|
|
|
TRASATURI ALE PERSONALITATII UCIGASULUI
Din punctul de vedere al omului obisnuit, al "cetateanului "de pe strada, un criminal este o persoana care a ucis o alta persoana folosind mijloace foarte crude care au dus la moartea acesteia.
Teoria personalitatii criminale apartine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind conceputa ca un model explicativ, capabil sa aduca lamuriri, atat in ceea ce priveste geneza cat si dinamica actului criminal. Personalitatea criminala este "un instrument clinic, o unealta de lucru, un concept operational" (Oancea, 1998).
Asasinul este cel mai odios si cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizeaza prin: irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescuta, labilitate, autocontrol foarte scazut al reactiilor instinctiv-emotionale, intoleranta la frustrare, viclenie, perversitate, lipsa empatiei, indiferenta afectiva, complex de inferioritate etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, avand o capacitate de rationalizare scazuta, instabil si superficial in relatiile cu ceilalti, ceea ce il face sa se angajeze chiar spontan in situatii conflictuale, reactionand violent. Comiterea crimei devine posibila datorita intrarii individului intr-un mediu care ofera situatii conflictuale de la care el nu stie sau nu poate sa se sustraga.
Ca urmare, au fost utilizate mai multe criterii de clasificare intre care : gradul de constientizare si control al comportamentului criminal (infractori normali/anormali), tendinta de repetare a actiunilor criminale (infractori recidivisti/nerecidivisti), gradul de pregatire infractionala (infractori ocazionali/infractori de cariera). Yablonski (1990) a diferentiat patru categorii de criminali in functie de modul in care personalitatea infractorului afecteaza comportamentul lui criminal : criminalii socializati (prezinta tulburari emotionale mai pronuntate decat la persoanele care nu au comis infractiuni; devin criminali in urma impactului contextului social in care invata reguli si internalizeaza valori deviante; apar mai mult ca autori de infractiuni contra proprietatii), criminali nevrotici (comit infractiuni din cauza compulsiunilor nevrotice; ei sunt constienti ca exista ceva rau in gandirea si comportamentul lor; sunt anxiosi, prezinta distorsiuni ale personalitatii; aici intra mai mult cleptomanii, piromanii, autorii furturilor din magazine etc.), criminali psihotici (au dezordini severe ale personalitatii, o perceptie complet distorsionata asupra societatii, nu-si planifica crimele, sunt inclinati sa comita in special acte de violenta, inclusiv omorul), criminalii sociopati (personalitate egocentrica, pot victimiza cu usurinta pe altii cu un minim sentiment de anxietate si vinovatie).
Factorii externi nu actioneaza direct, nemijlocit si univoc asupra individului, ci prin filtrul particularitatilor sale individuale, particularitati ale caror radacini se afla in mica masura in elementele innascute ale personalitatii si in cea mai mare masura in antecedentele sale, in istoria personala. Toate acestea ii determina un anumit tip de comportament disfunctional, un anumit mod de a actiona si reactiona in spatiul psihologic, in modul de a rezolva situatiile conflictuale care apar mereu in acest spatiu.
Ucigasul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala, cu deficiente de integrare sociala, care intra in conflict cu cerintele sistemului valorico-normativ si cultural al societatii in care traieste. Pe aceasta baza se incearca sa fie puse in evidenta atat personalitatea ucigasului, cat si mecanismele interne (mobiluri, motivatii, scopuri) care declanseaza trecerea la actul crimei ca atare.
1 Agresivitatea
In procesul de trecere la
comiterea unei infractiuni (crime) trasatura
agresivitatii infractorului joaca un rol important. De
regula, cele mai multe infractiuni
constau intr-o fapta negativa, intr-o actiune comisiva (se
loveste, se sustrage), care presupune trei etape (luarea hotararii,
inlaturarea temerii de oprobriul opiniei publice si al pedepsei prevazute
de lege), agresivitatea intervine in etapa a treia, etapa ultima,
adica la trecerea, la savarsirea concreta a faptei. Atare
actiuni presupun forta si acte de agresiune.
