cu putinta ds atins, afirma el, de vreme ce
ascetii din toate timpurile si' locurile l-au realizat.

Gratie unei intelegeri intuitive sau datorita pro-
priilor suferinte, ascetul izbuteste sa-si adinceasca
privirile dincolo de valul amagitor al individuatiunii,
isi da seama o data pentru totdeauna de eroarea
individualista si, lepadindu-se de ea, cauta in toata
fapta sa-si infringa pornirile vointei egoiste. Ajunge
astfeJ la ceva mai mult decit o simpla resemnare : la
o izbavire definitiva. El nu se multumeste numai sa
iubeasca pe ceilalti ca pe sine insusi si sa faca_ pen-
tru ei tot ce ar face pentru sine, dar neaga insasi
vointa sa si o pune in serviciul celorlalti ; pe treapta
cea mai inalta, se confunda in desavirsita renuntare

- liberarea suprema. Pentru acest om, orice imbiera
 a instinctului de propagare a speciei ramine zadar-
nica. El stie ca inlatura astfel putinta perpetuarii ori-
carei dureri.

Aceasta este treapta cea mai inalta de moralitate,
caci - dupa cum spune Schopenhauer - vrednicia
suprema nu sta in a birui natura externa, ci in a se
invinge pe sine. Acesta este idealul catre care trebuie
sa tinda omenirea, pentru a se putea izbavi de ursita
suferintei fara noima. Cind omenirea intreaga se va
pctrurrde de acest ideal, viata ei se va stinge in chip
sigur pe calea morala a lepadarii de sine pina la
sugrumarea instinctului de propagare a speciei. Si
o data cu stingerea colectiva a omenirii, lumea ca
reprezentare, acest produs faurit de mintea noastra,
va inceta de a fi, se va prabusi in neant. Cu preamari-
rea acestui ideal, isi'incheie Schopenhauer morala.

in cadrul acestei conceptii generale, putem sa in-
telegem mai bine locul pe care-l da Schopenhauer
artei si deci omului de geniu. Marele creator fiind
o exceptionala putere de contemplare a formelor ti-
pice, a ideilor platonice, este evident ca ceva ales,
aristocratic, sta in fiinta omului de geniu. Simplul om
de stiinta descoase lumea notional. Intuitia a ceea
ce este etern, iata menirea geniului. El este o clara
oglinda netulburata in contemplare de contingentele
timpului, spatiului, cauzalitatii. insusirea omului de
geniu este mai ales posibilitatea de a se desface com-
plet de ceea ce este personal in sens egoist. In actul
contemplarii ideilor vesnice, el se libereaza de tot
ce este teluric.

Tocmai aceasta desfacere ii da putinta acelei con-
topiri cu prototipurile ideale ale oricarei fiintari. Cind
deci necontenit Luceafarul lui Eminescu infatiseaza
acea nota de planare asupra vremelnicului, cind isi
trimite razele nu direct, dar in og//nda, spre fata de
imparat, cind vorbeste de cerurile lui, de sfera lui,
cind Dumnezeu ii spune noi nu avem nici timp, nici
loc, sau tu esti din forma cea dintii etc, toate aces-

tea sint note in consonanta cu firea genialitatii, asa
_cumdusese lamurita de Schopenhauer.

Comparatia geniului cu o stea calauza apare la
Eminescu, ca si la Schopenhauer : calauzind singura-
tati de miscatoare valuri. Iar finalul Luceafarului, daca
este strabatut de mindria creativitatii, e in concor-
danta cu clara constiinta netulburata de vointa ego-
ista, o trasatura esentiala a genialitatii, dupa Scho-
penhauer.

De alta parte, nota de patima, vadita in desfasu-
rarea Luceafarului, nu este straina nici ea de firea
omului de geniu, asa cum e zugravita de Schopen-
hauer, care accentueaza lipsa de masura in elanurile
omului de geniu. Si tocmai aceasta polaritate ; pa-
tima si liberare prin intelegere adinca, atit de carac-
teristica pentru insasi firea lui Eminescu, trebuia sa-i
vorbeasca din paginile despre genialitate ale filozo-
fului german.

