Criza si depresiunea economica din 1929-1933

CRIZA SI DEPRESIUNEA ECONOMICA DIN 1929-1933.

Al doilea deceniu interbelic a inceput cu o puternica criza, care a avut un impact si consecinte nemaiintalnite pana atunci in economia mondiala. Asa numitele cicluri de avant si de declin erau cunoscute inca din secolul al-XX-lea. La inceputul anilor 20, un economist rus, N.D. Kondratiev, ulterior una din victimele epurarilor staliniste, a descoperit un model de dezvoltare economica incepand de la sfarsitul secolului al XVIII-lea printr-o serie de 'valuri lungi'. Prin teoria sa, el a precizat ca 'valul lung' al economiei mondiale, trebuia sa ajunga in punctul cel mai de jos la sfarsitul primului deceniu interbelic. (10 ; 109)

Criza din 1929-1933 a provocat un adevarat soc psihologic. Nedumerirea si pesimismul au pus stapanire chiar pe cele mai limpezi si mai optimiste cugetari. Credinta intr-un progres nesfarsit, socotita odinioara intangibila si indiscutabila, scria René Guénon in anul 1931 - nu mai era admisa unanim. Unii au inceput sa intrevada, vag sau nu, confuz sau nu, ca civilizatia occidentala, in loc sa-si continue neantrerupt dezvoltarea , risca sa ajunga la un punct mort, insasi bazele ordinii economice si sociale fiind amenintate. Toate componentele fundamentale ale liberalismului - individualismului, libera initiativa, determinarea preturilor prin jocul concurentei - au intrat in deruta. (1 ; 106)

Cauzele crizei au fost multiple si variate ca surse. Dezbaterea teoretica asupra cauzelor si interpretarilor celei mai mari crize a capitalismului modern inca nu s-a incheiat. Cel mai adesea, criza a fost explicata prin dislocarea comertului mondial si a economiilor nationale in timpul primei conflagratii mondiale. Alti specialisti au explicat criza printr-un accident de parcurs al liberalismului sau prin excesul de rationalizare economica, indeosebi in S.U.A si Germania, unde maximumul de organizare a productiei si a muncii a fost insotit de maximumul de somaj. Pierre Milza si Serge Berstein considera ca trei factori destabilizatori au fost in principal vinovati de aparitia crizei: un consum infranat de permanenta comportamentului de austeritate si economisire, mosteniri ale unei civilizatii rurale ce privea cu suspiciune si chiar revoltator facilitatile de satisfactii materiale oferite de productia industriala de masa;efortul de investitii din anii '20 a fost insotit de riscuri si dezechilibre ca si derapaje financiare; abuzul de credite de consum si de speculatii bursiere care s-a practicat in S.U.A in anii primului deceniu interbelic.

Criza s-a manifestat in principal prin scaderea dramatica a preturilor care la randul ei a antrenat o puternica contractie a valorii productiei, crestere brusca a somajului si a falimentelor comerciale si industriale. Cu exceptia URSS, lumea intreaga a fost atinsa, si doi ani de criza, cu atat mai usor cu cat nu regasise dupa un deceniu de la sfarsitul conflagratiei, un echilibru economic satisfacator.

In aceasta lume nerefacuta dupa razboi, cele trei puncte slabe ce caracterizau prosperitatea anilor '20 au fost pretutindeni prezente: criza agricola de supraproductie insotita de scaderea preturilor si a veniturilor taranimii; criza de suprainvestitii speculative in sectoarele pilot ale economiei si criza financiara. (7 ; 232)