Una dintre marile probleme ale umanitatii a constituit-o problema violentei si agresivitatii umane, a acelor tipuri de personalitati pentru care agresivitatea si violenta le apar ca cele mai corespunzatoare pentru existenta si supravetuirea sociala.
Agresivitatea este definita in Dictionarul Explicativ al Limbii Romane ca "insusirea de a fi agresiv". Termenul "agresiv" este definit ca persoana "care ataca fara provocare; care cauta prilej de cearta, provocator".
Agresiunea este un comportament exploziv, violent, in timp ce agresivitatea este o predispozitie constitutionala sau potentiala spre lupta sau posibilitatea de a actiona agresiv sau de a comite atacuri neprovocate. Agresiunea este mai mult sau mai putin un comportament violent fizic sau verbal, contra unei persoane sau a unor obiecte.
Agresivitatea reprezinta un comportament violent si destructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Agresivitatea se refera la toate actiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, actiuni care au drept scop producerea, intr-o forma directa sau simbolica, a unei pagube, jigniri sau dureri.
Agresivitatea desemneaza o paleta foarte larga de tendinte, mergand de la simpla afirmare a eului pana la ostilitate, ea se manifesta printr-un "dinamism combativ", care are ca functie invingerea si eliminarea obstacolelor si dificultatilor care bareaza drumul actiunilor umane.
Indiferent daca ne incredem in propriile observatii sau luam in considerare prestigioase studii stiintifice nu putem sa negam existenta in structura de personalitate a oricaruia dintre noi a agresivitatii, trasatura psihica de cele mai multe ori dezavuata, dar de multe ori utila in situatii mai mult sau mai putin dorite.
Doza de agresivitate variaza mult de la individ la individ si, in majoritatea situatiilor, ca rezultat al consecintelor, de cele mai multe ori grave, pe care le genereaza, ea se afla sub un control riguros atat la nivel personal, cat si la nivelul colectivitatii.
Agresivitatea este una dintre componentele cheie ale crimelor violente deoarece ea este intotdeauna privita intr-o oarecare masura pe durata actelor de violenta. Voi descrie mai jos doua forme de agresivitate dupa cum au fost prezentate de Meloy si relatia dintre aceste forme de agresivitate si crima (Meloy, 1988, 2000).
A. Agresivitatea afectiva
Prima forma de agresivitate este cea care este mai de inteles pentru cei mai multi dintre noi si este numita "afectiva" de catre Meloy. Agresivitatea afectiva este o reactie la o amenintare reala sau simtita si cauzeaza un grad mare de atac in individ. In natura, animalele vor deveni agresive cand sunt speriate sau incoltite. Ele reactioneaza astfel ca o forma de auto-protectie sau ca sa reduca amenintarea. Aceasta este in general stiut ca un raspuns "lupta sau fugi" la pericol. Chiar si cea mai docila dintre creaturi poate deveni agresiva in astfel de situatii daca simte amenintarea sau daca simte ca trebuie sa-si protejeze puii.
B. Agresivitatea instinctuala
A doua forma de agresiune este cea pe care multi o pot intelege in natura, dar nu pot crede ca are loc si printre oameni. Meloy denumeste aceasta forma de agresiune ca instinctuala sau agresiunea de vanator. Ea este evidenta in natura si este folosita de catre animale ca sa vaneze prada pentru a se rani si a supravietui.
Daca in agresivitatea afectiva sentimentele de frica sau manie sunt experimentate in mod serios, in agresivitatea de tip vanator aceste sentimente nu intervin. Totusi se poate spune ca agresorul poate si satisfacut inainte sau pe parcursul actului crimei. Oricum, o traire minima sau chiar instinctuala la nivelul sentimentelor si emotiilor pe durata actelor pare a servi la cel putin doua puncte in crima:
- inaintea actului de violenta, acest minim de emotii ii permite agresorului sa ramana calm si sa nu atraga atentia victimei sau a martorilor asupra situatiei, astfel incat sa creeze un scenariu prin care el sa poata actiona cand este pregatit.
