|
|
|
RUSIA SI POLONIA
Rusia - de la Petru I la Ecaterina a II-a (reforme si extindere teritoriala). Polonia; decadere si disparitie (cele trei impartiri)
Rusia
Rusia inainte de Petru cel Mare
Fondatorul statului national rus este Ivan al III-lea cel Mare (1462-1505), in timpul caruia are loc o expansiune teritoriala a Moscovei si se opreste plata tributului catre mongoli
Ii urmeaza la tron Vasili al III-lea (l505-1533), care continua unificarea teritoriilor rusesti ducand razboaie impotriva suedezilor, polonezilor si tatarilor, vasali ai lmperiului Otoman. La moartea sa, mostenitorul e minor, iar regenta da nastere unor sangeroase infruntari intre familiile de boieri.
Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533-1584) nu domneste cu adevarat decat din 1544; este primul care primeste titlul de tar. Ii invinge pe tatari si pune mana pe Kazan (1552), apoi pe Astrahan (1556); poarta lungi razboaie si impotriva Poloniei. Caracterul absolut al domniei sale face sa fie numit Ivan cel Groaznic. Vointa de a-si aservi societatea duce la tensiuni interne ce slabesc Rusia. Reuseste sa respinga noile incursiuni tatarasti din 1572, insa e silit sa cedeze in fata polonezilor si suedezilor, care ocupa intregul litoral baltic. Rusia ramane o tara izolata. Cand Ivan cel Groaznic moare in 1584, dupa ce 1-a asasinat el insusi pe mostenitorul tronului, Aleksei, incepe o perioada de incertitudini. Cel mai mare dintre cei doi fii supravieluitori, Fiodor, domneste de la 1584 la 1599, iar fratele mai tanar, Dmitri, este asasinat in 1591.
Fiodor moare fara mostenitor, si un zemski sobor ("adunarea pamantului", un fel de stari generale), alege un nou lar in persoana lui Boris Godunov (1598-1605). Legitimitatea sa e contestata de un aventurier sustinut de polonezi si care pretinde ca este Dmitri. Falsul Dmitri reuseste sa provoace o adevarata rascoala : Boris este asasinat, iar falsul Dmitri e incoronat tar in 1605. Catolicismul si legaturile sale cu Polonia ii sunt insa fatale, fiind la randul sau omorat in 1606. Rusia aluneca in anarhie; se succed tari fara vreo legitimitate reala, in vreme ce Suedia si Polonia invadeaza din nou tara.
In 1613, in toiul tulburarilor apare un personaj care restabileste autoritatea tarista: boierul Mihail Romanov (1613-1645), intemeietorul dinastiei care va domni in Rusia pana in 1917.Tulburarile politice si iernile grele fac viata taranilor rusi foarte grea. Pentru a scapa de nobili, taranii incep sa emigreze treptat spre teritoriile sudice, pe care Ivan al IV-lea se straduieste sa le colonizeze pentru a pune stavila inaintarii tatarilor, in vreme ce primele expeditii ale calaretilor cazaci in Siberia deschid perspective pentru secolele ce aveau sa vina.
Deschiderea spre Europa ramane minora. Trebuie insa semnalata prezenta tot mai regulata a negustorilor englezi care incearca sa patrunda intr-o lume cu posibilitali inca foarte putin cunoscute in Occident.
Societatea rusa e foarte diferita de cele din restul tarilor europene. Taranimea duce o viata de cele mai multe ori mizera, iar serbia cauzata de datorii este din ce in ce mai frecventa in epoca moderna. Tensiunile religioase constituie unul dintre aspectele esentiale ale Rusiei in secolul al XVII-lea. Influenta ortodoxiei grecesti domina ierarhia, iar patriarhul Nikon vrea sa impuna in Rusia practicile de la Constantinopol. Partizanii vechii credinte, condusi de arhiereul Avakum, opun o rezistenla fanatica reformei si sunt la originea schismei - raskol - numite a Vechilor Credinciosi.
Dinastia Romanov se implanteaza puternic. Marele reformator din secolul al XVII-lea este tarul Aleksei Mihailovici (1645-1676). Statul se dezvolta, isi afirma autoritatea asupra societatii si elaboreaza o legislatie constrangatoare, mai ales pentru iobagi; in perioada sa are loc revolta cazacilor de pe Volga si de pe Don, condusa de Stepan Razin (1667-1671).
Urmasul sau, Fiodor al III-lea Alekseievici (1676-1682), se straduieste si el sa modernizeze tara atat din punct de vedere politic cat, si din punct de vedere economic.
Reformele lui Petru I cel Mare (1682-1725)
Fiu al lui Aleksei I Mihailovici si al celei de-a doua sotii a acestuia, nascut in 1672, Petru imparte pana in 1689 puterea cu fratele sau vitreg Ivan al V-lea, pe care-1 elimina in 1689, lasand conducerea mamei sale. Domnia sa personala incepe cu adevarat abia in 1694. Invingator al turcilor, Petru se instaleaza la Azov si nutreste ambitii maritime, intarite de calatoriile in Olanda si Anglia.
