|
|
|
Statele SCANDINAVE, iberice si italiENe. olanda IN SEC. XVII-XVIII.
Suedia. Danemarca.Evolutia teritoriala si particularitatile statului austriac. Prusia in timpul lui Frederic I si Frederic al II-lea. Spania. Portugalia. Olanda. Statele Italiene
Suedia
Suedia este marea putere din Europa de Nord in secolul al XVII-lea, dominand un adevarat imperiu, fruct al unei constructii rabdatoare inceputa in Evul Mediu.
Suedia domina Finlanda, unde s-au instalat cu vremea colonisti suedezi, Karelia, Ingria, orasul Narva, Estonia si Livonia. La sfarsitul Razboiului de 30 de ani (1648) este in pozitie de forta pe litoralul meridional al Balticii si al Marii Nordului. Suedia este astfel centrul unor confruntari ce sfasie Europa si au cauze multiple. Rivalitatea dintre ramura poloneza si cea suedeza a Casei de Vasa se adauga unui conflict religios intre catolicism si protestantism. In fine, slabirea pozitiei Poloniei si intr-o mai mica masura a Danemarcei atata poftele puterilor in ascensiune care sunt Suedia si Rusia.
Teoretic, monarhia suedeza e temperata de doua adunari reprezentative. Secolul al XVII-lea aduce insa intarirea autoritatii regelui si a nobilimii asupra intregii societati.
Regele Carol al IX-lea (1607-1611), al treilea fiu al lui Gustav Vasa, a stiut sa-si indeparteze nepotul, catolicul rege al Poloniei Sigismund, si sa-si ancoreze bine Tara in protestantism.
Fiul sau, Gustav al II-lea Adolf (1611-1632), e cel mai mare rege al Suediei, atat pe plan intern cat si in politica externa.
Dupa domnia sa incepe o perioada de incertitudini. Regina Christina neavand decat sase ani la moartea tatalui sau Gustav Adolf, puterea e exercitata de un cancelar care modifica rolul institutiile reprezentative in favoarea intaririi puterii monarhice; ea este totusi amenintata de scurta dar haotica domnie personala a reginei Christina (1644-1654), care, totusi, adopta unele masuri in favoarea marii nobilimi, si smulge Danemarcei insulele Gotland si Iutlanda, iar prin Pacea din Westfalia (1648) Suedia obtine si Pomerania, Bremen si Verden - devenind, astfel, stapana peste Marea Baltica.
Dupa abdicarea acesteia, Carol al X-lea (1654-1660), nepot prin mama al lui Carol al IX-lea, trebuie sa consolideze autoritatea monarhiei asupra nobililor, carora le confisca o parte din patrimoniu.
In 1654, revolta cazacilor zaporojeni provoaca invadarea Ucrainei de catre Rusia. Profitand de dificultalile Poloniei, regele Carol al X-lea, doritor sa continue politica ambitioasa a lui Gustav Adolf, patrunde in Polonia si obtine sprijinul Electorului de Brandenburg, Frederic-Wilhelm. Buna parte din nobilimea poloneza accepta usor autoritatea suedeza si armata poloneza, aliata cu tatarii din Crimeea, se dovedeste indisciplinata. Puterea suedeza provoaca nelinisti si se constituie o coalitie in cadrul careia Polonia poate sa se bizuie pe Danemarca si Brandenburg care isi schimba angajamentele in urma promisiunii unei suveranitati complete, preludiu al viitoarei ascensiuni a Prusiei.
Cand Carol al X-lea moare pe neasteptate, diplomatia franceza reuseste sa salveze puterea aliatului sau suedez. Prin pacea de la Oliva (1660) Suedia isi mentine imperiul baltic; tratatul semnat putin mai tarziu la Copenhaga confirma superioritatea suedeza asupra Danemarcei. Confruntarile continua si, in 1675, Suedia cunoaste la Fehrbellin o grava infrangere in fata Brandenburgului. Pierde orasul Stettin si nu-si datoreaza salvarea decat interventiei lui Ludovic al XIV-lea impotriva Brandenburgului si Danemarcei in 1679.
Dupa dificila perioada cat este inca minor, Carol al XI-lea (1660-1697) duce si el o politica foarte indrazneata in privinta nobililor, carora le confisca si el o parte din bunuri. Reformele militare duc la constituirea unei adevarate armate nationale, alcatuita din soldati tarani.
In 1697, tanarul rege Carol al XII-lea (167a97-1718) mosteneste astfel o monarhie puternica, a carei autoritate nu rezista totusi infrangerii militare. Moartea lui Carol al XII-lea pune capat maretiei Suediei si deschide era libertatii.
Razboaiele nordice
La moartea lui Carol al XI-lea, Suedia se mai zbate inca intr-un conflict cu tarile vecine. Tanarul rege Carol al XII-lea, in varsta de numai saptesprezece ani, uimeste intreaga Europa prin indrazneala sa. Dupa ce ii sileste pe danezi sa faca pace, porneste impotriva Rusiei. O mica armata suedeza invinge la 30 noiembrie 1700, la Narva, trupele rusesti cu mult superioare ca numar.
Apoi se indreapta spre Polonia. Succesele suedeze sunt si aici la fel de fulgeratoare si permit impunerea unui nou rege, Stanislav Leszezynski, in locul lui August al II-lea.
Ambitiile lui Carol al XII-lea depasesc nelinistesc insa vecinii. Stapan al Poloniei si Saxei, vrea sa obtina o victorie decisiva asupra Rusiei, astfel incat se indreapta spre sud, prin Ucraina, spre Moscova. Dupa o iarna aspra, armata suedeza nu reuseste sa infranga rezistenta rusilor la Poltava la 7 iulie 1709, intorsatura decisiva in istoria europeana: Rusia inregistreaza pentru prima data o mare victorie impotriva unei puteri militare europene.