Exceptionala predominare a insusirilor contempla-
tive si reducerea tendintelor de vointa chibzuita, prac-
tica, fac din omul de geniu un om impropriu calita-
tilor de comandant militar si de om de stat, dupa cum
subliniaza Schopenhauer in Parerga und Paralipo-
mena. Mai degraba are inrudiri cu sfintenia.

in textul publicat in Almanahul societatii acade-
mice social-literare "Romania Juna', vorbirea lui
Demiurg catre Luceafarul contine patru strofe mai
mult decit in textul publicat de Maiorescu in editia
sa. Editiile Scurtu si Bogdan-Duica prefera aceasta
forma mai lunga. Editia lui Ibraileanu adopta forma
editiei Maiorescu. Privite in sine, urmatoarele trei
strofe, care lipsesc in amintitele editii :

Vrei sa dau glas acelei guri,

Ca dupa-a ei cintare
Sa se ia muntii cu paduri

Si insulele-n mare ?

Vrei poate-n fapta sa arati
Dreptate si tarie ?

Ji-as da pamintul in bucati
Sa-I faci imparatie.

Iti dau catarg linga catarg

Ostiri spre a strabate
Pamintu-n lung si marea-n larg,

Dar moartea nu se poate

deschid barbatesti perspective de creativitate.

in editia sa, d-l Mazilu aduce argumenta defini-
tive pentru pastrarea textului prim, singurul supra-
vegheat de poet.

De ce lipsesc aceste strofe in editia Maiorescu ?

Avem inca un caz de intrusiunea criteriului logic
acolo unde domneste altceva decit principiul consec-
ventei rationaliste. Vazind toate trasaturile amintite
ale contemplativului ganial in sens schopenhauerian,
criticul a crezut ca este o contrazicere intre acestea
si puternica subliniere a perspectivei de izbinda in
domeniul creativitatii practice.

Potrivit conceptiei schopenhaueriene, omul de ge-
niu, fiind contemplativ, nu poate fi nici barbat de stat,
nici cuceritor razboinic, asa cum apare in ultimele
doua strofe citata. Iata de ce criticul a socotit ca
trebuie sa inlature si prima strofa citata ca-re, desi
sublinia insusirea de poet, trebuia totusi sa fie sacri-
ficata, mai intii pentru ca introducea enumerarea, apoi
pentru ca, lasata singura, avea o respiratie prea lar-
ga, nu se putea armoniza ritmic in cadrul acestui mo-
ment *.

Opozitia aceasta intre fapta si gindire apare raspicat intr-alte
bucati ale lui Eminescu. Astfel, £ Impartita omenirea, din edi-
tia Poezii postume a lui Chendi, este cladita pe aceasta
opozitie. Motivul a fost imprumutat din Josef von Eichendorff
care, in Ceistliche Gedichte, are si urmatoarea poezie inti-
tulata sugestiv : So oder so :

Die handden und die dichten,
Das ist der Lebenslauf,
Der eine macht Geschichten,
Der andre schreiht sie auf,

Astfel, pentru Maiorescu, insasi, conceptia poemei
cerea inlaturarea citatelor strofe. Pentru noi, in cazuri
de acestea, tocmai fragmentul care pare mai discor-
dant sta vie marturie despre vibratiunea poetului.
De vreme ce un atare fragment a biruit logica ideo-
logului preferat, el izvoraste dintr-o adinca nevoie de
expresie.

In concordanta cu tot ce am aratat mai inainte
la poetii romantici amintiti, Schopenhauer da si o
formula filozofica a' inevitabilei nefericiri legate de
soarta omului de geniu. Fericirea lui sta in insasi
creatiunea lui. In afara de aceasta, exceptionalul sadit
in el ii urseste unui fel de mucenicie sporita prin

Und der will beide richten ;
So schreibt und treibt sich's fort,
Der Herr wird alles schlichten,
Verloren ist kein Wort.

Poezia lui Eminescu are aceeasi forma de strofa, acelasi
ritm si aceeasi trecere de la separarea categoriilor umane
la accente de poezie religioasa. E interesanta si pentru teh-
nica imitatiei la el : vadeste cum elementele liricii de cugetare
sporesc, avind fata de izvorul de la care a plecat doua stro-
fe 'mai mult. Amintesc, pentru documentarea opozitiei dintre
cuget si fapta, prima srofa, care este de comparat cu cea
de mai sus :

E-mpartita omenirea
In cei ce vor si cei ce stiu,
In cei d-intii traieste firea,
Ceilalti o cumpanesc si-o scriu.