Reformele pe care le initiaza - centralizare administrativa, crearea unei armate si politii moderne - impun o occidentalizare partiala: imbracaminte, calendar, stabilirea unei noi capitale, in 1715, la Sankt-Petersburg, dar energia ii este mobilizata de razboi. Petru ramane inainte de toate un autocrat nemilos. In timpul domniei sale se dezvolta birocratia, iar nobilimea se supune. I se atribuie din timpul vielii calificativul "cel Mare"; moare in 1725.
In octombrie 1721, in timpul festivitatilor dedicate incheierii marelui Razboi Nordic, dintre Rusia si Suedia, Senatul rus i-a propus tarului Petru sa accepte titlurile de parinte al patriei, Petru cel Mare, imparat al intregii Rusii . Ar fi gresit sa credem ca Senatul actiona spontan sau fara stirea lui Petru. Dupa cateva aparente ezitari modeste - doar de forma - Petru a acceptat. Era vorba de arogarea unor titluri extrem de pretentioase. In momentul acela, cel putin in Europa, titlul de imparat era rezervat conducatorilor din dinastia de Habsburg ai Sfantului Imperiu Roman. Mai multe state, printre care si Regatul britanic, priveau cu scepticism astfel de pretentii si nu aveau sa-i recunoasca titlurile timp de mai multi ani. Totusi Petru, sustinatorii sai si, ulterior, admiratorii sai, nu aveau nici o indoiala ca aceste titluri erau pe deplin meritate. Ce realizase, deci, Petru pentru a merita astfel de aprecieri?
Domnia lui (1682-1725) a constituit, fara indoiala, un punct de rascruce. Admiratorii sai sustin ca Rusia mostenita de el era slaba, izolata si inapoiata si ca toate aceste lucruri se schimbasera radical pana la sfarsitul domniei sale. In domeniul afacerilor exteme, pozitia Rusiei se schimbase de asemenea. In 1695 si 1696 el a condus doua campanii impotriva Hanatului Tatar al Crimeii (putemicul si temutul vasal al Imperiului Otoman), cucerind Azovul si extinzand Rusia pana aproape de malul Marii Negre.
Apoi, intre 1697 si 1698, el si-a desfasurat vestita ambasada in Occident, vizitand Prusia, Olanda, Anglia, Sfantul Imperiu Roman si Polonia. El a devenit astfel primul tar care a calatorit in strainatate (sau, cel putin, primul care nu a facut-o in fruntea unei armate invadatoare indreptate impotriva tarilor vecine).
In 1700, el a intrat in marele Razboi Nordului, ca aliat al Poloniei si Danemarcei, impotriva Suediei. Aceste lupte de 21 de ani, extrem de grele si epuizante, au dominat intreaga domnie a lui Petru. Razboiul a inceput prost, cu o infrangere grea si umilitoare pentru rusi, la Narva (1700), realizata de o armata suedeza mult inferioara numeric. (Carol al XII-lea al Suediei a ajuns astfel sa ignore complet Rusia pentru a incerca sa infranga, acum, definitiv Polonia.)
Intre timp, tarul Petru a reusit sa refaca armata rusa.
El a recucerit teritoriile de la Marea Baltica, pierdute candva de rusi in fata armatelor suedeze, realizand astfel unul din telurile vechi de generatii ale tarilor rusi. Aici si-a construit el noua capitala, Sankt Petersburg (1703) si a inceput si crearea flotei rusesti din Marea Baltica.
Cand Carol al XII-lea s-a intors, in cele din urma, spre Rusia, in ciuda revoltelor inteme, rusii au uimit Europa reusind sa infranga decisiv putemica armata suedeza in batalia de la Poltava (1709). Cu toate acestea, Petru nu a reusit sa profite indeajuns de aceasta victorie, pe care Carol al XII-lea refuza sa o considere definitiva.
Petru s-a vazut curand implicat intr-un razboi cu Imperiul Otoman si si-a condus armata spre un adevarat dezastru in batalia de pe raul Prut (1711). Cu greu a reusit el sa evite o catastrofa la fel de mare ca cea pe care le-o cauzase suedezilor in batalia de la Poltava. A pierdut Azovul si era in primejdie sa piarda si tot ce cucerise la Marea Baltica. Razboiul cu Suedia avea sa continue, asadar, iar rusii au obtinut, de asta data, prima victorie navala din istoria lor la Hango (1714).
Dar numai dupa moartea lui Carol al XII-lea au reusit rusii sa-si asigure indelung dorita suprematie in teritoriile baltice prin Tratatul de la Nystadt (1721). Acesta nu era, totusi, sfarsitul razboaielor duse de Petru. El a condus Rusia si intr-un alt razboi, mai putin cunoscut, impotriva Persiei (1721-1723), cucerind noi teritorii langa Marea Caspica.
