|
|
|
Romani si barbari in Antichitatea tarzie
Surse primare:
Romani si barbari in viziunea lui Ammianus Marcellinus (c. 350 - c. 400)
Romani si barbari in viziunea lui Salvianus (c. 400- c.450)
Peter Brown. Intemeierea crestinismului occidental. Iasi: Ed. Polirom, 2002. Paginile 30-79
Patrick J. Geary. Mitul Natiunilor. Originile medievale ale Europei. Targoviste: Ed. Cetatea de Scaun, 2007. Capitolele III (Barbarii si ceilalti romani) si IV (Noii barbari si noii romani). Paginile 99-159.
Jacques Le Goff. Civilizatia Occidentului medieval. Bucuresti: Ed. Stiintifica, 1970. Capitolul Romani si barbari. Paginile 53-87.
Massimo Montanari. Foamea si Abundenta. O istorie a alimentatiei in Europa. Iasi: Ed. Polirom, 2003. Capitolul 1. Fundamente pentru un limbaj comun. Paginile 9-42.
Resurse web: Ammianus Marcellinus Online Project - Universitatea din Groningen si articolul despre Salvian din enciclopedia on-line wikipedia (versiunea engleza)
Acum voi vorbi de bagauzi, care sunt jefuiti, invinsi si nimiciti de catre judecatorii rai si cruzi, pierzand dreptul la libertatea romana, ei au pierdut de asemenea si onoarea numelui roman. Noi le imputam ca sunt vinovati de nenorocirea lor, ii invinovatim de dezastrul intamplat, ii invinovatim de numele pe care il poarta si pe care noi insine l-am creat; ii numim rasculati, ii numim nenorociti pe cei pe care noi i-am constrans sa fie criminali. Ce oare altceva au provocat faptele bagauzilor, daca nu nedreptatile noastre, daca nu ticalosiile judecatorilor, daca nu prescrierile si jafurile lor, numele de plans al darilor publice pe care le-au prefacut in castiguri proprii si drepturile tributarilor care au devenit prada lor? Daca guvernatorii care asemenea ingrozitorilor luptatori cu fiarele, nu i-au condus pe cei care le-au fost incredintati ci i-au jefuit; si nu numai ca au jefuit atatia oameni, dupa cum obisnuiesc cei mai multi talhari, ci, ca sa zic asa, s-au hranit din sangele si sfasierea lor. Si astfel se intampla, ca oprimati si chinuiti de talhariile judecatorilor, au inceput sa fie tocmai ca barbarii fiindca nu li s-a permis sa fie romani. Caci se multumesc sa fie ce n-au fost, barbari, fiindca nu li s-a permis sa fie ceea ce au fost inainte, romani, caci sunt constransi sa-si apere cel putin viata, acum ca si-au dat seama ca au pierdut cu totul libertatea. Si oare astazi nu se petrece acelasi lucru care s-a petrecut si atunci, si nu sunt oare siliti sa devina bagauzi cei ce nu au fost pana acum? Prin forta si prin nedreptate i-a constrans sa devina bagauzi si nu exista alt obstacol decat slabiciunea lor. Asadar ei sunt asemenea prizonierilor de sub jugul dusmanilor, rabda chinurile de nevoie nu pentru ca le doresc; doresc libertatea din suflet, dar indura cea mai groaznica sclavie [.]
Saracii sunt despuiati de tot ce au, vaduvele se vaita, orfanii sunt calcati in picioare, si pana intr-atat, incat multi dintre ei, printre care si oameni de o nastere aleasa si cu o crestere deosebita, isi cauta scaparea la dusmani. Pentru a nu pieri ca victime ale persecutiei publice, ei se duc sa caute la barbari omenia romanilor, intrucat nu mai pot sa rabde printre romani neomenia barbarilor. Ei se deosebesc de popoarele la care se retrag: nu au nimic din modul de comportare al acestora, nimic din limba lor, si as indrazni sa zic, nimic de asemenea din mirosul greu al trupurilor si imbracamintei barbare; dar ei sunt mai bucurosi sa se supuna acestui fel de viata, care nu seamana cu al lor, decat sa sufere in mijlocul romanilor nedreptatea si cruzimea. Ei se stramuta deci la goti sau la bagauzi sau la alti barbari care domina in tot locul, si nu au a se cai de acest exil. Caci prefera sa traiasca liberi sub o aparenta de sclavie decat sa fie sclavi sub o aparenta de libertate. Calitatea de cetatean roman, odinioara nu numai foarte pretuita, dar chiar cumparata pe un pret ridicat, este astazi lepadata si aruncata de la sine si este socotita nu numai ca fara valoare, dar chiar ca ticaloasa. De aici rezulta ca si chiar acei care nu fug la barbari sunt totusi siliti sa devina barbari, asa cum se intampla cu cei mai multi spanioli, si cu o parte insemnata de gali, si cu toti cei de pe tot intinsul lumii romane pe care nedreptatea romana ii constrange sa nu mai fie romani.