Criza a atins initial economiile germanice mai fragile dar mai ales mai ales mai dependente de creditul american. In primavara anului 1921, falimentul bancii Kredit Anstalt din Viena a antrenat prabusirea intregului sistem bancar austriac. Prin ricoseu, bancile germane, foarte implicate in economia austriaca, au intrat in randul lor in criza. Cancelarul german Bruning a decretat inchiderea tuturor bancilor si izolarea marcii de lumea exterioara. Dar Germania in criza va cuceri sistemul bancar englez. Odata cu Londra principalul releu financiar intre S.U.A si restul lumii a fost atins. Sperantele asupra lirei au obligat guvernul britanic sa abandoneze Gold Exchange Standard^*(*convertibilitatea lirei in aur) in septembrie 1931. Aceasta decizie va afecta grav Banca Frantei si a Japoniei care detineau depozite de lire in calitate de moneda de schimb. Tarile subdezvoltate si in curs de industrializare au fost cele mai lovite, deoarece economia lor depindea de comertul cu produse agricole si materii prime. In cinci ani, din 1929 si pana in 1933, depresiunea a distrus cei trei piloni ai economiei mondiale: productia; circulatia internationala de marfuri si capital; sistemul monetar international.

Toate statele, datorita profunzimii si amplorii pe care a avut-o criza, au cautat solutii pentru relansarea economica si depasirea dificultatilor sociale. Au fost aplicate, experimental, mai multe solutii insa doua s-au particularizat in mod deosebit.

Deflatia a fost solutia practicata in Germania si Franta. Acesta avea ca parghie principala mentinerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice si stabilirea balantei comerciale printr-o scadere a preturilor de revenire favorabila exportului, insa obtinuta printr-o scadere a preturilor de revenire favorabila exportului, insa obtinuta printr-o scadere drastica a salariilor. Experimentul a fost aplicat in 1935 cand a esuat. Efectele n-au fost cele dorite deoarece indicele exportului produselor industriale a coborat dramatic. In Germania, de exemplu, maximumul de rationalizare a fost insotit, asa cum s-a mai spus, de maximum de somaj. Deflatia acolo unde a fost aplicata nu numai ca nu a reusit sa produca efecte pozitive ci a adancit depresiunea economica deja generata de insuficienta monedei si a creditului.

Acceptarea deficitului bugetar - inflatia - a fost cea de-a doua cale preconizata si care a condus in cele din urma si la scoaterea economiei mondiale din criza. Aceasta solutie a aparut pe terenul unor ample dispute teoretice in generatia specialistilor deceniului al patrulea care l-a avut in fruntea sa, indiscutabil pe economistul si ganditorul J.M. Keynes. (6 ; 49)

Laturile esentiale ale modelului Keynesist au fost temeinic studiate asa incat a abordare sintetica este legitima. Vom retine aici doar esenta demonstratiilor sale si aceasta pentru ca s-au produs cand esecul provocat de marea depresiune a determinat o revolutionare a conceptiilor privind politica economica, cele mai importante expresii ale acesteia fiind national-socialismul german al lui Hitler si New Deal-ul lui Roosevelt.

Mai intai, analizand productia intr-o alta maniera, Keynes a conchis stabilirea echilibrului economic si utilizarea deplina a fortei de munca, era imperioasa interventia statului. Aceeasi analiza s-a ingaduit sa cunoasca mecanismul de functionare a productiei materiale, oferind puterii centrale un indreptar legitim de interventie intr-o viata economica intr-o continua schimbare, fara de care nu puteau avea loc urmari favorabile pe toate planurile.

Esenta politicii economice dirijiste preconizate de J.M. Keynes a constat in luarea si aplicarea unor masuri de control menite a determina o concordanta intre inclinatia spre consum si imboldul la investitii, pentru a statornici un volum global de productie cat mai apropiat de nivelul corespunzator ocuparii depline a fortei de munca.

Peste teorii si principii multe state au apelat la modelul dirijist ca la singura alternativa care ar putea evita cutremurele sociale si inlocuirea integrala a liberalismului cu o economie sub regim politic autoritar. Gradul, formele si denumirea dirijismului, ca expresii ale intervetionismului etatist, au diferit de la un stat la altul in raport de context istoric, de stadiul de dezvoltare si de puterea de intelegere a conceptului. (1 ; 133)

