|
|
|
ECONOMIA IN PERIOADA PREMERGATOARE CELEI DE-A DOUA MARE CONFLAGRATIE MONDIALA
Solutionarea marii crize n-a dus cu sine si restabilirea factorilor care au contribuit, anterior declansarii ei, la extinderea cooperarii internationale si la o conlucrare normala a economiilor nationale. Va fi de acum inainte imposibil de impiedicat cresterea protectionismului si disolutia sistemului cooperarii internationale, fiecare stat intelegand sa duca numai politica propriilor interese.
In opinia istoricilor Pierre Milza si Serge Berstein doua grupe de tari se opun, in plan economic, din ce in ce mai fatis:
-'tarile bogate' - S.U.A, Marea Britanie, Franta, care detin 80% din stocurile mondiale de aur si controlul pietelor privilegiate mai ales marile imperii coloniale;
-'tarile sarace' - Italia, Japonia, Germania, greu indatorate, lipsite de stocuri de aur dar mai ales fara posesiuni coloniale, se aflau in situatia folosirii propriilor resurse care au fost insuficiente pentru a combate depresiunea si a se relansa economic. (7 ; 235)
De partea 'tarilor bogate' S.U.A,
care proteja vasta lor piata interna si-a inmultit
acordurile cu statele continentului american ale caror monede au urmat in
1934, politica de devalorizare a dolarului. Marea Britanie s-a aflat in fruntea
unei zone a lirei sterline constituita din tarile care au decis
sa-si alinieze cursul monedei cu cel al devizelor britanice (Common
wealth, tarile iberice si scandinave). Marea Britanie prin
acordul de
In ceea ce priveste 'tarile sarace', acestea au fost supuse unor puternice tensiuni care au dus la modele dirijiste autoritare si totalitar-corporatiste. Solutia autarhica rezultata dintr-un dirijism exacerbat, un protectionism si un control al schimburilor fara fisuri n-a fost suficienta pentru a depasi criza. Ea a cerut o baza teritoriala largita care, in opinia dictatorilor din aceste tari, nu se putea abtine decat prin razboi. Aceste tari au pus si ele, in 1938, baza unei zone a marcii in Europa care intretinea relatii privilegiate cu Japonia care avea si ea un obiectiv expansionist la fel de precis ca Italia si Germania.
Cum, pe de alta parte, Uniunea Sovietica n-a reusit sa rupa izolarea economica in care s-a zbatut dupa prima mare conflagratie mondiala, lumea s-a aflat la sfarsitul anilor '30 se gasea compartimentata in zone monetare si comerciale care au devenit in scurt timp blocuri rivale ce se vor confrunta peste foarte putin timp.
Redictionarea economiilor nationale de la starea de pace la starea de razboi a fost la fel de grea si costisitoare ca si reconversia economiilor de razboi. Fata de primul deceniu interbelic, cand 64 de state au cheltuit pentru innarmare 400 milioane de dolari, in urmatorii 10 ani s-a facut saltul la imensa suma de 2,5 miliarde, din care 7,5 miliarde cheltuite de marile puteri. Din 1938, Reich-ul german s-a instalat in fruntea cursei pentru innarmare cu un ritm de peste 16 ori mai mare decat in 1932. Ea a fost intrecuta doar de Uniunea Sovietica a carei dinamica raportata la acelasi an a fost de aproape 20 de ori mai mare. (11 ; 359)
Munca productiva a fost returnata de la
scopurile consumului la cel de
razboi facandu-se o mare risipa de materiale si energie.
Pentru intretinerea unui militar aflat in lupta era necesar sa
munceasca 15 muncitori in spatele frontului. Intr-un crucisator
era incorporata munca a 18.000 de oameni pe timp de un an, iar intr-un
distrugator efortul a peste 5400 de oameni. Intr-o alta varianta
de calcul o zi de razboi in
Privind global si in comparatie rezultatele, fizionomia economica a planetei arata in preajma celei de-a doua conflagratii mondiale profund schimbata fata de 1913. S.U.A, prima putere industriala asigurau o treime din productia totala. Urmau , in ordine URSS cu 19% fata de 6% cat era ponderea Rusiei inainte de primul razboi mondial; Germania cu 11%; Marea Britanie cu 9%. (1 ; 211)
Sentimentul pierderii de catre Europa a intaietatii in viata economica a lumii, exprimata dupa terminarea primei conflagratii mondiale, s-a dovedit a fi veridic. Statistica arata ca, in preajma celei de-a doua conflagratii mondiale, Europa detinea 44% din productia industriala mondiala fata de 16% cat avea in anul 1913. In agricultura productia a crescut in Europa cu 20-30% in comparatie cu nivelul antebelic, iar in S.U.A cu 30-38%. In planul comertului exterior mondial 'batranul continent' mai avea ca pondere doar 47% fata de 64% in anul 1913. (1 ; 213)
Situatia nu doar globala, ci si la nivelul
statelor indica diferentele de dezvoltare economica. Vom
retine numai cateva exemple. Dupa iesirea din impas, economia
americana a atins in 1938 nivelul din 1929. Politica marilor
investitii publice din
Economia japoneza a cunoscut o redresare si apoi o crestere rapida dupa adaptarea unei politici inflationiste care a dus la industriala si la favorizarea exporturilor. Redresarea a fost spectaculoasa in domeniul industrial. Comenzile militare au impulsionat industria chimica, metalurgica si a constructiilor de masini, aeronautica si industria navala. Statistic aceasta a crescut in 1937 cu 173% fata de anul 1929. Numarul muncitorilor a crescut, pastrand aceleasi repere, de la 1,8 milioane de oameni la peste trei milioane.(7 ; 358)
In Europa economia Marii Britanii a luat avant pana in 1937, cand productia a reprezentat 123,9% fata de 1929. Dupa un scurt declin ea s-a redresat in contextul angajarii in conflagratie. Pericolul pe care l-a perceput Franta dinspre militarismul german a facut ca sensurile economiei sa fie indreptate spre productia de razboi fara ca aceasta sa poata depasi cu adevarat declinul crizei. In 1939, nivelul economiei franceze nu atinsese inca nivelul din 1929. Aceasta .economica s-a manifestat printr-o insuficienta a investitiilor, care au antrenat invechirea tehnologica si a franat capacitatea de productie. Fenomenul a fost mai accentuat in uzinele de armament si tehnica militara. La momentul declansarii celei de-a doua conflagratii mondiale Franta nu era economic pregatita pentru razboi. Acest lucru va determina si capitularea ei deosebit de rapida in fata masinii de razboi germane.
