|
|
|
INTRODUCERE IN ISTORIOGRAFIA GENERALA
Cursul general de istoriografie, isi propune prezentarea (fara pretentia epuizarii exhaustive a tuturor problemelor apartinand domeniului in cauza) evolutiei scrisului istoric de la inceputurile sale pana in zilele noastre.
In acceptiunea moderna a termenului, istoriografia isi are originile in lumea Greciei antice, acolo unde insusi Herodot intemeia stiinta istoriei.
Cercetand evolutia societatii omenesti si inregistrandu-i permanent etapele, istoricul s-a aflat mereu si neindoielnic, constient si inevitabil intr-un perpetuu dialog cu trecutul. Acest proces, istoricul l-a trait cel putin dintr-o dubla ipostaza:
1. purtand "dialogul istoric" de pe pozitia contemporanului faptelor relatate si implicit, uneori, chiar in contact cu faptul istoric;
2. "dialog" din postura neparticipantului la derularea faptului istoric, dar in situatia "facatorului" sau al povestitorului acestuia, autor astfel, al asa zisei istoriipost-factum.
In ambele dimensiuni ale ipostazei amintite, efortul istoricului poate fi apreciat tocmai prin interesul starnit contemporanilor de opera sa, sau de propria-i viata si, de ce nu, prin ceea ce lasa urmasilor, odata cu redarea trecutului neamului propriu sau al altora.
Rezultatele cercetarii istoricului specializat, constituie ceea ce generic numim productie istoriografica, astfel spus, ceea ce se naste in urma investigarii si inregistrarii trecutului umanitatii.
Cand autorul de istorie este in buna parte contemporan faptelor relatate, opera sa depaseste calitatea de produs istoriografic, putand fi considerata deopotriva, sursa sau izvor istoric.
Obiectul istoriei l-a constituit din totdeauna, dupa cum spunea istoricul Nicolae Iorga in lectia de deschidere a cursului de istorie universala la Universitatea din Bucuresti, la 1 noiembrie 1894: "expunerea sistematica fara scopuri straine de dansa a faptelor de orice natura dobandite sistematic, prin care s-a manifestat, indiferent de loc si de timp activitatea omenirii."
Reprezentarea schematica a obiectivului principal al istoricului presupunea in mod cert, trei elemente:
- "adevarul inainte de toate";
- "onestitatea stiintifica";
- "iubirea preciziei".
Elementele fundamentale ale operei istorice, in opinia lui Iorga, erau:
- materialul;
- critica;
- organizarea;
- stilul.
Primele doua determinau soliditatea si adevarul, ultimele - frumusetea operei. In sfarsit, idealul istoricului, in fapt pentru toti a fost redarea trecutului asa cum a fost (Ranke, "wie est eint gentlich gewesen").
Solutia atingerii idealului in viziunea lui Iorga, sugerata la 1897, era limpede exprimata in formula: "cine scrie istorie si simte ca e chemat sa o scrie, trebuie sa aibe mai presus de toate aceasta convingere: ca zugraveste o viata si nu descrie o serie de actiuni mecanice."
Pentru antici, istoria, considera marele istoric roman, avea ca scop de capetenie "acela de a trezi o emotie estetica in cetitori", istoria reprezentand din acest punct de vedere, "un gen literar."
Obiectul istoriografiei l-a reprezentat, declarativ si in sens larg, cercetarea intregii creatii istoriografice de la inceputuri si pana astazi.
Etimologic, istoriografia inseamna "scrierea istoriei" (gr. historiai- istorie si graphi- scriere). Ea presupune mai multe aceptiuni:
a. totalitatea scrierilor istorice dintr-o tara;
b. totalitatea scrierilor istorice dintr-o perioada determinata;
c. toate scrierile istorice referitoare la un eveniment anume.
Istoriografia nu poate fi confundata cu studiul "fontanelor" istoriei (B. P. Hasdeu), al izvoarelor istorice; cu bibliografia istorica (aceasta cuprinde repertorii bibliografice, norme si metode de ordonare si clasificare a scrierilor istorice); ea are in special valente tehnice, mai putin interpretetive, fiind totusi, o complementara a domeniului.