Francii nu cunosc asemenea crime; nici hunii, nici vandalii n-au comis asemenea fapte. Gotii nici nu admit ca oamenii ce traiesc printre ei sa indure asemenea suferinte. Ca urmare, romanii n-au decat o dorinta: sa nu cumva sa devina supusi romani. La ei plebea romana cere in unanimitate sa i se permita sa traiasca ca si pana acum cu barbarii [.]. Asadar, fratii nostri nu numai ca nu doresc deloc sa se intoarca la noi, ci dimpotriva, ne lasa pe noi si fug la barbari. Si eu ma mai mir ca nu fac acest lucru toti datornicii de dari, saracii si nevoiasii; ii retine o nimica toata: nu-si pot transporta la barbari putinul avut, cocioaba si familia. [.]
Poporul saxon este crud, francii sunt perfizi, gepizii - neomenosi, hunii - nerusinati. Dar pornirile lor rele sunt ele oare tot atat de vinovate ca ale noastre? Nerusinarea hunilor este ea tot atat de criminala, ca a noastra? Perfidia francilor, tot atat de vrednica de dojana ca a noastra? Un alaman beat este el tot atat de vrednic de mustrare ca un crestin beat? Un alan hraparet este el tot atat de condamnabil ca un crestin hraparet? Inselatoria hunului sau a gepidului este ea oare uimitoare, cat timp nu stie ca inselatoria este un pacat? Juramantul stramb al francilor este el oare ceva mai neauzit odata ce ei cred ca sperjurul este o rostire ca oricare alta si nu o crima?
Evul Mediu in Europa Occidentala (sec. III-VIII),
coord. Florentina Cazan (Bucuresti: Ed. Universitatii, 1979), 78-79
Ammianus Marcellinus despre romani si barbari
[Descrierea hunilor]
Iata, din cate am aflat, samanta intregii nenorociri si originea diverselor dezastre pe care le-a provocat furia razboinica, aducand, ca de obicei, incendii si jafuri pretutindeni. Neamul hunilor, despre care vechile documente vorbesc foarte putin, locuieste pe langa marea cea inghetata, dincolo de lacurile Maeotice, si depaseste orice masura a salbaticiei. Din primele zile dupa nastere, copiilor li se arde pielea fetei cu fierul, pentru ca sa nu le creasca barba cand se vor face mari, si din cauza aceasta ei imbatranesc urati si spani, ca eunucii. Toti sunt cu corpul indesat, cu membre puternice si cu ceafa groasa, adusi de spate si cu o infatisare monstruoasa, de parca ar fi niste fiare bipede, sau niste modele pentru acele chipuri urate care se cioplesc la capetele podurilor. Sunt asa de hidosi si duc o viata atat de primitiva, incat nu se folosesc niciodata de foc pentru pregatirea mancarii. Se hranesc cu radacini de ierburi si cu carne cruda pe care o fragezesc sub seile cailor, incalzind-o cu coapsele in timpul calaritului. Nu stau sub nici un acoperis, n-au nici macar bordeie de stuf si se feresc de orice fel de casa, ca si cum acestea ar fi niste morminte care-i izoleaza de ceilalti. Cutreiera muntii si padurile, sunt obisnuiti din leagan sa rabde frigul, foamea si setea. In nomadismul lor, nu calca pragul vreunei locuinte decat constransi de mare necesitate, fiindca nu se socotesc in siguranta decat sub cerul liber. Au un fel de tunici din panza de in sau din piei de harciog cusute una de alta. Alta imbracaminte, de casa sau de plimbare, n-au. Dar de indata ce si-au tras acea tunica pe cap, n-o mai scot si n-o mai schimba decat cand n-o mai pot purta de rupta ce este. Au pe cap caciuli cu marginile indoite si-si acopera cu piei de ied picioarele lor paroase, incaltaminte care nefiind bine adaptata pe picior ii impiedica la mers. Din aceasta cauza sunt foarte putin deprinsi sa lupte pe jos. In schimb, ca si cum ar fi pironiti pe cai, care sunt urati dar puternici, stau asezati pe ei, uneori ca femeile, si de pe cai, zi si noapte, fac totul: cumpara sau vand ceva, mananca sau beau, intinsi pe spatele cailor se odihnesc, dorm si viseaza. Si tot pe cai discuta, isi tin adunari si se consulta asupra intereselor comune. Nu sunt condusi de nici o autoritate regala si, cand se intampla ceva grav, se reped la chemarea zgomotoasa a celor mai destoinici dintre ei. Cand sunt atacati, pornesc la lupta in grupuri, cu tipete felurite si amenintatoare. Iuti, puternici si gata de distrugere, lupta raspanditi, producand maceluri fara sa aiba o