Carol al XII-lea fuge la Tighina, pe teritoriu turcesc. Tese intrigi timp de patru ani si reuseste pana la urma sa antreneze Turcia intr-un razboi cu Rusia. Revine in Suedia si, in 1714, incepe ostilitatile impotriva Danemarcei.
Ultimii ani ai razboiului sunt inca dominati de ambitiile lui Carol al XII-lea, el sfarsind prin a fi ucis in Norvegia in cursul asediului de la Fredrikshall (1718). Pacea de la Nystadt (1721) ofera Rusiei Estonia, Ingria si Livonia. Suedia, pierde Bremen si Verden in favoarea Hanovrei si a Pomeraniei, cedata mai demult Prusiei, si inceteaza de a mai fi o mare putere.
In deceniile urmatoare, puterea monarhiei slabeste tot mai mult; lui Carol al XII-lea ii succeda sora sa, Ulrique-Eleonora, apoi, la abdicarea ei, sotul acesteia, Frederic I (1720-1751). Domnia acestuia din urma e dominata de lupta dintre factiunea anglofila a 'bonetelor' si cea francofila a 'palariilor', care are nostalgia maretiei de altadata. La putere in 1738, 'palariile' antreneaza tara intr-un razboi dezastruos cu Rusia (1741-1743). Regele accepta sa supuna Coroana controlului din partea Paralamentului, indreptand tara spre un regim constitutional contractual.
Gustav al III-lea (1771-1792), impresionat de Franta si de politica lui Maupeou, devine un despot luminat, interzice tortura, acorda libertate tiparului si este adeptul tolerantei religioase; el isi consolideaza puterea personala printr-o lovitura de stat in 1772. Reformeaza justitia, si, mai cu seama, pune capat influentei nobilimii si a diverselor factiuni. Dupa o a doua lovitura de stat in 1789, moare asasinat.
Urmasul sau Gustav al IV-lea Adolf participa la coalitiile antinapoleoniene, dar este detronat de Carol al XIII-lea (1809-1818), care continua separarea puterilor si acordarea diferitelor libertati. In 1818 este desemnat rege generalul francez Bernadotte, care domneste sub numele de Carol al XIV-lea. La Congresul de la Viena (1814-1815), Suedia pierde ulrimele posesiuni din Pomerania si Finlanda, dar dobandeste controlul asupra Norvegiei (aceasta se detaseaza si devine indepednenta in 1905).
Danemarca
Este in principiu o monarhie electiva. Ea isi intemeiaza prosperitatea pe comertul maritim si bogatia productiei agricole, mai ales in Peninsula Iutlanda. Autoritatea regilor, care descind cu totii din casa de Oldenburg, le este temperata, ca in Suedia, de Rigsraad si Rigsdag.
Sub domnia lui Christian al III-lea, lutheranismul devine religie de stat (1636) (au loc razboaie civile si persecutii impotriva catolicilor).
Infrangerea militara, din partea Suediei, in Razboiul de 30 de ani il determina pe regele Christian al IV-lea (1588-1648) sa faca o serie de reforme interne, care esueaza insa din cauza opozitiei nobililor. Fiul sau Frederic al III-lea (1648-1670) reuseste totusi, in fata amenintarii externe, sa faca monarhia ereditara si sa puna capat tensiunilor sociale. Modelul suedez il influenteaza puternic pe vecinul danez. Christian al V-lea (1670-1699) si Frederic al IV-lea (1699-1730) incearca sa mentina puterea statului intarind prestigiul regal printr-o viata de curte stralucitoare si creand, ca si Carol al XI-lea al Suediei, dupa abolirea serbiei, o armata taraneasca.
In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, are loc a adevarata era a reformelor interne in spiritul Iluminismului - abolirea serbiei si a breslelor, recunoasterea libertatilor individuale si a presei, toleranta religioasa. In politica externa beneficiaza de protectie engleza.
Danemarca este antrenanta si in razboaiele napoleoniene, in alianta cu Franta; cedeaza Norvegia Suediei.
Austria
Cand Iosif I moare in 1711, statele din patrimoniu sunt mostenite de fratele sau Carol, vechi rival al lui Filip al V-lea in Spania, care devine imparat sub numele de Carol al VI-lea (1711-1740). Acum se pun bazele dezvoltarii maxime a statului austriac prin masuri de tip financiar su economic.
Marea problema continua sa fie cea a succesiunii.
Pentru a-i asigura tronul fiicei sale mai mari, Maria Tereza, prin Pragmatica Sanctiune din 1713 (ce anuleaza legea salica, care rezerva Coroana numai mostenitorilor masculini), Carol al VI-lea le indeparteaza de la tron pe fiicele lui Iosif I, iar cand se naste in 1717 Maria Tereza, Viena o considera mostenitoarea legitima a tatalui sau Carol al VI-lea.
Maria Thereza de Habsburg (/1717/1740-1780), regina a Ungariei si Boemiei, imparateasa a Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana.
Politica interna reformatoare.
Sustinuta de colaboratori fideli, intre care cel mai important a fost cancelarul de stat von Kaunitz (1711-1794) (cancelar timp de 40 de ani), imparateasa a pus bazele unui stat modern, birocratic si centralizat, fara privilegii nobiliare, deschis noii clase burgheze.