Istoriografia nu se reduce la istoria stiintei istorice, deoarece aceasta iar ingusta considerabil campul de investigare. Din aceasta perspectiva obiectul istoriografiei generale il va constitui totalitatea preocuparilor pentru cunoasterea trecutului umanitatii; cercetarea evolutiei metodelor de investigare a trecutului; a raportului dintre principiile metodologice si aplicarea acestora in scrisul istoric, confruntarea de idei si curente in decursul timpului pentru redarea cat mai fidela si mai ideal-obiectiva a istoriei umanitatii.
Istoriografia nu se va rezuma doar la insiruirea si acumularea faptelor scrisului istoric (opere si personalitati istoriografice) ci isi propune explicarea sintetica ale acestora si stabilirea tendintelor si orientarilor din evolutia domeniului.
Problematica generala a istoriografiei consta din descifrarea urmatoarelor aspecte:
a. probleme metodologice, in sens evolutiv, in fiecare etapa istorica urmarindu-se nivelul atins, volumul informational, prelucrarea acestuia, sistematizarea si expunerea lui;
b. posibilitatile stiintifice ale istoriei ca stiinta si ca "Magistra Vitae";
c. modul in care este analizata pozitia istoricului in societate; rolul care ii este atribuit sau negat in educarea contemporanilor;
d. problema legaturilor scrierilor istorice cu mediul socio-istoric in care au aparut. Aceasta presupune o cat mai exacta incadrare in epoca, descifrarea premiselor istoriografice, cunoasterea influentelor exercitate asupra autorului; intelegerea atmosferei mentale a timpului;
e. particularitatile scrisului istoric in diferite spatii de cultura. Ele nu pot fi aceleasi, valoric sau cantitativ in Orient, Grecia sau Roma antica, in apusul sau rasaritul Europei, etc;
f. raportarea istoriografiei la epoca si mediul creatiei. Aceasta implica necesitatea unei analize pertinente asupra capacitatilor de detasare a istoricului in raport cu realitatile in care a trait.
a. cu teoria istoriei sau "filosofia istorie" acceptiune formulata de Voltaire, care presupunea intelegera istoriei privita din punct de vedere filosofic. Raportul este unul de complementaritate. In viziunea lui Iorga exista disciplina istorie care analiza faptele "ca atare" si "o filosofie a istoriei care punea istoria in legatura cu alte discipline, care cauta in ea principiile generale metafizice in sensul cel mai onorabil al cuvantului."
b. cu istoria literaturii si cu literatura insasi, legatura este una pur istorica gandindu-ne ca multa vreme, scrierea istoriei si produsul in sine rezultat, erau considerate "un gen literar." In 1898, acelasi Nicolae Iorga aprecia ca "inainte de toate se cere istoricului talent literar", ori acceptand impregnarea literara a istoriei si in acest caz, actul complementaritatii si al interdisciplinaritatii se impune de la sine.
c. cu politologia, relatia istoriografiei este in anumite cazuri (ex. opera lui Machiavelli), o necesitate;
d. cu sociologia, relatia istoriografiei, trebuie inteleasa tot in virtutea cercetarii interdisciplinare. Aceasta maniera se impune si in cazul relatiilor cu economia politica si doctrinelor economice, cu geografia (geografia istorica) sau cu psihologia (psiho-istoria).