In Germania, implicarea statului in economie s-a facut in numele national-socialismului exprimand dirijismul de natura totalitara, mai ales in timpul lui A.Hitler, ridicat pana la aberante metode de exterminare a unor categorii de cetateni dupa criterii etnice, rasiale. In Italia, interventionismul etatist s-a manifestat in varianta dirijismului corporativ cu grave incalcari ale democratiei. Modelul totalitar al dirijismului a fost autoritar in Germania, Romania, Ungaria si corporatist in Italia. In URSS, interventia statului in economie s-a bazat pe mecanismul planificarii economice. Aici planificarea a fost dusa pana la extrem prin inlocuirea mecanismelor normale de piata si preturile variabile cu un set arbitrar de preturi. In statele cu traditii democratice, incercarile extreme de control politic in economie nu au dat rezultate, intrucat au continuat sa practice, chiar in conditiile aplicarii modelului dirijist, o politica derivata din constitutionalismul liberal. In plus, daca noua orientare a cerut statului sa dirijeze economia, nu a pretins catusi de putin sa substituie regimul capitalist cu unul de socializare tip marxist sau cu unul totalitar.

Expresia cea mai elocventa a dirijismului liberal a fost New-Deal-ul american lansat de presedintele Fr. D. Roosevelt. In discursul pronuntat de acesta la Conventia democrata de la Chicago, pe 2 iulie 1932, lansand ieea New-Deal-ului afirma: 'Va chem, si ma angajez eu insumi, sa realizam o noua impartire a cartilor pentru poporul american. Ca toti cei de fata sa fim noi insine profetii unei noi ordini, a competentei si curajului. Este mai mult decat o campanie politica, este o chemare sub arme'. (7 ; 239)

In conceptia presedintelui american fenomenele de criza nu puteau fi inlaturate decat prin stoparea scaderii preturilor si cresterea profiturilor. O prima masura a fost luata la 19 aprilie 1933 cand si S.U.A abandoneaza etalonul aur, convertibilitatea dolarului in aur este suspendata, si a devalorizat dolarul cu pana la 50%. Alte masuri cuprinse in New-Deal: controlul preturilor, al creditului, al puterii de cumparare, remonetizarea partiala a capitalului. Totodata, statul a concentrat uriase fonduri pe calea imprumuturilor bancare in vederea subventionarii industriei si finantarea de lucrari publice, pentru redresarea somajului. Programul lui Roosevelt a fost apreciat drept 'unul din proiectele cele mai revolutionare si cele mai importante in vederea controlului industriei ce-a fost vreodata elaborat in Statele Unite'. (1 ; 145)

Retinem aici, in concluzie, ca, pe pozitie de placa turnanta, criza din 1929-1933 a orientat societatea spre alte alte modele economice decat cel liberal, ca dupa parerea multor specialisti, criza economica a fost de conjunctura in apusul Europei, acolo unde societatea a inregistrat progrese evidente, si de repercursiune in estul si sud-estul Europei, zone in care procesul respectiv s-a aflat pe alte coordonate. Prin aceasta s-a produs o mutatie decisiva in istoria omenirii. Daca omenirea a scapat pana astazi de repetarea crizei de tip 1929-1933, meritul reveni, fara indoiala functiei noi pe care statul o indeplineste, responsabil principal al bunului mers al masinii economice. (3 ; 516)

Pe de alta parte trebuie subliniat ca urmarile politice ale crizei din 1929-1933 au fost mai puternice si mai nefaste pentru omenire decat consecintele ei economice. Impactul crizei cu politica a fost deosebit de dur in Occident si Europa centrala. In Germania ea a dus la dictatura nazista, in Franta si Anglia a dus la dezagregarea executivului si instabilitate ministeriala (Paris) si la un reflux electoral in favoarea conservatorilor (Londra). Temerile politice au impiedicat cooperarea economica, esentiala in redresarea si restaurarea increderii. Preocuparile pentru indepartarea dificultatilor materiale si financiare au distras atentia oamenilor de stat de la pericolele politice iminente - revizionismul si revansardismul - si au izolat natiunile, prejudiciind speranta de securitate.

Perioada 1929-1933 reprezinta, pentru omenire, esecul tentativei si al efortului de a restabili componentele esentiale ale doctrinei liberale in economie. Criza a reanviat dificultatile aparute dupa Versailles, determinand domolirea valului de idealism Wilsonian de fraternitate umana invederand ca resortul moral al colectivitatii a fost prea slab pentru a rezista adversarilor si perspectivei plumburii care aparea la orizont.