A fost creata Cancelaria Curtii si Statului (1742) pentru gestionarea politicii exteme imperiale. A fost organizat in mod autonom Comisariatul General de Razboi (1746). A fost actualizata o reforma administrativa 1749), care concentra directia politica si financiara. Pentru a forma cadrele conducatoare ale administrarii statului si armatei, Maria Thereza a infiintat Colegiul Theresianum (1749) si Academia Militara de la Wienner-Neustadt (1752). La propunerea lui von Kaunitz a fost creat Consiliul de Stat 1760), o cancelarie pentru afacerile politice ale Austriei si Boemiei (1761) cu subdiviziuni interne pentru competenta si control financiar, de bilant pentru incasarea taxelor. Maria Thereza a reglat raporturile Stat-Biserica prin numeroase prevederi; pentru a elimina parazitismul clerului, a stabilit limite pentru trecerea la calugarie si pentru cumpararea bunurilor de catre manastiri; dupa alungarea iezuitilor (1773), a preluat bunurile ordinului.
Reforma scolara din 1773 a situat Austria pe acelasi plan cu statele germane (Prusia, Electoratele Renane). Opera a Mariei Thereza si a prelatului Ignatius Felbiger, reforma a modernizat programele scolare si a infiintat scoli primare superioare casele, nici trasurile, nu se mai imparteau necroloage; la moartea cuiva se cheltuia putin.
Acest guvernamant cu totul militar a influentat moravurile si a ajuns sa determine moda. Populatia capata, pe nesimtite, un aer de usoara amaraciune
Nimeni in toate statele prusiene nu avea mai mult de 3 coti de postav in haina sa si mai putin de 2 coti. Femeile fugeau de societatea barbatilor, si acestia se consolau de absenta lor cu vin, tutun si bufonerii grosolane. Moravurile noastre nu mai semanau nici cu ale stramosilor, nici cu ale vecinilor nostri; noi eram originali si aveam cinstea de a fi imitati de cativa mici principi din Germania
Incepand cu domnia lui Frederic I, s-a alunecat spre multe abuzuri in materie de impozite, care au devenit arbitrare. Plangerile din intreg statul cereau o reforma fiscala. Examinandu-se aceasta problema se ajunse la concluzia ca nu mai exista nici un criteriu dupa care sa fie impusi proprietarii de pamant; de asemenea s-a observat ca in unele privinte se mentin impozitele in aceeasi stare in care erau inaintea Razboiului de 30 de Ani; dar ca toti proprietarii de pamanturi destelenite dupa acea epoca, al caror numar era considerabil, erau taxati in moduri diferite. Ca sa introduca o proportionalitate a acestor impozite, regele ordona sa se masoare exact toate terenurile cultivabile si restabili echitatea contributiilor, in raport cu diferite clase de pamanturi - bune sau rele. Fiindca pretul marfurilor crescuse destul de mult de pe timpul Marelui Elector (este vorba despre Frederic Wilhelm I, principe-elector de Branderburg in 1640-1688 - n.n.) el ridica si impozitele in raport cu aceste preturi, ceea ce spori in mod considerabil veniturile. Insa pentru a da cu o mana ceea ce lua cu alta, el a infiintat cateva noi regimente de infanterie si isi spori cavaleria asa incat armata crescu pana la 60.000 de oameni. Aceste trupe le-a repartizat in toate provinciile sale, asa incat banii pe care ei [cetatenii ii plateau statului, li se restituiau in permanenta prin mijlocirea trupelor (adica, prin partile pe care armata le achita cetatenilor pentru produsele pe care le cumpara - n.n.). Pentru ca taranul sa nu fie impovarat cu intretinerea soldatilor, intreaga armata atat cavaleria, cat si infanteria, fu cantonata in orase. Prin acest mijloc accizele (adica, un impozit indirect local, reprezentat de taxe pe bauturi si alte produse alimentare care se percepeau la desfacerea lor intr-o localitate - n.n.) sporeau castigurile, disciplina se intarea in aceste trupe, pretul marfurilor crestea, iar lana noastra, pe care o vindeam strainilor si o cumparam din nou, dupa ce era prelucrata, nu mai iesea din tara. In scopul ca aceasta armata, care, incepand cu anul 1718, se cifra la aproape 60.000 de oameni, sa nu mai fie o povara pentru stat prin numarul recrutilor de care ea avea nevoie, regele dadu o ordonanta conform careia fiecare capitan era obligat sa faca inrolari din intregul imperiu. Cativa ani dupa aceasta, regimentele erau compuse jumatate din cetateni, jumatate din straini.
Spania
In prima jumatate a secolului al XVI-lea, in timpul domniei regelui Carol I de Habsburg al Spaniei (respectiv, imparatul Carol al V-lea al Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana) (1516-1556), Imperiul Spaniol cunoaste apogeul puterii. In 1555, Carol al V-lea abdica, impartind posesiunile intre fiul Filip al II-lea de Habsburg (1556-1598), care primeste Spania, Tarile de Jos si posesiunile din Italia, si fratele Ferdinand.
Prin pacea de la Cateau-Cambrésis - care pune capat unui lung conflict cu Franta, de peste 40 de ani -, este consfintita dominatia spaniola pe continent.
Noul rege Filip al II-lea de Habsburg duce o politica de persecutii religioase - arabi, evrei, protestanti.
Tot acum, insa, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, incepe o decadenta lenta, dar constanta a Spaniei; astfel, in 1566 incepe rascoala din Tarile de Jos, care va rezista represiunii spaniole pana in 1648; in 1588, flota trimisa trimisa impotriva Angliei (Invincibila Armada) este distrusa.