In cele din urma, Petru a extins frontierele Rusiei, a eliminat pericolul suedez si a redus Polonia la pozitia de stat-client al Rusiei.
Chiar daca turcii ramaneau o amenintare teribila, Petru a scos Rusia din izolare si a transformat-o intr-o forta de care trebuia sa se tina cont acum in relatiile internationale. Europa Occidentala nu va mai putea niciodata sa ignore interesele Rusiei - sau chiar existenta ei - asa cum facusera candva marile puteri care-si impartisera continentul dupa bunul plac.
Cu toate acestea, Petru nu si-a afirmat propria importanta doar pe baza succeselor din politica extema.
Simpla enumerare a reformelor interne realizate de Petru ar fi un demers lipsit de sens. Trebuie sa intelegem, insa, ca nu a existat aspect al vietii rusesti in care Petru sa nu fi intervenit. Pentru admiratorii sai, aceste interventii erau atat necesare, cat si benefice. Fie ca era vorba de modul in care rusii - cel putin nobilimea, daca nu si taranii - se imbracau, de calendarul si alfabetul pe care il foloseau, de modul cum isi aranjau casatoriile copiilor sau isi transmiteau proprietatile ca mostenire, Petru dadea cate un nou ukaz decret) si impunea o ruptura radicala cu traditia, ramanand complet indiferent la sensibilitatile atacate astfel. El a adus in tara specialisti straini si metode straine, cu totul detestate, in dorinta sa de a moderniza administratia rusa, fortele militare si economia.
Se sustine totusi ca toata aceasta ofensiva era necesara: Rusia nu renunta
usor la traditiile sale, si beneficiile modernizarii realizate de reformele lui Petru erau imense.
Aceste beneficii pot fi rezumate in cateva idei.
Era vorba, in primul rand, de modemizarea administratiei publice.
Petru a renuntat la sistemul medieval de administratie pe care il mostenise, bazat pe un numar ametitor de prikazi departamente administrative). Acest talmes-balmes, fara indatoriri bine definite si cu functii care adeseori se suprapuneau, era atat de ineficient incat insusi tarul se vedea uneori in imposibilitatea de a stabili responsabilitatile. Petru a inlocuit acest haos cu un sistem modern de kolleghii colegii sau ministere) aflate sub supravegherea Senatului. Nu numai administratia centrala, ci si cea locala a trecut printr-o reforma radicala, prin intermediul unei structuri complet noi, de gubernii (provincii) si uezdi (districte, judete), transformate ulterior intr-un sistem si mai elaborat.
In al doilea rand, pentru a sustine efortul sau de razboi, Petru a transformat economia rusa.
Crearea unei armate moderne si necesitatea de a elibera Rusia de dependenta ei fata de fumizorii straini 1-au incurajat pe Petru sa puna bazele industriei locale. Nevoia de uniforme militare a dus la infiintarea de intreprinderi textile. Nevoia de arme a dus la crearea industriei metalurgice. Productia de hartie si sulf ca si constructia de corabii si de canale au fost, de asemenea, initiate de Petru. Tot el a considerat ca este necesara existenta unei clase de antreprenori rusi si a facut tot posibilul pentru a incuraja aparitia acestei clase prin imprumuturi, taxe si asigurarea fortei de munca necesare. In ciuda unor inceputuri neconvingatoare, a esecurilor si a risipei, se poate spune ca bazele industrializarii Rusiei au fost puse de Petru.
In al treilea rand, Petru a fost cel care a pus bazele sistemului educatiei moderne, care s-a desprins de educatia aflata sub controlul Bisericii si a accentuat dezvoltarea aptitudinilor tehnice. El i-a trimis pe rusi in strainatate pentru a invata direct din Occident. Reforma alfabetului si introducerea cartilor de tip occidental pot fi considerate, eventual, puncte de plecare pentru o mare traditie literara. El a impus obligativitatea educatiei pentru nobili. Pe scurt, Petru a pornit, cel putin, lupta impotriva atitudinii insulare, xenofobe si inchistate a nobilimii, creand astfel o schimbare fundamentala a punctelor de vedere ale acestor oameni.
In al patrulea rand, el a realizat si o reforma majora a Bisericii, in cadrul careia a redus ireversibil rolul Bisericii Ortodoxe Ruse, ajunsa acum in subordinea statului. Inainte de domnia lui Petru, au existat ocazii in care patriarhul (conducatorul Bisericii Ortodoxe Ruse) era considerat un ega al tarului. Petru a abolit functia de patriarh, aducand Biserica sub autoritatea Sfantului Sinod, devenit, in realitate, un organ al administratiei statului. Reducand functia Bisericii pana la acest grad de supunere, Petru a eliminat - s-ar putea spune - constrangerile exercitate de aceasta asupra conducatorilor rusi si a devenit, in fapt, primul monarh absolut al Rusiei, guvernand, teoretic, fara nici un fel de restrictii impuse puterii sale.