Cind unii tes la haina vremii,
Ceilalti a vremii coji adun,
Viata unii dau problemei,
Ceilalti gindirii o supun.

Dezvoltarea temei religioase in celelalte doua strofe ale lui
Eminescu, departe de a fi un argument contra dependentei
de izvorul din Eichendorff, este o confirmare, intrucit poezia
So oder so face parte dintr-o serie de poezii religioase.

Iar faptul ca Eminescu s-a oprit la acest izvor este o
dovada ca opozitia - So oder so - era vie in conceptia
lui : de o parte, activul, de alta contemplativul. Cu atit mai
semnificativa este in cuvintele lui Dumnezeu imbinarea celor
doua aspecte.

inevitabila lipsa de simt practic. Adesea Schopen-
hauer revine la contrastul acesta dintre darurile su-
preme ale geniului si imposibilitatea de a-si fauri
o viata fericita. Este tocmai miezul citatului de mai
inainta, din manuscrisul in care insusi Eminescu in-
terpreteaza poema : "daca geniul nu cunoaste nici
moarte si numele lui scapa de simpla uitare, pe de
alta parte insa, pe pamint nu-i capabil de a ferici
pe cineva, nici capabil de a fi fericit'. Am citat din
nou acest pasaj pentru a-l alatura acum de un pasaj
din Lumea ca vointa si reprezentare, voi. II, cap. 31,
despre geniu. II dau in traducerea franceza a lui
I. A. Cantacuzene. "Tout cela prouve que si le genie
donne la felicite supreme a celui qui en est doue,
aux heures ou, livre a l'inspiration, ii peut en jouir
sans obstacles, ii n'est pourtant pas propre a lui faire
une existence heureuse, bien au contraire' ⁴²⁾. Nu nu-
mai continutul, insasi structura frazei indica o apro-
piere intre nota lui Eminescu si filozoful german.

Toate faptele amintite aici invedereaza cum expe-
rienta fundamentala din care a crescut poema noastra,
sadita adinc in personalitatea poetului, s-a lamurit
dar s-a si diferentiat in cadrul filozofiei aratate. Con-
cordanta intre factorii acestia : experienta si ideo-
logie, ne explica staruinta de a plasmui.

Opozitia intre omul de geniu si contingentele
iubirii nu este o conceptie perimata. Astazi inca,
independent de orice inriurire romantica, scriitorii o
subliniaza adesea, lata un exemplu. Vorbind de amin-
tirile artistei Georgette Leblanc, care intr-ale sale
Souvenirs fixeaza figura lui Maeterlinck sub raportul
iubirii, cunoscutul romancier si eseist Andre Maurois,
dupa ce da exemple menite sa ilustreze nepotrivirile
dintre instinctul feminin si creatorul de geniu, ajunge
la incheieri care amintesc de aproape notita mai sus
citata a lui Eminescu. "A Ia verite, ii me semble que
l'homme de genie en amour, doit presque toujours
decevoir. Quelle vie peut offrir a une femme celui qui,
pour etre lui-meme, doit vivre hors de la vie ? Dans

le drame des destinees humaines, un artiste n'est pas
un acteur, mais un miroir' ⁴³⁾ etc. Atitudinea de pla-
nare asupra vietii, de izolare in lumea mea, este
astfel pusa in lumina de scriitorul francez, cu exem-
ple recente. Daca am citat aceasta apropiere este
pentru a invedera ca atit conflictul si finalul din Lu-
ceaiarul nu traiesc pentru ca ilustreaza o anumita
filozofie, ci pentru ca dau expresie unui raport adinc
ai lucrurilor, care si azi intereseaza pe scriitori, ca
fiind tipic pentru firea si conditiile lor de viata.

Astfel, filozpfia lui Schopenhauer a fost pentru
Eminescu nu un model de imitat sau un rezervor de
"idei', ci un mijloc de lamurire, si pe cale filozofica,
a propriei firi. in mare parte, filozofia lui Schopen-
hauer esta pentru el insusi o integrare a propriei lui
firi in sensul vietii, asa cum il dezvaluie el. Ca si
Eminescu, Schopenhauer era caracterizat prin nesa-
tioase elanuri vitale, din care cauta un orizont de libe-
rare. Nu pot stabili precis data cind Eminescu
si-a insusit deplin si integral substanta filozofului ger-
man, fn orice caz, cea dintii poezie in care se intre-
vede un larg orizont schopenhauerian, atit in ce pri-
veste structura sufletului omenesc cit si conceptiunile
in legatura cu problema sociala, este din 1874 -
imparat si proletar, inceputa insa mai de muit. Dar
cum Slavici caracterizeaza pe poet inca de la Viena
ca "pesimist', primul contact cu Schopenhauer este
de asezat in 1870, primul lui an de studii ⁴⁴⁾. Influ-
enta a sporit apoi la Berlin.