La inceputul secolului al XVII-lea persecutiile religioase iau amploare; sunt expulzati moriscos (musulmanii din Spania dupa reconquista din 1492, supusi convertirii fortate), peste 500.000 stabilindu-se in Maghreb, si evreii - ceea ce agraveaza cruza economiei spaniole.
In 1640, prin Pacea din Pirinei se punea capat conflictului cu Franta, Spania incepand a pierde teritorii - Artois, Luxemburg, Roussillon, mai apoi Franche-Comté.
In 1700 moare, fara a lasa mostenitori directi, Carol al II-lea de Habsburg (1665-1700); tronul revine lui Filip al V-lea de Bourbon, nepot al regelui francez Ludovical XIV-lea, ceea ce duce - ca urmare a opozitiei principalelor puteri ale vremii -, la declansarea Razboiului de Succesiune la tronul Spaniei; prin pacile de la Utrecht si Rastadt (1713-1714), Filip al II-lea de Borbon obtine tronul, dar Spania este obligata sa cedeze noi posesiuni - din Italia si Tarile de Jos (Austriei), Sicilia (lui Amedeo al II-lea de Savoia), respectiv Gibraltarul si Minorca (Angliei).
In timpul domniei lui Filip al V-lea (1700-1746) (cu el incepe dinastia de Bourbon), are loc o centralizare puternica, dupa modelul Frantei. Reformele militare si navale ofera Spaniei o flota tot atat de puternica precum flotele franceza si engleza. Ferdinand al VI-lea (1748-1756) lasa ministrilor sai sarcina de a continua politica de modernizare inceputa cu un secol in urma.
Carol al III-lea (1759-1788) a domnit la inceput in Neapole si Sicilia. Bizuindu-se pe ministri competenti, el incearca sa dea o noua stralucire regatului. Pe plan politic, intareste autoritatea monarhica inspirandu-se din centralismul francez si sistemul de intendenti. Desi catolic fervent, separa cu grija problemele politice de chestiunile religioase si combate reticentele Bisericii, atasata traditionalei sale preponderente in Spania (expulzeaza Ordinul Iezuitilor, in 1767). In 1763 insa, Spania mai pierde o posesiune - Florida, ca urmare a Pacii de la Paris, care pune capat Razboiului de Sapte ani (1756-1763).
In perioada napoleoniana, Spania este invadata (in 1808); au loc lupte indelungate, iar rege este numit Joseph Bonaparte (1808-1813); dinastia de Bourbon este restaurata, prin regele Ferddinand al VII-lea (1808; 1813-1833).
Portugalia
La sfarsitul secolului al XVI-lea (1580), Portugalia este ocupata de trupele spaniole, Filip al II-lea fiind recunoscut ca rege decatre Cortesuri; in 1640, o revolta antispaniola, incurajata de Franta, il aduce pe tron pe ducele Joao al IV-lea de Bragança; are loc un razboi, incheiat in 1688 prin recunoaasterea independentei Portugaaliei, sub regele Alfonso al VI-lea.
De la tratatul Methuen (1703), Portugalia este un adevarat protectorat englez, alianta cu Anglia devenind o trasatura constanta a politicii portugheze.
Domnia lui Joao al V-lea (1706-1750), lasa monarhia sub influenta unei Biserici atotputernice, care nu permite transformarea regatului.
José I (1750-1771) lasa sarcinile guvernarii in seama energicului marchiz iluminist Pombal (1699-1782), care se razboieste cu aristocratii si ii expulzeaza si el pe iezuiti (1768), exercitand o adevarata dictatura in numele regelui. In schimb, Maria I, asociata sotului ei Pedro al III-lea, revine la vechea politica (dupa ce il inlatura pe Pombal): Portugalia devine cel mai clerical stat din Europa.
In timpul invaziei napoleoniene (1807-1811), familia Bragança paraseste tara si se refugiaza in Brazilia.
La Congresul de la Viena (1814-1815), Portugalia este restituita familiei de Bragança (dar, sub regenta engleza). In 1821, regele Joao se intoarece in tara, chemat printr-o revolutie liberala si antiengleza, si este adoptata o Constitutie.
Olanda
In secolul XVI Tarile de Jos (Olanda moderna, Belgia si Luxemburgul) erau formate din 17 provincii separate, fiecare beneficiind de vechile drepturi si traditii, fiind insa supuse Ducelui de Burgundia. Incepand din 1556, acestea au devenit supuse regelui Filip al II-lea al Spaniei, ale carui numeroase teritorii peste care domnea l-au facut cel mai puternic conducator din intreaga Europa acelei perioade.
Revolta din cele 17 provincii impotriva autoritatii lui Filip a avut consecinte profunde si de lunga durata.
Spaniolii au reusit sa-si mentina stapanirea asupra sudului (Flandra), care a ramas catolic si care a devenit independent (sub numele de Belgia) abia in secolul XIX (1830).
Pana in 1581, provinciile din nord s-au separat, formand o republica protestanta: Provinciile Unite ale Olandei, numite adeseori Olanda, dupa denumirea celei mai mari provincii olandeze. Provinciile erau foarte avansate din punct de vedere economic, cu orase fondate cu mult timp in urma; la inceputul domniei lui Filip, cel mai mare oras, Antwerp, era centrul comercial si financiar al Europei de Nord. In alte zone agricultura, textilele, pescuitul si construirea de vapoare erau importante, iar orasul nordic Amsterdam avea un rol important in comertul prosper din Marea Baltica. Unul dintre obiectivele lui Filip - care nu parea irational din punctul sau de vedere - era sa mareasca taxele pe aceste bunuri prin abolirea privilegiilor provinciilor; asemenea celorlalti monarhi din vremea sa, dorea unirea si centralizarea regatelor sale. In acest caz, centralizarea insemna conducerea din indepartatul Madrid, lucru materializat de prezenta garnizoanelor spaniole in Tarile de Jos. Centralizarea implica, de asemenea, prinderea si arderea protestantilor de catre Inchizitie, procedura ce a devenit foarte raspandita in aceasta epoca dura.