Periodizarea istoriografiei generale
Un anumit grad de relativitate poate fi acceptat in incadrarea creatiilor istoriografice si autorilor acestora dar, in linii mari, periodizarea generala presupune patru mari etape, dupa cum urmeaza:
a. istoriografia antica, cuprinzand primele manifestari si eforturi de inregistrare a trecutului, pana la constituirea istoriografiei ca stiinta. In aceasta etapa, se are in vedere disocierea faptului real de contextul mitologic si in acelasi timp, problema insailarii acelei istorii sui-generis, amestec subtil, discret si adesea insesizabil de adevar si legenda in care traditia isi are rolul sau bine determinat. Ea cuprinde marile creatii istoriografice din Orient, Grecia si Roma;
b.istoriografia medievala, cuprinzand acele creatii istorice si autori de anale si cronici universale pana la valoroasele produse ale Renasterii si Umanismului istoriografic;
c. istoriografia moderna, cuprinzand modul in care spiritul laic a patruns in scrisul istoric pe fundalul modului de viata capitalist si odata cu aceasta, revolutia si libertatea creatiei sau putut regasi in multimea produselor istoriografice,
d. istoriografia contemporana, insemnand perioada 1918-2000, care presupune analiza modului in care impactul tehnologic asupra societatii, revolutia tehnico-stiintifica iar din deceniile 7-8 ale secolului trecut, dimensiunea informatizarii au multiplicat substantial posibilitatile exprimarii frontului istoriografic.
a. istoriografia generala nu este o juxtapunere a istoriografiilor nationale. Ea trateaza evolutia generala a scrisului istoric: momentele, tendintele, orientarile, integrarea in general a faptelor particulare, respectand principiul istorismului in virtutea caruia evenimentele, fenomenele, procesele sau faptele istorice trebuie studiate in procesul aparitiei, dezvoltarii si disparitiei lor, in stransa legatura cu conditiile generatoare;
b. ponderea structurala a analizei fiecarei perioade in parte;
c. alcatuirea tabloului evolutiei multiseculare a scrisului;
d. destinul operelor istorice raportat la perioada studiata.
Esential pentru lumea istoriografica, este modul in care se accepta in dezbateri doua probleme fundamentale ale istoriei ca stiinta:
1. Daca istoria este sau nu "Magistra Vitae" ?
2. Daca istoria se face sau nu cu documente ?
Din aceasta perspectiva, totul pare a gravita in jurul izvoarelor, facand ca metodologia sa insemne un complex de reguli functie de care istoricul stie cum trebuie sa procedeze cu izvoarele (Lucian Boia).
Din pacate, astazi, miscarea de balans a interpretarilor pare a indeparta istoria de zona stiintei pure si exegetii istoriografiei nu se mai sfiiesc sa aseze impreuna sau in proxima vecinatate, istoria adevarata cu partea-i inevitabila de naratiune si fictiune si naratiunea fictiva, proprie romanului istoric (L. Boia).
Esential pentru intelegerea fenomenului istoriografic din perspectiva metodologica raman identificarea sensurilor principale ale termenului istorie si delimitarea faptului istoric in raport cu interpretarea izvoarelor.
In primul caz, sensurile termenului istorie, cel mai adesea acceptate in sfera metodologica sunt:
- istoria - ca totalitate a faptelor intamplate;
- istoria - ca activitate de cercetare;
- istoria - ca rezultat al activitatii de cercetare a faptelor istorice.
Fara limite, istoria ca stiinta realizeaza doua obiective majore:
- reconstituie trecutul;
- explica trecutul intr-o viziune tridimensionala:
a. genetic (analizand cauzele generatoare faptului istoric),
b. functional (determinand rolul unui fapt istoric in evolutia umanitatii),
c. axiologic (stabilind cu exactitate valoarea istorica a unui fapt).
In al doilea caz, pentru a intelege ce este faptul istoric in raport cu interpretarea patru variante par a fi in masura sa lamureasca problema:
a. varianta Iorga care considera ca pentru ca faptele sa fie istorice era necesar ca "sistemul sa intervina", convins fiind ca "nu orice gramadire de fapte e istorie"; totodata, el aprecia in mod pertinent, ca faptele nu pot fiinta abstract: "faptele nu exista pentru ele si nu exista prin ele" (Doua conceptii istorice, Bucuresti, 1911), anticipand astfel asertiunea potrivit careia autenticitatea unui fapt istoric impune in mod obiectiv, plasarea unui eveniment in timp si in spatiu urmarindu-se consecintele notabile in evolutia comunitatii.
b. varianta Carl Becker care propunea trei delimitari concretizate retoric in tot atatea intrebari:
- ce este un fapt istoric ?
- unde se afla acesta ?
- cand se manifesta ?