- lipsa emotiilor pe parcursul violentei ii permite agresorului sa-si vada victima ca pe un obiect si astfel sa reduca sansele de a simti empatie, ceea ce ii permite sa-si atinga scopul de a ucide.
Deoarece agresiunea instinctuala este planuita si intentionata are loc un ritual inainte sau pe parcursul violentei. Aceste ritualuri private reprezinta aspectul de fantezie al crimei si poate fi adesea ca o componenta cheie in continuarea crimelor - crime in serie. Deoarece fantezia este cognitiv, agresivitatea instinctuala nu este limitata numai la actul propriu-zis, ci este mai degraba posibil sa fie repetata. Un alt aspect al componentei fanteziei al agresivitatii instinctuale este afisarea violentei. Cu toate ca Meloy spune ca agresivitatea instinctuala nu este aratata, acest lucru poate fi combatut dintr-un punct de vedere al victiminologiei folosind exemple de criminali care au tipuri specifice de victime, dar vor ucide numai cand se iveste o ocazie.
2 Violenta si impulsivitatea
Violenta este un fenomen care poate fi abordat si interpretat in mai multe feluri, folosind o diversitate de abordari teoretice, din perspective disciplinare diferite, adesea intrepatrunse, sau profane, ale simtului comun.
Sociobiologia si psihologia ne arata ca investigatiile asupra indivizilor condamnati pentru violenta au anumite trasaturi de personalitate, anumite atribute definitorii care ii fac sa se diferentieze semnificativ de alti indivizi, considerati normali.
Actele violente difera in motivatie - motivele trecerii la act - , in felul in care ele se exprima, astfel incat trasaturile de personalitate nu determina in mod singular comportamentul violent al individului. Ar fi foarte simplist sa credem ca o trasatura de personalitate este raspunzatoare de comportamentul violent exprimat simbolic sau fizic de catre personalitatea umana, poate, dupa unii autori, la fel de simplist ca atunci cand se incearca explicarea comportamentului violent si a agresivitatii prin determinisme genetice.
Cu toate acestea, profilul psihologic al criminalului, indiferent de diferentele interindividuale, poate contura atat o serie de trasaturi generale de personalitate, cat si trasaturi particulare, corelate unui anumit tip particular de criminal. Trasaturi de personalitate precum insuficienta dezvoltare sau chiar absenta autocontrolului - adesea asimilat de nonpsihologi impulsivitatii -, nivelul de sau absenta empatiei, conflictualitatea si agresivitatea, intoleranta la frustrare, nivelul de inteligenta si cel de instructie, imaginea de sine negativa - low self-esteem -, propensiunea catre adictii, sunt ingredientele frecvente ale comportamentului violent.
Impulsivitatea este profan considerata drept trasatura temperamentala. In psihologie, impulsivitatea este distinsa de insuficienta autocontrolului, intrucat autocontrolul este conceput ca atitudine fata de sine, avand o componenta cognitiva, putand astfel fi educat, dezvoltat. In acest fel, autocontrolul prin educatie poate determina o exprimare redusa a impulsivitatii, considerata puternic nativa. Se considera ca in afara de rare cazuri de acte total impulsive, crima este precedata de un moment de deliberare. Societatea nu este intotdeauna responsabila de crima, chiar daca actiunea penala, care nu este niciodata inocenta, comporta o parte ireductibila de coercitie si chiar de brutalitate. Responsabilitatea criminalului este uneori angajata (Cusson, 1984).
Dintre toate tipurile si categoriile de personalitati ce-l imping pe individ catre agresiune, personalitatea psihopatica, asociala si deci potential antisociala este cea care retine atentia, din perspectiva psihologica, in primul rand. Aceste personalitati arogante, iritative, vindicative, ostile sunt prin insasi structura personalitatii lor predispuse in orice moment sa intre in conflict cu legea penala.
Dintre infractiunile cu violenta cel mai frecvent raportate Politiei, dinamica cea mai mare o inregistreaza talharia, care, de altfel, este si tipul de violenta cel mai frecvent raportat.