Rascoala calicilor
Datorita motivelor de mai sus, protestele impotriva politicii lui Filip s-au intensificat in anul 1560, acestea fiind conduse de nobili, cum ar fi contele Egmont si Wilhelm de Orania; ei si succesorii lor erau cunoscuti - la inceput intr-un mod dispretuitor - sub numele de Calici (les Gueux). Filip le-a raspuns printr-o politica de represiune, trimitandu-1 pe ducele de Alba, din Spania, cu o armata foarte puternica si instructiuni de a distruge ori rezistenta. Alba a ascultat ordinele, creand un "Consiliu sangeros si executandu-l pe Egmont si pe alti nobili moderati si loiali acestuia. Desi s-a aflat in exil pentru o perioada de timp, Wilhelm de Orania a reusit sa se ase in fruntea opozitiei. A fost poreclit Wilhelm Taciturnul, datorita discretiei sale, si a reusit sa uneasca diferitele grupari de luptatori.
In 1572, o astfel de grupare, o flota semipirata de calici maritimi , a opus rezistenta printr-o revolta, ocupand orasul Brill. Dupa aceasta au urmat o serie de alte revolte impotriva spaniolilor la care participau in cea mai mai parte protestanti, majoritatea apartinand unei secte severe: cea calvinista. Desi se aflau inca minoritate, acestia au reusit sa-si sporeasca numarul si influenta; acesta fiind unul din motivele care au dus la divergente intre provincile din nord si cele din sud.
In 1579, sapte din cele mai radicale provincii nordice (protestante) au format Uniunea de la Utrecht care, doi ani mai tarziu, in 1581, a renuntat la suveranitatea lui Filip, se declara independente, devenind o republica olandeza, Provinciile Unite (in acelasi timp, provinciile catolice din sudul Tarilor de Jos se supun dominatiei spaniole).
Lupta pentru supravietuire abia incepuse. Trimis de Filip sa restabileasca pozitia spaniola, un soldat si om de stat competent Alessandro Farnese, duce de Parma, a reusit sa ocupe majoritatea provinciilor din sud prin concesii, indreptandu-se apoi hotarat spre nord. Ajutorul francez n-a venit, Wilhelm Taciturnul a fost asasinat, Antwerp a cazut, iar o forta expeditionara sub conducerea contelui de Leicester, favoritul reginei Elisabeta, nu a avut succes. Rezistenta olandezilor, insa, era de neinvins, sprijinindu-se pe flota putemica si pe terenurile apoase din nord. Dar mai importante erau presiunile asupra intinsului Imperiu Spaniol, care isi limitase resursele si care, in momente vitale, a eliberat pe ducele de Parma de sarcinile pe care le avea. In consecinta, nordul a supravietuit, iar in 1609 s-a incheiat un armistitiu pe 12 ani, prin care Spania recunostea independenta celor sapte provincii.
Cand acesta a luat sfarsit, in 1621, Spania si Olanda au intrat din nou in razboi - un razboi care a generat un conflict european de mari proportii, Razboiul de 30 de Ani. Doar dupa terminarea acestuia, in 1648, independenta Republicii Provinciilor Unite (Olanda) a fost recunoscuta oficial.
Noua republica
In timpul acestor lupte noua republica a devenit o mare putere economica. Blocada olandeza de pe raul Scheld a ruinat orasul Anvers, permitand dezvoltarea spectaculoasa a Amsterdamului. Devenind protestanta, insa uimitor de toleranta, Olanda a atras oameni abili - refugiati din sud, evrei, protestanti francezi - a caror competenta a contribuit mult la succesul acesteia. Industria olandeza s-a dezvoltat, iar navele olandeze transportau marfa multor tari in intreaga lume.
In secolul al XVII-lea olandezii devin cea mai importanta putere comerciala si maritima din Lume, "prima natiune capitalista", care, totodata, a instaurat o mare libertate religioasa, a constiintei si a cuvantului.
Fiind constienti de sursa prosperitatii lor, olandezii au dus razboaie pentru a castiga avantaje comerciale unice, inclusiv doua razboaie (in perioada 1652-1667) impotriva protestantilor din Anglia, ca urmare a Actului de Navigatie britanic ce stabilea exclusivitatea corabiilor engleze in comertul din si inspre Anglia; prin Pacea de la Breda (1667), Olanda recunoaste superioritatea englezilor.
Un alt razboi este purtat cu Franta (1672-1678), ca urmare a politicii protectioniste a lui Ludovic al XIV-lea; prin Pacea de la Nijmegen (1678), este garantata integritatea teritoriala a Tarilor de Jos, care se aliaza cu Anglia (pentru contracararea Frantei).
Olandezii au devenit, de asemenea, fondatorii unui imperiu colonial, stabilind centre comerciale in Indiile de Est si India, la Capul Bunei Sperante si in cele doua Americi (ei infiinteaza, colonia New Amsterdam, devenita New York in 1664, cand cade sub stapanirea englezilor), obtinand profituri de pe urma zaharului indian, sclavilor din Africa, precum si din mirodeniile orientale.
