|
|
|
Elogiu adus latinitatii in creatia lui Alecsandri
In ciclul "Margaritarele" a lui Vasile Alecsandri poeziile latinitatii nu sunt atat de importante pentru valoarea lor literara cat pentru cea ideologica. "Santinela romana" este o sinteza a genezei poporului roman in registru eroic si vitejesc, grefata pe rezistenta in fata popoarelor migratoare. Parcursul poetic rezumand luptele cu navalitorii contine fragmente exemplare de poezie imitativa, remarcabile prin dinamismul ritmului si energia enumerarilor verbale:
"Vin si hunii, vin si gotii
Vin potop, potop cu totii
Pe cai iuti ca randunele
Cai sirepi ce fug ca gandul
De cutremura pamantul
Vie! Ca o stanca-nalta
Ce din varf de munte salta
Tuna, se rostogoleste
Cade, rumpe si zdrobeste
Codrii vechi din a sa cale
Pana-n fund, in fund devale.
Astfel crunt ostasul meu
Isi zdrobeste calul sau
El ii spare si-i razbeste
Snopuri, snopuri ii coseste
Si-i infrange, si-i respinge
Si-I alunga, si-i invinge."
In Margaritarele , Alecsandri inaugureaza tendinta de consacrare literara a originilor si existentei unice ale neamului precum si intentia de a populariza in Europa latinitatea poporului roman. Legaturile sale europene, prietenia cu mari personalitati literare ale vremii si , in afara acestor fapte extra-literare, frecventa in opera propriu-zisa a trimiterilor la vechimea s nobletea originii romanilor marturisesc o intreaga strategie, desfasurata pe toata durata vietii, vizand afirmarea dreptului de natiune suverana a Romaniei.
Getta din "Fantana Blanduziei" de care se indragosteste marele Horatiu este de origine geto-daca, ceea ce dovedeste ca "Fantana Blanduziei" este o descriere metaforica a sincretismului dintre daci si romani.
Drama "Ovidiu", prin insasi optiunea lui Alecsandri pentru acest subiect, era o forma de a vorbii lumii despre romani printr-o asociere ilustra cu biografia poetului roman exilat la Tomis. Ovidiu moar in piesa lui Alecsandri cu viziunea profetica a unui popor ce se va naste prin sinteza daco-romana si cu afirmarea oraculara a nemuririi latinitatii, a continuitatii acesteia in spatiul carpato-danubiano-pontic: "Dumnezeiri! Nu! Ginta latina in veci nu moare."
Alecsandri era preocupat de versificarea unor detalii revelatoare istorico-literare care sa popularizeze legaturile de traditie dintre romani si celelalte popoare din aria romanica, cel mai bun exemplu in acest sens fiind poemul epic "Banul Maracina" in care dezvolta o "raritate" istorico-literara ce se refera la descendenta valaha a celui mai important poet al Pleiadei, Pierre de Ronsard.
Versurile dedicate Italiei din Margaritarele ("Pe albumul domnisoarei Ida Vegezzi Ruscalla", "La Palestra", "La Magenta", "Pilotul", s.a.), fara a fi nemijlocit propagandistice, au in subtext idea refacerii unei solidaritati romanice in Europa. Desigur, in acest context ideologic, cea mai important poezie ramane "Cantecul gintei latine" care i-a adus lui Alecsandri trofeul feliorilor de la Montpellier, de care era atat de mandru si care era intaiul premiu international de poezie al romanilor.
