|
|
|
Cateva decenii mai tarziu prin lucrarea lui Thucydides (Atena cca 460 i.Cr-cc 395 i.Cr), Istoria razboiului peloponesiac, istoria se va preciza ca gen de sine statator si se va construi pe exigente metodologice noi. In secolul al XVIII-lea, filosoful scotian David Hume (1711-1776) scria despre lucrarea lui Thucydides ca ea reprezinta adevaratul inceput al istoriei. O singura generatie il desparte pe Thucydides de Herodot si scrierea istoriei va beneficia de un nou inceput. Demersului cu pretentii de exhaustivitate i se va raspunde printr-o cercetare limitata, in cautarea adevarului si incercand sa se supuna celor patru reguli: delimitare spatiala, delimitare temporara, problematizare si analiza.
Thucydides apartine unei vechi familii ateniene, a participat la evenimentele despre care povesteste, razboiul peloponeziac (431-404 i.Cr), fiind ales in 425 i.Cr de catre Adunarea poporului strateg. Un an mai tarziu a fost trimis in Tracia impotriva generalului Brasidas, misiune ce se va solda cu un esec. Nereusita va fi pedepsita cu un exil pe o perioada de 20 de ani. Viata sa din timpul si ulterior exilului este foarte putin cunoscuta; a facut calatorii, poate s-a stabilit in Tracia si mai tarziu s-a intors la Atena. Ultimii ani ai vietii sunt si ei invaluiti in mister, locul mortii nu este cunoscut si nici data nu a putut fi stabilita cu precizie.
Thucydides a inceput sa lucreze la istoria razboiului peloponesiac de la inceputul ostilitatilor preocupat fiind, ca si predecesorul sau, ca trecerea timpului sa nu altereze amintirea precisa a faptelor. Obiectivul este diferit de cel urmarit de Herodot, chiar daca in cele din urma rezultatul este acelasi - o lucrare de istorie. Herodot urmarea sa ofere cat mai multe informatii, sa transmita tot ceea ce aflase in timpul cercetarilor intreprinse in spatiul cunoscut de greci si tot ceea ce I se povestise despre indepartate spatii necunoscute, in timp ce pentru Thucydides istoria inseamna cronica razboiului peloponesiac, o problematica precis delimitata si atent analizata. Daca Herodot ar putea fi considerat parintele istoriei totale, Thucydides este parintele istoriei problema.
"Thucydides, din Atena, a scris istoria razboiului dintre peloponesieni si atenieni, [aratand] cum s-au luptat intre ei. El a inceput [sa scrie] chiar de la izbucnirea [razboiului], deoarece presupunea ca va fi un razboi mare si cel mai de seama dintre toate cate fusesera duse mai inainte; presupunerea si-o intemeia [pe faptul] ca si unii si ceilalti ajunsesera in culmea pregatirii tuturor mijloacelor pentru a-l purta si vedea ca cealalta elenime trecea, unii de partea unora si altii de partea celorlalti: unele cetati au trecut imediat [dupa izbucnirea razboiului], iar altele isi faceau planul sa treaca."[1] (I.1)
Relatarea evenimentelor merge pana la 411 i.Cr si se structureaza pe opt carti, ca si in cazul lui Herodot nu este vorba despre o decizie a autorului, ci despre un decupaj realizat mai tarziu, probabil pentru ca lucrarea sa fi mai usor de manipulat. Dupa o prefata in care ofera informatii sumare asupra istoriei Greciei de la origini, autorul adopta un plan strict evenimential, cronologic, urmarind pe rand teatrele de operatiuni militare. Cu lucrarea lui Thucydides, istoria devine o prezentare sistematica, logica si critica a evenimentelor politice si militare. Istoricul nu accepta nici o divagatie de la firul naratiunii, doar razboiul peloponesiac este prins in obiectivul sau si orice alta abordare este acceptata doar in masura in care aduce un plus de informatie in deslusirea faptului principal.
Thucydide a ales cu rigurozitate sursele, dar in foarte putine cazuri le mentioneaza. Uneori se fac referiri la lucrari si autori care I-au precedat pentru a se delimita de metodele lor de lucru adoptand o atitudine polemica in analiza influentat fiind de sofisti. Un astfel de exemplu este invocarea informatiilor oferite de Homer si analiza critica asupra adevarului continutului:
"O foarte puternica dovada aduce Homer. Intr-adevar, desi a trait cu mult mai tarziu decat razboiul troian, el nu numeste nicaieri, in opera sa, pe toti locuitorii eleni, ci numai pe cei veniti din Phthiotis cu Ahile- care erau intr-adevar primii eleni- sunandu-le in poeme danai, argeieni si ahei. El nici nu intrebuinteaza cuvantul "barbari" pentru ca, dupa cat se pare, n-a numit nici pe eleni, prin opozitie, cu un singur nume, spre a-i deosebi de barbari."(I,3)
Documentelor scrise li se adauga marturiile arheologice, argumentele lingvistice, informatiile obtinute direct si cele indirecte. In cazul informatiilor indirecte, sunt alese doar acelea considerate a avea un grad mare de credibilitate fiind investite cu autoritatea celor care le furnizasera. Toate aceste tipuri de surse, Thucydides le interpreteaza si se lanseaza in judecarea cauzelor si aflarea adevarului.