Aflat la apogeu la inceputul secolului XVII, succesul Olandei fusese atat cultural cat si material. In randul pictorilor olandezi erau si nume ca Rembrandt, Hals, Vernyeer si Ruysdael; Huygens si Leeuwenhoek erau pionieri ai stiintei, juristul Hugo Grotius a devenit unul dintre fondatorii dreptului international, iar prin Baruch Spinoza, Olanda a oferit o figura marcanta filosofiei europene
Epoca de aur a fost insa de scurta durata. In cele din urma, un mic stat continental, cu resurse limitate, nu putea concura cu marile tari invecinate. Amenintata de ambitiile lui Ludovic al XIV-lea al Frantei, Olanda a fost tarata intr-o serie de razboaie europene care au epuizat-o. Depasita din punct de vedere economic de catre Franta si Anglia, pana la inceputul secolului XVIII Olanda devenise o tara cu o prosperitate limitata, insa era, totusi a doua putere a lumii in acea perioada.
Provinciile Unite au incetat de a mai fi o putere importanta si sunt acum satelitul Angliei.
In timpul Revolutiei Franceze si e Epocii Napoleoniene, Tarile de Jos sunt invadate de trupele franceze, este creata Republica Batava (1795), devenit Regatul Olandei in 1806.
Congresul de la Viena (1814-1815) contopeste Provinciile Unite si Tarile de Jos belgiene intr-un regat unic. In 1830 se produce separarea, formandu-se Regatul Belgiei, care devine o monarhie constitutionala ereditara sub Leopold I de Saxa-Coburg-Gotha (1831-1865).
Statele italiene
In Peninsula Italica, perioada de stralucire economica si civila a Evului Mediu tarziu (secolele XII-XV) confirma particularitatile ce au facut imposibila unirea politica a Peninsulei, a multiplelelor nuclee de guvernare. Dupa secolul al XV-lea, Italia devine obiectul luptelor pentru suprematie ale puterilor europene, in timp ce in Europa centrul de greutate economica se muta in Nord.
Impartita intre Franta si Spania, supusa hegemoniei spaniole din secolul al XVI-lea pana la inceputul secolului al XVIII-lea, Peninsula a intrat apoi in sfera de influenta austriaca, confirmat si prin Congresul de la Viena (1815).
Prin Pacea de la Cambrai,la inceputuil secolului al XVI-lea, consfinteste autoritatea lui Carol al V-lea de Habsburg asupra unei bune parti din Peninsula. Prin Tratatul de la Cateau-Cambrésis (1559) se pune capat conflictului cu Franta, incepand o lunga perioada de dominaatie a Imperiului Spaniol (control asupra ducatului Milano, statutul garnizoanelor pe coasta toscana, regatului Neapole, Siciliei si Insulei Elba); ducatul de Savoia este restituit lui Emanuele Filiberto, care transfera (in 1652) capitala de la Chembéry la Torino); Corsica este restituita Genovei; etc.
La sfarsitul Razboiului de Succesiune la tronul Spaniei, prin Pacea de la Utrecht (1713), este impusa dominatia Austriei asupra Peninsulei (ducatele de Milano si Mantova, regatul Neapole, Sardinia); este consolidata autoritatea familiei de Savoia (in 1720, Sicilia va trece sub stapanirea Austriei, in schimbul Sardiniei, data Savoiei), care ia titlu regal. Regatul Piemont-Sardinia, constituit definitiv dupa schimbarea Sardiniei pe Sicilia, este singurul stat puternic si independent. Casa de Savoia poate sa-si satisfaca aici dorintele de regalitate si construieste un stat inzestrat cu o armata puternica in timpul domniilor lui Victor-Amedeu al II-lea si Carol-Emanuel al III-lea (1730-1773).
In deceniile ce vor urma au loc noi schimburi de teritorii, in general in favoarea casei de Habsburg (Marele Ducat al Toscanei, in 1737) sau celei de Bourbon (regatele Neapole si Sicilia, in 1738); in 1768, Corsica se rascoala impotriva Genovei, care o cedeaza Frantei; etc. In 746, in timpul Razboiului de Succesiune la tronul Austriei (1740-1748), Genova se elibereaza de sub dominatia acesteia (1746), iar prin Pacea de la Aachen (1748), Savoia obtine noi teritorii. Mai multe state italiene se lanseaza in reforme importante sub autoritatea unor printi si ministri autoritari, adepti ai Iluminismului.
Parma, dar si Regatul celor Doua-Sicilii si indeosebi Toscana pe vremea marelui duce Pietro-Leopoldo (1765-1790), fratele mai mic al lui Iosif al II-lea si viitor imparat. Reformele economice, politice si juridice fac din Toscana unul dintre cele mai moderne state europene, dar politica religioasa, considerata prea anticlericala, fac ca spre sfarsitul domniei opinia sa-i fie ostila.
Filozofia Luminilor si transpunerile sale in Peninsula Italica
Dupa declinul din secolul al XVII-Iea. veacul urmator este marcat printr-o innoire intelectuala si morala, influentata, fara indoiala, de cosmopolitismul in crestere al gandirii - venind mai ales din Franta - bogat insa in filoane originale. Realismul inspira comediile lui Carlo Goldoni (1703-1793), poemele lui Parini, opera bufa a lui G.B. Pergolese sau Domenico Cimarosa. Un suflu patriotic traverseaza tragediile lui Vittorio Alfieri (1749-1803), care ii incita pe italieni, dupa secole de servitute, la desteptare si la ura fata de tirani. Este epoca de aur a peisagistilor, prin scoala venetiana a lui Longhi, Guardi, Canaletto, Tiepolo, si a gravurii, prin Piranesi. Elementul novator este reprezentat de catre savanti: fiziceni, precum Alessandro Volta. fiziologi ca Lazzaro Spallanzani, matematicieni precum Lagrange si mai ales de catre juristi, economisti si politicieni.