In lucrarea What the historical facts ? Becker considera ca "istoricul nu poate avea de-a face direct cu evenimentul" deoarece de regula evenimentul se produce inainte. "El are de-a face cu constatarea care confirma faptul ca evenimentul a avut loc". Precizarile sale sunt cat se poate de clare:
1. faptul istoric este o asertiune asupra unui eveniment;
2. evenimentul este disparut, istoricul fiind in contact numai cu asertiunea;
3. faptul istoric nu este evenimentul insusi ci un simbol care permite evocarea acestuia.
c. varianta Henry Levy-Bruhl care intr-un studiu intitulat Ce este faptul istoric? publicat in "Revue de sintese historique" in decembrie 1926 aprecia ca:
1. un fapt istoric este in exclusivitate un fapt care a avut efecte in trecut;
2. faptul istoric este un fapt social deoarece el nu a poate produce efecte decat in si prin oameni (opinia publica);
3. faptul istoric e constituit de opinia publica, aceasta fiind cea care ii confera caracterul istoric.
Pe de alta parte, marea problema care preocupa in mod deosebit frontul istoriografic contemporan a fost si va fi incercarea de identificare si delimitare a faptelor istorice propriu-zise de interpretarile mai mult sau mai putin obiective, precum si selectia faptelor ca atare.
d. varianta H. Carr - in lucrarea What its history? considera ca "intradevar, faptele nu se aseamana pestilor de pe tejgheaua negustorului, ci mai mult acelora care innoata in oceanul imens si adesea inaccesibil: ceea ce istoricul surprinde, depinde in parte de hazrd, dar mai cu seama de zona din ocean pe care si-a ales-o pentru pescuit si de uneltele de care se serveste. Acesti trei factori sunt, evident determinati de genul de peste pe care doreste sa-i prinda. In general, istoricul va obtine genul de fapte pe care doreste sa-l gaseasca."
Maniera prezenteista acceptata sau respinsa de frontul istoriografic comntemporan nu poate sa nu fie luata in seama in masura in care orice istoric onest accepta asertiunea potrivit careia "istoria se face cu documente".
Pot fi descifrate trei mari etape de evolutie metodologica al domeniului istoriografic:
a. de la Herodot pana la inceputul epocii moderne, in care istoriografia inregistreaza doua mari principii directoare centrate pe:
- o istorie care mizeaza pe marturia directa;
- o istorie dependenta de textele narative.
b. istoriografia moderna evolueaza pe coordonate istorice care implica respingerea oralitatii si plaseaza in plan secundar textele literare, fata de documentele propriu-zise. Concentrarea asupra izvorului istoric scris, a insemnat un progres metodologic, dar a dus la ignorarea deliberata a altor categorii de surse;
c. etapa contemporana a carei "amenajare este in curs" (L. Boia). Acum, se petrece un dublu proces: pe de o parte, masificarea fenomenelor sociale, globalizare, democratizare, omogenizare, etc, iar pe de alta, o miscare in sens invers, de rezistenta in fata acestui proces.
Concluzii
Avand in vedere multitudinea problemelor ridicate de cuprinderea tuturor aspectelor privind cursul de istoriografie generala in tratarea noastra, esentiale ne apar cateva criterii:
1. mentionarea selectiva si analiza acelor scrieri si opere istorice care contin si transmit informatii de mare valoare, privind evolutia societatii omenesti;
2. retinerea cu prioritate a numelor istoricilor care din punctul de vedere al metodologiei cercetarii precum si al interpretarii fenomenului istoric, au deschis noi orizonturi in gandirea si scrierea istoriei;
3. dezvoltarea necesara in scrisul istoriografic a preocuparilor privind "imaginea celuilalt" (Stutgardt, 1985), a modului in care este privita, conceputa si redata istoria romaneasca in exterior, precum si, modul in care istoriografia exterioara este reflectata in cea romaneasca.
De retinut:
- obiectul istoriei;
- obiectul istoriografiei;
- relatiile istoriografiei cu alte discipline socio-umane;
- problemele metodologice ale istoriografiei.