Pentru ca nu voi mai reveni Ia aceasta problema,
e locul sa arat aici, dincolo de orizontul Luceafaru-
iui, ce-i datoreste Eminescu lui Schopenhauer. Filo-
zoful german, dind un inteles zbuciumului intern al
poetului si totodata un orizont estetic, a contribuit
la limpezirea propriei firi. Astfel, poetul a putut fi
liberat, cel putin in actul intelegerii, de multe con-
traziceri interne, asa incit fortele lui creatoare au
fost mai putin stinjenite. Cine vrea sa vada in ce
masura tumultul tendintelor contrare impiedica pina

Ia 1870 creatiunea lui Eminescu, sa citeasca atent
Geniu pustiu, aceasta nebuloasa de sentimente ca-
re-si cauta un centru de cristalizare. La o critica es-
tetica in sens schopenhauerian elementele romanului
acesta nu puteau rezista. Astfel, intelegerea filozofica
superioara l-a ajutat pe Eminescu sa elimine de tim-
puriu tot ce nu era in concordanta cu propria sa fire.
Tendinta catre universal si permanent, nu numai
a acestui filozof german, dar a intregului idealism
german, i-a inlesnit lui Eminescu acea vedere supe-
rioara prin care inalta elementele romanesti la un
inteles universal.

Ar fi gresit sa creada cineva ca intre ideea pura,
obiectul contemplarii schopenhaueriene, si intre idea-
lul lui Eminescu de a fauri o poezie romaneasca era
o contrazicere de neinlaturat. in insasi estetica lui
Schopenhauer se face o deosebire intre ceea ce este
caracter generic si caracter individual, ca elemente
indreptatite. Astfel Eminescu putea sa puna in ar-
monie eternul uman cu ceea ce e national, sau sa
inalte ceea ce e national la sens larg uman.

Destainuirea insemnatatii tendintelor si a "vointei'
insemna pentru poetul nostru o sporire a constiintei
despre primatul lirismului oa factor artistic. Aceasta
in concordanta cu acea intuitie a filozofiei lui Scho-
penhauer, care domina pina azi conceptia noastra
despre sufletul omenesc : primatul vietii afective.

Dar constiinta esentei emotionale a sufletului ome-
nesc putea sa ascunda si o primejdie : dezlantuirea
tumultuoasa a lirismului excesiv de personal, dusman
al poeziei. Din fericire, estetica lui Schopenhauer avea
aici un corectiv : contemplarea netulburata a ideilor
eterne. Pentru stapinirea formei, pentru rotunjirea ar-
tistica, aceasta latura a esteticii lui Schopenhauer
a fost o adevarata binefacere.

Observe cineva tumultul nu numai din incercariJe
anilor de formatiune, dar si din multe scrieri din plina
maturitate, asa cum le putem urmari in manuscrise,
in formele prime. Bunaoara primele forme ale Seri*

sorii III. Comparindu-le ca ceea ce vom vedea in ati-
tea alte aspecte, intelegem ce a insemnat pentru
Eminescu stapinirea acestui ritm dionisiac al senti-
mentului prin icoana definitiv rotunjita, menita con-
templarii, in concordanta cu aceasta, tendinta de
im personaliza re il duce adesea, ca la o atitudine ca-
racteristica a lui, Ia acea forma de arta care insem-
neaza o infratire intre lirism si icoana obiectiva, forma
de ba/ada-poema, cu dramatismul ei.

Chiar acolo unde elementele de balada sint ab-
sente, exista in creatiunea lui Eminescu o structura
dramatica. Ar fi superficial sa vedem in aceasta, ca
si in preocuparile lui dramatice, numai efectul anilor
de pribegie intr-un mediu de actori.

De alta parte, aspectele dramatice la Eminescu
au izvoare mai adinci decit lupta muzicala intre doua
motive, frecventa in orice lirism care depaseste ex-
presia monocorda.