linie organizata de lupta. In repeziciunea lor extraordinara nu-i vezi cand au intrat intr-o cetate si cand au devastat-o. Ai putea sa-i numesti cu usurinta cei mai aprigi luptatori, fiindca de departe arunca sagetile cu varfuri foarte ascutite facute din oase, iar de aproape se angajeaza cu orice risc in lupta corp la corp, ferindu-se cu abilitate sa nu fie raniti. Arunca asupra dusmanilor laturi si-i strang in ele, ca sa le rapeasca putinta de a se misca, pe jos sau calare. La ei nimeni nu lucreaza pamantul, nimeni nu se atinge de coarnele plugului. Toti, fara locuinte fixe, fara lege si fara obiceiuri statornice, ratacesc pe campuri intotdeauna in fuga cu carutele, acestea fiindu-le locuintele, in care sotiile carpesc imbracamintea rupta, se culca cu sotii, nasc si-si cresc copiii pana la pubertate. La ei nimeni nu poate raspunde, daca e intrebat. de unde este, fiindca intr-un loc e zamislit, in altul nascut si-n altul crescut. Nu respecta nici un legamant de pace, sunt nestatornici, se duc ca vantul in orice directie li se pare ca e mai bine. Impinsi de impulsiuni oarbe, ca animalele, n-au notiuni morale asupra binelui si raului, vorbesc neclar, cu multe intelesuri, n-au religie, nici macar superstitii, dar dorinta de aur le este nemasurata. Sunt atat de schimbatori si de suparaciosi, incat in aceeasi zi fara nici un motiv se ceara intre ei si fara interventia cuiva se impaca. [.]
Astfel, sub conducerea lui Alavivus au ocupat malul stang al Danubiului si printr-o delegatie trimisa la Valens cereau, cu rugaminti umile, sa fie primiti la sud de fluviu, promitand ca vor trai acolo linistiti si ca, daca va fi nevoie, vor da si ajutoare pentru apararea imperiului. Pe cand in afara se petreceau aceste evenimente, in interior s-au raspandit zvonuri inspaimantatoare ca semintiile nordice se zbat in convulsiuni noi si mai mari decat cele obisnuite, ca pe tot spatiul care se intinde de la marcomani si cvazi pana la Pontus Euxinus multimea barbara a fost alungata din salasurile ei de alte neamuri venite pe neasteptate de departe, din care cauza acum cutreiera pe valea Istrului cu familii cu tot. La inceput ai nostri n-au dat atentie acestor zvonuri, fiindca de obicei despre razboaiele din acele tinuturi se aude tarziu, dupa ce se termina sau se potolesc. Dar stirile au fost confirmate de sosirea solilor, care transmiteau prin rugaminti si angajamente cerea neamurilor invadate de a li se ingadui sa treaca fluviul. Miscarea din nord a produs mai degraba bucurie decat teama, adulatorii priceputi in lingusiri ridicand in slavi norocul principelui ca-i vin de bunavoie din cele mai indepartate tinuturi ale pamantului atatia recruti, fara macar sa-i fi cerut el, si ca va avea o armata neinvinsa, intrucat la fortele ei se vor adauga altele straine, iar prin tributul platit anual de provincii tezaurul se va imbogati cu noi gramezi de aur. Cu aceste iluzii au fost trimisi tot felul de carausi care sa transporte multimile primejdioase. Se depunea toata straduinta ca nimeni sa nu ramana pe malul de nord al fluviului, chiar daca cineva era bolnav de moarte. Astfel, cu permisiunea imparatului, care le dadea putinta sa treaca peste Danubius in sud si sa se aseze in Thracia, multimile erau transportate cu barci, luntre si albii facute din trunchiuri de copaci. Si fluviul fiind foarte greu de trecut, mai ales ca tocmai atunci venise mare din cauza ploilor, multi s-au inecat, fie din cauza ingramadirii pe vase, fie incercand sa treaca inot pe malul celalalt. Dar toata aceasta invalmaseala a transferului de populatie aducea mari dezastre imperiului roman. Drept este sa recunoastem ca nenorocitii functionari insarcinati cu operatia de a aduce populatia barbara in Thracia au incercat de multe ori sa tina socoteala de numarul celor trecuti, dar au fost nevoiti sa renunte la evidenta acestui numar, caci cum spune un foarte distins poet, "Cine vrea sa-l cunoasca e ca si cum ar vrea sa stie cate graunte de nisip spulbera zefirul pe plaja mari Lybice."
Ammianus Marcellinus, Istoria romana, XXXI, 2, 1-11; 4, 1-6
trad. D. Popescu. Bucuresti: Ed. Stiintifica, 1982.