Educatia si cultura in perioada lui Petru cel Mare
Atitudinea lui Petru fata de educatie si cultura a fost la inceput strict practica a infiintat scoli in care tinerii nobili se puteau pregati in domeniile cerute de stat. De aici, asa-zisele scoli ale cifrelor , unde se preda matematica, navigatia si alte meserii folositoare viitorilor functionari civili, ofiteri ai armatei si ai marinei militare. Ele nu reuseau intotdeauna sa atraga sau sa-si pastreze elevii, nici macar cand erau constransi de Petru, astfel incat, spre sfarsitul vietii, acesta a simtit nevoia sa le integreze intr-un cadru educational mai general, care sa garanteze stiintei si tehnicii un loc sigur in societatea rusa. La vremea aceea, singurele institutii de educatie superioara erau academiile slavo-greco-latine de la Moscova si Kiev, care asigurau nevoile Bisericii programa lor se baza pe de o parte pe traditia bizantina, iar pe de alta parte, pe invatatura iezuita a Contrareformei din secolul al XVII-lea.
Aspiratia lui Petru de a da stiintei si tehnicii un loc special in societatea rusa si-a avut originea in corespondenta sa cu Leibniz, inceputa in 1697. Leibniz, care avea mari planuri pentru raspandirea civilizatiei, stiintei si tehnicii in toata lumea, a fost incantat sa-l numere pe imparatul Rusiei printre adeptii sai. El ii recomanda lui Petru sa numeasca straini capabili sa raspandeasca invatatura in Rusia si, in acelasi timp, sa infiinteze scoli, biblioteci, muzee, gradini botanice si zoologice care sa poata aduna tot felul de cunostinte si sa le puna la dispozitia rusilor. A mai fost de parere ca Rusia trebuie sa aiba propriile institute de cercetare, pentru a investiga resursele imense ale tarii, in mare parte neexplorate, si pentru a propune cai de imbunatatire si dezvoltare a economiei nationale.
Petru a finalizat o mare parte a acestui program. El a deschis primul muzeu al Rusiei (Camera de Arta din Sankt-Petersburg), a supravegheat cumpararea cartilor pentru prima biblioteca publica, a finantat expeditii in regiuni putin cunoscute, pentru a cauta minerale, resurse naturale si pentru cartografieri. In ultimii ani de domnie a pus bazele unei Academii Nationale de Stiinte, dupa modelul Academiei Regale din Londra si al Academiei de Stiinte din Paris, pe care le vizitase. Infiintarea unei asemenea institutii in Rusia nu era un lucru usor, caci nu existau savanti locali care sa poata fi angajati. Mai multi consilieri, inclusiv Christian Wolff de la Universitatea Halle, l-au avertizat ca infiintarea unei academii fara a asigura existenta, la un nivel inferior, a unei retele de institutii de educatie insemna a pune in mod clar caruta inaintea boilor.
Petru, care deja construise, ca sa zicem asa, o capitala in aer si apoi o lasase pe pamant, nu avea de gand sa sovaie in fata unui asemenea sfat. A fost nemultumit de planurile sale anterioare de a introduce invatatura apuseana in Rusia si a hotarat, ca in atatea alte dati, sa taie raul de la radacina. Schita de plan pe care a aprobat-o in 1724 prevedea ca Academia sa fie combinata cu o universitate, unde sa se predea ultimele descoperiri ale stiintei, si chiar cu un gimnaziu, unde sa fie pregatiti in mod adecvat studentii pentru universitate. Ea s-a deschis in aceasta forma la scurt timp dupa moartea lui.
Rezultatul stradaniilor sale a fost ca Rusia a primit intr-adevar stiinta si educatie la cel mai inalt nivel international, actiunea fiind finantata de stat si fiind legata de ambitia imperiului de a fi in toate privintele un jucator de frunte intre puterile Europei. Stiinta si invatatura au avut de la inceput un prestigiu inalt si au fost prioritare in cheltuielile statului
A trebuit insa platit un pret pentru faptul ca s-au sarit cele mai multe dintre etapele normale care apar in construirea unei comunitti stiintifice. In marea lor majoritate, primii oameni de stiinta ai Rusiei au fost straini - foarte multi germani - si de aceea s-a raspandit pe scara larga suspiciunea ca stiinta este ceva strain de viata oamenilor obisnuiti. Mai mult, pentru ca proiectul fusese lansat in acelasi timp cu limitarea puterii Bisericii, invatatura avea aerul ca este lipsita de Dumnezeu, fiind poate chiar lucrarea Antihristului.
O biografie in spiritul lui Petru a fost aceea a lui Mihail Lomonosov (1711-1765), poate primul savant rus remarcabil. El provenea din Nordul indepartat, din Arhanghelsk, unde nu exista iobagie si unde credinta de rit vechi dadea o nota de independenta vietii spirituale. Incantat de versiunile rusesti ale Psalmilor, tanarul Lomonosov a reusit sa-si croiasca drum pana la Moscova, pentru a studia prozodia, mergand cu un convoi de carute cu peste sarat. A reusit sa se inscrie la Academia slavo-greco-latina, declarandu-se de origine nobila doar prin viclenie s-a putut sustrage de la plata taxelor pentru clasele aflate in serviciul statului. Datorita talentelor sale evidente, a fost invitat sa devina student la nou-infiintata Academie de Stiinte, care ducea lipsa in mod dramatic de localnici talentati, si a fost trimis sa studieze in Germania.