La inceputul secolului, un geniu izolat, napoletanul G.B. Vico (1668-1744) elaboreaza o vasta sinteza explicativa a evolutiei umanitatii. Muratori pune bazele istoriografiei italiene. Teoriile liberalismului economic ii inspira pe Antonio Genovesi (care tine primul curs de politica comerciala) G.B. Vaco, G.R. Carli, Ferdinando Galiani, Pietro Verri, cel care deschide calea presei prin culegerea sa Il Caffe (1765). Milanezul Cesare Beccaria (1738-1794) lupta pentru umanizarea dreptului, slujitor nu al represiunii, ci al utilitatii sociale. Mostenitori ai lui Descartes si Newton, investind in ratiune, progres si stiinta o incredere adesea utopica, iluministii sunt niste pragmatici care isi propun sa modifice conditiile materiale si sociale din Peninsula. Suveranii vor gasi in ei niste colaboratori pentru actiunea lor reformatoare, ale carei mari teme sunt imbunatatirea administratiei, justitia fiscala, cresterea productiei agricole, idee draga fiziocratilor.
Se impune sa fie inlaturate obstacolele ce blocheaza evolutia: votumul imens al bunurilor de mana moarta si al pasunilor colective, privilegiile clerului si imunitatile, criticate in numele principiilor janseniste, care se raspandesc incepand din 1740. Din 1767, iezuitii incep sa fie expulzati, iar in 1773 ordinul lor este dizolvat. Este nevoie ca reformele sa atinga in egala masura toate statele, dar unele raman in afara lor.
Piemontut lui Victor Amedeo al H-lea, Carlo Emmanuele al III-lea (1730-1773), Victor Amedeo al III-lea (1773-1796) ramane o monarhie autoritara ai carei suverani cauta mai putin modernizarea decat intarirea instrumentelor puterii lor absolute. Republica genoveza, in plina decadenta, trebuie sa vanda Frantei Corsica rasculata, in 1758. Venetia, dupa o efemera tresarire, pierde Peloponezul prin tratatul de la Passarowitz (1718). Redusa la litoralui adriatic, suportand concurenta portului Trieste si tutela Vienei, ea ramane in mainile unei oligarhii ce traieste in lux si distreaza poporul cu manifestari festive.
Imobilismul politic si social, letargia economica se agraveaza in statele papale.
Cele doua mari puncte de aplicare a politicii Luminilor sunt statele supuse austriecilor si posesiunile Bourbonilor. Reformismul austriac al Mariei-Tereza si al lui Iosif al II-lea este mai sistematic, cu rezultate mai radicale: instituirea cadastrelor si perceperea impozitului de catre agentii guvernului, desfiintarea breslelor, imblanzirea regulilorjudiciare, progesele agricole si aparitia, in campia lombarda, a exploatatiei de tip capitalist, fattorie.
Toscana marelui duce Pietro Leopoldo (1765-1790) este adevarata patrie a Luminilor. Egalitatea fiscala este asigurata, regimul feudal practic abolit, domeniile bisericesti sunt fragmentate in beneficiul micilor proprietari, pedeapsa cu moartea si tortura desfiintate. Pe pamanturile Bourbonilor, actiunea este mai putin coerenta si cu rezultate mai limitate. Regatul Neapolelui condus de Carlos de Bourbon (1734-1759) si Ferdinand al IV-lea (1759-1825) beneficiaza de actiunea ministrului Tanucci si a viceregelui Caracciolo. Structura funciara ramane insa putin modificata, in timp ce eforturile privesc mai ales cresterea eficientei serviciilor pubfice si incurajarea economiei. Totusi, Parma lui Don Felipe (1748-1765) si a lui Ferdinand (1765-1771), gratie eforturilor ministrului francez du Tillot, nu este depasita decat de Toscana. In decursul acestor ani linistiti, Italia este antrenata in marea miscare europeana a cresterii populatiei si preturilor. In 1770, ea numara 16,5 milioane de locuitori.
Se poate vorbi totusi despre un esec ai despotismului luminat care nu a inlaturat Vechiul Regim, ci doar i-a corijat anumite imperfectiuni. Din 1789, inspaimantati de evenimentele din Franta, suveranii suspenda reformele. Peninsula care a primit foarte reticent inovatiile industriale venite dinAnglia, ramane esential agricola. Insa cresterea productiei si perfectionarile tehnice, oricat de meritorii, sunt incapabile sa urmeze cresterea demografica. De inovatiile iluministilor nu ajung sa beneficieze si masele.Taranii sunt supusi presiunii individualismului agrar si dorintei de profit a marilor proprietari sau a administratorilor lor. Campurile inchise castiga in intindere si se restrang avantajele colective, pasunile si bunurile comunale, ceea ce permite cu greu plebei rurale sa subziste. La sfarsitul secolului al XVIII-lea se inmultesc semnele de nemultumire, chiar razvratirile. Simultan se accentueaza dezechilibrul dintre Nordul Peninsulei, care evolueaza spre forme de civilizatie comparabile cu cele din tarile Europei continentale dezvoltate, si Sud, imobil in izolarea sa si unde stralucirea elitelor nu compenseaza arhaismul societatii traditionale. Astfel, neadaptarea societatii italiene la Vechiul Regim nu a putut fi rezolvata prin reformismul inspirat de sus . De-abia interventia straina va face ca Peninsula sa beneficieze de marile achizitii ale Revolutiei Franceze. (Paul Guichonnet)
In timpul Revolutiei Franceze, Statul Papal, Regatul Neapole si alte state italiene participa la prima coalitie antifranceza (1793), iar in perioada 1796-1799 are loc prima campanie in Italia a lui Napoleon Bonaparte - finalizata prin constituirea unei serii de republici - Republica Transpadana (Lombardia); Republica Cispadana (Modena, Reggio, Bologna, Ferrara), unite apoi in Republica Cisalpina; Republica Ligura; guvernul democratic al Venetiei (1797). Prin Pacea de la Caampaoformio (octombrie 1797), Venetia este incredintata Austriei. La Roma francezii intemeiaza republica Romana (1798), iar Papa Pius al VI-lea este gazduit in Toscana, iar apoi in Franta. La Neapole, iacobinii intemeiaza Republica Partenope (1799), careia ii pune capat, cu ajutor englez, Ferdinand al VI-lea de Bourbon. In urma ocuparii Piemontului de catre francezi, Casa de Savoia reocupa Sardinia.