Observati structura poeziilor lui : o afirmare de
sentiment viu dezlantuit, si apoi zidul negatiunii, de
care se sparge valul in tendinta lui catre mai sus.
Sentimentul initial pare ca se tagaduieste prin chiar
impetuozitatea lui. Aici sta si taina dramatismului, pe
care Eminescu il cauta adesea in forma de balada :
este o forma de arta ceruta de personalitatea lui,
cu ritmul statornic de sentiment, asa cum l-am ara-
tat : patima si negatiune in numele unei valori. Mo-
mentul hotaritor in evolutia Luceafarului fiind trece-
rea lui de la' basm versificat, din care pastreaza ele-
mente, la vibratiunea adinc lirica, infratirea aceasta
nu se^ putea desavirsi decit in forma apropiata de
balada, cu miscarea dezvoltata pina la hotarul unde
:easta se apropie de poem. Eminescu gasea in Scho-
sennauer o lamurire a avinturilor lui lirice in formula
vointei in vesnica lupta si a expresiei "muzicale', ca
tjind rasunetul cel mai adecvat al vointei, si tot in
^nopenhauer gasea o indreptatire estetica a incli-
nam lui catre o icoana definitiv cristalizata. Daca

Eminescu a biruit de timpuriu forma neintocmita a

romanticei, si s-a inaltat (un tip foarte rar in dezvol-
tarea literaturilor moderne) la o sinteza ,unica intre
muzicalitate si icoana rotunjita - aceste inclinari au
gasit un mijloc de lamurire in estetica lui Schopen-
hauer.

in sfirsit, Schopenhauer, cu doctrina izbavirii prir»
contemplarea estetica, a mai inlesnit poetului ceva :
adincirea fondului oriental contemplativ al firii noas-
tre, care nu o data a gasit in Eminescu un interpret.
O trasatura tipica a lui este inaltarea unei valori in-
tr-o asa masura incit, fata de ea, contingentele rea-
litatii sint tagaduite. Este insusi acordul final din
Luceafarul. Numai printr-o astfel de renuntare ajungi
la desavarsirea unei inalte chemari.

Rezulta ca estetica lui Eminescu face una cu for-
ma interna a viziunii sadita in propria fire.

Toate cele de mai sus nu insemneaza ca Emi-
nescu nu si-ar fi degajat deplin propria fire si fara
contactul cu Schopenhauer. Studiul inceputurilor lui
Eminescu invedereaza virtualitatile care-l duceau cu
necesitate catre atitudinea proprie. Cu el s-ar fi in-
timplat, de buna seama, ceva analog cu Richard Wag-
ner, care nu s-a simtit micsorat sa marturiseasca tot
ceea ce-i datoreaza lui Schopenhauer. Au fost insa
cercetari care au incercat sa talmaceasca intreaga
creatiune a lui Wagner ca o ilustrare a conceptiilor
filozofului. Dar cronologic s-a dovedit ca multe din
cele mai schopenhaueriene creatiuni ale marelui dra-
maturg fusese scrise inainte de a fi luat contact cu
opera filozofului. Asa incit acesta nu a servit crea-
torului decit ca sa vada mai clar in el si sa inlature
contrazicerile interne. Tot astfel si la Eminescu ; sin-
gura deosebire e ca aici contactul a fost mai timpu-
riu, ceea ce a contribuit de buna seama la repedea
afirmare a poetului. Influenta a fost rodnica pentru
ambii creatori, irrtrucit ingaduia intelegerii lor sa
mearga in nestinjenit acord cu simtirea. Astfel au
putut sa se descopere si sa se exprime liberati de
indoieli si de contraziceri interne.

Aiunsi aici, putem de acum sa ne indreptam pri-
virile spre celalalt aspect al creativitatii poetului : fe-
lul cum cizela Eminescu⁴⁵».

Sintem pe o inaltime in care personalitatea, for-
ma interna si ideologia, facind un tot, se desavirseste
echilibrul creativitatii asemanator, in ordinea mistica,
celui din tertina finala a lui Dante. in aerul acesta
de creasta a inaltimilor, poetii dobindesc o dinami-
ca sporita pentru 'apropierea de absolutul expresiei,
dupa cum vizionarul florentin s-a fost invrednicit de
absolutul contemplarii divine :

Si come ruota ch'egualmente e mossa.