La intoarcere, a fost numit, in diferite perioade, sa predea la Academie chimie, mineralogie, retorica, versificatie si limba rusa - si in toate aceste domenii si-a adus o importanta contributie. De asemenea, a dus o campanie de scoatere a invatamantului superior de sub influenta germana, infiintand o universitate ruseasca la Moscova, care s-a deschis in 1755. Teoria sa privind cele trei straturi ale limbii ruse a contribuit mult la crearea unei limbi scrise consecvente, din amestecul de slavona bisericeasca, rusa birocratica si rusa vorbita. Ca si in cazul lui Petru insa, munca sa de culturalizare era suplimentata de episoade grosolane si jignitoare, cand facea gesturi obscene la adresa colegilor germani, pe care ii numea Hundsfotter si Spitzbuben .(Geoffrey Hosking)
Rusia dupa Petru cel Mare
Primii patru urmasii ai marelui Petru sunt slabi; intre 1725 si 1741 ei nu au nici o autoritate asupra unei Rusii sfasiate de rivalitatile nobiliar - Ecaterina I 1725-1727 (vaduva lui Petru cel Mare, este marioneta unui Consiliu condus de printul Mensikov), Petru al II-lea 1727-1730, Anna Ivanovna 1730-1740 (descendenta a unei ramuri secundare, este o suverana mai energica, dar anturajul sau, compus aproape exclusiv din germani, nemultumeste nobilimea rusa), Ivan al IV-lea 1740-1741.
Elisabeta (1741-1761). In 1741 Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare si a Ecaterinei I, devine tarina. Este foarte inteligenta si legata de religia ortodoxa, a primit o educatie franceza; domnia ei este marcata in aceeasi masura de patrunderea masiva a influentei culturale franceze in randul elitelor si de o reactie nationala rusa. In perioada cat a stat pe tronul Rusiei, industria cunoaste un avant; se dezvolta mai ales industria miniera si cea metalurgica in Ural. Acest avant are loc in folosul nobilimii, unica proprietara a pamantului; datorita monopolurilor acordate de suveran, nobilii deschid si exploateaza mine si manufacturi in care folosesc ca mana de lucru tarani serbi. De altfel, obligatia pe care o avea fiecare taran de a avea un stapan consolideaza serbia.
Petru al III-lea (1761-1762). La moartea Elisabetei, urmasul ei desemnat este un principe german, Petru de Holstein-Gottorp, nepot al lui Petru cel Mare si al Ecaterinei I (era fiul Annei), care va deveni Petru al III-lea. Dar, dupa numai citeva luni, sotia sa, Sophia de Anhalt (fiica unui print german), care isi castigase popularitatea invatand rusa si convertindu-se la religia ortodoxa, il obliga pe Petru al III-lea (pro-prusac convins, ceea ce nu era pe placul elitei ruse) sa abdice (inainte de a dispune sa fie executat, in urma unui complot la care au participat fratii Orlov) si se proclama tarina sub numele de Ecaterina a II-a (1762).
Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796)
Inteligenta, sarguincioasa si autoritara, Ecaterina II isi asuma in intregime conducerea treburilor statului, fara sa se lase dominata de favoritii ei succesivi. Foarte ascunsa si vicleana, isi asigura notorietatea europeana intretinand excelente relatii cu filozofii francezi, mai ales Diderot, care o celebreaza ca pe Semiramida Nordului si model de rege-filozof.
Ea apare intr-adevar ca un suveran luminat favorizeaza invatamantul, dovedeste toleranta religioasa, dispunand incetarea persecutiilor impotriva credinciosilor de rit vechi (raskol , ii primeste pe iezuitii alungati din tarile catolice si acorda libertate religioasa musulmanilor din tarile cucerite de la turci. Atasamentul pentru Lumini, ca si liberalismul ei sunt mai ales de fatada. Pentru ea - ca si pentru Frederic al II-lea al Prusiei - nu au importanta decat ratiunea de stat si misiunea pe care si-a asumat-o sa continue opera lui Petru cel Mare de deschidere a Rusiei spre vest si spre sud si de desavarsire a edificarii unei monarhii autocratice si birocratice, sprijinita pe nobilimea posesoare de pamant.
Din aceasta perspectiva, doua reforme sunt deosebit de importante.
Reforma administrativa din 1775 sporeste numarul guberniilor de la 12 la 50, subordonand riguros nobilimea, care detine diversele puteri locale, guvernatorilor, numiti de suveran si care depind doar de el.