In a doua campanie napoleoniana (1800-1801), austriecii sunt invinsi la Marengo. Are loc reconstituirea unor republici - Republica Cisalpina (din 1802 Republica Italiana); prin Pacea de la Lunéville (1801), Piemontul, Parma si Poacenza sunt imcredintate Frantei. Papa isi reia posesiunile (dar nu toate, fara Ferrara, Bologna si ravenna). Toscana este incredintata ducelui de Parma.
In 1805, Republica Italiana este transformata in Regatul Italiei (ce cuprindea Venetia si Istria dela austrieci), iar Napoleon este incoronat la Milano ca rege al Italiei (iar vicerege este Eugen de Beauharnais, fiul sau vitreg): Ligura este anexata direct Frantei; principatele Lucca si Pombino revin unei surori a Imparatului, Elisa
In perioada 1806-1809, are loc extinderea autoritatii Frantei asupra Regatului Neapole (rege sunt Joseph Boanaparte, respectiv Joachim Murat, vechiul tovaras de arme al lui Napoleon), apoi al Roscanei (1807), , al Romei si Statului Papal (1808-1809) s.a.
Doar Sardinia familiei de Savoia si Sicilia (unde se refugiasera Bourbonii) au ramas independente fata de sistemul politico-teritorial al lui Napoleon. In timpul celor O Suta de Zile (martie-iunie 1815), J. Murat incearca, fara succes, sa coaguleze patriotismul italian.
Prin hotararile Congresului de la Viena (Actul Final din 9 iunie), sunt reinscaunati vechii suverani in statuletele din Peninsula Italica.
Recomandari bibliografice
Bérenger, Jean, Istoria Austriei. Traducere, cuvant inainte si note: Radu Paun, Corint (col. Microsinteze 4), Bucuresti, 1999 /160 pp./.
Bérenger, Jean Istoria Imperiului Habsburgilor 1273-1918. Traducere de Nicolae Balota, Teora-Universitas (col. Synthesis), Bucuresti, 2000 /568 pp./.
Darby, Graham, Razboiul de treizeci de ani. Traducere de Daniela Miscov, Bic All (col. Acces la istorie 43), Bucuresti, 2004 /148 pp./.
Droz, Jacques, Istoria Germaniei. Traducere din limba franceza: Ecaterina Cretulescu. Prefata si note: Alin Ciupala, Editura Corint (col. Microsinteze 6), Bucuresti, 2000 /144 pp./, pp. 10-28.
Fulbrook, Mary, O scurta istorie a Germaniei. Traducere deMarian Stan, Insritutul European, Iasi, 2002 /336 pp./ /istoria moderna: pp. 69-189/
Oppenheim, Walter, Habsburgii si Hohenzollernii 1713-1786. Traducerea: Roxana-Aura Duma, Editura All (col. Acces la istorie), Bucuresti, 1995 /166 pp./.
Zöllner, Erich, Istoria Austriei. De la inceputuri pana in prezent. Editia a VIII-a. Traducere de Adolf Armbruster, vol. I-II, Editura Enciclopedica (col. Biblioteca Enciclopedica de istorie universala), Bucuresti, 1997 /928 pp./; vol. I: pp. 302-428.
Hurdubetiu, Ion, Istoria Suediei. Prefata de Dumitru Almas, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985 /380 pp./.
Stiles, Andrina, Suedia si zona baltica, 1523-1721. Traducere de Radu Paraschivescu, All Educational (col. Acces la istorie 29) /200 pp./.
Kilaby, Jill, Spania: marire si decadere, 1474-1643. Traducerea: Radu Sandulescu Editura All Educational (col. Acces la istorie 14), Bucuresti, 1998 /146 pp./.
Vilar, Pierre, Istoria Spaniei. Traducere, cuvant inainte si note: Marian Stefanescu, Corint (col. Microsinteze 11), Bucuresti, 2000 /160 pp./.
Guichonnet, Paul, Istoria Italiei. Traducere si note: Irina Cristea. Prefata: Alexandru-Murad Mironov, Corint (col. Microsinteze 50), Bucuresti, 2002 /136 pp./.
Procacci, Giuliano, Istoria italienilor. Cuvant inainte si control stiintific Serban Papacostea /Traducere din limba italiana de Dumitru Tranca/, Editura Politica, Bucuresti, 1975 /504 pp./, pp. 275-295
Rady, Martin, De la revolta la independenta. Tarile de Jos 1550-1650.Traducere de Daniela Miscov, Ell Educational (col. Acces la istorie 28), Bucuresti, 2001 /144 pp./.