3 Furia
Furia este definita in Dictionarul Explicativ al Limbi romane ca fiind "starea de extrema iritare in care se pierde stapanirea de sine, manie nestapanita; violenta; dorinta puternica, patima, pornire nestapanita".
Starile de furie pot fi descrise prin modificarile fiziologice observate :(Lelord, 2003)
- furia provoaca o crestere a tonusului muscular la nivelul bratelor ce duce la strangerea pumnului;
- vasele periferice se dilata, ceea ce corespunde senzatiei de caldura. Furia se manifesta deseori prin inrosirea fetei. Termenii "cald si caldura" revin adesea in raspunsuri, o data cu metafora "un lichid ce fierbe". Se spune "fierb de manie".
- cresterea ritmului respiratiei, a frecventei cardiace si a tensiunii arteriale.
Furia duce la agresarea interlocutorului. Psihologii cognitivisti considera ca furia noastra este rezultatul unei serii de evaluari psihologice aproape instantanee, care ne face sa apreciem daca evenimentul este nedorit, ni se pare ca a fost comis intentionat, evenimentul ce declanseaza furia zdruncina sistemul nostru de valori si daca ni se pare ca evenimentul poate fi controlat sau evitat print-o reactie de furie (Lelord, 2003).
Cand mania este pozitiva ea are o functie protectiva care ne permite sa fim asertivi. Aceasta poate fi vazuta cand cineva simte ca si cum o persoana ar fi profitat de ea sau el intr-o situatie si isi exprima aceste sentimente de manie ca sa readuca in balanta intalnirea respectiva. Exprimarea acestor sentimente este dependenta de nivelul de auto-control pe care fiecare il are asupra maniei. Daca unii sunt capabili sa se exprime prin mijloace non-violente, altii apeleaza la violenta (DSM-IV, 1994).
In crima mania poate aparea din cauza frustrarii si a anxietatii cauzata de o lipsa de control in viata lor. Aceasta manie pare a incepe in copilarie si continua pana la maturitate. Inca din copilarie, criminalii incearca sa-si puna mania in aplicare prin fantezie. Prin imaginatie ei au control asupra lor insisi si asupra celorlalti, fapt ce poate reduce mania. Si totusi cand realizeaza ca ei sunt in control doar in imaginatia lor, mania revine. In cele din urma individul se indreapta spre actiune ca sa-si poata implini controlul si puterea inchipuita din imaginatie. Astfel crima poate fi vazuta ca o exprimare foarte violenta a furiei.
Situatia conflictuala in care se afla asasinul este dublata de un temperament impulsiv, de o motricitate sporita care se exteriorizeaza prin violenta de ordin fizic. Conform lui Bogdan (1973), asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora si de aceea este lipsit de compasiune fata de semeni. Aceasta insensibilitate nu este innascuta, ci este invatata social. Pinatel (Stanoiu, 2002) considera ca nici una din trasaturile de personalitate frecvent intalnite la infractori nu este suficienta prin ea-insasi sa imprime o anumita orientare antisociala personalitatii. Nici egocentrismul, nici labilitatea, nici agresivitatea si nici indiferenta afectiva, luate izolat, nu sunt specifice infractorului. Numai reunirea lor intr-o constelatie confera personalitatii un caracter specific si ii imprima o anumita orientare. Aceasta constelatie de trasaturi ar reprezenta nucleul central al personalitatii criminale. Toate celelalte trasaturi psihologice care se intalnesc mai mult sau mai putin frecvent la criminal ar constitui variabile care nu sunt asociate cu trecerea la act, ci numai cu modalitatile de executare a infractiunii. In cazul tipului normal de personalitate, numai constelatia trasaturilor amintite, dintre care nici una nu este anormala in sine, confera personalitatii globale un caracter specific si o orientare anumita.
Personalitatea criminala, ca o constelatie de trasaturi, apare, in aceasta viziune ca o rezultanta si nu ca un dat.