Reforma sociala din 1785 defineste statutul legal al nobilimii, codificand toate privilegiile care-i fusesera acordate anterior. In schimb, tarina refuza limitarea drepturilor proprietarilor asupra serbilor lor, agravand situatia acestora din urma, care pot fi din acel moment vanduti si cumparati mai mult, ea extinde serbia si in regiunile din sudul Rusiei, unde nu exista inca.
In ce priveste dezvoltarea industriei, aceasta are loc in avantajul din ce in ce mai evident al nobilimii.
Politica dusa fata de tarani provoaca numeroase rascoale, dintre care cel mai grav moment este Razboiul Taranesc condus de Emelian Pugaciov (1773-1775); pretinzand ca este defunctul tar Petru al III-lea, el declanseaza in Ural o mare rascoala si promite abolirea serbiei. Foarte dura, represiunea nu se incheie decat in 1775. Inspaimantata de amploarea miscarii, Ecaterina intareste autoritate.a statului construind o adevarata administratie centralizata, iar nobilii isi controleaza mai atent taranii de pe domenii.
La sfarsitul domniei, Ecaterina cea Mare incheiase reunirea pamanturilor rusesti, facand din imperiul ei, mai populat si mai vast, o mare putere europeana.
Intarirea puterii rusesti a avut loc in parte in detrimentul a doi dintre vecinii sai Polonia si Imperiul Otoman.
Aprecieri asupra Ecaterinei a II-a
S-a scris mult pro si contra Ecaterinei a II-a. Dintre admiratorii suveranei au facut parte multi intelectuali si filosofi ai secolului al XVIII-lea, in frunte cu Voltaire si Sidney Hook, care o proclamasera un exemplu remarcabil de erou capabil sa transforme istoria. Imparateasa a fost apreciata de numerosi istorici, mai ales de specialistii in dezvoltarea culturala, relatiile externe si expansiunea Rusiei, printre care se numara istorici renumiti, precum B. Nolde si Isabel de Madanaga. Cativa de exemplu V. Leontovici, au laudat-o si pentru politica ei fata de micii proprietari, in care au vazut primii pasi indispensabili in directia liberalismului (subl.n.) - drepturile privilegiile si avantajele trebuiau sa se rasfranga mai intai asupra grupului social de frunte, si numai dupa aceea asupra claselor inferioare.
Criticii Ecaterinei a II-a, printre care s-au numarat multi istorici prerevolutionari rusi precum si aceia sovietici, s-au concentrat aproape exclusiv asupra politicii si conditiilor sociale ale domniei imparatesei. In primul rand, ei au considerat aceasta domnie ca punctul culminant al serbiei in Rusia (subl.n.). Din acest motiv, multi dintre ei au negat Ecaterinei a II-a, in ciuda dovezilor referitoare la promovarea si apararea culturii, eticheta de despot luminat (subl.n.) in sensul in care aceasta se aplica imparatului Iosif al II-lea al Austriei, care s-a preocupat, totusi, de mase. Chiar daca unii istorici au recunoscut influenta fundamentala a Ecaterinei asupra evolutiei societatii rusesti, ei au condamnat-o pentru sustinerea ferma a serbiei, pentru usurinta si deplinatatea cu care a acceptat acest rau social. Succesorii sai imediati, Pavel si Alexandru I, au avut atitudini diferite.
Cu toate acestea, oricare ar fi aprecierile noastre asupra imparatesei - si trebuie sa fie clar ca opiniile mentionate mai sus nu se contrazic prea des, deoarece ele se refera la diferite aspecte ale activitatii Ecaterinei a II-a - trebuie totusi sa recunoastem importanta domniei ei (subl.n.). Achizitionarea Rusiei sudice si impartirea Poloniei, in politica externa, intarirea serbiei si a pozitiei si privilegiilor micilor proprietari, in politica interna, uimitorul proces de occidentalizare in domeniul culturii, domnia Ecaterinei a II-a a marcat apogeul unor tendinte anterioare sia pregatit scena pentru istoria rusa din secolul al XIX-lea. (Nicholas V. Riasanovsky)
Polonia
Unul dintre cele mai vechi state europene (infiintat in secolul al XI-lea), mare putere in perioada medievala (735.000 km˛, 14 milioane locuitori), in secolul al XVIII-lea Polonia este impartita intre Rusia, Prusia si Austria (isi va recapata identitatea nationala de abia dupa Primul Razboi Mondial /10 noiembrie 1918, reconstituirea Statului Polonez, sub conducerea generalului Josef Pilsudski/).
In secolul al XVI-lea, dinastia lituaniana a Jagellonilor (in 1385 are loc uniunea dinastica polono-lituaniana) s-a mentinut in continuare; Sigismund I (1506-1548) si Sigismund al II-lea (1548-1572) se succed fara sa intampine dificultati. Nobilimea franeaza totusi modernizarea statului si slabeste Polonia, care continua sa aiba o armata bazata pe serviciul feudal intr-un moment in care armatele de profesionisti triumfa peste tot in Europa. Puterea teritoriala ramane intacta; Polonia anexeaza Livonia, Prusia. precum si Lituania, care pana in 1569 nu cunoscuse decat un regim de uniune personala. Uniunea de la Lublin din 1569 creeaza o monarhie electiva constitulionala, ceea ce face din Polonia o republica aristocratica.