" Iar amanuntele faptelor savarsite in timpul razboiului n-am gasit cu cale sa le istorisesc, informandu-ma la intamplare, si nici cum mi se parea mie, ci am expus numai pe acelea la care eu insumi am fost de fata si pe acelea pe care le-am urmarit, cercetand amanuntit, dupa spusele altora, pe fiecare atat cat mi-a fost cu putinta. Cu greu au putut fi stabilite, deoarece aceia, care fusesera de fata la savarsirea faptelor insesi, nu spuneau aceleasi lucruri despre aceleasi fapte, ci le povesteau dupa cum simpatizau pe unii sau pe altii sau dupa cum isi aminteau." (I.22)
Optiunea pentru redarea exclusiv a evenimentelor din timpul razboiului peloponesiac este justificata. Pentru perioadele indepartate din istoria cetatilor grecesti, Thucydides nu dispunea de suficiente informatii si atunci cand ele existau erau, de cele mai multe ori , imprecise. " Astfel, deci, am gasit eu ca au fost evenimentele vechi, fiindu-mi greu sa ma incred oricarei dovezi, la intamplare. Intr-adevar, oamenii primesc unii de la altii traditiile despre faptele savarsite mai inainte, fara sa le cerceteze chiar daca s-au petrecut in cetatea lor." (I.20)
Relatarea evenimentelor asa cum s-au petrecut ele cu adevarat se combina cu o analiza in care aflarea cauzelor este scopul principal. Cauzele analizate sunt diverse - cauze economice, financiare si chiar "firea omeneasca" (prestigiul, teama, interesul)- si istoricul incearca sa diferentieze pretextele de adevaratele cauze. De asemenea el distinge intre cauzele imediate si cele profunde, intre manifestarile vizibile si realitatile ascunse. Evenimentele povestite sunt cercetate in trei momente: punctul de inceput, explicatia si adevarata cauza. Principiile de analiza demonstreaza ca pentru Thucydides istoria nu este o simpla poveste despre succesiunea evenimentelor, ci decodajul situatiilor exemplare, analiza evenimentelor care in conditii asemanatoare sau generate de acelasi tip de cauze pot sa produca efecte comparabile. Istoria devine astfel o lectie datorita careia generatiile viitoare ar putea evita sa comita aceleasi greseli . Preocuparea principala in povestirea faptelor este "respectarea adevarului clar al faptelor petrecute si al celor care se vor petrece iarasi vreodata, potrivit firii omenesti, la fel sau in chip asemanator". (I.22)
Desi preocupat de analiza evenimentelor, Thucydides nareaza pentru ca alta modalitate de a scrie istoria nu exista si pentru ca in aceasta maniera putea mai bine sa se faca inteles. Herodot fusese un povestitor desavarsit, urmasul sau are in istoria sa fragmente de adevarata literatura. Format la scoala sofistilor, Thucydides dovedeste un talent aparte in analiza psihologica. Talentul sau este evident fie ca este cazul personalitatilor ale caror portrete dau seama despre o intelegere profunda, fie ca este vorba despre psihologiile colective (exemplu: III, 82 sau IV, 28.)
Nici tendintele spre dramatizare nu lipsesc din Istoria razboilui peloponesiac. Marturie stau cele 44 de discursuri fictive construite dupa toate regulile retoricii si folosite pentru a releva ideile politice ale timpului, pentru a face comentarii asupra problemelor personale ale personajelor implicate in conflict sau ale colectivitatilor si pentru a expune propriul punct de vedere al autorului.
"Mi-a fost greu sa relatez, in amanunt, cele ce a spus fiecare, in cuvantari, cand era gata sa porneasca sau cand se afla in razboi, atat cele ce am auzit eu insumi cat si cele ce mi se spun din alte parti, dar le-am redat asa cum mi se parea ca ar fi putut sa vorbeasca fiecare, despre treburile care le stateau de fiecare data in fata, in mod necesar, tinandu-ma cat se poate de strans de cuprinsul general al celor spuse in realitate."(I.22)
Demersul metodologic al istoricului atenian poate fi rezumat, conform analizei din lucrarea lui Jacqueline de Romilly, Histoire et Raison chez Thucydides, la trei etape: 1.analiza critica a surselor si selectarea faptelor 2. intreprinderea logica prin care se articuleza sistemele de probe pentru sustinerea demonstratiei, 3. activitatea de organizare a materialului pentru ca fiecare eveniment sa isi gaseasca locul intr-un sistem coerent. [2] Istoria razboiului peloponesiac ramane in istoria istoriografiei un model in problematizare, in alegerea surselor si in analiza in cautarea adevarului. Cand Thucydide a reactat istoria razboiului intre cetatile grecesti la care el insusi a participat, istoria nu era inca un gen bine definit, cu reguli precise, care ar fi trebuit respectate. Ca si tragedia, istoria facea parte dintre genurile civice ce se bucurau de recunoastere in cetate si nu era obligata sa fie doar o relatare exacta a faptelor. Reprosurile ce ar putea fi aduse lui Thucydides legate de relatarea inexacta a unor evenimente par in aceste conditii, cel putin, nefondate.