In Germania, militarizarea economiei pentru a putea duce un razboi fulger ('blitzkrieg') a impus un ansamblu de masuri care sa faca posibil indeplinirea obiectivelor de politica externa. S-au luat masuri pentru cresterea productiei agricole si industriale si limitarea importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de inlocuire pentru benzina, cauciuc, fibre din bumbac ('ersatz-uri').
Aceste masuri au fost dublate de o uriasa mobilizare a fortei de munca prin intermediul corporatismului. Din 1935, prestarea unei munci a fost obligatorie pentru toti tinerii de ambele sexe si eradicarea somajului. In 1939, Germania a devenit, dupa S.U.A, a doua putere industriala a lumii. (1 ; 214)
In URSS, politica planurilor cincinale a determinat o crestere a productiei industriale de 2,2 ori in 1937 fata de 1932 si de 5,9 ori fata de 1913. Interesant ca 80% din intreaga productie, in 1937, era realizata in intreprinderi noi sau total reconstruite, asigurand tarii un loc alaturi de Germania ca dinamica si locul doi in lume ca volum al productiei industriale.
Decalajele de evolutie economica ca ritm si productie pe de-o parte si autarhia economica promovata pe de alta parte au incitat la 'extinderea'teritoriala pentru acces si control la baze de materii prime si piete de desfacere. In momentul punerii problemei reampartirii zonelor de influenta, din suprafata de uscat a globului, sapte mari puteri detineau aproape 62%.
Fata de pozitia ocupata in aceasta reampartire a sferelor de influenta si cea in ierarhia ecuatiei de putere Germania, Japonia si Italia se percepeau nedreptatite. Germania a cautat sa-si asigure accesul la solul si subsolul unor state din Europa Centrala si de Sud Est. Rezultatele obtinute la inceput prin penetratie pot fi cotate ca apreciabile, dar, totodata, estimate si ca precare, caci au fost dobandite in cadrul acordurilor de scurta durata. Lucrurile s-au agravat de indata ce in vara anului 1939 cercurile conducatoare engleze s-au aratat inclinate spre a recunoaste Reich-ului german o zona de influenta economica preferentiala in Europa de Sud-Est daca Germania se angaja pe viitor sa nu mai recurga la forta, oferta pe care A. Hitler a refuzat-o. (1 ; 220) Conducatorul celui de-al treilea Reich a dorit ca razboiul sa decida asupra locului si rolului pe care fiecare dintre marile puteri industriale il aveau in ierarhia raportului de forte si cat revenea fiecaruia in procente din zonele de influenta.
BIBLIOGRAFIE
1. Saizu I., Tacu Al., Europa economica interbelica. Institutul european, Iasi, 1997.
2. Leon N. G., Noile indrumari in organizarile economice , in 'Analele statistice si economice', I, 1918, nr. 3.
3. Chatelet Francois, Pisier Evelyne, Conceptiile politice ale secolului XX, Bucuresti, 1994.
4. Weber Max, Etica protestanta si spiritul capitalismului, Bucuresti,1994.
5. Iorga Nicolae, Factorii materiali ai epocii contemporane, Bucuresti, 1931.
6.Carpinski Anton, Doctrine politice contemporane, Iasi, 1992.
7. Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfarsitul lumii europene. 1900-1905. Bucuresti, 1998.
8. Ropke Wilhelm, L'Economie mondiale aux XIX-e et XX-e siecles, Paris, Genéve, 1959.
9. Badia Gilbert, La fin de
10. Habsbawm, Eric. Secolul extremelor. Traducere Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 1994.
11. Dandara Livia, Romania in valtoarea anului 1939, Bucuresti, 1985.