Ponderea nobilimii este exorbitanta in toate domeniile. Ea isi mareste contrulul asupra pamanturilor si impune taranimii un ansamblu de constrangeri ce dau nastere fenomenului pe care istoricii il numesc "a doua serbie", prin analogie cu Evul Mediu occidental. Se constituie mari domenii, ce permit nobililor polonezi sa se imbogaleasca prin comertul cu cereale.
Republica regala intemeiata de Uniunea de la Lublin cunoaste in secolul al XVII-lea tot felul de greutati. Bazata pe agricultura, economia se afla la cheremul marilor proprietari, care concentreaza in mainile lor tot mai multe pamanturi. Serbia progreseaza si nobilimea respinge orice incercare de intarire a puterii regale, reprezentata de regi ce descind din ramura catolica a casei de Vasa, urmasi ai energicului Sigismund al III-lea (1587-1632), putin capabilii Ladislau al IV-lea (1632-1648) si Cazimir al V-lea (1648-1668), cardinal secularizat a carui domnie este un adevarat dezastru.
In adunarile provinciale domina nobilimea, care trimite in Dieta reprezentanli a caror grija este, inainte de toate, apararea libertatilor nobiliare. Sistemul liberum veto, inaugurat in 1652, permite unui singur opozant sa blocheze orice decizie.
Republica aluneca spre anarhie, iar factiunile sunt cu usurinta controlate de catre marii nobili sau puterile straine. In plus, tara e subminata de problema Ucrainei, in care cazacii zaporojeni creeaza o adevarata republica in fruntea careia se atla un hatman ales. Pe marginea prapastiei in momentul invaziilor suedeza si rusa, Polonia scapa de catastrofa printr-o neasteptata redresare militara, dar concesiile teritoriale sunt imense; in primul razboi nordic impotriva Suediei, pierde Livonia si Pomerania.
In 1669, Dieta alege ca rege un nobil polonez, Mihai Korybut. Aceasta reactie patriotica va continua in 1674 cu alegerea succesorului sau, Ioan al III-lea Sobieski, stralucit militar dar politician mediocru. Ii respinge pe turci la Viena in 1683 si trece in ochii Europei drept salvatorul crestinatatii, insa isi lasa tara prada anarhiei.
La moartea sa, in 1696, tronul Poloniei nu mai este decat o miza pentru marile puteri europene. Noul rege August al II-lea de Saxa este de fapt clientul Rusiei, fata de care are o stare de dependenta efectiva.
Polonia secolului al XVIII-lea are un regim politic neputincios, dar si o societate arhaica, in care marea masa taraneasca este intr-o iobagie generalizata pe domeniile catorva magnati. In spatele nobilimii retrograde (in marea ei majoritate), burghezia este putin dezvoltata; infloritoarele orase din Evul Mediu, sunt acum in profunda decadenta, iar comertul stagneaza.
Impartirile Poloniei
Moartea regelui August al III-lea din 1763 pune capat dinastiei saxone in Polonia, care domnea din 1696.
Anarhia politica din Polonia usureaza interventia din ce in ce mai deschisa a Marilor Puteri in afacerile interne poloneze. Unii nobili, ca de pilda familia Czartoryski, sunt constienti de necesitatea reformelor, dar duc cu totii o politica de clan, datorita unei bogate clientele si ajutoarelor din exterior. In aceste conditii, moartea regelui August al III-lea, in 1763, constituie inceputul unei crize deosebit de grave.
Pe baza unui acord ruso-prusac si a prezentei trupelor rusesti care patrund in Lituania, polonezul Stanislaw al II-lea August Poniatowski, educat in spirit ocidental (fost iubit al Ecaterinei a II-a), este ales rege (1764-1795).
Sub influenta unchilor sai Czartoryski, noul rege hotaraste sa intreprinda reforme (de pilda, in 1765 este infiintat Teatrul National, la Varsovia si prima scoala laica; in 1773 in se infiinteaza primul Minister al Instructiunei Publice din Europa) si propune cu deosebire sa se abroge liberum veto. Dar nici Ecaterina II, si nici Frederic al II-lea nu au interes in evolutia favorabila a Poloniei. In pofida rezistentei polonezilor partizani ai reformei si ai independentei nationale, grupati in Confederatia de la Bar (care il demit pe rege), trupele rusesti intra in Polonia si, in 1770, intreaga tara e ocupata.
Prima impartire a Poloniei (1772). Frederic al II-lea, foarte ingrijorat de situatia creata, i se adreseaza imparatesei Austriei Maria Thereza, ea insasi nelinistita, in aceeasi masura, de victoriile rusesti in Turcia. Amandoi ii impun Ecaterinei II, sub amenintari, medierea . De fapt, prin tratatele de la Sankt-Petersburg din 1772, are loc prima impartire a Poloniei: cele trei puteri, pentru a preveni descompunerea statului polonez , isi atribuie provinciile cele mai avantajoase pentru ele: Prusia Occidentala (mai putin Danzig) pentru Prusia; cea mai mare parte a Bielomsiei, sau Rusia Alba, pentru Rusia; Galitia si o parte a Podoliei pentru Austria.
In intreaga Europa, mai ales in Franta, emotia e considerabila, dar nu se ia nici o masura pentru a veni in ajutorul polonezilor. Tara, amputata de doua cincimi din teritoriu, nu mai este decit un protectorat rusesc.
A doua impartire a Poloniei. Revenit pe tron, Stanislaw reincepe reformele, sustinatorii sai devenind majoritari in Seim; el impune rationalizarea fiscalitatii si crearea unei armate regale, garantii ale unui stat modernizat, si se voteaza, la 3 mai 1791, o Constitutie, prima constitutie moderna europeana, inspirata din principiile Iluminismului (totusi, cu prevederi moderate) -, venite insa prea tarziu pentru a impiedica disparitia acestui vechi stat european. Magnatii intruniti in Confederatia de la Targowice, nu accepta, totusi, aceste eforturi care vin spre modernizarea statului; ei fac apel, in 1792, la trupele Moscovei si ale Berlinului sa intervina spre a stopa "pepiniera de iacobini", care este, dupa parerea lor, acum, Polonia.Temandu-se de o contaminare a Europei Rasaritene cu modelul revolutionar francez, monarhiile vecine intervin: in 1793 are loc a doua impartire, Rusia isi adjudeca Ucraina si restul Rusiei albe, in vreme ce Prusia ocupa Danzig si Posnania.
A treia impartire (1795). Noua mutilare a tarii a dus si la dezagregarea totala a economiei, ce atrage o nemultumire generala. Patriotii polonezi organizeaza o insurectie, avand in frunte pe Tadeusz Kosciusko, care spera in ajutorul Frantei revolutionare. Facand apel la taranime (prin manifestul din 7 mai 1794 de la Polianet, taranii erau declarati cetateni liberi) - fapt ce nemultumeste de magnati -, se porneste lupta armata impotriva trupelor rusesti, care sufera infrangeri. Intervine, insa, Prusia, care da lovitura de gratie armatei insurectionale poloneze; in octombrie Kosciusko este infrant, iar in noiembrie trupele rusesti conduse de Suvorov, patrund in Varsovia. La 3 ianuarie 1793 are loc a treia impartire a Poloniei, cand Austria (care nu apucase sa participe efectiv la lupte) primeste Galitia, Frederic al II-lea Prusia poloneza (mai putin Danzig si Thorn), iar Ecaterina a II-a, o parte din Lituania si din Rusia alba. Polonia dispare de pe harta politica a Europei.
In 1807 Napoleon formeaza Marele Ducat al Varsoviei, cu teritoriile poloneze luate de la Prusia si Austria; Congresul de la Viena reface Regatul Polonez, incredintandu-l insa imparatului Alexandru I al Rusiei; in secolul al XIX-lea au loc mai multe insurectii, esuate, avand drept obiectiv restaurarea statului polonez si obtinerea independentei - impotriva Rusiei (1830-1831, 1861, si 1863), Austriei (1846-1848) si Prusiei (1848).
Recomandari bibliografice
Ciachir, N., Istoria slavilor, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998 /466 pp./.
Dvornik, Francis, Slavii in istoria si civilizatia europeana. Traducere de Diana Stanciu, Editura All Educational (col. All Istoric), Bucuresti, 2001 /642 pp./, pp. 465- 485.
Hosking, Geoffrey, Rusia: popor si imperiu, 1552-1917. Traducere de: Dana Craciu, Hortensia Parlog, Polirom (col. Historia), Iasi, 2001 /408 pp./.
Riasanovsky, Nicholas V., O istorie a Rusiei. Traducere de Areta Voroniuc. Editie ingrijita, note si postfata de Mihai Cojocariu, Institutul European (col. Sinteze), Iasi, 2001 /704 pp./, pp. 227-312.
Swift, John, Petru cel Mare. Traducere de Diana Stanciu, Editura Bic All (col. Acces la istorie 38), Bucuresti, 2003 /150 pp./.
Troyat, Henri, Ecaterina cea Mare. Traducere de: Elisabeta Niculescu si Alexandru Vianu, Humanitas, Bucuresti, 1992 /398 pp./.
Warnes, D., Cronica tarilor rusi. Prezentarea conducatorilor Rusiei imperiale.Domnie dupa domnie. Cu 229 ilustratii 100 in culori, Editura M.A.S.T., f.l. /Bucuresti?/, 2001 /224 pp./ (traducere din limba engleza /London, 1999/).
